Cer Quotes

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.

Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi.

Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie...

Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei.

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.

Dispretul oamenilor ma intareste, si nu le cer decat o favoare - sa nu insemn nimic in ochii lor.

Din acest moment, nu iti mai cer nimic. O sa ajung la mal singura. Nu mai rezist in larg. Am inghetat si tu spui ca e cald

Oamenii sunt îngeri cât trăiesc, îngeri cu o singură aripă. Toată viaţa nu fac altceva decât să-şi caute aripa pereche, acea parte lipsă care îi va ridica până la cer cât sunt încă vii. Şi ce greu e s-o găseşti!

așteaptă-mă cântând! dacă-ai venit la cină dezleagă-ți câinii toți răstoarnă-l în cer vinul pentru stihiile albe ale strugurilor (...)

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

Tweet others the way you want to be tweeted.

Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.

Trufia de a iubi, de-a te sti vast, acoperit de uralele multimilor din tine. In tine ca un cer de august in ploaia lui de stele.

Mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul umbrelor divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.

Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi, câteodată, că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva. Căci ceea ce mă apăsa mai mult în după-amiaza aceea era sentimentul ireparabilului. A trecut ceva, a trecut, şi eu n-am băgat de seamă... E cumplit să-ţi dai seama de asta...

Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde...

Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: "Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi - lumina lor mă doare". Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete - lacrimile.

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

-Stii de ce nu pot sfarsi nici o carte? Pentru ca toate eroinele seamana cu tine, si n-am curajul sa te descriu, sa fac literatura din dragostea asta...

Ședea singur, ca un înger zvârlit din cer cu aripile cosite, izgonit din iad cu coarnele desprinse și ghearele retezate, nemaiîndrăznind să măsoare nici adâncul cerului,nici al pământului, care deopotrivă îl surghiuniseră; singur, nici înger, nici demon, între oamenii care nu-i erau frați și pe care-i ura fără putere, neputând să-i iubească.

Toate sunt trecătoare. Chinuri, suferințe, vărsări de sânge, molimă, foamete. Totul va pieri, dar stelele de pe cer vor dăinui și atunci când jos, pe pământ, nu va mai rămâne nici măcar umbra noastră sau a înfăptuirilor noastre. Nu se află nimeni pe fața pământului care să n-o știe. Și atunci de ce nu vrem să ne îndreptăm privirea spre stele? De ce?

Ne uitam amândoi în dragoste, ca doi bolnavi care-și alină durerile.

Cerul senin ne obligă la mai multe întristări decât cel cenușiu, căci ne pune în fața prea multor speranțe la care n-avem curajul pe când ultimul ne îngroapă fără speranțe.

Ceea ce legi tu aici pe pământ - se leagă şi în ceruri.

Credeai că aştepţi moartea. Dar inima ta spera. Tot ea avut dreptate. Urmeaz-o. Trebuie să crezi în ceva. Iată: inima ta. Îţi arată un drum. Ridică-te şi du-te. Mai mult nu-ţi cer.

Ce se intamplace in inima iubitei mele,ce gol ramasese acolo nestrabatut de patima mea si care o inghitea acum in intregime?

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură - însângerată şi nesăţioasă - gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă - voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Sînt niște... compozițiuni de fetișcană care e cam tristă în fond, cam nebună și care vrea să filosofeze avînd certitudinea că e genială și că poate ajunge cu mîinile ei încă neformate, încă în creștere, stelele de pe cer.

Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu celălalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare...

Nu sunt anticreştin, eu reproşez creştinismului că nu e indeajuns de profund ca budismul. Am ales între Cer şi Nirvana.

Dincolo de zodiac, se va-ntinde, afară încolo De-ale soarelui căi și pe unde de cer purtătorul Atlas rotește cu umăru-i bolta-n podoabă de aștri.

Uneori, destinul îţi oferă ce îţi doreşti. Trebuie doar să ceri puţin. Nu un întreg, ci o mică parte din el. Nu întreaga scară, ci doar o treaptă. Apoi să aduni treaptă cu treaptă, cu răbdare şi perseverenţă şi singur să-ţi construieşti scara care te va duce până la cer.

Let them leave language to their lonely betters Who count some days and long for cer- tain letters; We, too, make noises when we laugh or weep, Words are for those with promises to keep.

-Inimi nu gasesti aici, le gasesti la oameni. Si nu se cumpara, se ofera. Curaj! Vei gasi o inima. Dumnezeu nu face inimi mai putine decat oameni.

Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări.

Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!

Cum adică, băiete! continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto ca alta, trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe damoaca, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să faci spargere, sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg, omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad, unde, pe lângă grijile vieţii, mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează!

In the first place, it would efface from everybody’s conscience the distinction between justice and injustice. No society can exist unless the laws are respected to a cer- tain degree, but the safest way to make them respected is to make them respectable. When law and morality are in contradiction to each other, the citizen finds himself in the cruel alternative of either losing his moral sense, or of losing his respect for the law—two evils of equal magni- tude, between which it would be difficult to choose.

[I] threw open the door to find Rob sit­ting on the low stool in front of my book­case, sur­round­ed by card­board box­es. He was seal­ing the last one up with tape and string. There were eight box­es - eight box­es of my books bound up and ready for the base­ment! "He looked up and said, 'Hel­lo, dar­ling. Don't mind the mess, the care­tak­er said he'd help me car­ry these down to the base­ment.' He nod­ded to­wards my book­shelves and said, 'Don't they look won­der­ful?' "Well, there were no words! I was too ap­palled to speak. Sid­ney, ev­ery sin­gle shelf - where my books had stood - was filled with ath­let­ic tro­phies: sil­ver cups, gold cups, blue rosettes, red rib­bons. There were awards for ev­ery game that could pos­si­bly be played with a wood­en ob­ject: crick­et bats, squash rac­quets, ten­nis rac­quets, oars, golf clubs, ping-​pong bats, bows and ar­rows, snook­er cues, lacrosse sticks, hock­ey sticks and po­lo mal­lets. There were stat­ues for ev­ery­thing a man could jump over, ei­ther by him­self or on a horse. Next came the framed cer­tificates - for shoot­ing the most birds on such and such a date, for First Place in run­ning races, for Last Man Stand­ing in some filthy tug of war against Scot­land. "All I could do was scream, 'How dare you! What have you DONE?! Put my books back!' "Well, that's how it start­ed. Even­tu­al­ly, I said some­thing to the ef­fect that I could nev­er mar­ry a man whose idea of bliss was to strike out at lit­tle balls and lit­tle birds. Rob coun­tered with re­marks about damned blue­stock­ings and shrews. And it all de­gen­er­at­ed from there - the on­ly thought we prob­ably had in com­mon was, What the hell have we talked about for the last four months? What, in­deed? He huffed and puffed and snort­ed and left. And I un­packed my books.

Mai curând poți zmulge cu unghiile o stea de pe cer, decât umbra de la picioare.

Asa, ca norii de pe cer, Gandurile ne preschimba chipul suav Pe care, astazi, iubindu-l, Poti maine sa-l urasti.

Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.

privea spre cer cu ochi plini de blesteme; dar nici măcar o frunză nu se clinti din această pricină.

Am crezut din totdeauna in iubire. Dar nu orice fel de iubire ci iubirea aceea de poveste, care dureaza. Nu mi-au placut iubirile pasagere, acelea care vin si pleaca si iti lasa un gust amar si un suflet pustiu.

A avea cât să mănânci şi să bei,unde să locuieşti şi puţin timp liber ca să poţi să visezi,să scrii sau să dormi,oare ce aş putea să le cer mai mult Zeilor,sau să sper din partea Destinului?

De obicei, nu-mi plac oamenii trişti; cu atât mai puţin femeile triste. Cei mai mulţi dintre noi suferim de tristeţi umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem trişti, pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcţioneaza ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau bibliotecă. Iar cu femeile e şi mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeţi feminine.

Nu-i cer nimic… Şi totuşi, dacă-ar vrea - O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă - (…) Nu-i cer nimic… Dar dacă-ar fi să-i cer Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea, (…) Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

Căci ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat. Şi sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă...

Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?

De ce să cerem luna de pe cer, când ne putem mulţumi doar cu stelele?

Iubeste daca vrei sa fii iubit! Si mai ales, iubeste cu sufletul! Sufletul? E lichid, altfel nu vad cum ar putea incapea in atatea trupuri felurite. Daca este floare, ia forma florii, daca este pasare, ia forma pasarii, daca este om, ia forma trupului sau. Patrunde in trup si se risipeste in fiecare celula, astfel ai trup pana in varful degetelor. Iar trupul, bucata asta de lut, il absoarbe ca un burete apoi ofteaza de placere. Si acum inteleg de ce sunt atat de placute imbratisarile, atingerile, saruturile. Se intalnesc doua picaturi de suflet si au loc explozii de lumina. Lumina aceea ti se risipeste prin trup, ti-l incalzeste, ti-l umple de viata.

noi doi adică acea lume factorială alcătuită din mine şi din tine şi din timpul negru al despărțirii care curge ca petrolul în oceanul și pe plajele vieții noastre de zi cu zi şi din uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori din ceea ce pentru unii este doar o după-amiază împreună noi doi adică lipsa noastră de noi doi în cantităţi suficiente o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători, atunci mai puțin ca oricînd, pe care o simțim de fapt ca permanentă, ca și cum am fi tot timpul amenințați cu inexistența, o lipsă care continuă să nu se transforme într-o prezenţă strigătoare la cer, nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă

Diminetile deschid larg ferestrele spre cer. Razele de soare coboara pe pamant jucause, se rasfira printre perdele. Mara nu se ascundea de soare, ii placea sa-i mangaie trupul in lumina. Zabovea un timp pe pervazul lumilor acelora. Se contopise cu parfumul trandafirilor si zambea fericita. Era o reverie sa o privesc din pat, fara sa ma misc. Inchideam ochii si ii ghiceam forma trupului in lumina de dincolo de bolti. Un inger bantuit de fluturi asezat la ferestrele lumii.

Suntem doua liberatati. Dragostea noastra nu e umilinta, e o mandrie. Nu vreau sa te coplesesc, sa-ti limitez viata numai la mine. N-as avea nici o bucurie sa am alaturi de mine un prizonier. Nu-ti cer decat dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o impart cu nimeni. Asa cum nici tu nu vei imparti cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste esti liber a trai cum vrei.

nu mai e nimic de făcut; trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii, adăugai eu turburat. Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi de definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte, în sensul concret al cuvântului. Adică numai eventuala ei moarte îţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât trăieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei

It is cer­tain­ly for­tu­nate for us that the num­bers (of quarks and antiquarks) are un­equal be­cause, if they had been the same, near­ly all the quarks and an­ti­quarks would have an­ni­hi­lat­ed each oth­er in the ear­ly uni­verse and left a uni­verse filled with ra­di­ation but hard­ly any mat­ter. There would then have been no galax­ies, stars, or plan­ets on which hu­man life could have de­vel­oped.

an­ti­quarks? Why are there not equal num­bers of each? It is cer­tain­ly for­tu­nate for us that the num­bers are un­equal be ear­ly uni­verse and left a uni­verse filled with ra­di­ation but hard­ly any mat­ter. There would then have been no galax­ies, stars, or plan­ets on which hu­man life could have de­vel­oped.

Cer sighed. “The bravado of you, Lucaius,” he said, like a father disappointed in his son. “This time will be different because you are in my land, at my mercy, and stripped of all defenses.” “You will make me blush.

băiatul acesta cu părul bălai şi ochii mari şi albaştri, cu pomeţii dolofani şi rozalii, cu cei câţiva pistrui mici pe năsuc şi cu pielea perfectă ca de porţelan, era magic. Cel mai frumos suflu din Univers. Stelele se învârteau pe cer deasupra creştetului lui, Soarele răsărea pe genele lui, iar păsările cântau acum doar pentru el.

Sufletul tău funcționează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate. Totuşi vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună. Vom fi fericiţi pentru iarbă Şi pentru lac, Vom râde pentru copac, Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură Şi vom ţine un moment de reculegere Pentru fiecare cotitură. Ne vom lua după umbra mea Care merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte. Până când ne va ieşi în cale Sfânta Vineri Să ne spună printre altele Că nu mai suntem tineri. Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum.

Cine nu ştie, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar - sentimentul că eşti iubit - trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust? Săptămâni întregi, luni chiar, trăisem într-un extaz continuu şi, uneori, avusesem chiar certitudinea că unirea noastră e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume. Şi, cu toate acestea, nici o amintire cerească nu mai rămânea pură, fermă, când - din pretexte stupide - îndoiala începea să mi se strecoare în inimă. În acele momente infernale îmi judecam iubita aşa cum îşi judecă orice bărbat întunecat femeia cu care s-a culcat o noapte; cu aceeaşi cruzime, cu acelaşi cinism, cu aceeaşi demenţă...

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.

E ceva sfâșietor și în același timp liniștitor să vezi cum unii dispar, dar tu continui sub un cer de oțel pe care nimeni altcineva nu îl mai vede. Toată viața s-a oprit în jurul tău, stai și asculți liniștea fără grabă și aștepți un moment despre care știi că va veni, dacă vei avea destulă răbdare.

Dar cel care a cunoscut unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă.

Apoi îşiridică ochii şi privi visând în faţa cea blândă a lunii — ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid deargint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime...

Mă simţeam mică, infimă, un fir de nisip pe o plajă uriaşă, arsă de soare, invizibilă în bătaia vântului. Am iubit soarele dar l-am privit de jos, am dorit cerul şi totuşi am rămas prinsă pe pământ, am crezut că pot să zbor şi am căzut mai jos, şi mai jos. Am căzut în genunchi, simţind tare podeaua dură. Nu puteam vorbi, nici plânge, am rămas privind podeauna într-o plecăciune în faţa unui zeu. Ce eram eu ca să-i cer lui un favor? „Nimic!”, a fost răspunsul.

Cu toate pînzele…. De n-ai fi tu, atîta sete s-ar pierde, timpul ar fi gri, cu fața-ntoarsă la perete Izvoru-n piatră s-ar opri. Așa că o adulmecare, Cu toate pînzele plîngînd, Cîte-o corabie pe mare Ar luneca numai în gînd. Împovărat doar c-o aripă, Pe cer, în raiuri somnolente, Aș fi și eu doar o risipă A neființei existente.

As minhas primeiras emoções tinham sido a melancolia mais pura e a compaixão mais sincera, mas na mesma proporção em que o desamparo de Bartleby crescia na minha fantasia, aquela melancolia se transformava em medo, e a compaixão, em repulsa. É tão verdadeiro e ao mesmo tempo tão terrivel o fato de que, ao vermos ou presenciarmos a miséria, os nossos melhores sentimentos são despertados até um cer to ponto; mas, em certos casos especiais, não passam disso. Erram os que afirmam que é devido apenas ao egoísmo inerente ao coração humano. Na verdade, provém de uma certa impotência em remediar um mal excessivo e orgânico. Para uma pessoa sensivel, a piedade é quase sempre uma dor. Quando afinal percebe que tal piedade não significa um socorro eficaz, o bom senso compele a alma a desvencilhar-se dela. O que vi naquela manhã convenceu-me de que o escrivão era vítima de um mal inato e incurável. Eu podia dar esmolas ao seu corpo, mas o seu corpo não lhe doía; era a sua alma que sofria, e ela estava fora do meu alcance.

Rea­sons Why I Loved Be­ing With Jen I love what a good friend you are. You’re re­ally en­gaged with the lives of the peo­ple you love. You or­ga­nize lovely ex­pe­ri­ences for them. You make an ef­fort with them, you’re pa­tient with them, even when they’re side­tracked by their chil­dren and can’t pri­or­i­tize you in the way you pri­or­i­tize them. You’ve got a gen­er­ous heart and it ex­tends to peo­ple you’ve never even met, whereas I think that ev­ery­one is out to get me. I used to say you were naive, but re­ally I was jeal­ous that you al­ways thought the best of peo­ple. You are a bit too anx­ious about be­ing seen to be a good per­son and you def­i­nitely go a bit over­board with your left-wing pol­i­tics to prove a point to ev­ery­one. But I know you re­ally do care. I know you’d sign pe­ti­tions and help peo­ple in need and vol­un­teer at the home­less shel­ter at Christ­mas even if no one knew about it. And that’s more than can be said for a lot of us. I love how quickly you read books and how ab­sorbed you get in a good story. I love watch­ing you lie on the sofa read­ing one from cover-to-cover. It’s like I’m in the room with you but you’re in a whole other gal­axy. I love that you’re al­ways try­ing to im­prove your­self. Whether it’s running marathons or set­ting your­self chal­lenges on an app to learn French or the fact you go to ther­apy ev­ery week. You work hard to be­come a bet­ter ver­sion of your­self. I think I prob­a­bly didn’t make my ad­mi­ra­tion for this known and in­stead it came off as ir­ri­ta­tion, which I don’t re­ally feel at all. I love how ded­i­cated you are to your fam­ily, even when they’re an­noy­ing you. Your loy­alty to them wound me up some­times, but it’s only be­cause I wish I came from a big fam­ily. I love that you al­ways know what to say in con­ver­sa­tion. You ask the right ques­tions and you know ex­actly when to talk and when to lis­ten. Ev­ery­one loves talk­ing to you be­cause you make ev­ery­one feel im­por­tant. I love your style. I know you think I prob­a­bly never no­ticed what you were wear­ing or how you did your hair, but I loved see­ing how you get ready, sit­ting in front of the full-length mir­ror in our bed­room while you did your make-up, even though there was a mir­ror on the dress­ing ta­ble. I love that you’re mad enough to swim in the English sea in No­vem­ber and that you’d pick up spi­ders in the bath with your bare hands. You’re brave in a way that I’m not. I love how free you are. You’re a very free per­son, and I never gave you the sat­is­fac­tion of say­ing it, which I should have done. No one knows it about you be­cause of your bor­ing, high-pres­sure job and your stuffy up­bring­ing, but I know what an ad­ven­turer you are un­der­neath all that. I love that you got drunk at Jack­son’s chris­ten­ing and you al­ways wanted to have one more drink at the pub and you never com­plained about get­ting up early to go to work with a hang­over. Other than Avi, you are the per­son I’ve had the most fun with in my life. And even though I gave you a hard time for al­ways try­ing to for al­ways try­ing to im­press your dad, I ac­tu­ally found it very adorable be­cause it made me see the child in you and the teenager in you, and if I could time-travel to any­where in his­tory, I swear, Jen, the only place I’d want to go is to the house where you grew up and hug you and tell you how beau­ti­ful and clever and funny you are. That you are spec­tac­u­lar even with­out all your sports trophies and mu­sic cer­tifi­cates and in­cred­i­ble grades and Ox­ford ac­cep­tance. I’m sorry that I loved you so much more than I liked my­self, that must have been a lot to carry. I’m sorry I didn’t take care of you the way you took care of me. And I’m sorry I didn’t take care of my­self, ei­ther. I need to work on it. I’m pleased that our break-up taught me that. I’m sorry I went so mental. I love you. I always will. I'm glad we met.

Fotbalul a început în Insulă,ca o bătălie între două jumătăți de oraș,grămezi uriașe,ca la rugby,când toți încercă să îndepărteze mingea de câlți spre casele "celorlalți",cât mai departe de casele lor...Olandezii au moștenit și ei gustul pentru fotbalul-încăierare...La fel,danezii...Sigur că între timp moravurile s-au mai limpezit,dar engezii au ramas cu gustul încăierării,mutând grămezile în tribună,unde se înfruntă suporterii,dupa ce va fi curs și ultima picatură de whisky din sticlele îndrepate spre cer ca trompetele...

Primul lucru pe care îl înveți într-o relație este să mergi alături de celălalt fără să-l încetinești și fără să-i grăbești ritmul mai mult decât se poate. Nu este ușor; fiecare om [...] poate micșora propriul ritm sau și-l poate accelera tocmai pentru a realiza acel unison. Ajustarea aceasta nu dăunează cu nimic ritmului propriu, doar ne arată cât de mult putem să ne schimbăm. Apoi, când mersul alături de celălalt a devenit perfect, e timpul dansului. Dansul înseamnă armonie, echilibru, ritm, încredere, înțelegere. De aici totul devine mai complicat. Trebuie să armonizezi ritmul lumii cu ritmul tău, ritmul lui, ritmul vostru. [...] Cei mai mulți vor urma ritmuri deja cunoscute, mai lente sau mai alerte, vor exista însă oameni care vor crea, vor da naștere la ritmuri noi, ritmuri neîncercate până atunci. [...] Dacă ai învățat și dansul, cu siguranță te întrebi ce mai urmează. Iubirea voastră a ajuns la un asemenea nivel încât ați putea să vă desfaceți aripile și să încercați zborul - zbor împreună, fiecare cu o singură aripă. [...] Se spune că zborul nu ar fi ceva conștient, nu poți să-l înveți, nu ai manual de instrucțiuni. [...] Pur și simplu se întâmplă, nu este legat de voință. Şi spuneai că dansul este greu?

Noaptea trecută am visat-o. Eu locuiam pe malul drept al râului iar ea pe malul stâng. Fără să știm, ne rugam amândoi în același timp să primim o iubire adevărată. Și am primit. Ne-am întâlnit într-un vis și așa am aflat că împărțim aceeași iubire. De atunci caut o modalitate de a traversa râul. Nu există pod iar apele sunt adânci și învolburate. Curenți puternici îl străbat. Am mers în aval, am mers în amonte dar nu am găsit nimic. Tot mai caut o punte care să mă ducă la împlinire. Între timp... iubesc și sunt pe jumătate fericit.

Am nevoie de puțină certitudine - am nevoie de ceva adevărat. Nu mă pot lipsi de asta, nu mai pot trăi fără asta. Nu cer altceva, nu cer nimic în plus. Ceea ce cer e mult, e un lucru extraordinar: o știu. Dar îl vreau cu orice chip, cu orice preț, trebuie să-mi fie dat dacă există cineva pe lume căruia îi pasă de viața mea. Asta e tot ce am căutat în viață.

A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire.

Si que­da­ba al­gu­na es­pe­ran­za, debía estar en los pro­les, por­que solo en esas masas des­pre­cia­das, que cons­ti­tuían el ochen­ta y cinco por cien­to de la po­bla­ción de Ocea­nía, podía ge­ne­rar­se la fuer­za ne­ce­sa­ria para des­truir al Par­ti­do. Este no podía de­rro­car­se desde den­tro. Sus enemi­gos, si es que los había, no te­nían forma de unir­se o si­quie­ra de re­co­no­cer­se mu­tua­men­te. In­clu­so en caso de que exis­tie­ra la le­gen­da­ria Her­man­dad —lo cual no era del todo im­po­si­ble— re­sul­ta­ba in­con­ce­bi­ble que sus miem­bros pu­die­ran re­unir­se en gru­pos de más de dos o tres. La re­be­lión se li­mi­ta­ba a un cruce de mi­ra­das, una in­fle­xión de la voz o, como mucho, una pa­la­bra su­su­rra­da oca­sio­nal­men­te. En cam­bio los pro­les, si pu­die­ran ser cons­cien­tes de su fuer­za, no ten­drían ne­ce­si­dad de cons­pi­rar. Bas­ta­ría con que se en­ca­bri­ta­ran como un ca­ba­llo que se sa­cu­de las mos­cas. Si qui­sie­ran, po­drían volar el Par­ti­do en pe­da­zos a la ma­ña­na si­guien­te. Tarde o tem­prano tenía que ocu­rrír­se­les. Y sin em­bar­go…

-Mă tot întreb ce îi ține împreună de atâta timp... I-am privit îndepărtându-se și ținându-se de mână. Un fir subțire de invidie răsări în sufletul meu. -Nu știu. -Eu cred că iubirea. Doar iubirea îi poate ține unul lângă celălalt atâta timp, îi poate lega strâns să nu se mai desfacă. I-ai văzut cum se priveau? Ca doi îndrăgostiți. Oare de câți ani sunt împreună? -Cine știe, dar eu nu cred că iubirea e de vină. Refuz să cred că iubirea leagă. Iubirea dă libertate deplină. Cel puțin iubirea adevărată. -Și atunci ce îi leagă unul de celălalt? -Paradoxal, nu sunt legați unul de celălalt, tocmai această libertate a iubirii îi face să zboare împreună. Sunt mai liberi decât vom fi noi vreodată. -Nu înțeleg. -Asta nu e de înțeles. Privește, admiră și roagă-te să ți se întâmple.

Luck­ily for Georgie, Lady Finch, an old fam­ily friend, had writ­ten her de­tail­ing the wild ru­mors cir­cu­lat­ing the gos­sipy ton re­gard­ing her im­pend­ing be­trothal to Lord Har­ris. Know­ing Uncle Phineas, Georgie had lit­tle doubt that he prob­a­bly would have in­formed her of her nup­tials with just enough time to dress for the cer­e­mony. Es­pe­cially con­sid­er­ing that her in­tended bride­groom had al­ready buried nine wives. Georgie had no in­ten­tion of being the tenth. Why, even that hor­rid old sot Henry the Eighth had had the good sense to go and die after six.

Nu plânge, Maria! zise regele. Ne vom întâlni acolo, sus... Din lumea asta nu te regret decât pe tine. Dacă te-aș putea lua cu mine aș fi fericit că mor. Călătoria la cer e mult mai frumoasă decât cea din Italia. Și apoi, mi se pare că fără mine, n-ai să mai fii fericită. Te vor face să suferi... Îți va fi frig, vei fi singură; te vor ucide, draga mea! Asta mă necăjește mai mult decât moartea!

Satul se întindea cuminte printre grămezile de delușoare, împădurite încă pe alocuri, din care zâmbeau casuțe ticluite ca în poveștile de odinioară. Valea părea cufundată în neuitare, în timp ce doar ici și colo câte un firicel de fum se înălța îngândurat către cer. Cândva țâșneau cu sutele ca dintr-o înfrățire a poveștilor. Povești cu a fost odată ca niciodată, cu suflete adunate la gura sobei, depănând neajunsul zilei îmbrăcat în gânduri și întrebări, cu fete frumoase și flăcăi chipeși dansând horele dorului, cu bătrâni înțelepți legănând copilăria pruncilor. Cu mult farmec ca într-un basm în care zmeii piereau sub săbiile dreptății.

N-ai ecou, domnule, Nici bun, nici rău... Să trăiesti așa, s-o duci, Neștiut de nimeni, te strecori... Știți caii ăia furati, De li se pun cârpe, trențe, pe copite Să nu facă zgomot, când sunt scoși din grajd? Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârțoage de rasă Mai suntem și noi? Ia suie-te în Piscul cu Bojii Și strigă... să vezi, te aude cineva? - Ce să strig? - Ce vrei... strigă că iote nu plouă... Să vezi ce se întâmplă. - Păi, ce să se întâmple? Ca și când ai împunge o dată cu acul în cer, Nu zice nimeni "au", Nici un sfânt, nimeni nu zice "au" Dacă împungi o dată în cer Cu acul. Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou. (Ecoul)

Oamenii cer multă blândețe, cer dragoste, cer sacrificii, fără a oferi nimic în schimb, ca și cum ar merita totul. Dar nu este corect, pentru că, cu cât mai mult vrei, cu atât mai mult trebuie să oferi. Oamenii care nu înțeleg asta, care nu știu să răspundă la toate darurile [...], degeaba ocupă pământul acesta frumos. [...] Acestora pământul n-ar trebui să le ofere nimic. Ei fac totală abstracție de răscruci și de locuri magice și vor mereu să domine.

Astăzi am făcut obişnuita mea plimbare de dimineaţă. Am rămas în vârful dealului, privind spre nord. „Păsări ale tinereţii mele!” am strigat către cer, „Păsări ale tinereţii mele!” Am aşteptat. Ziua era încărcată de nori, dar pentru prima dată cocorii zbu¬rau foarte jos. Când s-au apropiat, unul s-a desprins din stol şi a venit drept spre mine. Mi-am ridicat braţele în semn de salut, iar el m-a înconjurat lent, a scos un strigăt şi apoi s-a întors în stol; un lung drum către sud. L-am urmărit până ce mi s-au împăienjenit ochii, l-am ascultat până ce nu am mai auzit nimic; şi s-a reinstalat liniştea. Apoi am pornit-o încet spre casă, dar am rămas în uşă, cu mâna întinsă după o lămâie.

Si mai era ceva, un amanunt care m-a obsedat apoi multa vreme: mana intreaga parea goala, degetele acelea palide si nervoase erau parca facute anume ca sa poarte un inel, si inelul acesta le lipsea. Era o mana pura, nelogodita, monahala...

Insotit de Matilde si Jorge, care avea patru ani, m-am dus sa traiesc in muntii din Cordoba, la o ferma fara apa curenta si curent electric, in localitatea Pantanillo. Sub maiestuosul cer instelat, m-am simtit impacat. Ceva asemanator cu ceea ce spune Henry David Thoreau: "M-am dus in padure pentru ca voiam sa traiesc in meditatie, sa infrunt doar faptele esentiale ale vietii, sa vad daca puteam trai si sa invat ceea ce era de invatat; ca nu cumva sa descopar, apropiindu-ma de moarte, ca nu traisem cu adevarat".

Mercur stapineste al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se misca repede si usor intr-o orbita restrinsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar invata mult si usor sub mina Domnului, sireteniei si elocintei. Cu al douazecilea an incepe stapinirea planetei Venus; dragostea si femeile il stapinesc. In al treizecilea an stapineste Marte; la virsta aceasta omul este violent, indraznet, orgolios si razboinic. La patruzeci de ani barbatul e stapinit de patru planete mici: cimpul vietii sale creste. Este frugi, adica practic, prin influenta lui Ceres; are un camin datorita Vestei; a devenit intelept si invatat datorita lui Palas si, asemenea Junonei, sotia sa domneste stapina in casa. In al cinzecilea an stapineste Jupiter: omul a supravietuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generatiei actuale. Are multa forta, experienta si cunostinte. Este, in functie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l inconjoara. Nu suporta sa i se porunceasca si vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducator. In al saizecilea an vine Saturn si cu el greutatea, incetineala, tenacitatea plumbului. Multi batrini par ca si morti: sint palizi, greoi si inerti ca plumbul. Cu Uranus, ciclul se incheie. Este momentul, se zice, de a merge in cer. Nu pot sa-l prind in calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevaratul sau nume – Eros. Prin Eros inceputul se leaga de sfirsit. Eros este in conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este in acelasi timp “cel care ia” si “cel care da”.

-Nu e niciodată prea târziu să îți întâlnești sufletul pereche! îmi spunea mereu zâmbind. -Cine știe ce înseamnă „târziu”? Probabil disperarea te face să spui asta, dar ce te faci dacă îl întâlnești tocmai când viața ta este la apus? Nu o să ți se pară târziu când o să te apuci să numeri anii care ar fi posibil să-ți rămână? Și asta dacă ești optimist, dacă nu, poți să te gândești că vei muri chiar mâine, sau chiar în clipa următoare. Inima ta va înceta să bată și atât! -Dar măcar l-am găsit! -Așa e, dar găsirea lui este cea mai mare fericire sau timpul petrecut alături? Chipul i s-a întunecat, și-a luat restul de bani și sacoșa de pe tejghea, mi-a întors spatele și a plecat, fără să spună nimic. Părea scufundat în mii de gânduri, căuta răspunsuri și soluții. Norocul însă l-a lovit, a întâlnit-o pe Ana când avea aproape 60 de ani. Era fericit. -Am găsit-o! Am găsit-o! Ți-am spus eu, niciodată nu e prea târziu. Când o privesc, simt că am ajuns acasă! Ea e „acasă” pentru mine. L-am privit cu o ușoară invidie dar și cu regret. -Știu ce ziceai atunci, nu am uitat. Zi de zi mi-au sunat vorbele tale în minte. Sunt fericit că am găsit-o. Cât despre timpul petrecut alături de ea, am făcut o mică magie, sau o înșelăciune, să-i zicem. De când am întâlnit-o am spus că vom schimba numele de „zi” cu cel de „săptămână”. „Săptămână” devine „lună” iar „luna” devine „an”. Până la urmă sunt cuvinte, nu ne acuză nimeni dacă le schimbăm între ele. Și o să fie secretul nostru. Așa păcălim timpul. Uite, azi a trecut deja un an. Mă duc să cumpăr un buchet de flori!

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate; mai sus nu răzbat...

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Caci asta mi se pare lucrul cel mai greu de invatat in contemplarea iubitei: sa stii cum sa-i privesti ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atat de nepriceput oglinda ochilor iubitei , incat o tulbura, aburind-o; sau, si mai grav, fac ochii opaci, le dau un luciu de teracota, de smalt colorat. Si sunt, de asemenea, priviri crancene, care smulg retina sau o patrund salbatic, sangerand-o, sau o intuneca..,

Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.

E oare prima dată când un fricos își închipuie că e erou, când un literat se crede poet, când un idiot își dă aere de om mare? [...] Asemenea răbufniri de genialitate obosită sunt semnul ticăloșiei și suferinței omului mediocru - acela care nu e nici dobitoc în toată regula, nici geniu suprem, nici plantă care vegetează ani în șir, nici suflet care creează cu furie - nici pachet de materie surdă, nici un stâlp de foc în fața popoarelor. [...] Sunt suspendat între cer și pământ, prea greoi ca să mă înalț spre stele și prea eteric ca să scormonesc în noroi. Sedimente de cultură, reminiscențe poetice, furnicare de gânduri au făcut din mine un om inadaptabil la viața temeinică a valorilor practice și mecanice, dar n-au fost suficiente pentru a mă face vrednic de viața unui rege al intelectului. Măcar să nu fi cunoscut deloc, nici pe departe, nici o clipă, sfâșietoarea bucurie a creației! Să mă fi născut și să fi rămas, o data pentru totdeauna, un biet imbecil fără conștiință, un modest creștin fără remușcări, un idiot cumsecade, fără pretenții! Dar nu! Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să-nțeleg că nu sunt destul de superior, nimic mai mult.

Now everyone knows that to try to say something in the mainstream Western media that is critical of U.S. policy or Israel is extremely difficult; conversely, to say things that are hostile to the Arabs as a people and culture, or Islam as a religion, is laughably easy. For in effect there is a cultural war between spokespersons for the West and those of the Muslim and Arab world. In so inflamed a situation, the hardest thing to do as an intellectual is to be critical, to refuse to adopt a rhetorical style that is the verbal equivalent of carpet-bombing, and to focus instead on those issues like U.S. support for unpopular client re­gimes, which for a person writing in the U.S. are somewhat more likely to be affected by critical discussion. Of course, on the other hand, there is a virtual cer­tainty of getting an audience if as an Arab intellectual you passionately, even slavishly support U.S. policy, you attack its critics, and if they happen to be Arabs, you invent evi­dence to show their villainy; if they are American you confect stories and situations that prove their duplicity; you spin out stories concerning Arabs and Muslims that have the effect of defaming their tradition, defacing their history, accentuating their weaknesses, of which of course there are plenty. Above all, you attack the officially ap­ proved enemies-Saddam Hussein, Baathism, Arab na­tionalism, the Palestinian movement, Arab views of Israel. And of course this earns you the expected accolades: you are characterized as courageous, you are outspoken and passionate, and on and on. The new god of course is the West. Arabs, you say, should try to be more like the West, should regard the West as a source and a reference point. · Gone is the history of what the West actually did. Gone are the Gulf War's destructive results. We Arabs and Mus­lims are the sick ones, our problems are our own, totally self-inflicted. A number of things stand out about these kinds of performance. In the first place, there is no universalism here at all. Because you serve a god uncritically, all the devils are always on the other side: this was as true when you were a Trotskyist as it i's now when you are a recanting former Trotskyist. You do not think of politics in terms of interrelationships or of common histories such as, for instance, the long and complicated dynamic that has bound the Arabs and Muslims to the West and vice versa. Real intellectual analysis forbids calling one side innocent, the other evil. Indeed the notion of a side is, where cultures are at issue, highly problematic, since most cultures aren't watertight little packages, all homogenous, and all either good or evil. But if your eye is on your patron, you cannot think as an intellectual, but only as a disciple or acolyte. In the back of your mind there is the thought that you must please and not displease.

Întrebarea care se naşte în mod firesc este următoarea: ce s-ar întâmpla dacă ar exploda o stea prin apropiere? Cel mai apropiat vecin stelar al nostru, după cum am văzut, este Alpha Centauri, la 4,3 ani-lumină depărtare. Îmi imaginasem că, dacă s-ar produce o explozie acolo, atunci am avea 4,3 ani în care să privim lumina acestui eveniment magnific traversând cerul, ca şi cum ar curge dintr-o uriaşă cutie răsturnată. Cum ar fi dacă am avea patru ani şi patru luni pentru a urmări cum o catastrofă inevitabilă se îndreaptă către noi, ştiind că, atunci când în sfârşit va ajunge aici, ne va lua efectiv pielea de pe oase? Oare oamenii s-ar mai duce la muncă? Oare fermierii ar mai cultiva câmpul? Oare ar mai distribui cineva produsele în magazine? Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors în orăşelul din New Hampshire în care locuiesc, i-am pus aceste întrebări lui John Thorstensen, astronom la Colegiul Dartmouth. — A, nu! mi-a spus el râzând. Vestea unui astfel de eveniment călătoreşte cu viteza luminii, dar la fel şi efectul lui distrugător, aşa că ai afla de el şi ai muri din cauza lui în aceeaşi secundă. Dar nu-ţi face griji, pentru că nu o să se întâmple. Ca să fii omorât de suflul unei explozii de supernovă, mi-a explicat el, ar trebui să fii „ridicol de aproape” – probabil la mai puţin de zece ani-lumină ori chiar mai aproape. Pericolul l-ar reprezenta diferitele tipuri de radiaţii – raze cosmice şi altele asemenea. Acestea ar produce aurore fabuloase, perdele sclipitoare de lumină fantomatică umplând întregul cer. Şi acesta nu este un lucru bun. Tot ceea ce este suficient de puternic ca să declanşeze un asemenea spectacol ar putea foarte bine să distrugă magnetosfera, zona magnetică aflată mult deasupra Pământului care, în mod normal, ne protejează de razele ultraviolete şi de alte asalturi cosmice. În lipsa magnetosferei, oricine ar avea ghinionul să iasă la soare ar căpăta imediat aspectul, să zicem, al unei pizze uitate în cuptor.

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii. În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor. Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

NOAPTEA IADULUI Am dat pe gât o straşnică înghiţitură de otravă.De trei ori binecuvântat să fie sfatul ce ni s-a dat! Mi-au luat foc măruntaiele.Veninul e atât de violent încât îmi răsuceşte mădularele,mă schilodeşte,mă doboară.Mor de sete,mă înnăbuş,nu pot nici măcar să strig.E iadul,osânda veşnică.Uite cum se-nalţă flăcările!Ard,cum se şi cuvine.Hai,demone! Întrezărisem convertirea la Bine şi Fericire,la mânturie adică.Chiar de-aş putea descrie priveliştea,aerul iadului nu rabdă imnurile!Erau acolo milioane de făpturi fermecătoare,un suav concert spiritual,forţa şi pacea,ambiţiie nobile,şi mai ştiu eu ce? Ambiţiile nobile! Şi din nou viaţa!Dacă osânda veşnică.. Un om care vrea să se mutileze e osândit,nu-i aşa?Mă cred în infern,înseamnă că şi sunt.Se împlineşte catechismul.Sunt sclav al botezului meu.Părinţi,voi m-aţi nenorocit,nenorocindu-vă şi pe voi.Sărman nevinovat!Infernul nu-i poate vătăma pe păgâni.Şi iarăşi viaţa! Ceva mai târziu,deliciile damnaţiunii vor fi mai profunde.Repede,o crimă,ca să mă prăbuşesc în neant,potrivit legilor omeneşti! Taci,taci odată!..Aici vezi ruşinea,reproşul:Satan care zice că focul nu-i nobil,că furia mea e îngrozitor de stupidă.Destul!..Mi se şoptesc erori,vorbe magice,miresme înşelătoare,muzici puerile.Şi când mă gândesc că deţin adevărul,că văd calea cea dreaptă:am o judecată sănătoasă şi hotărâtă,sunt copt pentru perfecţine...Ce orgoliu! Pielea capului mi se usucă.Îndurare!Doamne,mi-e frică!Mi-e sete,o sete grozavă.O,copilărie,iarba,ploaia,lacul,podit cu pietre,clarul de lună când clopotul din turn bătea de douăsprezece ori..la ora asta diavolul e-n clopotiniţă.O,Mario!Sfântă-Fecioară!..Mi-e silă de prostia mea. Nu-s oare acolo şi suflete cinstite,care-mi vor binele?Veniţi!..Am însă gura astupată cu o pernă,căci ele nu mă aud,sunt doar nişte fantome.Şi apoi,nimeni nu se gândeşte vreodată la altcineva.Nu vă apropiaţi!Miros a ars,asta e sigur. Halucinaţiile sunt fără număr.Tocmai de ele am avut parte,mereu:pierderea credinţei în istorie,uitarea principiilor.O să tac:poeţii şi vizionarii ar putea,altfel,să mă pizmuiască. Dar ia te uită!Orologiul vieţii s-a oprit adineaori.Nu mă mai aflu în lume.Teologia e serioasă,iadul e cu siguranţă jos,pe când cerul e sus.Extazul,coşmarul,somnul într-un cuib de flăcări. [..]Să ne gândim la mine,asta mă face să nu-mi pară prea rău după lume.Am norocul c-am încetat să sufăr.Viaţa mea n-a fost decât un şir de dulci nebunii,regret,dar aşa e. Pfui!Să ne schmonosim în fel şi chip! E clar că suntem în afara lumii.Nu se mai aude nici un sunet.Mi-am pierdut simţul pipăitului.[..]Tare obosit mai sunt! Ar trebui să dispun de un iad pentru mânie,de un iad pentru trufie şi de un iad al dezmierdărilor:un adevărat concert de iaduri. Mor de oboseală.Iată mormântul,mă duc la viermi,oroare supremă!Satan,farsorule,ai vrea să mă spulberi cu vrăjile tale!Protestez!Protestez!cer o izbitură de furcă,o fărâmă de foc! Ah,să revii la viaţă!Să-ţi arunci privirea asupra hidoşeniilor noastre!Şi otrava asta,sărutul acesta de-o mie de ori blestemat!Slăbiciunea mea,cruzimea acestei lumi!Fie-ţi milă,Doamne şi ascunde-mă,prea mă simt rău!Iată,stau ascuns şi totuşi nu sunt ascuns. E focul,care se înalţă o dată cu cel osândit.