Extinction By Thomas Bernhard Quotes

We have to keep company with supposedly bad characters if we are to survive and not succumb to mental atrophy. People of good character, so called, are the ones who end up boring us to death.

We must allow ourselves to think, we must dare to think, even though we fail. It is in the nature of things that we always fail, because we suddenly find it impossible to order our thoughts, because the process of thinking requires us to consider every thought there is, every possible thought. Fundamentally we have always failed, like all the others, whoever they were, even the greatest minds. At some point, they suddenly failed and their system collapsed, as is proved by their writings, which we admire because they venture farthest into failure. To think is to fail, I thought.

The only advice i can offer to any thinking person is to kill himself before the millennium

Cu toţii suferim de megalomanie,ca să nu trebuiască să plătim veşnica noastră sibmediocritate.

Istinski i u stvarnosti na svijetu još samo postoje glumci koji se igraju rada, nema radnika. Sve se glumi, ništa se više zbiljski ne čini.

The thinking person who is idle appears as the greatest threat to those for whom idleness means simply doing nothing, who actually do nothing when they are idle.

Dacă ţinem doar la oamenii de înalt caracter,în cel mai scurt timp se face pustiu în jurul nostru.Trebuie să-i frecventăm şi pe cei aşa-zişi fără caracter,ca să rezistăm,ca să nu pierim spiritual.Oamenii aşa zicând de caracter sunt cei care,cu vremea doar ne plicitisesc şi ne omoară.

Svatko želi biti uslikan kao sreatn čovjek, nikad kao nesretnik, uvijek kao totalno krivotvoren, nikad kao onaj kakav jest u stvarnosti, uvijek, naime, najnesretniji od svih. Svi stalno žele biti uslikani kao lijepi i kao sretni, dok su svi ipak ružni i nesretni.

Mă gândesc cu plăcere la autodistrugere şi autodesfiinţare.N-am altceva de făcut toată viaţa.Iar dacă nu mă înşel,chiar îmi reuşesc autodistrugerea şi autodesfiinţarea.De când mă scol dimineaţa,primul meu gând este să acţionez decis la distrugerea şi desfiinţarea mea.

I have often observed that people who throughout their lives have been judged repulsive and distasteful are spoken of after their death as though they had never been repulsive and distasteful. This has always struck me as tasteless and embarrassing. When someone dies, his death does not make him a different person, a better character: it does not make him a genius if he was an idiot, or a saint if he was a monster. . . After the death of somebody throughout his life was a dreadful person, a thoroughly low character, how can I suddenly maintain that he was not a dreadful person, not a low character, but a good person? We daily witness such tastelessness when someone has died.

Die beste Methode, sich von einem Schriftstellerwerk zu befreien, das einen gleich in was für einer Hinsicht nicht mehr in Ruhe läßt, sei es, weil man es am höchsten schätzt, sei es, daß man es haßt, ist, seinen Erzeuger kennenzulernen. Wir gehen zum Erzeuger eines literarischen Werkes und sind es los, habe ich zu Gambetti gesagt.

Sav život provedemo u tome da sebe pojmimo i to nam ne uspijeva, pa kako onda povjerovati da možemo pojmiti nešto što najzad nismo mi.

Auf Goethe, den philosophischen Kleinbürger, auf Goethe, den Lebensopportunisten, von welchem Maria immer gesagt hat, daß er die Welt nicht auf den Kopf gestellt, sondern den Kopf in den deutschen Schrebergarten gesteckt hat. Auf Goethe, den Gesteinsnummerierer, den Sterndeuter, den philosophischen Daumenlutscher der Deutschen, der ihre Seelenmarmelade abgefüllt hat in ihre Haushaltsgläser für alle Fälle und alle Zwecke. Auf Goethe, der den Deutschen die Binsenwahrheiten gebündelt und als allerhöchstes Geistesgut durch Cotta hat verkaufen und durch die Oberlehrer in ihre Ohren hat schmieren lassen, bis zur endgültigen Verstopfung. [...] Allen verdirbt er den Magen, sagte ich, nur den Deutschen nicht, sie glauben an Goethe wie an ein Weltwunder. Dabei ist dieses Weltwunder nur ein philiströser philosophischer Schrebergärtner. [...] In nichts hat Goethe das Höchste geleistet, sagte ich, in allem nur das Mittelmaß zustande gebracht.

Părinţii mei detestau aşa-zisa trândăvie,fiindcă nu-şi puteau închipui că un om de spirit nu cunoaşte deloc trândăvia,nu şi-o poate deloc permite,că un om de spirit trăieşte într-o tensiune extremă şi cu cel mai mare interes tocmai când se lasă în voia aşa-zisei trândăvii,pentru că ei nu ştiau deloc ce să facă efectiv cu trândăvia lor,pentru că,în trândăvia lor,nu se petrecea într-adevăr nimic,pentru că,întra-devăr şi în realitate,ei nu erau în stare să gândească,necum să ajungă la un proces spiritual.Pentru un om de spirit,aşa-zisa trândăvie nu-i deloc posibilă.La drept vorbind,trândăvia lor era o trândăvie reală,căci în ei nu se petrecea nimic când nu făceau nimic.Însă,dimpotrivă,omul de spirit este cel mai activ atunci când aparent nu face nimic.

Haris yıkıcılar işbaşında, sorumsuz sömürücüler, üstlerine sosyalizm kılıfını geçirmişler. Yok ediciler iş başında, katiller. Karşımızda yok ediciler ve katiller var, her köşe bucakta öldürücü çalışmalarını sürdürüyorlar. Yok edici ve katiller kentleri öldürüyor ve onları yok ediyorlar. Kocaman kıçlarıyla devletin her bir köşesinde binlerce ve yüz binlerce makamda oturuyor ve kafalarında yok etme ve katletmekten başka bir düşünce taşımıyorlar.

Mrzim tu državu, pomislih, ne mogu drukčije nego mrziti tu državu i s tom državom ne želim imati nikakve veze, ili barem samo onoliko koliko je to bezuvjetno nužno, mislio sam. Ta je država već toliko puta dokazala svoju apsolutnu beskarakternost da je više nije moguće akceptirati, može se ona svakoga dana, na svim mogućim mjestima i u svim mogućim prilikama nazivati socijalističkom i naprednom, demokratskom i kako god joj drago, to je jedna stravična, beskarakterna, besramna država koja se nikas, mislio sam, nije zastidjela te svoje stravičnosti, beskarakternosti i besramnosti, nego se još u svakoj prilici koja bi joj se pružila usuđivala podičiti tim svojim odurnostima.

For the thinking person there is no such thing as idleness... By contrast, one might say that the thinking person is at his most active when he is supposedly doing nothing. This is beyond the comprehension of genuinely idle people

No ta pošast svjedodžaba i titula nije, dakako, izum ovog stoljeća, ljudi su uvijek težili za time. Budući da su sebe premalo cijenili, jednog su se dana već prije više stoljeća iskazivali svjedodžbom i titulom kako bi mogli sami pred sobom postojati.

Trăim în două lumi,în cea reală,tristă şi brutală şi la urma urmei fatală,şi în cea fotografiată,falsă de la un capăt la altul,dar pentru mare parte din omenire este cea dorită şi ideală.Dacă i se ia astăzi omului fotografia,dacă i se smulge de pe perete şi i se distruge o dată pentru todeauna,e ca şi cum i s-ar lua aporoape totul.Prin urmare,s-ar putea spune că omenirea nu ţine la nimic altceva,nu se agaţă de nimic altceva şi la urma urmei nu depinde de nimic altceva decât de fotografie.Fotografia e salvarea ei.

Dacă nu am avea arta de a exagera,am fi condamnaţi la o viaţă cumplit de plicticoasă,la o existenţă care n-ar mai merita trăită.Iar eu mi-am cultivat arta exagerării la culmi incredibile.Ca să facem inteligibil un lucru,suntem obligaţi să exagerăm;numai exagerarea e sugestivă,chiar riscul de a fi declaraţă măscărici nu ne mai jenează la maturitatee.Nu cunosc nimic mai bun decât să fii socotit măscărici la o vârstă înaintată.Cea mai maree fericire pe care o cunosc,este aceea a măscăriciului bătrân care îşi poate vedea de bufonada lui în deplină libertate.

Svi mi svuda sa sobom nosimo neki Wolfsegg i imamo volju da ga sebi na spas izbrišemo, želimo ga uništiti tako da ga napišemo, izbrisati ga. Ali većinom nemamo snage za takvo brisanje. (...) Vjerijemo da s takvim naumom možemo početi, a to ipak nismo u stanju, sve je uvijek protiv nas i protiv takvog nauma i onda to uvijek odgađamo i nikad za to ne nađemo vremena, pa se tako mnogi radovi duha koji bi morali biti napisani ne napišu, ostane toliko zapisa koje cijelo vrijeme, godinama, desetljećima imamo u svojoj glavi, u svojoj glavi. Potežemo sve moguće razloge da s takvim radom ne počnemo, iskopavamo sve moguće igovore, zazivamo sve moguće duhove koji svi odreda mogu biti samo zli duhovi, samo da ne moramo početi, a baš bismo trebali početi. To je tragedija onoga koji hoće nešto napisati, to da uvijek izaziva ometače svoga pisanja.

Nemamo danas istinskog socijalizma, nigdje u svijetu, samo taj hinjeni, licemjerni, simulirani, to trebate znati. Da ti današnji socijalisti nisu istinski, nego su hinjeni, lažni, simulirani. Ovo je stoljeće postiglo to da časna riječ socijalizam bude zabačena tako da još samo sili na povraćanje, rekao sam Giambettiju.

Unlike my brother, I had no respect for authority. Very early on, Uncle Georg had told me the truth about teachers: that they were moral cowards who took out on their pupils all the frustrations they could not take out on their wives. When I was very young Uncle Georg impressed upon me that among the educated classes teachers were the basest and most dangerous people, on a par with judges, who were the lowest form of human life. Teachers and judges, he said, are the meanest slaves of the state--remember that. He was right, as I have discovered not just hundreds but thousands of times. No teacher and no judge can be trusted as far as you can throw him. Without scruple or compunction they daily destroy many of the existences that are thrown upon their mercy, being motivated by base caprice and a desire to avenge themselves for their miserable, twisted lives--and they are actually paid for doing so. The supposed objectivity of teachers and judges is a piece of shabby mendacity, Uncle Georg said--and he was right. Talking to a teacher we soon discover that he is a destructive individual with whom no one and nothing is safe, and the same is true when we talk to a judge.

Takvi smo mi, rekao sam jednom Gambettiju, pravimo se kako smo za sve apsolutno osposobljeni, čak i za ono najviše i najveće od svega, a zatim nismo u stanju ni uzeti pero u ruku kako bismo stavili na papir barem jednu jedinu riječ te naše najavljivane nečuvenosti i neponovljivosti. Svi mi patimo od megalomanije, rekao sam Gambettiju, kako ne bismo trebali platiti danak toj svojoj neprekidnoj niskosti.

Ich dachte, daß ich ihn vor der Hochzeit noch und also nachdem ich ihn nur ein einziges Mal gesehen hatte, Gambetti beschrieben und geschildert habe. Als einen dicken, noch nicht vierzigjährigen Mann, der, weil er tagtäglich fetter wird, immer zu enge Kleidung trägt und durch die angegessene Fettleibigkeit Atembeschwerden hat, selbst wenn er spricht und daß sein Sprechen ein durch diese Fettleibigkeit erzwungenes Sprechen nur in ganz kurzen Sätzen ist, das sich längere Sätze nicht erlauben kann. Der Mann atmet geräuschvoll, habe ich zu Gambetti gesagt, und bleibt auch alle Augenblicke, wenn man mit ihm geht, stehen, dann zeigt er mit der ausgestreckten Hand auf irgendeinen Gegenstand und wenn keiner zum Herzeigen da ist, ganz einfach in irgendeine Richtung als interessante Landschaft, um von seiner Kurzatmigkeit abzulenken.

Tih sam se zadnjih godina prije Rima bio usredotočio još samo na samoga sebe i pritom najgrublje i najneoprostivije zanemario samoga sebe. Prije svega sam umno, ali i tjelesno oronuo. Postao sam skroz-naskroz oronuo čovjek. Skroz-naskroz bolestan, netrpeljiv, nepodnošljivo sumnjičav kao malo tko, skoro sam se ugušio u neprestanom samopromatranju i razglabanju o sebi. Bio sam posve zaboravio da osim moga užasnoga postoji i neki drugi svijet koji nije samo užasan.

Volio sam knjige koje sam već bio pročitao i one koje su mi još predstojale za čitanje, taj beskonačni broj knjiga u kojima je sve praktički napisano, kako sam mislio; još kao dijete sam, to mirno mogu reći, duhovni život volio više od onog drugoga, ali nisam imao pojma što da činim, što mi omogućuje da u tome toliko voljenom duhovnom životu sudjelujem i imam udjela te da tim duhovnim životom i sam živim. Nisam imao nijednog čovjeka koji bi mi o tome dao kakvu uputu.

Ignoring me, she looked up at the pigeons sitting on the windowsills, which this year were so caked with droppings that they looked quite disgusting. The pigeons were a big problem at Wolfsegg; year in, year out, they sat on the buildings in their hundreds and ruined them with their droppings. I have always detested pigeons. Looking up at the pigeons on the windowsills, I told Caecilia that I had a good mind to poison them, as these filthy creatures were ruining the buildings, and moreover there was hardly anything I found as unpleasant as their cooing. Even as a child I had hated the cooing of pigeons. The pigeon problem had been with us for centuries and never been solved; it had been discussed at length and the pigeons had constantly been cursed, but no solution had been found. [i]I've always hated pigeons[/i], I told Caecilia, and started to count them. On one windowsill there were thirteen sitting close together in their own filth. The maids ought at least to clean the droppings off the windowsills, I told Caecilia, amazed that they had not been removed before the wedding. Everything else had been cleaned, but not the windowsills. This had not struck me a week earlier. Caecilia did not respond to my remarks about the pigeons. The gardeners had let some tramps spend the night in the Children's Villa, she said after a long pause, during which I began to wonder whether I had given Gambetti the right books, whether it would not have been a good idea to give him Fontane's [i]Effi Briest[/i] as well.

We must allow ourselves to think, we must dare to think, even though we fail. It is in the nature of things that we always fail, because we suddenly find it impossible to order our thoughts, because the process of thinking requires us to consider every thought there is, every possible thought. Fundamentally we have always failed, like all the others, whoever they were, even the greatest minds. At some point, they suddenly failed and their system collapsed, as is proved by their writings, which we admire because they venture farthest into failure. To think is to fail, I thought

N-o mai scoatem la capăt cu lectura,nici cu umblatul de colo-colo,nici cu privitul pe fereastră,aşa că trebuie să ne agăţăm de prietenii noştri cei mai apropiaţi şi cei mai intimi,ca să ne salvăm dintr-o dispoziţie necruţătoare,mi-am zis.Am observat întodeauna asta la mine,care,când această stare de spirit necruţătoare pune aproape în întregime stăpânire pe mine,îi iau pur şi simplu la rând pe toţi oamenii cu putinţă ca să-i disec şi să-i dobor în mintea mea,să nimicesc totul în ei,ca să mă salvez,şi să nu las din ei aproape nici cel mai mic lucru pozitiv,ca să pot,în fine,respira din nou.

Îi dispreţuiesc pe oamenii care sunt întruna gata să fotografieze şi toată ziua umblă cu aparatul atârnat de gât.Necotenit sunt în căutarea unui subiect şi fotografiează absolut orice,chiar şi lucrul cel mai absurd.N-au altceva în minte decât să se arate întruna pe ei înşişi şi întodeauna în maniera cea mai dezagreabilă,de care,de altfel,nici nu sunt conştienţi.Fixează în fotografiile lor o lume pervers deformată,care n-are nimic altceva în comun cu lumea reală decât această deformare perversă de care s-au făcut vinovaţi.Fotografiatul e o manie infamă de care este cuprinsă încetul cu încetul întreaga omenire,pentru că e nu numai îndrăgostire de deformare şi perversitate,ci şi înnebunită de ea şi,într-adevăr,prin fotografiere,cu timpul ia lumea deformată şi perversă drept singura autentică.Cei care fotografiează comit una din cele mai infame crime din câte din câte pot fi comise,deoarece,în fotografiile lor,oamenii apar ca nişte marionete ridicole,schimonosite până la nerecunoaştere,chiar desfigurate,care se holbează înspăimântate la obiectivul infam,într-un mod idiot,respingător.A fotografia e o pasiune abjectă,de care sunt cuprinse toate continentele şi toate straturile populaţiei,e o boală care a lovit întreaga omenire şi de care nu va mai putea fi vindecată niciodată.

Ludzkość, jak się zdaje, wysila się tylko dopóty, póki oczekuje swoich idiotycznych świadectw, którymi potem może się szczycić publicznie, a gdy już ma wystarczająco dużo takich świadectw w ręce, zaniedbuje się. Przytłaczająca większość ludzi żyje tylko po to, by zdobywać świadectwa i tytuły, z żadnego innego powodu, a zdobywszy wystarczającą ich zdaniem liczbę świadectw i tytułów, spoczywa na laurach. Ludzkość, jak się zdaje, nie ma innego celu w życiu. Jak się zdaje, nie przejawia w ogóle zainteresowania własnym, niezależnym życiem, własnym, niezależnym istnieniem, interesują ją tylko owe świadectwa i tytuły, pod których ciężarem, jak się zdaje, dusi się już od wieków. Ludzie nie dążą do niezależności i w ogóle do samodzielności, nie dążą do własnego naturalnego rozwoju, tylko do zdobycia świadectw i tytułów, i gdyby wręczać je im i dawać bez jakichkolwiek warunków, w każdej chwili oddaliby życie za te świadectwa i tytuły, taka jest naga i przygnębiająca prawda. Tak mało cenią życie samo w sobie, że istnieją dla nich tylko świadectwa oraz tytuły. Wieszają te świadectwa i tytuły na ścianach swoich mieszkań, wiszą one w mieszkaniach rzeźników i filozofów, pomocy kuchennych, adwokatów i sędziów, którzy przez całe życie wpatrują się w te świadectwa i tytuły wzrokiem pełnym pożądliwości, jakiej ich oczy nabrały od nieustannego wpatrywania się w owe świadectwa i tytuły. W istocie nie mówią o sobie, jestem takim a takim człowiekiem, lecz jestem takim a takim tytułem, jestem takim a takim świadectwem. I nie utrzymują kontaktów z takim a takim człowiekiem, lecz tylko z takim a takim świadectwem i z takim a takim tytułem. Możemy więc spokojnie stwierdzić, że w rodzie ludzkim obcują ze sobą nie ludzie, ale wyłącznie świadectwa i tytuły.

But we must always reckon with failure, lest we succumb to indolence, I thought. There is nothing outside our heads that must be combated more resolutely than indolence, and we must be equally resolute in combating indolence within our heads and proceed against it with all the ruthlessness at our command. We must allow ourselves to think, we must dare to think, even though we fail. It is in the nature of things that we always fail, because we suddenly find it impossible to order our thoughts, because the process of thinking requires us to consider every thought there is, every possible thought. Fundamentally we have always failed, like all the others, whoever they were, even the greatest minds. At some point, they suddenly failed and their system collapsed, as is proved by their writings, which we admire because they venture farthest into failure. To think is to fail, I thought.

I despise people who are forever taking pictures and go around with cameras hanging from their necks, always on the lookout for a subject, snapping anything and everything, however silly. All the time they have nothing in their heads but portraying themselves, in the most distasteful manner, though they are quite oblivious of this. What they capture in their photos is a perversely distorted world that has nothing to do with the real world except this perverse distortion, for which they themselves are responsible. Photography is a vulgar addiction that is gradually taking hold of the whole of humanity, which is not only enamored of such distortion and perversion but completely sold on them, and will in due course, given the proliferation of photography, take the distorted and perverted world of the photograph to be the only real one. Practitioners of of photography are guilty of one of the worst crimes it is possible to commit--of turning nature into a grotesque. The people in their photographs are nothing but pathetic dolls, disfigured beyond recognition, staring in alarm into the pitiless lens, brainless and repellent. Photography is a base passion that has taken hold of every continent and every section of the population, a sickness that afflicts the whole of humanity and is no longer curable. The inventor of the photographic art was the inventor of the most inhumane of all arts. To him we owe the ultimate distortion of nature and the human beings who form part of it, the reduction of human beings to perverse caricatures--his and theirs. I have yet to see a photograph that shows a normal person, a true and genuine person, just as I have yet to see one that gives a true and genuine representation of nature. Photography is the greatest disaster of the twentieth century.