Daca Quotes

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi si ti-as saruta talpa piciorului, nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

Dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.

Numai daca vremea ar sta locului am putea vedea lamurit ce este etern

Daca asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?

Nu pot fi eu insumi decat daca ma inalt pana la furie sau cobor pana la descurajare: la nivelul meu obisnuit, ignor faptul ca exist.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Oare ce-s nourii Daca nu o justificare a cerului? Oare ce-i viata Daca nu o amanare a mortii?

Uneori cuvintele nu trebuie sa existe,caci,daca exista,strica.Uneori vorbesti fara cuvinte. Uneori cuvintele ranesc pentru ca se revolta. Uneori cuvintele trebuie sa taca,sa faca liniste si sa asculte cum vorbeste tacerea.Uneori cuvintele se rostogolesc in saruturi si nu se mai numesc vorbe,ci taina.

Desigur, viata [...] e, pentru un scriitor tanar, o prada care nu cedeaza daca nu stii de unde sa apuci.

Nu gasesti umilitor ca ai fi putut fi cu desavarsire altul daca te-ai fi nascut la New York in loc de a te naste la Bucuresti? Noi toti suntem din intamplare asa cum suntem. Am fi putut citi alte carti in liceu, am fi putut cunoaste alti oameni, am fi putut calatori in alte tari, am fi putut iubi alte femei...

Toate intalnirile mele importante m-au luat pe nepregatite. Daca le asteptam, nu mai erau atat de mari. Si ceea ce este amuzant este ca toate intalnirile mele au fost caderi

- De ce razi? - Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!

Vreau sa iubesc ceea ce esti,nu ceea ce imi arati ca esti.Daca nu stiu cum esti,cum sa te iubesc?Poti sa imi construiesti cate masti vrei si poti sa ma tii cat de departe vrei de tine,dar sufletul meu nu se va intalni cu al tau ,ci cu al mastilor prin care vrei sa respiri.Minciuna e ca o doza de diazepam. Da senzatia ca rezolva,dar nu rezolva nimic.

In fond, oamenii nu citesc; daca citesc, nu pricep; daca pricep, uita.

Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.

Kau tidak perlu memiliki ibu yang sempurna untuk menghormatinya, Daca. Siapa pun ibumu, dia berhak engkau kenang dan engkau cintai. - Wamap Suli : Nibiru dan Ksatria Atlantis

In general, e mai bine sa nu ataci un mecanism de aparare, decat daca acesta creeaza mai multe probleme decat solutii si daca ai ceva mai bun de pus in loc.

O femeie,daca are ochi inteligenti,dinti albi,maini subtiri si picioare nervoase, isi poate ingadui orice.

What I saw in Flint was a microcosm of the way the government treats the undocumented everywhere, making the conditions in this country as deadly and toxic and inhumane as possible so that we will self-deport. What I saw in Flint was what I had seen everywhere else, what I had felt in my own poisoned blood and bones. Being killed softly, silently, and with impunity.

… e mult mai nobil sa ramai lucid oricat te-ar coplesi viata, esti totdeauna mai putin om cand te imbeti, indiferent cum, si daca fuga de realitate nu-i chiar o decadere, ramane totusi o infrangere.

Si inca de atunci intelesesem ca daca ai de-a face cu niste oameni lasi si mincinosi degeaba incerci sa le faci pe plac, ajungi jucaria lor, dupa cum ei sunt jucaria altora si nu mai esti un om, ci carpa.

Sa fii mort e ca si cum ai dormi. Dar nu-ti asezi corpul in pat, ci in pamant. Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat. S.a.m.d. S.a.m.d. S.a.m.d. S.a.m.d. Etc.

Dragostea e ca mersul pe sarma - daca devii constient de ce faci, ai cazut.

O existenta monotona ma deprima. Esti foarte tanara, draga mea, dar cu vremea ai sa constati ca daca te plictisesti, incepi sa bagi de seama ca ai un ficat sau tensiune.

Ideeea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa "fiu", sa exist. Poate intr-o zi ai sa inteegi si tu ce inseamana asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic.

Pe cine sa acuzi, vai, daca nu „pe noi doi" si ce amaraciune e mai mare decât sa-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreuna?

Daca n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul — utopie a suferintei.

Daca", repeta Roland. Un profesor de-al meu obisnuia sa spuna ca acesta este singurul cuvant cu o mie de litere.

Daca omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deține despre sine şi natură sunt false.

E frumos sa daruiesti, dar e minunat sa te daruiesti. Daca avem grija unul de altul, problemele noastre o sa aiba grija de ele insele.

Tristetea, ca si suferinta, ne revela existenta, deoarece în ele avem în constiinta separatia noastra de lumea obiectiva si nelinistea care da un caracter tragic vietuirii în existenta. Daca ar exista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste decât aripi negre si grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.

este evident ca atat omul, cat si Zeii, oriunde dispun de putere si-o exercita dintr-un invincibil impuls al firii. si voi, ca toti ceilalti, ati actiona exact ca noi, daca ati avea o putere egala cu a noastra.

Uneori un tren ajunge sa te duca in gara ta, chiar daca tu urcasei in el doar pentru a te indeparta de ceva. O persoana cu care te-ai traversat fugar, intr-un loc in care nici nu prea voiai sa mergi, ajunge sa-ti spuna, in timp: Ca sa vezi, pana la urma noi doi am fost un accident fericit. A iesit ceva bun din treaba asta.

...daca iti era luata aceasta unica libertate, cea mai importanta dintre toate, si anume libertatea de a te izola la nevoie de ceilalti oameni, atunci toate celelalte libertati nu valorau nimic. Atunci viata nu mai avea rost.

Daca, in realitate, omul nu este ticalos - omul in genere, semintia umana - atunci toate celelalte nu sunt decat prejudecati, temeri scornite de mintea noastra, si atunci nu mai este nicio stavila, toate sunt asa cum trebuie sa fie!

Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeuna.

Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe... şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii

E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a locului comun. Şi mă întreb daca nu e mai tristă decît oricare alta.

Daca inima omeneasca afla clipe de ragaz in timp ce urca pe culmile afectiunii, rareori se opreste pe povarnisul abrupt al sentimentelor dusmanoase

fact, if DACA recipients were deported, it is estimated that the U.S. economy as a whole could lose as much as $460 billion over a decade.

O mare dragoste nu este de ajuns pentru a lega de tine fiinta pe care o iubesti, daca nu te pricepi sa umpli viata celuilalt cu o bogatie necontenit reimprospatata.

Daca pentru o boala se prescriu multe leacuri, sa stii ca boala e de nelecuit.

Daca am citi doar ce citesc si altii ,am ajunge sa gandim ca toata lumea.

Lumea e o oglinda care ofera inapoi fiecaruia reflectia propriului chip. Daca te incrunti se incrunta si ea inapoi spre tine, daca razi devine si ea o companie vesela si placuta

Nu stiu daca Iubirea e Poezie, dar stiu cu siguranta ca e rima imperecheata. De suflete.

Sa-ti descoperi rostul in viata reprezinta totul.Te asigur ca si tu ai ceva cu care sa contribui la viata din jurul tau.S-ar putea sa nu stii inca despre ce este vorba,dar nu ai fi pe pamant daca nu ai avea rostul tau.Stiu sigur ca Dumnezeu nu face greseli,insa face miracole.Eu sunt una dintre ele.Si tu la fel.

In genere, femeia nu-si insala barbatul si nu-l tradeaza, daca el singur nu-i acela care sa-i strice sau sa-i calce inima singur in picioare, daca nu o dezgusta ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin ingustimea vederilor. Deci, trebuie sa iubesti. Ca ea sa nu se simta numai femela ta, ci faptura cea mai scumpa pentru tine, copilul tau, prietenul tau; poart-o la san, ca sa-i fie cald si atunci poti fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, pana cand o sa va lipiti de tot, ca gemenii siamezi. Daca nu-i dai toate astea, o strici, o dezgusti prin nimicnicia ta si se indeparteaza. Te va parasi de indata ce maini mai nobile se vor intinde spre ea, caci trebuie s-o faca, are nevoie de caldura si de consideratie ca de aerul pe care-l respira.

Uite, daca-mi strang sufletul, nu se prinde nimic in el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pica frunzele si se intreaba: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorba si mor. O mai fi ceva? Mortii tac. Scruteaza vesnicia si tac. Lasa iarba sa-i faca optimisti pana in toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, gramada. Si tac, si tac, si tac.

Suntem indragostiti pentru ca nu ne cunoastem. Daca am sti ce urmeaza dupa aceea,am trage cat mai mult de indragosteala asta si nu ne-ar mai interesa deloc sa punem intrebari si sa asteptam raspunsuri,am alerga beti,imbatati de noi insine fara nevoia de luciditate si adevar.

I am a one-trick pony, unable to comfort with anything other than grades.

. . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...

... daca iubirea a pus stapanire pe om, atunci el o transpune in tot: in munca, in viata, in relatiile cu alti oameni, intr-o carte, transmitand in toate o asemenea energie si bucurie, ca ea devine atat motorul unui singur om, cat si al intregii lumi care-l inconjoara.

Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit

Si daca nu merge in linie dreapta, cel putin stie destul de bine unde vrea sa ajunga.

Oamenii se iubesc pe ei insisi daca vad o imagine iubitoare a lor reflectata in ochii cuiva de care le pasa cu adevarat.

Iubeste daca vrei sa fii iubit! Si mai ales, iubeste cu sufletul! Sufletul? E lichid, altfel nu vad cum ar putea incapea in atatea trupuri felurite. Daca este floare, ia forma florii, daca este pasare, ia forma pasarii, daca este om, ia forma trupului sau. Patrunde in trup si se risipeste in fiecare celula, astfel ai trup pana in varful degetelor. Iar trupul, bucata asta de lut, il absoarbe ca un burete apoi ofteaza de placere. Si acum inteleg de ce sunt atat de placute imbratisarile, atingerile, saruturile. Se intalnesc doua picaturi de suflet si au loc explozii de lumina. Lumina aceea ti se risipeste prin trup, ti-l incalzeste, ti-l umple de viata.

… eram prea tanara atunci sa-mi dau seama cum simple considerente geografice sau temporale puteau sa separe oamenii. Acestea sunt motivele pentru care n-ar fi trebuit sa ma intreb ce m-am intrebat mai apoi, in timp ce ma uitam la reflexiile noastre sparte in oglinda – daca exista oare ceva, chiar si ghinionul, care san e tina legate una de cealalta in toti anii care aveau sa urmeze.

Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja. - Nu sunt prea multe. - Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna. El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?

mai intai nu lasati pe nimeni sa va porunceasca si ce sa faceti si ce sa ganditi.Aveti mare grija mai ales ca gandurile sa va ramana neincatusate .Chiar si un om liber poate ,uneori,sa fie legat mai strans decat un sclav.Ascultati-i pe oameni,dar nu va deschideti inima.Aratati-le respect stapanitorilor,dar nu-i urmati orbeste!Ganditi logic si cu bun simt ,dar nu comentati!Nu considerati pe nimeni mai presus de voi , oricare le-ar fi rangul si pozitia.Purtati-va corect cu toti,daca nu, o sa caute sa se razbune pe voi.Ramaneti credinciosi lucrurilor in care credeti si-i ve-ti face astfel pe ceilalti sa va asculte

Lumea se imparte in trei, nu in doua. Oamenii care cred ca exista Iad pentru ca l-au trait profund, oamenii care cred ca exista Iad pentru ca nu l-au trait deloc si oamenii care raman precauti, distanti, sceptici pentru ca, daca au scapat in sufletul lor o picatura din apa Iadului, au facut-o superficial. Caci apa iadului nu picura. Apa iadului se revarsa, distruge, devasteaza. Eu vin din Iad. N-am nevoie sa conving pe nimeni.

...ei, daca asa s-ar fi intamplat lucrurile, va asigur ca mi-asi fi scos palaria si asi fi zis: domnule, este o lege! Daca e buna, daca e rea, nu discutam acum! buna sau rea, e pentru toata lumea si daca tu, care ai facut-o, o s-o simti si tu pe coaja ta ca e rea, o sa te grabesti cat mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii si nu respecti legea, il iai tot pe ala lovitu si-l judeci, iar pe ala care a lovit stai cu el in sedinta...

Am sentimentul vag ca libertatea individuala este o stare imperfecta de libertate, vorbi el in cele din urma, putin plictisit. Recunosc! un foarte vag si aproximativ sentiment. Cred, insa, ca o libertate colectiva, a speciei umane daca se poate, sau macar a unei anumite ramuri a acestei specii - este mult mai grandioasa, mult mai euforica...

Avem si unul si celalalt o natura neprietenoasa, taciturna, si nu dorim sa spunem ceva, afara doar daca ne asteptam sa fie un lucru care ar rasturna intreg salonul si ar putea fi trecut posteritatii cu toata stralucirea unui proverb.

O, daca macar o singura voce m-ar imbarbata soptindu-mi ca am dreptate! Curajul si hotararea mea sunt neabatute, dar sperantele se clatina si sufletul imi sta adesea in cumpana. Sunt pe cale de a porni intr-o calatorie lunga si grea si voi avea nevoie de toata indrazneala si taria pentru a invinge restristile. Va trebui nu numai sa-i imbarbatez pe ceilalti cand vor sovai, ci uneori si pe mine insumi.

Da, as face o arta a neputintelor, o arta a impotentelor, a inapetentelor si, daca s-ar putea, o arta a starii pe loc. (...) Ma obsedeaza ideea de a gasi virtuti in situatiile nenorocite in care te aduc evenimentele. Nemaiavind puterea tineretii, acum te lafai in neputinta, te asezi intr-o pozitie de satisfactie si zici: "A, asta-i un cistig!" Esti neputincios fizic si poti vorbi sau poti ride de neputinta.

Vesnica problema: cea a nivelului spiritual.Daca nu te afli la acelasi nivel cu cineva,nu te poti intelege cu el.Nivelul spiritual se masoara prin gradul de instrainare fata de lume.Dar cum sa stabilesti in chip obiectiv acest grad? Atunci cand vorbesc cu cineva,stiu la ce sa ma astept din partea lui,stiu pana unde pot merge cu el.El insa nu stie. Crede ca ma intelege.Si poate ca ma intelege in felul lui. Caci nimic nu spune ca,intr-un anumit domeniu,n-a mers mult mai departe decat mine.Cu toate astea,de experienta spirituala e capabil doar acela pentru care conteaza din ce in ce mai putine lucruri,pentru care cercul intereselor se restrange pe masura ce merge inainte. Important nu este sa stii,ci sa fii.Or,a fi este isprava cea mai dificila cu putinta.Caci a fi,pe plan spiritual,inseamna sa nu fii nimic pe planul lumii.

Daca pe lume nu exista bine absolut, nu exista nici rau absolut...Binele si raul nu sunt niste lucruri fixe si neclintite, ci isi schimba necontenit locul si pozitia. Un bine se poate transforma in clipa urmatoare intr-un rau si viceversa...Important este sa se mentina un echilibru intre cele doua. Daca balanta se inclina prea mult intr-o parte , e greu sa se mai poata pastra o moralitate. Echilibrul in sine e un lucru bun.

Dumnezeu,asa cum ne este El zugravit in crestinism,ma face sa ma gandesc la Xenofon-considerat de unii ca intemeietorul scolii eleate si cu,orice s-ar spune,un atat de clar ponuntat scepticism-,care spunea ca daca boii si caii si-ar zugravi zeii i-ar infatisa ca boii si caii cei mai alesi.Asa si oamenii,au inzestrat un om cu toate insusirile ce li se pareau lor mai grozave,fiecare din ele impinsa la perfectiune,si au zis:"asta e Dumnezeu".

Dintotdeauna, de cand ma stiu, mi-a placut sa cunosc adevarul in toate [...] Chiar daca inima ne tresare de spaima, acea tresarire ne imbata cu suflarea divinitatii, cu puterea-i nemarginita. Sa vedem, sa cunoastem chiar si ceea ce poate fi mai rau, inseamna in aceeasi clipa sa ne stapanim Spaima.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.

…exista o tendinta generalizata de a transforma oamenii si ideile în idoli. Daca ne place Tutea, atunci el ne place în chip absolut : marile lui calitati îi anuleaza toate fisurile, verva formularilor lui ne determina sa-i omagiem sforaitul : cum poate un personaj atît de impresionant sa nu fie perfect si cînd doarme ?

-Nu voi pleca. Raman. Ce vrei? Te-am indragit. Te-am indragit pentru ca esti prost, imaparate. Wilczur zambi. -Prost... repeta. -Da. In vremurile de astazi, cand mintea exista numai pentru a face rau, ce este prostia daca nu cel mai de pret bun? Si ce este binele daca nu intelepciune? Viata devine un paradox. Atunci poate intelept e si faptul ca tu, carissime, traiaesti pentru a aduce fericire altora. -Poate ca pentru asta am fost facut, spuse Wilczur dus pe ganduri. -Tu traiesti pentru altii, altii pentru ei insisi, numai eu nu stiu pentru cine si pentru ce traiesc... De ani de zile caut raspunsul, il caut pe fundul fiecarei sticle. Si nu-l gasesc... Se vede ca nu nimeresc sticla potrivita. Dar nu-ti fie teama! Vine si randul ei... Am s-o gasesc si in ultima inghititura voi afla adevarul...

Timpul poate curge inegal. In sine, el e constant, dar poate sa isi piarda fluditatea si sa se distorsioneze cumplit. Uneori e teribil de greoi si de lent, alteori usor si rapid. Cateodata evenimentele isi schimba cronologia sau chiar dispar cu desavarsire. Alteori apar unele care nici n-ar trebui sa existe. Manevrand astfel timpul dupa bunul lor plac, oamenii ajusteaza semnificatia pe care o atribuie propriei lor existente. Cu alte cuvinte, ei reusesc sa-si apere cumva sanatatea mintala. Daca ar fi nevoiti sa-l perceapa in mod uniform si in ordinea corecta in care acesta se scurge, mai mult ca sigur ca ar ceda nervos. O astfel de viata ar fi tortura curata.

Pentru tanarul Lennan urma apoi o perioada stranie, in care nu-si dadea seama de la un minut la altul daca era sau nu fericit, cautand sa fie mereu cu Anna, agitandu-se daca nu reusea, necajindu-se daca ea vorbea sau zambea altuia;cand se afla insa alaturi de ea tot nelinistit si nemultumit era, suferind din pricina timiditatii sale

Nu le era foame. Desfăcură un borcan cu dulceață, o cutie cu biscuiți, iar Jeanne făcu cu foarte mare grijă o cafea, din care mai rămăseseră vreo cincizeci de grame, o moca pură, rezervată până atunci marilor ocazii. -Dar ce ocazie mai mare vom găsi? întreabă Maurice. -Nici una de acest fel, sper, răspunse soția lui. Totuși, trebuie să recunoaștem că nu vom mai găsi curând o cafea ca asta, daca mai durează războiul. -Aproape că-i dai savoare păcatului, zise Maurice, inhalând aroma pe care o răspândea cafetiera.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Îl cuprinse in brate si îl stranse tare. Ar fi vrut sa-l zgaltaie putin, poate asa si-ar fi regasit mai usor datele ei din trecut. - Suntem cam straini, zise. E frig, nu? Fă ceva, da-mi putin din sangele tau, sa ma incalzesc. Ajuta-mi sa fiu fericita ca sunt aici. I se parea excesivă, ca de atatea ori. Ce putea face la o ora cand cel mai bine este sa dormi? O aseză cu capul pe pieptul lui, apoi o inveli. Era concesiv. Ea isi spunea: "Nu trebuie sa dorm! Nu trebuie sa raman cu mine singura. Trebuie sa ma tin asa, inlantuita de el, pana la sfarsitul ultimului sfarsit!" - Eva, ce vrei sa-mi spui? - Ce nu stii? - Nimic de la plecarea mea. Se gandea: "Nimic de la plecarea lui! Si acum vine, si daca vine, il urmez, fara sa stiu pana unde ma va duce si pentru cat timp!

O relatie ideala exista numai atunci cand nu este necesara pentru supravietuirea fiecaruia dintre parteneri. Pentru a avea o relatie completa cu altcineva, trebuie sa ai mai intai o relatie cu tine insuti. Daca nu putem cuprinde propria noastra singuratate, il vom folosi, pur si simplu, pe celalalt ca pe un scut impotriva izolarii. Numai atunci cand vei putea trai ca vulturul, fara niciun public, de niciun fel, te vei putea indrepta cu dragoste inspre altcineva; numai atunci poate sa-ti pese de cursul existentei celuilalt. Singurul mod de a salva relatia este sa fii in stare sa renunti la ea.

Cercetand situatiile patogene in care refularile sexualitatii avusesera loc si ale caror simptome pareau formatii substitutive ale refulatului, se mergea spre perioadele mai timpurii ale vietii bolnavului si se ajungea in cele din urma la primii ani ai copilariei sale. Si se descoperea - ceea ce de altfel romancierii si cunoscatorii sufletului uman stiau de mult timp - ca impresiile din aceasta prima perioada a vietii, chiar daca in majoritatea cazurilor erau uitate, lasau urme adanci care influenteaza dezvoltarea individului, in particular pregatind dispozitia individului pentru nevroza ulterioara.

România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Altfel spus; orice relatie de dragoste se intemeiaza pe niste conventii nescrise, pe care partenerii le stabilesc inconstient din primele saptamani. Traiesc amandoi ca intr-un vis, in acelasi timp, fara sa-si dea seama, redacteaza in amanuntime, ca niste jurnalisti intransigenti, clauzele contractului lor. O,amanti! fiti prudenti in aceste prime zile primejioase. Daca veti duce celuilalt micul dejun la pat, va trebui sa faceti asta mereu, de nu veti fi acuzati de indiferenta si tradare.

Atata timp cat esti anesteziat si nu iti simti tragedia propriei vieti, poti supravietui. Cand iti revine limpezimea, cand iti este meticulos redata, te poate innebuni. memoria retrezita la viata te poate sminti, amintirea umilintei, a celor ce ti s-au intamplat fara stirea ta, a atator intruziuni, amintirea barbatilor. Nu un palat, ci un bordel al amintirilor, iar dincolo de aceste amintiri, constiinta faptului ca toti cei care te-au iubit sunt morti, ca nu exista nici o scapare. un asemenea gand te poate ridica in picioare, te poate face sa iti aduni fortele si sa o iei la goana. Daca fugi destul de tare poate vei scapa de trecut si de amintirea a tot ce ti s-a intamplat, si totodata de viitor, de intunericul inevitabil ce ti se intinde in fata.

Insotit de Matilde si Jorge, care avea patru ani, m-am dus sa traiesc in muntii din Cordoba, la o ferma fara apa curenta si curent electric, in localitatea Pantanillo. Sub maiestuosul cer instelat, m-am simtit impacat. Ceva asemanator cu ceea ce spune Henry David Thoreau: "M-am dus in padure pentru ca voiam sa traiesc in meditatie, sa infrunt doar faptele esentiale ale vietii, sa vad daca puteam trai si sa invat ceea ce era de invatat; ca nu cumva sa descopar, apropiindu-ma de moarte, ca nu traisem cu adevarat".

- Nicholas, daca vrem sa incercam sa reproducem, fie si numai partial, cate ceva despre legile misterioase care guverneaza existenta, atunci trebuie sa stim sa depasim unele din conventiile pe care omul le-a inventat pentru a tine in frau aceste scopuri fundamentale. Asta nu inseamana ca in vietile noastre obisnuite asemenea conventii trebuie ignorate. Nicidecum. Ele sunt fictiuni necesare. Dar in jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premiza ca in realitate totul este fictiune si, totusi, nici o fictiune nu este necesara. Zambi: M-ai dacut sa spun mai mlt decat aveam de gand.

De ce sa scap? De prezent? Da, de acest prim-plan care-mi ascunde ce se intampla in perspectiva. Daca am spirit sau suflet, spuneti-i cum vreti, nu e unul singur, ci multiplu. Nu se poate multumi cu limitarea, el vrea spatiu. Poate sa locuiasca in numeroase trupuri schimbatoare, intrate in putrefactie, din viitor sau din trecut. (...) Otravita sau nu, mercurul ma face sa gandesc astfel. Daca-i dati drumul, va tremura in clone pe toata podeaua, dar il puteti aduna la loc si nu se va vedea nicio sutura, nicio urma c-ar fi fost imprastiat. Aveti o singura viata sau nenumarate vieti, depinde ce va doriti.” (pag 183)

Si poate ca si el avusese dreptate, cunoscandu-se cum se cunoastea, sa se abtina de la orice promisiune. E adevarat ca ma poftise sa fac un experiment si sa-l pun pe el la incercare. [...] Un privilegiu extraordinar, de care insa nu ma puteam folosi. Vor fi existand poate femei care se bucura de aceasta onoare. Dar nimic in puterile si instinctele mele nu ma plasa si pe mine printre ele. Lasata singura deveneam pasiva, apatica; odata respinsa, preferam sa ma retrag; iar daca eram uitata, buzele mele n-aveau sa murmure niciodata vreo vorba si nici ochii mei nu i-ar fi adresat vreo privire, spre a ma face amintita.

Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator, si numai prin faptul ca a fost rostita, intrebarea justa regenereaza si fertilizeaza; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul. Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga; intreaga viata cosmica sufera si se ofileste prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand sa ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. As putea merge si mai departe. As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca sanatosi si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei cativa alesi care, asemenea lui Parsifal, patimesc pentru lenea noastra spirituala. Poate ca am deveni, peste noapte, sterpi si bolnavi daca n-ar exista, in fiecare tara si in fiecare moment istoric, anumiti oameni hotarati si luminati, care sa-si puna intrebarea justa... Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze, in ultima instanta, disparitiei acestor oameni hotarati si luminati, sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna, din nou, intrebarea justa...

Credeam ca vrea sa calatoreasca, dar imi spune adevaruri pe care le stiu deja, ca nu e nevoie sa plece de pe insula ca sa vada lumea, ca are destule mari si orase in minte. Daca e asa, daca toti le avem, atunci poate ca lumea aceasta, luna si stelele sunt si ele plasmuiri ale mintii, insa ale unei minti cu o deschidere mai larga decat a noastra. Chiar daca cineva ma gandeste, sunt liber sa fac ce vreau. Nu poate fi precum sahul universul acesta care parca s-a gandit la toate, ci mai degraba ca un teatru cu decoruri miscatoare, unde putem trece si prin pereti, daca vrem, dar nu o facem. Caci ramanem fideli propriului sentiment al dramaticului.” (pag 148)

Pe linia unei sinonimii dictate mai degraba de palpitul vietii de zi cu zi decât de acribia semantica, nesimtitul e totuna cu badaranul, mojicul, topârlanul (însotit de ruda dumisale apropiata, toapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestiva, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al caror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit. Rostul acestor termeni? Sa ne atraga atentia ca nesimtitul e o alcatuire stridenta, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu si de a nu se replia niciodata. El e întotdeauna în apele lui, fara sa cunoasca stinghereala. Nesimtitul nu roseste, fiindca e nepregatit genetic pentru o asemenea abatere pigmentara. Mediul lui optim e spatiul public, unde îsi da imperturbabil adevarata masura. Acomodant, niciodata în pana când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liana si sâcâitor ca sciatica, nesimtitul stie sa valorifice toate fisurile prin care se poate furisa în tesutul social. El are stiinta fructificarii insinuante. Nu te cotropeste frontal si decisiv, ci te învaluie alunecos, pâna când îti devine vecin sau îti sufla în ceafa. Nesimtitul se comporta ca un virus cu tabieturi, obsesii si manii. Îi lipsesc, în schimb, simtul masurii si urbanitatea elementara. Daca le-ar fi avut, cartea de fata n-ar fi fost scrisa.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.

Prima porunca: Sa astepti oricat. A doua porunca: Sa astepti orice. A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent. A patra porunca: Sa nu numeri zilele. A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata. A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim. A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur. A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic. A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist. A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.

Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei in 1933, pe cand eu aveam de-abia un an. tata, care nu-l mai vazuse din 1914, i-a transmis cele mai calde felicitari si un cadou, pictura lui Hitler in acuarela, Biserica minorita din Viena. Hitler a fost incantat. avea amintiri placute despre tata, din cate spunea, si l-a invitat in Germania, ca oaspete personal, sa ia seama la noua ordine sociala pe care o construia, sperand ca aceasta va dura vreo mie de ani, daca nu mai mult. mama, tata si Felix, care avea noua ani pe-atunci, au plecat din Ohio in Germania, pentru 6 luni, in 1934. [..] si imediat ce s-au intors acasa, tata s-a apucat sa-si arboreze cadoul favorit de la Hitler, pe bratul orzontal al morii de vant. era un steag nazist, mare cat un cearceaf. era un lucru misterios, exuberant, si, din cate zicea mama, comunitatea era mandra si in acelasi timp invidioasa pe tata, pe ea si pe Felix. nimeni in Midland City nu intretinuse vreodata relatii de prietenie cu un sef de stat. pana si eu apar intr-o poza din ziar. una cu toata familia noasta, in strada, in fata atelierului, privind in sus catre steagul nazist. sunt in brate la Mary Hoobler, bucatareasa noastra, care, incetul cu incetul, m-a invatat tot ce stia ea despre mancaruri si prajituri. pe cand pozam toti in strada pt fotografia din ziar, tata avea 42 de ani. dupa cum spunea mama, in Germania trecuse printr-o profunda transfigurare spirituala. isi redefinise scopurile in viata. nu-i mai era de ajuns sa fie artist. avea de gand sa se faca profesor si activist politic. sa fie purtatorul de cuvant in America al noii ordini ce abia se nastea in Germania, dar care, cu timpul, urma sa devina salvarea lumii. asta a fost, evident, o greseala.

Cred ca deja am scris in notele mele despre faptul ca iubirea se aseamana izbitor cu o tortura sau cu o operatie chirurgicala. Aceasta idee poate fi insa dezvoltata la modul cel mai chinuitor. Chiar daca cei doi amanti ar fi foarte indragostiti si plini de dorinte unul fata de celalalt, unul din ei va fi intotdeauna mai calm sau mai putin posedat decat celalalt. El - sau ea - este operatorul, sau calaul; celalalt, subiectul, victima. Auziti aceste suspine, preludiu al unei tragedii a dezonoarei, gemetele, strigatele, horcaiturile? Cine nu le-a proferat, cine nu le-a extorcat fara putinta de a se impotrivi? Si ce gasiti mai rau in supliciul profesat de niste tortionari meticulosi? Ochii acestia de somnambul, dati peste cap, membrele ale caror muschi tresar cu putere si se incordeaza, ca si cum ar fi actionati de o pila galvanica, betia, delirul, opiumul, in consecintele lor cele mai violente,nu va vor oferi, cu siguranta, exemple atat de curioase, atat de inspaimanatatoare. Si chipul omului, pe care Ovidiu il credea alcatuit pentru a oglindi astrele, iata-l nemairostind decat expresia unei ferocitati nebunesti ori destinzandu-se intr-un soi de moarte. Fiindca, desigur, as crede ca fac un sacrilegiu folosind extaz pentru acest soi de descompunere. -Infricosator joc, in care trebuie ca unul dintre jucatori sa-si piarda controlul de sine ! Odata, in fata mea, s-a pus intrebarea : in ce consta placerea cea mai mare a dragostei? Cineva a raspuns cu naturalete : in a primi; iar un altul : in a se datui. Primul spuse: placere orgolioasa! Iar al doilea: voluptate a umilintei! Toti acesti obsceni vorbeau ca din Imitatio Christi. In fine, s-a gasit un isolent utopist care a spus ca cea mai mare placere a dragostei este aceea de a forma cetateni pentru patrie. Eu spun ca unica, suprema voluptate, in iubire, sta in certitudinea de a face răul. Iar barbatul si femeia stiu asta din nastere ca intreaga voluptate se gaseste in rău.

- […] Va voi spune simplu ca trebuie sa traiti numai pentru ca viata e frumoasa in sine. Nu exista in lume decat un singur lucru foarte grav si de nevindecat: moartea! Restul poate si trebuie vindecat, chiar si dragostea cea mai adevarata si infocata, ca de exemplu, cea pe care o traiti voi acum! D’Assas scutura din cap cu o violenta disperata. -Imi vorbiti asa pentru ca voi n-ati iubit niciodata! zise el. Saint-Germain surase… -Ce numiti voi iubire? zise el cu o gravitate si mai pregnanta. Ascultati-ma bine. Poate ma veti intelege, pentru ca sunteti unul din sufletele cele mai generoase pe care le-am intalnit. Pentru umanitate in ansamblul sau, iubirea e o forma de egoism. Un barbat iubeste o femeie. Ceea ce vrea sa insemne ca o doreste; in felul asta doreste posesia; vrea neaparat ca acea femeie sa-i apartina in exclusivitate. Daca femeia e venala, o cumpara ca pe o statuie sau orice alt obiect de lux. Daca e onesta, se straduieste sa-i demonstreze ca trebuie sa-i apartina numai lui, si de buna voie. Una peste alta, vrea sa puna mana pe ea. E o opera de cucerire in felul barbarilor din antichitate. Dovada: chinurile iubirii se micsoreaza, disparand aproape cu totul daca femeia vizata nu se da nimanui. Ceea ce se cheama gelozie nu-i decat expresia acestui egoism de o factura deosebita… Barbatul cauta deci mai ales sa-si satisfaca propriul sau apetit de cuceritor si de proprietar atunci cand afirma ca iubeste. Iubirea, asta inseamna: vreau. Vreau acest obiect: bronz, marmura sau femeie. Pentru mine, numai pentru mine! Asa vreau eu. Si atunci spun ca o iubesc! Cat imi e de mila!... -Asa deci, murmura d’Assas, exista si o alta forma de iubire!... -Da, iubirea exista! E adevarat. E mai pretioasa decat comorile lui Ali-Baba! Dar, ma rog, ea exista. Putini barbati o cunosc. Este aproape la fel de greu de gasit un barbat care iubeste, pe cat e de greu de gasit o femeie care sa merite a fi iubita. Dar se mai intampla! -Si cum e dragostea asta de care vorbiti? intreba cavalerul. -Iubirea aceasta, zise atunci contele, este forma cea mai perfecta a devotamentului, adica tocmai contrariul a ceea ce vulgul considera a fi iubire. A iubi o femeie nu inseamna decat a dori cu ardoare fericirea ei, si nu fericirea ta. Intelegeti ce vreau sa spun? -Da… sau cel putin cred ca da, zise d’Assas. -Iubesc o femeie. Iata ce inteleg prin asta: daca aceasta femeie ma cheama in ajutor, voi fi in stare si de muncile lui Hercule, voi face sa tremure si cerul si pamantul ca sa-i asigur fericirea… dar daca ea se indeparteaza de mine… daca simpatia ei se indreapta spre un altul… -Ei bine? -Ei bine, pentru ca o iubesc… pentru ca am consimtit sa-i asigur fericirea, nu numai ca nu voi fi un obstacol intre ea si barbatul alea… dar chiar ma voi bucura vazand ca a gasit fara mine acea fericire pe care pretindeam ca i-o aduc. -Ingrozitoare teorie! -Spuneti ca e ingrozitoare pentru ca nu ati gustat farmecul nesfarsit al devotamentului pur, al sacrificiului care nu asteapta recompensa… Eu, care am cunoscut toate formele iubirii, de la gelozia care nutreste ganduri criminale pana la disperarea ce naste ganduri de sinucidere, va spun ca numai in devotement e iubire!... D’Assas, visator, asculta cuvintele lui Saint-Germain care, putin cate putin, ii alinau durerea si o faceau mai usor de suportat. Poate contele nu avea alt scop decat acela de a-si expune teoria sa cu privire la iubire. Cavalerul, cum o spusese si Saint-Germain, era cu adevarat un suflet generous. Incepuse sa intrezareasca posibilitatea de a se devota fericirii Jeannei; incetul cu incetul ideea sinuciderii incepea sa piarda teren. Caci cuvintele contelui incolteau si dadeau roade. “Un singur lucru e nevindecabil: moartea!” Caci murind, nu se condamna singur sa nu o mai vada pe Jeanne?

Ciuma-A.Camus "Puteai sa vezi in toiul noptii, de-a lungul cornisei,convoaie stranii de tramvaie fara calatori, hurducandu-se deasupra marii. Locuitorii au sfarsit prin a afla despre ce e vorba, si in ciuda patrulelor, grupuri de oameni reuseau destul de de sa se strecoare pe stancile care se inaltau deasupra marii si sa arunce flori la trecerea tramvaielor. Si se auzeau atunci vehicule zdranganind in noaptea de vara, cu incarcatura lor de flori si morti." "Exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit." "Ciuma le rapise tuturor puterea iubirii si chiar a prieteniei. Caci iubirea cere putin viitor, iar pentru noi nu mai exsitau decat clipe." "Pentru intaia oara simteau cat de dificil e sa-ti imaginezi precis faptele si gesturile celui care lipseste. Deplangeau atunci faptul ca n-aveau habar despre felul cum isi petercea celalalt timpul; se invinuiau de usurinta cu care neglijasera sa se informeze despre aceasta si se prefacusera a crede ca,pentru o fiinta care iubeste, ocupatia celui iubit nu este izvorul tuturor bucuriilor.Le era usor, incepand cu aceasta clipa, sa se reintoarca la dragostea lor i sa-i cerceteze imperfectiunile" "Cu toti se intampla la fel: te insori,iubirea mai dureaza putin, muncesti. Muncesti atat de mult incat uiti sa mai iubesti." "Pentru a lupta impotriva abtractiei trebuie sa-i semeni putin." "Dar porcaria asta de boala!Chiar i cei care n-o au o poarta in inima." "Raul care este in lume vine aproape intotdeuna din ignoranta, si bunele intentii, daca nu sunt luminate de constiita, pot sa faca tot atatea stricaciuni ca si rautatea." "Nu mai existau atunci destine individuale, ci o istorie colectiva, care era ciuma, si sentimente unice, impartasite de toti. Cel mai dominant dintre ele era cel al despartirii si al exilului, cu tot ceea ce comporta el ca frica si revolta." "Persoanele intoarse din carantina, care, inebunite de doliu si nenorocire, isi dadeau foc caselor in iluzia ca faceau astfel sa arda ciuma din ele." "A fost nevoie de marele duet al lui Orfeu si al Euridicei din actul al treilea pentru ca o anume surpriza sa strabata sala.Cantaretul si-a ales un moment sa inainteze spre rampa intr-un fel grotesc, cu bratele si picioarele departate, in costumul sau antic, si sa se prabuseasca in mijlocul decorului pastoresc care nu incetase niciodata sa fie anacronic. Stateau in fata a ceea ce era viata lor de atunci: ciuma pe scena, sub infatisarea unui actor dezarticulat si, in sala tot luxul devenit inutil, sub forma de evantaie uitate si de dantele atarnand pe roul fotoliilor." "Chiar atunci cand vremea ciumei trecuse, ei continuau sa traiasca conform normelor ei." "O scanteie de viata si o imagine de moarte, aceasta era cunoasterea." "Mame, soti, indragostiti care pierduera orice bucurie odata cu fiinta acum ratacita intr-o groapa anonima sau topita intr-o gramada de cenusa, pentru toti acestia ciuma isi continua existenta.