“
Acest copac stă-nsingurat aici pe munte; el a-ntrecut, crescând, şi om şi fiare. Iar dacă ar începe să vorbească, el n-ar găsi pe nimenea să-l înţeleagă: atâta a crescut de-nalt.
Acuma el aşteaptă şi aşteaptă-ntruna – dar oare ce aşteaptă? El locuieşte prea aproape de reşedinţa norilor; aşteaptă oare primul trăsnet?”
După ce Zarathustra zise-acestea, tânărul, agitându-şi mâinile, strigă: „Da, Zarathustra, ce-ai grăit e-adevărat. Eu însumi mi-am dorit teribil prăbuşirea, în timp ce aspiram către-nălţimi, iar tu eşti trăsnetul pe care-l aşteptam mereu! Uite, ce mai sunt eu, de când mi-ai apărut în faţă tu? Invidia faţă de tine m-a distrus!” – Aşa grăi tânărul om, plângând amarnic. Dar Zarathustra, cuprinzându-l cu un braţ, îl luă cu sine. Iar după un răstimp, mergând alături, Zarathustra începu să zică: Mi-e inima ca sfâşiată. Privirea ta îmi spune, mai bine decât vorba ta, primejdia ce te pândeşte. Tu încă nu eşti liber, tu cauţi încă libertatea. Această căutare te-a făcut să nu mai dormi şi toată noaptea să veghezi. Tu năzuieşti spre piscurile libere, spiritul tău e însetat de stele. Dar chiar şi instinctele cele mai rele din tine năzuiesc spre libertate. Câinii sălbatici din fiinţa ta vor libertatea; ei zăpăte de bucurie-n închisoarea lor, când spiritul tău se munceşte să se libereze. Tu pentru mine încă eşti un prizonier care visează după libertate: ah! sufletul unor asemenea captivi devine foarte întreprinzător, dar şi perfid şi rău. Chiar spiritul eliberat are nevoie de purificare. El încă mai poartă-n sine gratii şi mucegai: chiar ochii lui trebuie să se purifice. Da, cunosc primejdia ce te pândeşte. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea, nu-ţi părăsi nici dragostea şi nici speranţa! Tu te simţi încă nobil, la fel de nobil te simt încă cei care-ţi poartă pică, zvârlindu-ţi doar priviri răutăcioase. Să ştii că tuturor acestora le stai în drum. Chiar celor buni, un om plin de nobleţe le stă-n drum; şi chiar dacă vor zice că e bun, tot vor căuta în felu-acesta să-l înlăture. Omul cel nobil vrea să creeze noi valori şi o virtute nouă. Omul cel bun iubeşte lucrurile vechi, păstrează tot ce este vechi. Primejdia, pentru cel nobil, nu-i să devină bun, ci să devină insolent, ironic şi distrugător. Am cunoscut, vai! oameni nobili, care-şi pierduseră speranţa cea mai 'naltă. Şi după-aceea ponegreau orice speranţă mai înaltă. De-aceea îşi trăiau cu insolenţă viaţa în trecătoare bucurii şi n-aveau dincolo de clipă nici un ţel. „Spiritul este şi plăcere” – aşa ziceau. Şi astfel spiritul lor avea aripi frânte: acum se târâie pe jos şi întinează totul ca o rozătoare. Visaseră, odată, că vor deveni eroi: acuma sunt doar nişte desfrânaţi. Amar şi spaimă-i pentru ei orice erou. Dar te conjur, pe dragostea şi pe speranţa mea: nu izgoni eroul care e în tine! Păstrează cu sfinţenie speranţa ta cea mai înaltă! Aşa grăit-a Zarathustra.
”
”