Cont Quotes

It is better to risk saving a guilty person than to condemn an innocent one.

A sick thought can devour the body's flesh more than fever or consumption.

Solitude is indeed dangerous for a working intelligence. We need to have around us people who think and speak. When we are alone for a long time we people the void with phantoms

FLEABAG (CONT’D) I love you. They sit with the words. Pause. She looks at him. He takes her hand. PRIEST (gently) It’ll pass. Beat. She smiles. Beat.

You really are a bastard, aren't you? Christian Grey has nothing on you. My name might be similar, but I'd never say "Laters, baby.

If these things are alchemical," said Sofia, "I'd better be the one to have a look at them." "If it could be dangerous, I'm going as well," said Lorenzo. "And me," said Conte "Great! We can all go! It'll be fun!" Locke waved his tied hands at the door. "But hurry it up, for fucks sake.

Les contes de fées n'existent que dans les contes de fées. La vérité est plus décevante. La vérité est toujours décevante, c'est pourquoi tout le monde ment.

aujourd'hui est le premier jour du reste de ma vie

L'angoisse de l'attente faisait désirer la venue de l'ennemi.

I said, 'If other beings besides us exist on Earth, why didn't we meet them a long time ago?

القوانين شرعت لإغاثة المواطنين كما شرعت لإخافتهم !

Il existe des femmes dont le mystère s'évente d'un seul coup lorsqu'elles se mettent à rire. Comme si quelqu'un allumait des néons de salle de bains au milieu d'une forêt de conte de fées. Toi, tu fais pousser des forêts de conte de fées dans un bouquet de néon.

J'aimais les peintures idiotes, dessus de portes, décors, toiles de saltimbanques, enseignes, enluminures populaires ; la littérature démodée, latin d'église, livres érotiques sans orthographe, romans de nos aïeules, contes de fées, petits livres de l'enfance, opéras vieux, refrains niais, rythmes naïfs.

Nu vedeam rostul pentru care ar trebui să învăţ despre lucruri pe care le creaseră alţii, atât timp cât şi eu mă simţeam în stare să creez pe cont propriu. Aveam o credinţă specială legată de artă, şi anume că viaţa fiecăruia dintre noi este materialul pe care ne putem desfăşura liber imaginaţia. Eu eram propria mea operă de artă - şi cât eram de reuşită ! „

Elle se sentait noyée dans le mépris de ces gredins honnêtes qui l'avaient sacrifiée d'abord, rejetée ensuite, comme une chose malpropre et inutile.

La joie d'un homme heureux serait une insulte ; mais deux malheureux sont comme deux arbrisseaux faibles qui, s'appuyant l'un sur l'autre, se fortifient contre l'orage.

Elle se sentait en même temps indignée contre tous ses voisins, et humiliée d'avoir cedé, souillée par les baisers de ce Prussien entre les bras duquel on l'avait hypocritement jetée.

Les contes de fées c'est comme ça. Un matin on se réveille. On dit: "Ce n'était qu'un conte de fées..." On sourit de soi. Mais au fond on ne sourit guère. On sait bien que les contes de fées c'est la seule vérité de la vie. Fairy tales are like that. One morning, we wake up and say, "It was only a fairy tale..." We put a smile on our face but deep inside, this isn't what we feel like doing. It's because we know full well that fairy tales are the only truth in life. [The English translation is Lucrèce Riminiac's.]

العقل أقدم من العادة !

When he was left alone, when he had pulled out one stop after another (for the work required it), Stanley straightened himself on the seat, tightened the knot of the red necktie, and struck. The music soared around him, from the corner of his eye he caught the glitter of his wrist watch, and even as he read the music before him, and saw his thumb and last finger come down time after time with three black keys between them, wringing out fourths, the work he had copied coming over on the Conte di Brescia, wringing that chord of the devil’s interval from the full length of the thirty-foot bass pipes, he did not stop. The walls quivered, still he did not hesitate. Everything moved, and even falling, soared in atonement. He was the only person caught in the collapse, and afterward, most of his work was recovered too, and it is still spoken of, when it is noted, with high regard, though seldom played.

Physics depends on a universe infinitely centred on an equal sign. As science writer and sometime theologian David Conte wrote: 'God for all intents and purposes is an equal sign, and at least until now, something humanity has always been able to believe in is that the universe always adds up.

Live to Love & Love to Live

Si ha sempre fretta di essere felici, signor Danglars, perchè quando uno ha sofferto a lungo, stenta a credere alla felicità.

Cada um vive a fé à sua maneira", dizia - lhe. "Mas não conte a ninguém que eu disse isto, ou mandam-me para as missões a ver se alguma anaconda me engole.

Vivete, dunque, e siate felici, figli adorati del mio cuore, e non dimenticate mai che, sino al giorno in cui Dio si degnerà di svelare all’uomo l’avvenire, l’intera saggezza umana risiederà in queste due parole: Attendere e sperare! Il vostro amico Edmond Dantès Conte di Montecristo

olhe, hoje é possível reviver o fascismo, quer saber. é possível na perfeição. basta ser-se trabalhador dependente. é o suficiente para perceber o que é comer e calar, e por vezes nem comer, só calar. vá espirar esses patrões por aí fora. conte pelos dedos os que têm no peito um coração a florescer de amor pelo proletariado. que porra de conversa comunista. mas não é possível deixar de ter conversas comunistas enquanto não se largar a merda das ideias do capitalismo de circo que está montado. um capitalismo de especulação no qual o trabalho não corresponde a riqueza e já nem a mérito, apenas a um fardo do qual há quem não se consiga livrar.

لكن العقل تغلب على الحزن، بل وجد شيئا من العزاء فى قسوة ما عانى من الآلام.

Upon such slender threads as these do the fates of mortals hang

Van Gogh, Modigliani, Hiroshige, etc., didn’t know merde about yachts, 8-star hotels, infinite pools, private jets...

إنه لعسير أن يسعد الإنسان فى هذه الحياة.

الحب الناشئ المكبوت لابد أن يُفتضح، أما الحب الذى ظفر بالرضا فهو قادر على أن يُستخفى.

És curiós observar amb quina freqüència la felicitat més perfecta precedeix els mals moments.

Live Life Fully & Abundantly

Mentockplein 19 1853 Strombeek-Bever/Belgium Tél. : +32 2 263 20

Per tutti i mali ci sono due rimedi, il tempo e il silenzio

ALEXANDER (cont.):     How the world must have been changing while I was holding it still.

Oromis - What is the most important mental tool a person can possess? Eragon - Detrrmination. Oromis - [...] no. I meant the tool most necessary to choose the best course of action in any given situation. Determination is as common among men who are dull and foolish as it is among those who are brilliant intellects [...] Eragon - Wisdom, wisdom is the most important for a person to possess. Oromis- A fair guess, but, again, no. the answer is logic. Or, to put it another way, the ability to reason analytically.Applied properly it can overcome any lack of wisdom, which one only gains through age and experience. Eragon - yes but isn't having a good heart more important than logic. pure logic can lead you to conclusions that are ethically wrong, whereas if you are moral and righteous, that will ensure you don't act shamefully. Oromis - you confuse the issue. All I wanted to know isq what is the most useful 'tool'ma person can have [...] I agree that it is important to be of a virtous nature, but I would also conted that if you had to choose between giving a man a noble disposition or teaching him to think clearly, you'd do better to teach him to think clearly. Too many problems in this world are caused by men with noble dispositions and clouded minds.

Zadig dirigeait sa route sur les étoiles... Il admirait ces vastes globes de lumière qui ne paraissent que de faibles étincelles à nos yeux, tandis que la terre, qui n'est en effet qu'un point imperceptible dans la nature, paraît à notre cupidité quelque chose de si grand et de si noble. Il se figurait alors les hommes tels qu'ils sont en effet, des insectes se dévorant les uns les autres sur un petit atome de boue.

In questo mondo non ci sono né felicità ne infelicità, esiste solo il confronto tra una condizione e l'altra, ecco tutto. Solo chi abbia provato l'estremo dolore è in grado di percepire l'estrema felicità. Bisogna aver voluto morire per sapere quanto è bello vivere.

while the earth, which in reality is only an imperceptible point in nature, appears to our fond imaginations as something so grand and noble. He then represented to himself the human species, as it really is, as a parcel of insects devouring one another on a little atom of clay. This true image seemed to annihilate his misfortunes, by making him sensible of the nothingness of his own being

Cats were my weakness. I’d never met one I didn’t love instantaneously.

There is neither happiness nor misfortune in this world, there is merely the comparison between one state and another, nothing more.

The essential thing is not knowledge, but character.

- Добре, чадо мое – отвърна той. – Не мога да отблъсна една заблудена овца. Помъчих се да му посоча, че съм мъж и като такъв съм по-сходен с коч, а не с овца, обаче дръжки!

صديق واحد خير من مئة قسيس.

إن إله السماء والأرض الذى لا يختص أحدا بفضله لا يؤثر قدما على قدم سواء أكانت اليمنى أو اليسرى.

إن الحب يشغفنا ولكننا نخاف الحب، وإن نارا واحدة تحرقنا ولكننا نبغض هذه النار.

إن للعواطف الجامحة آيات ليس للشك إليها سبيل.

أينا يقدر على أن يُغير قانونا قدسه الزمن؟!

«I ara vosaltres sigueu feliços, cagom déu.» ―Paraules televisades, Despatx Oval, Casa Blanca Novembre de 1987

Show me your friends and I'll show you your future.

Vraiment, un homme sans moustache n'est plus un homme.

Iubirea e banală. Îți provoacă o intoxicație chimică foarte asemănătoare cu aceea dată de o reușită mult așteptată sau de mersul cu mare viteză. În acele momente, nu mai ținem cont de nimic și ne concentrăm doar asupra propriei noastre delectări; viața de zi cu zi ne este distorsionată și devenim iraționali: ne simțim fericiți și ni se pare că totul este posibil.

Тя вече си била съвсем истинска. Носела ленена рокля с фестони от шевица, гофрирана яка и дантелено жабо с джувки от муселин, златоткана фуста с подплънки и чисто ирландски ръкавици с паяжинно нежни ажури – от глава до пети била цяла във фърбалички, свидетелстващи за вещината на изкусна шивачка. Воланите на полата ѝ били веревни, стояли разперени благодарение на банели и от горе до долу били извезани на възлен бод, и то със сърма, така че около неземното видение сякаш трепкала омара от конци, изпод която се подавали златни обувчици, украсени с големи диамантени катарами.

E' necessaria la sventura per scavare certe misteriose miniere nascoste nell'intelligenza umana; serve la pressione per fare esplodere la polvere. La prigionia ha riunito in un punto solo tutte le mie facoltà, che fluttuavano quà e là, e sono venute a scontrarsi in uno spazio stretto: come sapete, dall'urto delle nubi scaturisce l'elettricità, dall'elettricità il lampo, dal lampo la luce

D’où viennent ces influences mystérieuses qui changent en découragement notre bonheur et notre confiance en détresse ? On dirait que l’air, l’air invisible est plein d’inconnaissables Puissances, dont nous subissons les voisinages mystérieux. Je m’éveille plein de gaieté, avec des envies de chanter dans la gorge. – Pourquoi ? – Je descends le long de l’eau ; et soudain, après une courte promenade, je rentre désolé, comme si quelque malheur m’attendait chez moi. – Pourquoi ? – Est-ce un frisson de froid qui, frôlant ma peau, a ébranlé mes nerfs et assombri mon âme ? Est-ce la forme des nuages, ou la couleur du jour, la couleur des choses, si variable, qui, passant par mes yeux, a troublé ma pensée ? Sait-on ? Tout ce qui nous entoure, tout ce que nous voyons sans le regarder, tout ce que nous frôlons sans le connaître, tout ce que nous touchons sans le palper, tout ce que nous rencontrons sans le distinguer, a sur nous, sur nos organes et, par eux, sur nos idées, sur notre cœur lui-même, des effets rapides, surprenants et inexplicables ?

— Cite um herói que tenha sido feliz. Não conseguiria. — Não, não conseguiria. — Sei disso. Os deuses não permitem que sejamos famosos e felizes. Vou lhe contar um segredo. — Conte-me. — Eu serei o primeiro. Jure. — Por que eu devo jurar? — Porque você é a razão.

There were two things about this particular book (The Golden Book of Fairy Tales) that made it vital to the child I was. First, it contained a remarkable number of stories about courageous, active girls; and second, it portrayed the various evils they faced in unflinching terms. Just below their diamond surface, these were stories of great brutality and anguish, many of which had never been originally intended for children at all. (Although Ponsot included tales from the Brothers Grimm and Andersen, the majority of her selections were drawn from the French contes de fées tradition — stories created as part of the vogue for fairy tales in seventeenth century Paris, recounted in literary salons and published for adult readers.) I hungered for a narrative with which to make some sense of my life, but in schoolbooks and on television all I could find was the sugar water of Dick and Jane, Leave it to Beaver and the happy, wholesome Brady Bunch. Mine was not a Brady Bunch family; it was troubled, fractured, persistently violent, and I needed the stronger meat of wolves and witches, poisons and peril. In fairy tales, I had found a mirror held up to the world I knew — where adults were dangerous creatures, and Good and Evil were not abstract concepts. (…) There were in those days no shelves full of “self–help” books for people with pasts like mine. In retrospect, I’m glad it was myth and folklore I turned to instead. Too many books portray child abuse as though it’s an illness from which one must heal, like cancer . . .or malaria . . .or perhaps a broken leg. Eventually, this kind of book promises, the leg will be strong enough to use, despite a limp betraying deeper wounds that might never mend. Through fairy tales, however, I understood my past in different terms: not as an illness or weakness, but as a hero narrative. It was a story, my story, beginning with birth and ending only with death. Difficult challenges and trials, even those that come at a tender young age, can make us wiser, stronger, and braver; they can serve to transform us, rather than sending us limping into the future.

Alexa sniffled. “Oh my God, he gave her an airport scene! Just like in the books I read and all those movies. He followed her to an airport and confessed his love before she could board the plane!” Nick laughed. “Sweetheart, she wasn’t boarding the plane.” “Close enough.

Un rideau de flocons blancs ininterrompu miroitait sans cesse en descendant vers la terre; il effaçait les formes, poudrait les choses d'une mousse de glace; et l'on n'entendait plus, dans le grand silence de la ville calme et ensevelie sous l'hiver, que ce froissement vague, innommable et flottant de la neige qui tombe, plutôt sensation que bruit , entremêlement d'atomes légers qui semblaient emplir l'espace, couvrir le monde.

How fathomless the mystery of the Unseen is! We cannot plumb its depths with our feeble senses - with eyes which cannot see the infinitely small or the infinitely great, nor anything too close or too distant, such as the beings who live on a star or the creatures which live in a drop of water... with ears that deceive us by converting vibrations of the air into tones that we can hear, for they are sprites which miraculously change movement into sound, a metamorphosis which gives birth to harmonies which turn the silent agitation of nature into song... with our sense of smell, which is poorer than any dog's... with our sense of taste, which is barely capable of detecting the age of a wine! Ah! If we had other senses which would work other miracles for us, how many more things would we not discover around us!

Le doute exprime l'incertitude, un manque de conviction, en ce sens il ne nous plaît guère, car nous aimons être certains, cela nous rassure. Mais il nous permet aussi d'aller plus avant, de voir nos erreurs, de progresser dans nos pensées.

Car la même sensation reparaît chaque fois l'ordre établi de choses est renversé, que la sécurité n'existe plus, que tout ce que protégeait les lois des hommes oub celles de la nature, se trouve à la merci d'une brutalité inconsciente et féroce.

Televiziunea, prietene Daniel, este Anticristul, si iti spun eu ca vor fi de-ajuns trei sau patru generatii pentru ca oamenii sa nu mai stie nici sa traga o basina pe cont propriu si pentru ca fiinta umana sa se intoarca la pestera, la barbaria medievala si la niste stadii de imbecilitate pe care si limaxul le-a depasit inca de prin Pleistocen. Lumea asta nu va muri de o bomba atomica, asa cum spun ziarele, ci va muri de ris, de banalitate, facand o gluma la tot si la toate si, in plus, o gluma proasta.

Две седмици по-късно те започнали да огладняват. От медна жица Жозеф измайсторил въдица и за десет минути уловили шест дузини пиявици. - Ние ли ще ги изкльопаме или те нас? – попитал вихрогонът сбито, но ясно. - То ще си покаже! – рекъл Вартоломей с известна боязън.

Zadig s'écria: A quoi tient le bonheur! tout me persécute dans ce monde, jusqu'aux êtres qui n'existent pas. Il maudit les savants, et ne voulut plus vivre qu'en bonne compagnie.

Those who love cats have a special place in heaven,” he said, tipping his fedora at me.

...quell'Austriaco un po' scansafatiche che progettava tanto lavoro per i tedeschi...

Foi (de Zoroastro) que as nações herdaram este grande princípio: É preferível arriscar-se a salvar um culpado que condenar um inocente.

C'est pourtant fort bête d'être joyeux, à date fixe, par décret du gouvernement.

ليس من العسير أن يصبح الإنسان سعيدا.

فلنحتفظ بشجاعتنا، فقد يكون لألمنا حد يقف عنده.

فأينا يجرؤ أن يغير قانوناً قدّسه الزمن؟ هل يوجد شيءٌ أجدرُ بالاحترام من ظلم بعُد به العهد ..؟

Souvent, en regardant le soleil, je me suis dit « Pourquoi viens-tu chaque jour éclairer tant de souffrances, découvrir tant de douleurs, présider à tant de sottes misères ? »

La moral! —digué—. És el pes més inútil que pot carregar un home.

Cadascú basteix les seves quimeres d’acord amb les seves il·lusions més recòndites.

Memories are fragile; they can be broken and forgotten or preserved like a tomb.

A proč vůbec se chovat urážlivě k někomu, na kom jsme úplně závislí? To by nebylo vůbec hrdinství, nýbrž jen nerozvážná smělost.

Ces six personnes formaient le fond de la voiture, le côté de la société rentée, sereine et forte, des honnêtes gens autorisés qui ont de la Religion et des Principes.

Nell’intelligenza umana ci sono miniere misteriose che solo l’infelicità è in grado di scavare.

Conștiința e spațiul ficțional în care răul făcut altuia este imaginat analogic ca rău suferit pe cont propriu.

Imi pasa de cei morti pentru ca nu pot vorbi pentru ei insasi. Cei vii sunt pe cont propriu!

Sentimentul este ceva ce se poate pierde ca un ceas, epuiza încet ca un cont în bancă şi regăsi ca o pălărie.

Les contes de fées n'existent que dans les contes de fées

Conte, digo eu, e reveja os dias de sua vida; verá que muito poucos foram deixados para você mesmo.

Con voi, mio caro conte, non si vive, si sogna.

En sauvant les contes de fées de l'oubli, les adaptation de Disney ont fini par être perçues comme les "vraies" versions... pour le meilleur et pour le pire.

Quan arriba la conclusió del conte, la mainada surt d'estampida cap a la porta amb aquella urgència sobtada de la infantesa. Es viu intensament cada minut perquè el present ho és tot.

Huit éditions des Soirées de Médan   ? Les Trois contes en ont eu quatre. Je vais être jaloux. Tu me verras au commencement de la semaine prochaine.    Gustave Flaubert mourut le 8 mai 1880.

The wine sleeps in the bottle, but still it is changing—evolving,” Jean-Luc had told us. “And when the cork is removed, it breathes again, and comes awake. Like a fairy tale. Un conte de fées.

le firmament est plein dans la vaste clarté ; tout est joie, innocence, espoir, bonheur, bonté. je leur conte la vie, et que, dans nos douleurs, il faut que la bonté soit au fond de nos pleurs,

Les vases du fleuve ensevelissaient ces vengeances obscures, sauvages et légitimes, héroïsmes inconnus, attaques muettes, plus périlleuses que les batailles au grand jour et sans le retentissement de la gloire. Car la haine de l'Étranger arme toujours quelques Intrépides prêts à mourir pour une Idée.

She was pretty and, even more, she was smart, and she had a divine figure according to all accounts. He fell in love with her, as a man always falls in love with any attractive woman whom he sees a lot of.

Имаше едно време една тиквичка - най-обикновена тиквичка, каквато виждаме всеки ден, ала тази се пръскаше от самолюбие. Мечтата на живота ѝ бе да стане пържена тиквичка. из "Любовното приключение на една тиквичка

Zadig se relève en tenant son nez d'une main, et arrêtant le rasoir de l'autre. Madame, lui dit-il, ne criez plus tant contre la jeune Cosrou; le projet de me couper le nez vaut bien celui de détourner un ruisseau.

Voleva toccare quella donna. Voleva sporcare la pelle di Eleanor con la promessa di baci che l’avrebbero segnata dentro, dove nessuno avrebbe mai potuto leggere quanto profondamente il conte l’avesse marchiata come sua.

Adieu, mon cher vieux. Relis et rebûche ton conte. Laisse-le reposer et reprends-le, les livres ne se font pas comme les enfants, mais comme les pyramides, avec un dessin prémédité, et en apportant des grands blocs l´un par-dessus l´autre, à force de reins, de temps et de sueur, et ça ne sert à rien! et ça reste dans le désert! mais en le dominant prodigieusement. Les chacals pissent au bas et les bourgeois montent dessus, etc.; continue la comparaison.

Στο Αρχιπέλαγος Γκαγιόκ των Φιλιππίνων, οι ιθαγενείς ξέρουν να μετράνε μόνο μέχρι το 457. Για το μετά το 457, λένε: "πολλά". Το στοιχείο αυτό μπορεί να ξαφνιάζει, πόσο μάλλον που, όπως και να το κάνουμε, το 456 δεν είναι και λίγο.

Nous en avons profité pour discuter de la morale de ce conte: si j'étais prince et que je devais supporter les caprices d'une hystérique capable de détecter un petit pois sous douze matelas, pas sûre que j'aurais envie de l'épouser.

La persona deprimida experimentava un dolor emocional terrible i incessant, i la impossibilitat de compartir o articular aquest dolor era en si mateixa un dels components del dolor i un dels factors que contribuïen al seu horror essencial.

Havia perdut per sempre el meu amor veritable. El prínceo no tornaria mai per despertar-me del meu malefici amb un petó. Després de tot, tampoc era una princesa. Així, quin era el protocol dels contes de fades per a altres menes de petons?

Grand Dieu! dit-il en lui-même, qu'on est à plaindre quand on se promène dans un bois où la chienne de la reine et le cheval du roi ont passé! qu'il est dangereux de se mettre à la fenêtre! et qu'il est difficile d'être heureux dans cette vie!

Elle pense à ce conte, ce personnage qui cherche désespérément à recoudre son ombre qu'on lui a un jour arrachée. Elle est en train de recoudre la sienne. De devenir entière. Le désir et la faim. Ça revient, doucement, à petits pas, mais c'est là.

Why not other elements besides fire, air, earth and water? There are four of them, just four, those foster parents of beings! What a pity! Why aren't there forty elements instead, or four hundred, or four thousand? How paltry everything is, how miserly, how wretched! Stingily given, aridly invented, heavily made! Why not other elements besides fire, air, earth and water? There are four of them, just four, those foster parents of beings! What a pity! Why aren't there forty elements instead, or four hundred, or four thousand? How paltry everything is, how miserly, how wretched! Stingily given, aridly invented, heavily made!

A verdade nunca resplandece, como diz a fórmula, porque a única verdade é a que não se conhece nem se transmite, a que não se traduz em palavras nem em imagens, a encoberta e não averiguada, e talvez por isso se conte tanto ou se conte tudo, para que nunca tenha ocorrido nada, uma vez que se conta

Pensare" disse Caderousse, lasciando cadere la mano sulla carta "pensare che qui c'è un modo di uccidere un uomo più sicuramente che se lo si aspettasse all'angolo di un bosco per assassinarlo! Ho sempre avuto più paura di una penna , di una boccetta d'inchiostro e di un foglio di carta che di una spada o di una pistola

Les contes de fées étaient des récits ancestraux, profondément symboliques, remodelés de siècle en siècle par la parole et l'écrit... Aujourd'hui, ils servent de matière première à des œuvres qui, techniquement, n'appartiennent plus au genre du conte de fées. C'est la stratégie des contes pour continuer de s'adapter à notre époque.

By Jove, it's great! Walk along the streets on some spring morning. The little women, daintily tripping along, seem to blossom out like flowers. What a delightful, charming sight! The dainty perfume of violet is everywhere. The city is gay, and everybody notices the women. By Jove, how tempting they are in their light, thin dresses, which occasionally give one a glimpse of the delicate pink flesh beneath! "One saunters along, head up, mind alert, and eyes open. I tell you it's great! You see her in the distance, while still a block away; you already know that she is going to please you at closer quarters. You can recognize her by the flower on her hat, the toss of her head, or her gait. She approaches, and you say to yourself: 'Look out, here she is!' You come closer to her and you devour her with your eyes. "Is it a young girl running errands for some store, a young woman returning from church, or hastening to see her lover? What do you care? Her well-rounded bosom shows through the thin waist. Oh, if you could only take her in your arms and fondle and kiss her! Her glance may be timid or bold, her hair light or dark. What difference does it make? She brushes against you, and a cold shiver runs down your spine. Ah, how you wish for her all day! How many of these dear creatures have I met this way, and how wildly in love I would have been had I known them more intimately. "Have you ever noticed that the ones we would love the most distractedly are those whom we never meet to know? Curious, isn't it? From time to time we barely catch a glimpse of some woman, the mere sight of whom thrills our senses. But it goes no further. When I think of all the adorable creatures that I have elbowed in the streets of Paris, I fairly rave. Who are they! Where are they? Where can I find them again? There is a proverb which says that happiness often passes our way; I am sure that I have often passed alongside the one who could have caught me like a linnet in the snare of her fresh beauty.

«Sono solo al mondo». «Allora amerete me. Se siete giovane, sarò vostro compare. Se siete vecchio, sarò vostro figlio. Ho un padre che dovrebbe avere settant’anni, se è ancora in vita. Amavo solo lui e una fanciulla di nome Mercédès. Mio padre non mi ha dimenticato, ne sono sicuro. Ma lei, Iddio solo sa se mi pensa ancora. Amerò voi come amavo mio padre».

selon la sentence de Zoroastre: c'était tous les jours de nouvelles accusations; la première est repoussée, la seconde effleure, la troisième blesse, la quatrième tue.

Le moment où l'on se retrouve, et celui où l'on se sépare, sont les deux plus grandes époques de la vie, comme dit le grand livre du Zend.

Quand on est aimé d'une belle femme, dit le grand Zoroastre, on se tire toujours d'affaire dans ce monde.

Vous êtes là comme une chrysalide enfermée dans la flamme, jusqu’à ce que votre âme monte au soleil d’un vol rapide.

Vis pour le seul amour des êtres et des choses. Laisse les plis de ton manteau Vides de biens nouveaux. Ne cueille pas les roses : Elles se fanent assez tôt.

Ecco quello che rivela la nostra origine materiale, spesso passiamo accanto alla felicità senza vederla, senza guardarla, oppure, se l'abbiamo vista e guardata, senza riconoscerla

Non sarò mica cascato su un uomo senza ambizioni? Vorrebbe dire essere ben sfortunati!

J'étais fait pour vivre, et je meurs sans avoir vécu.

Ce n'est pas tous les jours fête.

Et s'ils ne sont pas morts, eh bien ! c'est qu'ils vivent encore. Voilà.

c’est quand on est au plus bas de la roue que la roue tourne et vous élève

Oui, et je comprends ; pour retrouver une femme, vous faites la cour à une autre : c’est le chemin le plus long, mais le plus amusant.

Ci adoriamo, ma abbiamo paura di amarci; bruciamo ambedue di un fuoco che condanniamo.

Хората говорят за това, което виждат. Децата гледат и виждат едновременно. Аз също. Това се отнася и до четенето на книги.

Si olvidases algunas cosas de tu vida no serías tú.

What do you get out of it? You’d lose one of the most important aspects in this deal, the ability to veto any decision.” “I get you.

Por eso los hombres tienen miedo de adentrarse en la taiga, porque en el interior mismo del bosque se halla el camino que los lleva hacia dentro, hacia el interior de su corazón.

Es una vida de una tranquilidad intranquila

La vida ens sacseja, i, quan un matí ens llevem feliços, ja ens fa mal la por que a la tarda no ens colpeixi la dissort.

Il vaudrait mieux en effet apprendre à se taire, afin de ne plus s'écouter, quand bien même faire silence semble équivalent au fait de mourir.

Le rejet de la vérité est trop âpre pour être accepté: nous préférons avoir raison

A tutti i mali ci sono due rimedi: il tempo e il silenzio.

Un beau carré de gruyère, apporté dans un journal, gardait imprimé: 'faits divers' sur sa pâte onctueuse

La colpa non era di Dantès bensì di Dio che, limitando la potenza dell’uomo, gli ha creato desideri infiniti.

Vi sono esistenze predestinate in cui un primo sbaglio sconvolge l'intero avvenire.

Oh lavoro, lavoro! La mia passione, la mia gioia, la mia furia, a te spetta sfinire tutti i miei patimenti!

Voi donne, viceversa, ben di rado siete tormentate dai rimorsi, giacché ben di rado la decisione origina da voi, le vostre sventure quasi sempre sono il crimine altrui.

Fino a quel giorno che Dio si degnerà di svelare all'uomo il futuro, tutta la saggezza umana sarà in queste due parole: aspettare e sperare!

Ci vuole la sciagura per scavare certe miniere misteriose nascoste nell’intelligenza umana; ci vuole la pressione per far esplodere la polvere.

Apprendere non vuol dire sapere; vi sono i sapienti e i savi. È la memoria che fa gli uni, è la filosofia che fa gli altri».

Table des matières Titre Tome I AVERTISSEMENT DES ÉDITEURS.

cominciava a perdere la speranza, un nuovo rumore si fece intendere, e questa volta gli sembrava avvicinarsi alla sua stanza.

Robin salua le départ du bandit par un rire joyeux, sacrifia une dernière flèche qui, après l’avoir éperonné pendant sa course, devait l’empêcher de longtemps de s’asseoir en repos.

C’était si triste, si triste d’être toute seule dans la vie, toute seule chez soi, nuit et jour, de n’avoir plus personne à qui donner de l’affection, de la confiance, de l’intimité.

Tre mesi prima aspirava solo alla libertà e ora già non gli bastava, voleva la ricchezza; non era colpa sua, ma di Dio, che ha concesso all’uomo possibilità limitate ma desideri infiniti.

Estàvem esverats perquè delictes així, a desgrat d’alterar l’ordre, no es persegueixen d’ofici i les forces vives se’l volien treure del damunt, passant-lo a la Creu Roja o al braç eclesiàstic.

The townsfolk in their darkened rooms were dazed as if by some cataclysm, some devastating earthquake, against which all wisdom and all resistance is of no avail. Such a feeling is produced every time the established order of things is upset, when security is destroyed and everything is hitherto protected by the laws of man or nature is suddenly at the mercy of wild unreasoning brutality.

Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericire e obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)

Depuis que Ling Wen avait été amenée au ciel par nomination, les contes populaires racontaient tous qu’elle y était parvenue en séduisant un autre officier céleste, ce qui explique pourquoi, au début, le Palais de Ling Wen était froid et silencieux avec très peu de fidèles. Apparemment, pendant une période d’intense objection, elle était insultée et maudite au possible, et il y avait même des gens qui jetaient des linges menstruels et des brassières dans ses boîtes de dons. Cependant, si des officiers masculins avaient des rumeurs similaires, ils obtiendraient le titre de « charmant » à la place, et pouvaient en profiter pleinement. Clairement, bien que les situations soient similaires, il existe une différence entre les hommes et les femmes, et les conséquences étaient différentes.

Sedeva nel suo vecchio salone, nella sua vecchia casa. Era quasi irriconoscibile perché si era fatto tagliare i baffi. «Perché, a che scopo?» gli chiesi. «Per somigliare al mio domestico. Io sono il lacchè di me stesso. Mi apro da solo la porta. Mi pulisco da me gli stivali. Quando ho bisogno di qualcosa, suono e mi presento io stesso. Signor conte comanda? – Sigarette! – Al che, mi spedisco dal tabaccaio.

— Mythes, contes et légendes… Tous ont un fond de vérité. Je tremblai en entendant à quel point sa voix était basse et sincère. — Les mythes parlent du passé. Les légendes nous éclairent sur notre présent. Et les contes de fées sont pour l’avenir, mais pour peu d’entre nous. Les plus rares. Les contes de fées sont pour ceux qui le méritent. Les autres sont condamnés à rêver d’une fin qu’ils ne verront jamais.

Ma l’autore si vergogna molto, a occupare così a lungo i lettori con gente di basso livello, sapendo per esperienza che essi fanno conoscenza malvolentieri con i ceti bassi. È pur così l’uomo russo: ha una gran passione a frequentare quelli che sia pure di un solo grado gli stanno sopra, e un reciproco toccarsi il cappello all’incontro con un conte o un principe è per lui meglio di qualsiasi intimo rapporto amichevole.

Se è estremamente improbabile, infatti, che esista qualcosa di soprannaturale, è certo altrettanto difficile dimostrare che il soprannaturale non esiste. Gli eventi naturali dell'esistenza e quelli inesplicabili sembrano in realtà combinarsi in un unico mitico processo, che costituisce il vero e proprio spettacolo del mondo. Comunque, negare l'esistenza dell'ignoto non è più legittimo che farne l'oggetto di un atto di fede.

- Potser ens dirà que se li acaba de morir el marit escanyat o que té la lepra. Ja estic fins al capdamunt de les tristeses dels altres... Miri, miri, com s'enrabia... - Qui? - El mar. - Deu estar tip de sentir-nos.

le juge d’en haut sera sévère pour ceux qui n’ont pas su employer les richesses qu’il avait déposées au fond de leur âme, et qui, pouvant se procurer le bonheur dont nous jouissons, l’ont laissé passer sans en vouloir.

Nu stiu daca e valabil si pentru restul lumii acest adevar care, in cazul meu, functioneaza fara gres si pe care eu l-am descoperit pe cont propriu, parca legat la ochi, aidoma unei cartite, l-am descoperit pe dibuite, pe incercate, consumandu-ma ca o lumanare ce-si arde propria fiinta: sunt iremediabil diferit si despartit de tot ce ma inconjoara, de fapturi si de lucruri, asa cum pielea corpului meu ma separa fizic de restul lumii, tot asa, si imaginar, si mental, exista o piele invizibila, imateriala, care asaza o prapastie intre mine si oricine altcineva; sunt condamnat la singuratate, iar rarele clipe cand se pare ca m-as contopi cu gandul altcuiva, cu sensibilitatea altcuiva sau cu lumina iata, cu aerul, nu inseamna in ochii mei decat o licarire a iluziei niciodata atinse, o subliniere a singuratatii mele absolute, o subliniere a slabiciunii mele, a neputintei mele de a iesi din mine insumi.

[...] Un soir nous étions plusieurs ministres à rompre le jeûne au Palais Royal de Fès, en présence de Sa Majesté, tout au début de son règne. A ma gauche Si Mohamed El-Fassi, à ma droite une autre personnalité. Ayant devant moi la soupière, El-Fassi me demanda de le servir. - "Non", lui répondis-je. -"Et pourquoi", dit-il, étonné ? - "Parce que, simplement, tu avais proclamé que la langue Tamazight n'est pas une langue et qu'il n'y avait pas lieu d'avancer son apport sur le plan de notre civilisation". Oui, j'ai dit cela. - "Mais d'abord mon bol , et je raconte!" Écoutons-le : - "A l'époque où j'ai été prisonnier avec d'autres nationalistes, à Aïn-Kardous, j'ai demandé à un fqih berbérisant de m'initier à la langue berbère. Il m'a répondu : "Pourquoi voudrais-tu perdre ton temps pour un jargon méprisé par Dieu lui-même ? Et, continuant : "Le Créateur a donné à chaque peuple une langue mais, à la fin, il a dû se rendre compte que l'un d'entre deux a été oublié. Il trouva la solution en ramassant les restes des langues éparpillées sur le sol, et offrit cette mixture, ne pouvant faire autrement, à ce bon peuple Amazigh". - "On dénonce même Dieu", ai-je rétorqué, furieux. "Mais tu viens de donner la preuve de l'universalité de la langue berbère." - "Universelle!" plaisanta mon autre voisin... "Elle n'est même pas dans les archives". La discussion devient générale, les uns pour, les autres... Sa Majesté, pour mettre fin à toutes nos grandes phrases, posa cette question à El-Fassi : - "Le berbère est-il une langue, oui ou non ?" - "A la réflexion, oui, Majesté; il a ses contes et ses légendes, sa poésie, et ses structures ne peuvent être niées". - "Alors," conclut Sa Majesté, "nous aborderons cette question dans une vingtaine d'années. Contentons-nous, maintenant, de consolider notre unité. (Tifinagh N°1 - Repris de "Le Maroc des potentialités, 1989, p276-280)

The air of Paris is quite different from any other. There's something about it which thrills and excites and intoxicates you, and in some strange way makes you want to dance and do all sorts of other silly things. As soon as I get out of the train, it's just as if I had drunk a bottle of champagne. What a time one could have surrounded by artists! How happy those lucky people must be, the great men who have made a name in a city like Paris! What a wonderful life they have!

Quando escrever o fim do livro, Monique, deixe bem claro que não sinto apego por este apartamento, que não estou nem aí para todo o dinheiro que tenho, que não faz a menor diferença que as pessoas me achem uma lenda, que a adoração de milhões de pessoas nunca me fez sentir menos sozinha. Quando escrever o fim do livro, Monique, diga para todo mundo que aquilo que me faz falta são as pessoas. Conte tudo o que fiz de errado. Que fiz escolhas equivocadas na maior parte das vezes.

Scapperemo insieme, e se non ci riusciamo almeno parleremo, parleremo delle persone che amiamo. Ci sarà pure qualcuno che ami, o no?” “Sono solo al mondo.” “Allora amerai me; se sei giovane saremo compari, se sei vecchio saremo padre e figlio.

Vedeți, fiecare limită fixată de Dumnezeu sugerează ceva ce merită protejat, astfel că dacă vrem să păstrăm miracolul existenței trebuie să apelăm la manualul de instrucțiuni al lui Dumnezeu. Cine crede că poate fixa limite la întâmplare fie că distruge miracolul vieții, fie că va sfârși el însuși în epuizare. Poruncile lui Dumnezeu au rolul să protejeze adevăratul rost al vieții, și nu invers. Dacă ținem cont de acest adevăr în viața noastră, nu ne vom pierde niciodată capacitatea de a ne mira.

Millions of books written on every conceivable subject by all these great minds, and, and in the end, none of 'em knows anything more about the big questions of life than I do. Ss--I read Socrates. You know, n-nn--, this guy used to kn-knock off little Greek boys. What the hell's he got to teach me? And, and Nietzsche with his, with his Theory of Eternal Recurrence. He said that the life we live, we're gonna live over and over again the exact same way for eternity. Great. (MORE) MICKEY (V.O.) (CONT'D) That means I, uh, I'll have to sit through the Ice Capades again. Tch. It's not worth it. The movie next cuts to a sunny day in Central Park. A male jogger, seen through some tree branches, runs by. The camera moves past him, revealing a pondering Mickey walking by the reservoir. He continues to talk over the screen. MICKEY (V.O.) And, and Freud, another great pessimist. Jeez, I was in analysis for years. Nothing happened. My poor analyst got so frustrated. The guy finally put in a salad bar.

5:14  For the entire law is fulfilled by one word: "You shall love your neighbor as yourself." 5:15  But if you bite and devour one another, be careful that you are not consumed by one another! 5:16  So then, I say: Walk in the spirit, and you will not fulfill the desires of the flesh.

Fallait-il, se demanda-t-elle [...] voyager dans les pays qu’on avait aimés en lisant? Ces pays existaient-ils, d’ailleurs? L’Angleterre de Virginia Woolf avait disparu aussi sûrement que l’Orient de Mille et Une Nuits ou la Norvège de Sigrid Undset. À Venise, l’hôtel où séjournaient les personnages du roman de Thomas Mann ne subsistait plus qu’à travers les somptueuses images de Luchino Visconti. Et la Russie... De la tröika des contes, qui glissait inlassablement dans la steppe, on voyait des loups, des cabanes montées sur des pattes de poule, d’immenses étendues enneigées, des bois noirs pleins de périls, des palais féeriques. On dansait devant le tsar sous les lustres de cristal, on buvait le thé dans des bols d’or, on se coiffait de toques de fourrure (quelle horreur!) faits avec la peau d’un renard argenté. Que retrouverait-elle de tout cela, si elle prenait l’avion pour visiter l’une de ces parties du monde - contrées confuses, aux frontières mouvantes, où elle avait couvert, en un éclair, des distances presque inconcevables, où elle avait lassé les siècles glisser sur elle, virevolté parmi les constellations, parlé aux animaux et aux dieux, pris le thé avec un lapin, goûté la ciguë et l’ambroisie?

Ho solo due avversari - non dico due vincitori, perché li sottometto con la tenacia - la distanza e il tempo. Il terzo, ed è il più terribile, sta nella mia condizione di mortale. Ciò solo può fermarmi nella strada che percorro e prima che abbia conseguito lo scopo a cui miro. Tutto il resto l'ho calcolato.

Les plus implacables haines n'ont pas souvent des fondements plus importants. Cet homme, qu'on appelait l'Envieux dans Babylone, voulut perdre Zadig, parcequ'on l'appelait l'Heureux. L'occasion de faire du mal se trouve cent fois par jour, et celle de faire du bien, une fois dans l'année, comme dit Zoroastre.

Voltandosi, egli vide all'angolo della porta una bella e candida figura, i cui cerulei occhi sgranati e senza espressione apparente indugiavano sulla sua persona, mentre il mazzolino di nontiscordardime saliva lento alle labbra. Tale saluto fu colto così a perfezione che Morrel con identica espressione di sguardo si accostò a sua volta il fazzoletto alla bocca; e le due statue viventi, il cui cuore batteva così rapido sotto il marmo apparente del viso, separate l'una dall'altra da tutta l'ampiezza della sala, si obliarono per un istante, o piuttosto in tale silente contemplazione obliarono per un istante il mondo intero.

Seigneur je suis très fatigué. Je suis né fatigué. Et j'ai beaucoup marché depuis le chant du coq Et le morne est bien haut qui mène à leur école. Seigneur, je ne veux plus aller à leur école, Faites, je vous en prie, que je n'y aille plus. Je veux suivre mon père dans les ravines fraîches Quand la nuit flotte encore dans le mystère des bois Où glissent les esprits que l'aube vient chasser. Je veux aller pieds nus par les rouges sentiers Que cuisent les flammes de midi, Je veux dormir ma sieste au pied des lourds manguiers, Je veux me réveiller Lorsque là-bas mugit la sirène des blancs Et que l'Usine Sur l'océan des cannes Comme un bateau ancré Vomit dans la campagne son équipage nègre... Seigneur, je ne veux plus aller à leur école, Faites, je vous en prie, que je n'y aille plus. Ils racontent qu'il faut qu'un petit nègre y aille Pour qu'il devienne pareil Aux messieurs de la ville Aux messieurs comme il faut Mais moi je ne veux pas Devenir, comme ils disent, Un monsieur de la ville, Un monsieur comme il faut. Je préfère flâner le long des sucreries Où sont les sacs repus Que gonfle un sucre brun autant que ma peau brune. Je préfère vers l'heure où la lune amoureuse Parle bas à l'oreille des cocotiers penchés Ecouter ce que dit dans la nuit La voix cassée d'un vieux qui raconte en fumant Les histoires de Zamba et de compère Lapin Et bien d'autres choses encore Qui ne sont pas dans les livres. Les nègres, vous le savez, n'ont que trop travaillé. Pourquoi faut-il de plus apprendre dans les livres Qui nous parlent de choses qui ne sont point d'ici ? Et puis elle est vraiment trop triste leur école, Triste comme Ces messieurs de la ville, Ces messieurs comme il faut Qui ne savent plus danser le soir au clair de lune Qui ne savent plus marcher sur la chair de leurs pieds Qui ne savent plus conter les contes aux veillées. Seigneur, je ne veux plus aller à leur école.

Deuxième conte XIV La mer est à nous la mer est à boire la mer tout entière se loge dans le creux de la main. Si tu te remplissais te barbouillais d'azur ? Si ton pied foulait la mer ? Si ta main apprenait les caresses océaniques ? Si les vagues sur ton corps ? Si les algues mêlées à ton désir ? Si le sel sur tes blessures ? Si la fureur de l'océan dans ton sang ? Si soudain tu renaissais ? Si soudain le rire ? Soudain l'été ? Soudain les plages de ton enfance et les chansons ? Si soudain tu voyais des deux yeux ? Si tu entendais des deux oreilles le cri de toutes les bouches ? Et si soudain tu te levais ? Et si tout aussi soudain tu te mettais à dire Non ?

While no known record exists of the first entreaty to the Greenbrier, resort historian Robert Conte believes it came during the property’s 1956 North American summit, which brought Eisenhower together with the leaders of Canada and Mexico. While historic details are sketchy, Eisenhower appears to have met privately with railway president Walter Tuohy during the three-day summit to discuss the bunker. Then, the day after Eisenhower departed, the congressional leadership wrote him an opaque letter on March 28, 1956: “This is to introduce Mr. J. George Stewart, Architect of the Capitol, who is calling upon you on matters of vital importance to the Congress of the United States.

Oh! les pauvres gens, les pauvres gens, les pauvres gens, come j'ai senti leurs angoisses, comme je suis mort de leur mort! J'ai passé par toutes leurs misères; j'ai subi, en une heure, toutes leurs tortures. J'ai su tous les chagrins qui les ont conduits là; car je sens l'infamie trompeuse de la vie, comme personne, plus que moi, ne l'a sentie.

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Kyle says (with glee), “Addicted to breathing? I can fix that. Get on the rower and give me two thousand meters, all out, and vomit! Vomit your guts!—quick, down on the floor, forty push-ups, crack your spine!—quick! Quick! Bench two hundred pounds to muscle failure—die slowly!—burst your clotted chest!—give me one hundred squats in one hundred seconds—no resting, Conte!—pull that five-hundred-pound sled back and forth the length of the floor and stop making those noises! Did I see you eye-fuck the clock? Would you like the Suicide Stairs? Hurry! Hurry! Slam that thirty-pound medicine ball, not on the floor but through it, twenty times, penetrate that floor, Conte, rape it hard and explode your evil heart and balls.

- Então, Cohen, diga-nos você, conte-nos cá... O empréstimo faz-se ou não se faz? E acirrou a curiosidade, dizendo para os lados, que aquela questão do empréstimo era grave. Uma operação tremenda, um verdadeiro episódio histórico!... O Cohen colocou uma pitada de sal à beira do prato, e respondeu, com autoridade, que o empréstimo tinha de se realizar absolutamente. Os emprestamos em Portugal constituíam hoje uma das fontes de receita, tão regular, tão indispensável, tão sabida como o imposto. A única ocupação mesmo dos ministérios era esta - cobrar o imposto e fazer o empréstimo. E assim se havia de continuar... Carlos não entendia de finanças: mas parecia-lhe que, desse modo, o país ia alegremente e lindamente para a banca-rota.

This short story was originally published in 1831 in Balzac’s collection Contes Bruns. The tale begins at the same dinner party as Another Study of Woman, with Dr Bianchon agreeing to tell one of his ‘appalling’ stories to entertain the other guests. The evening has grown late and it seems an apt time, he says, for this particular story. In contrast to Another Study of Woman Bianchon is the only narrator, and he is uninterrupted throughout the tale. It begins in a ruined château outside Vendome, where Bianchon was staying while attending a rich patient. He portrays himself as a rather romantic person, who liked to enter the estate through gaps in the walls and remain there in contemplation. But it is his discovery of a secret garden which provides the mystery of this tale.

ПАЛЕЧКО: (замислено) Спомням си, че щом видя за първи път морето, баща ми се замисли за момент и рече поразен: "Какъв голям леген, но жалко, че с мостове той не е съоръжен!" Всички се разсмяха, а на мен ми се приплака. Мама ми изви ухото и ми рече: "Не бива да се смееш ти, човече, като всички други, щом баща ти се шегува." Виновен ли съм аз, че негодувам срещу плоските шеги на възрастните хора?

El nen que escolta un conte d'una veu familiar està en les millors condicions per trobar-se amb la llengua materna. Sent i reconeix paraules, estructures, vehicles de la pròpia llengua que seria difícil d'oferir-li de manera sistemàtica. Noms i verbs, preposicions i proposicions venen a trobar-lo de la manera més afectuosa. En qualsevol altra situació no toleraria trobar-se confinat al rol d'oient. Escolta respostes breus i precises que ha demanat sobre tota mena de problemes tècnics, científics, astronòmics, etcètera. Però només davant d'un conte està disposat a escoltar més estona. I el que interioritza no són només (o potser no són tant) els fets que conté el conte, sinó les paraules que el constitueixen. En aquest aspecte, la llengua, que és el vehicle, actua en ell com a finalitat.

J'ai regardé à ma montre, et j'ai calculé combien de temps il me restait à vivre ; j'ai vu que j'avais encore une heure à peine. Il me reste assez de papier sur ma table pour retracer à la hête tous les souvenirs de ma vie et toutes les circonstances qui ont influé sur cet enchaînement stupide et logique de jours et de nuits , de larmes et de rires, qu'on a coutume d'appeler l'existence d'un homme.

En una fàbrica de cotxes no és indispensable que als torners els agradi Beethoven, que els tècnics llegeixin assaig o juguin al tenis, més enllà de la mesura en què aquestes ocupacions es puguin concebre com a "distraccions", moments de "relax" entre una cadena de muntatge i l'altra. Però l'ideal educatiu del departament de recursos humans d'una gran empresa, privada o pública, no és necessàriament el millor ideal educatiu. Un home complet és una altra cosa. I d'aquesta "altra cosa" en formen part activitats que no formen part del càlcul del salari ni de les estadístiques de productivitat, començant pel compromís polític i social. Els contes, com la música, com la poesia, etcètera, pertanyen a la vida de l'home lliure, de l'home complet. Fins i tot poden representar una defensa contra l'esclavitud total.

A vida de uma pessoa consiste num conjunto de acontecimentos no qual o último poderia mesmo mudar o sentido de todo o conjunto, não porque conte mais do que os precedentes mas porque, uma vez incluídos na vida, os acontecimentos dispõem-se segundo urna ordem que não é cronológica mas que corresponde a uma arquitectura interna. Uma pessoa, por exemplo, lê na idade madura um livro importante para ela, que a faz dizer: Como podia viver sem o ter lido!» e ainda: «Que pena não o ter lido quando era jovem!». Pois bem, estas afirmações não fazem muito sentido, sobretudo a segunda, porque a partir do momento em que ela leu aquele livro, a sua vida torna-se a vida de uma pessoa que leu aquele livro, e pouco importa que o tenha lido cedo ou tarde, porque até a vida que precede a leitura assume agora uma forma marcada por aquela leitura.

УЧИЛИЩЕ ЗА ИЗЯЩНИ ИЗКУСТВА От малкото сламено кошче бащата подбира хартиено топче. Със замах мигновен го захвърля в стария празен леген. И пред децата му озадачени изниква съвсем неусетно пъстроцветно и голямо японско цвете – внезапно разцъфнала лилия. А децата мълчат удивено и възхита в очите им свети. Завинаги в своите спомени скрили я, все така ще разцъфва красивата лилия – ненадейното цвете, родено за тях и за миг сътворено пред тях.

A natureza observadora e emocionalmente determinada do espírito lunar é designada em alemão pelas palavras pertencentes à raiz Sinn, que significa meditar, ter em mente, ponderar, considerar e ser contemplativo; e também contemplação, inclinação mental, assim, como sentidos e sensual; por último, mas não menos importante, o Eigen-Sinn (vontade própria, obstinação) que os homens em geral atribuem às mulheres. A consciência matriarcal age através da circum-ambulação e da meditação. Falta-lhe o propósito do pensamento dirigido, da conclusão lógica e do juízo. Sua Ação característica é um movimento em torno de um círculo, uma contemplação (Betrachtung, uma vez interpretada por Jung como trachtigmachen, engravidar) . Não tem o objetivo direto da consciência masculina, nem o fio aguçado de sua análise. Interessa-se mais pelo significativo do que por fatos e datas, e é orientada teleologicamente mais ao crescimento orgânico do que à causalidade mecânica ou lógica. Uma vez que o processo de cognição nessa “consciência lunar“ é uma gravidez e seu produto um nascimento, um processo em que toda a personalidade participa, seu “conhecimento “não pode ser partilhado, relatado ou provado. É uma posse interior, realizada e assimilada pela personalidade, mas não facilmente discutida, porque a experiência interna que está por trás dela não se presta a uma exploração verbal adequada, e dificilmente pode ser transmitida a alguém que não tenha passado pela mesma experiência. Por essa razão, uma consciência masculina pura e simples considera o “conhecimento” da consciência matriarcal não verificável, caprichoso e místico por excelência. Esse é, de fato, no sentido positivo, o cerne da questão. É a mesma espécie de conhecimento revelado nos mistérios e no misticismo. Consiste não de verdades partilhadas mas de transformações experimentadas, portanto necessariamente só tem validade para as pessoas que passaram pela mesma experiência. Para estas, o conselho de Goethe ainda vale: Sagt es niemand, nur den Weisen, Weil die Menge gleich verhohnet (Não conte a ninguém, apenas aos sábios, porque a multidão não tarda em zombar) Isto quer dizer que as percepções de consciência matriarcal são condicionadas pela personalidade que as realiza. Não são abstratas nem desemocionalizadas, pois a consciência matriarcal conserva o vínculo com o reino do inconsciente do qual seu conhecimento brota. Suas descobertas interiores, estão, em conseqüência, em oposição direta às da consciência masculina, que consiste idealmente de conteúdos conscientes abstratos, livres de emocionalismo e possuidores de uma validade universal não afetada por fatores pessoais.

Qu'est−ce donc que la vie humaine? O vertu! à quoi m'avez−vous servi? Deux femmes m'ont indignement trompé; la troisième, qui n'est point coupable, et qui est plus belle que les autres, va mourir! Tout ce que j'ai fait de bien a toujours été pour moi une source de malédictions, et je n'ai été élevé au comble de la grandeur que pour tomber dans le plus horrible précipice de l'infortune. Si j'eusse été méchant comme tant d'autres, je serais heureux comme eux.

Имаше едно време една майка богиня с нейния син, малкия бог. Майката седеше в голямо кресло и кърпеше чорапи, а малкият ѝ син пишеше домашните си упражнения на една голяма маса. Той учеше мълчаливо, а когато свърши, попита: - Кажи ми, мамичко, разрешаваш ли ми да построя един свят? Майката го погледна. - Написа ли си? - Да, мамо. - Научи ли си уроците? - Да, мамо. - Добре. Тогава може ... Малкият взе лист хартия и цветни моливи и започна да рисува света. из "Хитрото прасенце"

Y cuando los vieron a todos, todos dentro de la sala, al otro lado de la mesa, vieron y entendieron la historia de la Unión, vieron aquellos rostros, los años perdidos, las décadas perdidas por las delaciones y la absuridad. Pensaron que la condena los había marcado, los había ridiculizado y reducido, la condena les había hecho vivir lo mismo que vivía el país, eso y nada más, hombres y mujeres separados o unidos por la fuerza, obligados a no ser nada más que banderitas, separadas entre sí, clavadas en un mapa, nada.

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Vous avez joué au ballon, et vous avez été sobre, lui dit Zadig: apprenez qu'il n'y a point de basilic dans la nature, qu'on se porte toujours bien avec de la sobriété et de l'exercice, et que l'art de faire subsister ensemble l'intempérance et la santé est un art aussi chimérique que la pierre philosophale, l'astrologie judiciaire, et la théologie des mages. Le premier médecin d'Ogul, sentant combien cet homme était dangereux pour la médecine, s'unit avec l'apothicaire du corps pour envoyer Zadig chercher des basilics dans l'autre monde.

This Sarah Perez had the most beautiful eyes in the world, those green eyes spangled with gold that you love so much: the eyes of Antinous. In Rome, such eyes would have made her a concubine of Adrian; in Madrid they helped her become the princess of Eboli ensconced in the bed of the king. But Philip II was extremely jealous of those wonderful emerald eyes and their delicate transparency, and the princess - who was bored with the funereal palace and the even more funereal society of the king - had the fancy and the misfortune to cast her admirable gaze upon the Marquis de Posa while she was leaving church one day. It was on the threshold of the chapel, and the princess believed herself to be alone with her camarera mayor, but the vigilance of the clergy was equal to the challenge. She was betrayed, and that very evening, in the intimacy of their bedroom, in the course of some violent argument or tempestuous tussle, Philip threw his mistress to the floor. Blind with rage he leapt upon her, tore out her eye and devoured it in a single gulp. 'Thus was the princess covered in blood - a good title for a conte cruel, that, which Villiers de l'Isle Adam has somehow omitted to write! The princess was henceforth one-eyed: the royal pet had a gaping hole in her face. Philip II, who had the Jewess in his blood, could not cleave so closely to a princess who had only one eye. He made amends to her with some new titles and estates in the provinces and - regretful of the beautiful green eye that he had spoiled - he caused to be inserted into the empty and bloody orbit a superb emerald enshrined in silver, upon which surgeons then inscribed the semblance of a gaze. Oculists have made progress since then; the Princess of Eboli, already hurt by the ruination of her eye, died some little time afterwards, of the effects of the operation. The ways of love and surgery were equally barbarous in the time of Philip II! 'Philip, the inconsolable lover, gave the order to remove the emerald from the face of the dead princess before she was laid in the tomb, and had it mounted in a ring. He wore it about his finger, and would never take it off, even when he went to sleep - and when he died in his turn, he had the ring bearing the green tear clasped in his right hand.

Estou escrevendo há muito tempo e estou cansada, é cada vez mais difícil manter esticado o fio do relato dentro do caos dos anos, dos acontecimentos miúdos e grandes, dos humores. Sendo assim, ou tendo a passar por cima dos fatos relacionados a mim para logo agarrar Lila pelos cabelos com todas as complicações que ela tem, ou, pior, deixo-me tomar pelos acontecimentos de minha vida apenas porque os desembucho com mais facilidade. Mas tenho de me furtar a essa encruzilhada. Não devo seguir o primeiro caminho, no qual - já que a própria natureza de nossa relação impõe que eu só possa chegar a ela passando por mim - eu acabaria, caso me colocasse de fora, encontrando cada vez menos vestígios de Lila. Nem devo, por outro lado, seguir o segundo. De fato, o que ela com certeza mais apoiaria é que eu falasse de minha experiência cada vez mais profusamente. Vamos - me diria -, nos conte que rumo sua vida tomou, quem se importa com a minha, confesse que ela não interessa nem mesmo a você. E concluiria: eu sou um rascunho em cima de um rascunho, totalmente inadequada para um de seus livros; me deixe em paz, Lenù, não se narra um apagamento

Délires II Alchimie du verbe À moi. L’histoire d’une de mes folies. Depuis longtemps je me vantais de posséder tous les paysages possibles, et trouvais dérisoires les célébrités de la peinture et de la poésie moderne. J’aimais les peintures idiotes, dessus de portes, décors, toiles de saltimbanques, enseignes, enluminures populaires; la littérature démodée, latin d’église, livres érotiques sans orthographe, romans de nos aïeules, contes de fées, petits livres de l’enfance, opéras vieux, refrains niais, rythmes naïfs. Je rêvais croisades, voyages de découvertes dont on n’a pas de relations, républiques sans histoires, guerres de religion étouffées, révolutions de mœurs, déplacements de races et de continents: je croyais à tous les enchantements. J’inventai la couleur des voyelles! — A noir, E blanc, I rouge, O bleu, U vert. — Je réglai la forme et le mouvement de chaque consonne, et, avec des rythmes instinctifs, je me flattai d’inventer un verbe poétique accessible, un jour ou l’autre, à tous les sens. Je réservais la traduction. Ce fut d’abord une étude. J’écrivais des silences, des nuits, je notais l’inexprimable. Je fixais des vertiges.

Però això és el que fa l'estiu. L'estiu és com caminar per un camí ben bé com aquest, dirigint-te tant cap a la llum com cap a la foscor. Perquè l'estiu no és només un conte alegre. Però no hi ha conte alegre sense la foscor. I sens dubte l'estiu és realment sobre un final imaginat. Ens hi dirigim instintivament com si hagués de significar alguna cosa. Sempre l'estem buscant, buscant arribar-hi, dirigint-nos-hi tot l'any, com l'horitzó conté la promesa d'una posta de sol. Sempre estem buscant la fulla totalment oberta, l'escalfor oberta, la promesa que un dia proper serem capaços de jeure i tenir l'estiu fet per a nosaltres; un dia proper el món ens tractarà bé. Com si fos realment un final més amable i no fos només possible sinó segur, una harmonia natural que s'escamparà als teus peus, es desenrotllarà com un paisatge il·luminat només per a tu. Com si de tot el que es tracta sempre, el teu temps a la terra, fos l'estirament plenament feliç dels músculs del cos en una clapa escalfada d'herba, una tija llarga i dolça d'herba a la boca. Sense preocupacions. Quina idea. Estiu. El Conte d'estiu. No existeix aquesta obra, Grace. Que no t'enganyin.

«Però voi non mi abbandonerete, non mi lascerete solo, verrete a me o mi permetterete di venire a voi! Fuggiremo insieme, e se non potremo fuggire parleremo, voi delle persone che amate, io delle persone che amo. Dovete pur amare qualcuno!». «Sono solo al mondo». «Allora amerete me. Se siete giovane, sarò vostro compare. Se siete vecchio, sarò vostro figlio. Ho un padre che dovrebbe avere settant’anni, se è ancora in vita. Amavo solo lui e una fanciulla di nome Mercédès. Mio padre non mi ha dimenticato, ne sono sicuro. Ma lei, Iddio solo sa se mi pensa ancora. Amerò voi come amavo mio padre».

Vous considérez les textes sacrés comme des contes, des épopées grandioses. Plus vous étudiez, moins vous y croyez. Un autre clin d'œil et vous avez vingt-quatre ans. Vous parcourez l'Europe en pensant - en espérant - que cette expérience vous stimulera, qu'avoir un aperçu du vaste monde rendra le vôtre plus net. Ce sera le cas, au début. Mais vous n'avez ni emploi ni avenir. Une fois terminé l'intermède, votre compte bancaire est vide et vous n'avez toujours rien trouvé. Nouveau clin d’œil. À vingt-six ans, vous êtes convoqué dans le bureau du doyen de la faculté. Voyant que vous n'avez plus le cœur à l'ouvrage, il vous conseille de changer de voie et vous assure que vous finirez par trouver votre vocation. Tout le problème est là : vous n'avez jamais ressenti d'appel pour quoi que ce soit. Pas de poussée violente dans une direction précise, mais une succession de légers mouvements dans une multitude de directions qui, à présent, vous semblent toutes hors de portée. Au clin d’œil suivant, vous avez vingt-huit ans. Alors que tous les autres ont déjà bien avancé sur la route, vous en êtes encore à chercher votre chemin. L'ironie de la situation ne vous aura pas échappé : en voulant vivre, apprendre et vous trouver, vous vous êtes perdu.

Wilhelm, que serait pour notre cœur le monde sans l’amour ? Ce qu’une lanterne magique est sans lumière. A peine la petite lampe est-elle introduite, que les images les plus variées apparaissent sur la muraille blanche. Et ne fussent-elles que des fantômes passagers, cela fait pourtant notre bonheur, lorsque nous nous arrêtons devant, comme des enfants joyeux, nous extasiant sur ces apparitions merveilleuses. Aujourd’hui je n’ai pu aller voir Charlotte : une société inévitable m’a retenu. Que faire ? J’ai envoyé chez elle mon domestique, uniquement pour avoir quelqu’un près de moi qui eût approché d’elle aujourd’hui. Avec quelle impatience je l’attendais ! avec quelle joie je l’ai revu ! Je l’aurais embrassé, si j’avais osé m’en croire. On conte que la pierre de Bologne, si on l’expose au soleil, en absorbe les rayons, et qu’elle éclaire quelque temps pendant la nuit. Il en était de même pour moi de ce garçon. L’idée que les yeux de Charlotte s’étaient arrêtés sur son visage, sur ses joues, sur les boutons de son habit et le collet de son surtout, me rendait tout cela précieux et sacré. Dans ce moment, je n’aurais pas donné mon valet pour mille écus. Sa présence nie faisait du bien…. Dieu te garde d’en rire ! Wilhelm, sont-ce là des fantômes, si nous sommes heureux ?

Parerea lui Iosif Maria: periculoasa intr-un stabiliment. Prea mult caracter. Nu joaca asa cum ii canti. Poate sa strice totul. Atentie daca se indragosteste. Fara indoiala ca bacanul ar fi dat-o afara de la Bear Flag. Nu poti sa te increzi decat in egoisti de teapa ta. Poti sa sti intotdeauna ce va face un egoist, in timp ce nu sti la ce te poti astepta de la o fiinta generoasa. Singura victima intr-adevar sigura este egoistul. Cu el n-ai niciodata neplaceri. Fauna era pe cale sa comita o greseala. Iosif Maria o evalua pe Suzy ca pe o masina de ocazie. Silueta frumoasa, glezne si picioare atragatoare. Draguta la chip, daca era fericita. Starea sufleteasca i se citea pe fata. O tarfa adevarata poarta o masca, este aceeasi pentru toata lumea, adica placuta, si nu-ti mai amintesti de ea a doua zi dimineata. Suzy nu era o fata pe care s-o uiti. Riscai cu ea prea mult. Suzy iubea sau nu iubea oamenii, ceea ce era periculos in sine. [...] Iar pe deasupra, ochii plini de indiferenta nu erau din aceia neinsufletiti, in care nu poti sa te increzi. Nu era smechera si ar fi putut sa lupte chiar impotriva lui Jack Dempsey. Una peste alta, Iosif Maria ar fi doborat-o pe Suzy in mai putin de un minut. Era tocmai genul de fata care s-ar fi putut indragosti de un baiat fara sa se intereseze ce cont are la banca. Genul care creeaza o gramada de necazuri fara a aduce nimic in schimb. Printr-o serie de trasaturi semana cu Doc. Bacanul isi zise ca o va avertiza pe Fauna inca o data. O asemenea fata in stabiliment te duce la faliment.

Depuis que j'ai doue ans, et depuis qu'elle est une terreur, la mort est une marotte. J'en ignorais l'existence jusqu'à ce qu'un camarade de classe, le petit Bonnecarère, m'envoyât au cinéma le Styx, où l'on s'asseyait à l'époque dans des cercueils, voir L'enterré vivant, un film de Roger Corman tiré d'un conte 'Edgar Allan Poe. La découverte de la mort par le truchement de cette vision horrifique d'un homme qui hurle d'impuissance à l'intérieur de son cercueil devint une source capiteuse de cauchemars. Par la suite, je ne cessai de rechercher les attributs de les plus spectaculaires de la mort, suppliant mon père de me céder le crâne qui avait accompagné ses études de médecine, m'hypnotisant de films d'épouvante et commençant à écrire, sous le pseudonyme d'Hector Lenoir, un conte qui racontair les affres d'un fantômr rnchaîné dans les oubliettes du château des Hohenzollern, me grisant de lectures macabres jusqu'aux stories sélectionnées par Hitschcock, errant dans les cimetières et étrennant mon premier appareil avec des photographies de tombes d'enants, me déplaçant jusqu'à Palerme uniquement pour contempler les momies des Capucins, collectionnant les rapaces empaillés comme Anthony Perkins dans Psychose, la mort me semblait horriblement belle, féeriquement atroce, et puis je pris en grippe son bric-à-brac, remisai le crâne de l'étudiant de médecine, fuis les cimetières comme la peste, j'étais passé à un autre stade de l'amour de la mort, comme imprégné par elle au plus profond je n'avais plus besoin de son décorum mais d'une intimité plus grande avec elle, je continuais inlassablement de quérir son sentiment, le plus précieux et le plus haïssable d'entre tous, sa peur et sa convoitise.

Имаше едно време две обувки, които се бяха оженили. Дясната беше мъжът и се казваше Николà, а лявата - жената, и се казваше Тина. Те живееха в хубава картонена кутия, увити в оризова хартия. Бяха безмерно щастливи и се надяваха, че щастието им ще трае вечно. Ала ето че една сутрин продавачката ги извади и ги даде за проба на една жена. Тя ги обу, направи няколко крачки, после, като прецени, че са ѝ удобни, каза: - Купувам ги. - Да ви ги завия ли? - попита продавачката. - Не, ще си ида с тях - отвърна жената. Тя плати и излезе, обула новите си обувки. И така, Николà и Тина вървяха през целия ден, без да се видят. Едва вечерта се събраха в един тъмен шкаф. - Ти ли си, Тина? - Аз съм, Николà. - Ах, какво щастие! Мислех, че си се загубила. - Аз също. Ама ти къде беше? - Аз ли? На десния крак. - А пък аз - на левия. - Сега разбирам, каза Николà. - Когато ти си била напред, аз съм бил отзад, а когато си оставала назад, аз съм минавал напред. Затова не сме се видели. - И така ли ще живеем занапред? ... след осем дни подметката се продупчи. Куцото момиче си купи нови обувки, а Николà и Тина хвърли в кофата за боклук. - Какво ще стане с нас? - разтревожи се Николà. - Знам ли? - отвърна Тина. - Да можех само да не се отделя никога от теб! - Приближи се и прихвани с връзката си моята - предложи Николà. - така никога няма да се разделим. Точно тъй сториха. Заедно ги хвърлиха на боклука, заедно ги отнесе боклукчийската кофа и заедно ги захвърлиха на едно пусто място. Там останаха до деня, в който едно момиченце и едно момченце ги намериха. - Я гледай! Обувки! Хванали са се под ръка! - Значи са женени! - каза момиченцето. - Щом са женени, нека тръгнат на сватбено пътешествие. Момченцето взе обувките, закова ги една до друга на дъсчица и я пусна в близката река да плава по течението по морето ... из "Чифт обувки"

(Cont.. Página 46) O seu rosto negro, bonito, cintilava ali na minha frente. Fiquei boquiaberto, tentando pensar em alguma maneira de responder. Ficamos juntos, enlaçados daquela maneira durante alguns segundos; então o som da fábrica saltou num arranco, e alguma coisa começou a puxá-la para trás, afastando-a de mim. Um cordão em algum lugar que eu não via se havia prendido naquela saia vermelha florida e a puxava para trás. As unhas dela foram arranhando as minhas mãos e, tão logo ela desfez o contato comigo, seu rosto saiu novamente de foco, tornou-se suave e escorregadio como chocolate derretendo-se atrás daquela neblina de algodão que soprava. Ela riu e girou depressa, deixando que eu visse a perna amarela, quando a saia subiu. Lançou-me uma piscadela de olho por sobre o ombro enquanto corria para sua máquina, onde uma pilha de fibra deslizava da mesa para o chão; ela apanhou tudo e saiu correndo sem barulho pela fileira de máquinas para enfiar as fibra num funil de enchimento; depois, desapareceu no meu ângulo de visão virando num canto. (Página 47) "Todos aqueles fusos bobinando e rodando, e lançadeiras saltando por todo lado, e carretéis fustigando o ar com fios, paredes caiadas e máquinas cinza-aço e moças com saias floridas saltitando para a frente e para trás e a coisa toda tecida como uma tela, com linhas brancas corrediças que prendiam a fábrica, mantendo-a unida - aquilo tudo me marcou e de vez em quando alguma coisa na enfermaria o traz de volta à minha mente Sim. Isto é o que sei.. A enfermaria é uma fábrica da Liga. Serve para reparar os enganos cometidos nas vizinhanças, nas escolas e nas igrejas, isso é o que o hospital é. Quando um produto acaba, volta para a sociedade lá fora - todo reparado e bom como se fosse novo, às vezes melhor do que se fosse novo, traz alegria ao coração da Chefona; algo que entrou deformado, todo diferente, agora é um componente em funcionamento e bem-ajustado, um crédito para todo esquema e uma maravilha para ser observado. Observe-o se esgueirando pela terra com um sorriso, encaixando-se em alguma vizinhançazinha, onde estão escavando valas agora mesmo, por toda a rua, para colocar encanamento para a água da cidade. Ele está contente com isso. Ele finalmente está ajustado ao meio-ambiente...

Pur essendosi ormai rassegnata a tenere il cappello fermo con la mano destra, con la quale reggeva pure l’ombrellino e una piccola borsa di velluto blu, Miss Portland procedeva spedita, lo sguardo fisso a terra, ormai a pochi metri dal calesse di Maylon. E lo avrebbe superato senza prestare alcuna attenzione, né all’uomo che lo guidava né al cavallo che lo tirava, se l’ottavo conte di Maylon non ne fosse smontato con un salto e non le si fosse parato davanti sbarrandole la strada. «Miss Portland, è un piacere insperato incontrarvi.» Sophie sussultò e sollevando lo sguardo si trovò di fronte quell’uomo. Che nelle ultime due settimane tante volte era riuscita abilmente a evitare. Lo fissò senza nascondere la propria sorpresa e, con un semplice «Lord Maylon» e una frettolosa riverenza, si apprestò a proseguire il proprio cammino. Tentativo sprecato, perché lui, di nuovo, le si parò davanti. Che cosa voleva da lei? «Ho appena fatto visita alla vostra madrina, illudendomi di incontrarvi, Miss Portland. Ma è evidente che non ho avuto questa fortuna. Così, quando vi ho vista, ho sperato che mi avreste fatto l’onore di lasciarvi ricondurre a casa.» La mano ancora sul cappello, il pericoloso ombrellino puntato verso di lui come una lancia in resta, Sophie socchiuse gli occhi come per osservarlo meglio e, senza giri di parole, gli chiese: «Per quale ragione, Lord Maylon, vorreste ricondurmi a casa, quando sono quasi arrivata?» *** Tutte le risposte che vennero alle labbra di sua signoria non avrebbero potuto essere riferite a Sophie senza il ricorso a imbarazzanti spiegazioni. Se le avesse detto che voleva riaccompagnarla a casa per poter rimanere finalmente solo con lei, anche se per pochi minuti, avrebbe dovuto spiegarle anche il perché di quel desiderio. Avrebbe dovuto confessarle che da quando si erano incontrati non faceva che pensare a lei. Con un’intensità fastidiosa e insistente, tanto da non essere più riuscito a guardare né tantomeno a toccare un’altra donna. No, questa spiegazione era fuori luogo, l’avrebbe scandalizzata: era una debuttante, dopo tutto. Avrebbe potuto dirle che voleva respirare il suo profumo, che sapeva di mughetti e viole, gioire del suo sorriso coinvolgente e pericolosamente sensuale, sentirsi circondato dalla vitalità e dal calore che il suo corpo sprigionava, ascoltare la sua voce e perdersi nei suoi occhi. Scartò anche questa ipotesi, ritenendo che tale risposta avrebbe potuto apparire a Miss Portland non solo esagerata ma del tutto sciocca. Quindi, con tono rude e sguardo severo, si limitò a fornirle più che una sola motivazione, un intero elenco di ragioni inappuntabili. «Primo, perché è tardi, Miss Portland, e Lady Rumphill era molto preoccupata che non foste ancora rientrata a casa. Secondo, perché la borsa che portate è talmente pesante che, se non ve ne liberate subito, domani avrete difficoltà a muovere le braccia... a proposito, quando contate di leggere tutti quei libri, Miss Portland?... e, terzo, perché altrimenti finirete col perdere quel delizioso cappello di paglia che a quanto pare non vuole rimanervi sulla testa. Forse perché la vostra testa è talmente dura da scoraggiare anche un cappello. Allora, salite o devo convincervi in altro modo?» «È questo che pensate della mia testa, my lord?» gli rispose lei, le labbra arrotondate in un Oh! oltraggiato. «Questo, e molto altro.» «Non oso davvero chiedervi cosa intendiate per molto altro, ma presumo sia meglio evitare di darvi quest’ulteriore soddisfazione.» E mentre diceva queste parole, docile docile Miss Portland gli permise di aiutarla a salire sul calesse, mentre lui, pur sorpreso dalla resa di lei, ancora sogghignava per quella risposta tagliente. ***

Dalla parte opposta Antoine-Luois-Leon Florelle de Saint-Just, pallido, fronte bassa, profilo regolare, sguardo misterioso, tristezza profonda, ventitré anni; Merlin de Thionville, chiamato dai tedeschi Feuer-Teufel, diavolo di fuoco; Merlin de Douai, criminale autore della legge dei sospetti; Soubrany, che il popolo volle come generale al primo pratile; l'ex curato Lebon che maneggiava la spada con la mano un tempo benedicente; Billaud-Varennes che sognava una magistratura dell'avvenire senza giudici, affidata a soli arbitri; Fabre d'Eglantine, che ebbe una piacevole trovata , il calendario repubblicano, come Rouget de Lisle ebbe un'ispirazione sublime, La Marsigliese, ma l'uno come l'altro senza ritorni spirituali; Manuel, il procuratore della Comune, il quale sentenziò: «Un re morto non rappresenta un uomo di meno»; Goujon che era entrato nelle truppe a Trippe Lacroix, avvocato fattosi generale e creato cavaliere di San Luigi sei giorni prima del 12 agosto; Frèron Thersiste, figlio di Fréron-Zoile; Ruhl, inesorabile nell'esaminare il contenuto del famoso armadio di ferro, predestinato al suicidio, da perfetto repubblicano, il giorno in cui fosse caduta la repubblica; Fouché, anima demoniaca e viso cadaverico; Camboulas, l'amico di di Père Duchéne, che rimproverava a Guilliotin: «Tu appartieni al Club dei Foglianti, ma tua figlia al Club dei giacobini» Jagot, che obiettava a coloro che non approvavano la nudità dei carcerati. « Una prigione è pur sempre un abito di pietra»; Javagues, il macabro violatore di tombe di Saint-Denis; Osselin, proscrittore che concedeva asilo a una proscritta, Madame Charry; Bentabolle, il quale nelle funzioni di presidente, dava al pubblico il segnale degli applausi o delle imprecazioni; il giornalista Robert, marito di Kéralio, la quale scriveva: «Né Robespierre né Marta frequentano la mia casa, Robespierrre vi può venire quando vuole, Marat non vi metterà mai piede»; Garan Coulon, che a seguito dell'intervento della Spagna nel processo contro Luigi XVI aveva chiesto fieramente che l'assemblea non si degnasse di dar lettura della lettera di un re a favore di un altro re; Grégoire, vescovo degno della Chiesa primitiva, il quale sotto l'Impero, cancellò poi la sua fede repubblicana, assumendo il titolo di conte Grégoire; Amar, che affermava: «La terra intera condanna Luigi XVI. A chi appellarsi contro la condanna, ai pianeti?» Rouyer, il quale si era opposto all'impiego del cannone dal Pont – Neuf asserendo: «La testa di un re non deve, cadendo, far più rumore della testa di un uomo qualsiasi»; Chénier, fratello di André; Vadier, uno di quelli che posarono una pistola sulla tribuna; Tanis, che diceva a Momoro: «Voglio che Robespierre e Marat si riappacifichino alla mia tavola». «Dove abitate? A Charenton. «Mi sarei stupito che abitaste altrove»; Legendre, il macellaio della rivoluzione d'Inghilterra: « Vieni dunque che ti spacchi la testa», gridava a Lanjuinais; E costui rispondeva: «Devi ottenere prima un decreto che mi classifiche tra i buoi»; Collot d'Herbois, macabro commediante che portava sul viso l'antica maschera con due bocche, una per il sì e una per il no, uomo che approvava con l'una ciò che biasimava con l'alra, pronto ad accusare Carrier a Nantes e a deificare Châlier a Lione, a inviare Robespierre al patibolo e Marat al Pantheon; Génissieux, il quale chiedeva la pena di morte contro chiunque portasse su di sé la medaglia rappresentante Luigi XVI martirizzato; Leonard Bourdain, il maestro di scuola che aveva offerto la sua casa al vegliardo di Mont-Jura;Topsent, marinaio; Goupilleau, avvocato; Laurent Lecointre, commerciante; Duhem, medico; Sergent, scultore; David,pittore; Joseph Égalité, principe. Atri ancora: Lecointe-Piuraveau, il quale chiedeva che Marat «fosse riconosciuto in stato di demenza»;

Les deux femmes, vêtues de noir, remirent le corps dans le lit de ma sœur, elles jetèrent dessus des fleurs et de l’eau bénite, puis, lorsque le soleil eut fini de jeter dans l’appartement sa lueur rougeâtre et terne comme le regard d’un cadavre, quand le jour eut disparu de dessus les vitres, elles allumèrent deux petites bougies qui étaient sur la table de nuit, s’agenouillèrent et me dirent de prier comme elles. Je priai, oh ! bien fort, le plus qu’il m’était possible ! mais rien… Lélia ne remuait pas ! Je fus longtemps ainsi agenouillé, la tête sur les draps du lit froids et humides, je pleurais, mais bas et sans angoisses ; il me semblait qu’en pensant, en pleurant, en me déchirant l’âme avec des prières et des vœux, j’obtiendrais un souffle, un regard, un geste de ce corps aux formes indécises et dont on ne distinguait rien si ce n’est, à une place, une forme ronde qui devait être La tête, et plus bas une autre qui semblait être les pieds. Je croyais, moi, pauvre naïf enfant, je croyais que la prière pouvait rendre la vie à un cadavre, tant j’avais de foi et de candeur ! Oh ! on ne sait ce qu’a d’amer et de sombre une nuit ainsi passée à prier sur un cadavre, à pleurer, à vouloir faire renaître le néant ! On ne sait tout ce qu’il y a de hideux et d’horrible dans une nuit de larmes et de sanglots, à la lueur de deux cierges mortuaires, entouré de deux femmes aux chants monotones, aux larmes vénales, aux grotesques psalmodies ! On ne sait enfin tout ce que cette scène de désespoir et de deuil vous remplit le cœur : enfant, de tristesse et d’amertume ; jeune homme, de scepticisme ; vieillard, de désespoir ! Le jour arriva. Mais quand le jour commença à paraître, lorsque les deux cierges mortuaires commençaient à mourir aussi, alors ces deux femmes partirent et me laissèrent seul. Je courus après elles, et me traînant à leurs pieds, m’attachant à leurs vêtements : — Ma sœur ! leur dis-je, eh bien, ma sœur ! oui, Lélia ! où est-elle ? Elles me regardèrent étonnées. — Ma sœur ! vous m’avez dit de prier, j’ai prié pour qu’elle revienne, vous m’avez trompé ! — Mais c’était pour son âme ! Son âme ? Qu’est-ce que cela signifiait ? On m’avait souvent parlé de Dieu, jamais de l’âme. Dieu, je comprenais cela au moins, car si l’on m’eût demandé ce qu’il était, eh bien, j’aurais pris La linotte de Lélia, et, lui brisant la tête entre mes mains, j’aurais dit : « Et moi aussi, je suis Dieu ! » Mais l’âme ? l’âme ? qu’est-ce cela ? J’eus la hardiesse de le leur demander, mais elles s’en allèrent sans me répondre. Son âme ! eh bien, elles m’ont trompé, ces femmes. Pour moi, ce que je voulais, c’était Lélia, Lélia qui jouait avec moi sur le gazon, dans les bois, qui se couchait sur la mousse, qui cueillait des fleurs et puis qui les jetait au vent ; c’était Lelia, ma belle petite sœur aux grands yeux bleus, Lélia qui m’embrassait le soir après sa poupée, après son mouton chéri, après sa linotte. Pauvre sœur ! c’était toi que je demandais à grands cris, en pleurant, et ces gens barbares et inhumains me répondaient : « Non, tu ne la reverras pas, tu as prié non pour elle, mais tu as prié pour son âme ! quelque chose d’inconnu, de vague comme un mot d’une langue étrangère ; tu as prié pour un souffle, pour un mot, pour le néant, pour son âme enfin ! » Son âme, son âme, je la méprise, son âme, je la regrette, je n’y pense plus. Qu’est-ce que ça me fait à moi, son âme ? savez-vous ce que c’est que son âme ? Mais c’est son corps que je veux ! c’est son regard, sa vie, c’est elle enfin ! et vous ne m’avez rien rendu de tout cela. Ces femmes m’ont trompé, eh bien, je les ai maudites. Cette malédiction est retombée sur moi, philosophe imbécile qui ne sais pas comprendre un mot sans L’épeler, croire à une âme sans la sentir, et craindre un Dieu dont, semblable au Prométhée d’Eschyle, je brave les coups et que je méprise trop pour blasphémer.