“
Îndreptarul pentru spovedanie era o cărțulie mică și cu paginile roase pe la margini. Se vedea că fusese folosită mult. Conținea, de fapt, o listă cu vreo două sute de păcate descrise pe scurt și instrucțiuni utile pentru cel care se pregătea de spovedanie. Având în față această listă de păcate, ne putem face un amănunțit examen de conștiință. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse pe care le-am făcut și nu știam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim, scria pe prima pagină, după care urmau câteva sfaturi practice. Cel mai simplu și mai sigur este să luați ceva de scris și o hârtie și, pe măsură ce citiți păcatele, notați pe hârtie pe cele pe care le-ați făcut. Apoi i se explica cititorului că păcatele nu trebuie prezentate preotului pe larg, ci cât mai scurt, fără să se insiste asupra împrejurărilor în care s-au petrecut. — Am deznădăjduit în ajutorul și mila lui Dumnezeu, începu Anastasia cu păcatul numărul 1. Îi explicase Irinei în ce consta pregătirea pentru spovedanie. Stăteau amândouă în pridvorul bisericii, pe o băncuță de lemn, și Anastasia se oferise să bifeze ea păcatele pe o foaie de hârtie, pentru ca Irina să se poată concentra cât mai bine asupra răspunsurilor. — Am deznădăjduit…, repetă Irina. Nu se gândise niciodată că era mare păcat să deznădăjduiești. Anastasia o privi ca să-și dea seama dacă înțelegea despre ce era vorba. Părea să înțeleagă. Puse o liniuță în dreptul păcatului numărul 1. — Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătoasă și tot în iad voi merge, continuă călugărița cu păcatul al doilea. Irina rămase pe gânduri: deci era păcat să crezi că vei merge în iad! Ea chiar crezuse că fusese în iad. Dar era păcat să nu crezi în iertarea lui Dumnezeu. O privi pe Anastasia și dădu din cap. Da, se îndoise de iertarea lui Dumnezeu. Călugărița trase o liniuță în dreptul păcatului cu numărul 2. Irina se mai învioră. Deci Dumnezeu te iartă. Începea să-i placă trecerea asta în revistă a păcatelor. Parcă era un joc la care câștiga cine făcea mai multe liniuțe. Pe de altă parte, auzind ce păcate mai erau, își dădea seama că pe multe ea nu le făcuse și asta era așa, un fel de ușurare. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioși. I-am batjocorit. Nu, nu făcuse niciodată păcatul cu numărul 13. Și nici pe numărul 24: Am păgubit sufletește și trupește pe aproapele meu. Nu făcuse nici păcatul cu numărul 35: Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale. Și nici păcatul vrăjitoriei. Nu mutase hotarul ca să ia din terenul vecinului, nu ascunsese în casa ei lucruri străine, nu stricase averea nimănui, nu înșelase statul, nu luase pastile anticoncepționale, nu folosise sterilet, nu făcuse avort, nu preacurvise cu rudă, fin, naș, văr, frate, fiu, fiică, nepot, nu trăise necununată, nu mâncase spurcăciuni, nu făcuse glume despre cele sfinte, nu se împărtășise când fusese la ciclu, nu citise cărți sectare, nu ucisese, cu voie sau fără voie, nu intrase în Sfântul altar, nu dăduse anafură pe jos, nu se căsătorise cu evreu, turc, catolic, sectant…, nu pârâse pe cineva cu scopul de a-i face rău, nu trăsese pe nimeni la judecată. La păcatele 82, 83 și 84 trebui să recunoască: nu se rugase în fiecare dimineață și seară și la fiecare masă, mai mâncase de dulce miercurea și vinerea și nu ținuse cele patru posturi de peste an în întregime. În Germania era altfel, se ținea doar post de carne, dar ouă, lapte și brânză aveai voie. Pe urmă, mama Neli și moșu’, de la Cuptoare, tăiau cinci-șase porci pe an, viței, păsări și întindeau mese mari de sărbători, dar nu se omorau prea tare să postească. În plus, da, mai făcuse și alte păcate: vorbise cu mai multe înțelesuri, mințise,
”
”