“
Îmi imaginez întregul cosmos alcătuit din suspensii eteroclite. O portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco, iar eu, de fapt quarcurile mele care dansează, risipite, m-aş bucura de aceste întâlniri întâmplătoare. Fără gravitaţia corpurilor nu există oboseală. Articulaţiile ar rămâne suple. Am vedea venerabili bătrâni îndrăgostindu-se de un fetus care ar oscila nehotărât, încă androgin. Posibilităţile întâlnirilor s-ar înmulţi la infinit. Totul ar putea fi pus în ecuaţie. Aş putea scrie o lucrare care ar lua în derâdere principiile sociale, politice şi relaţionale cele mai elementare: "Plutirea corpurilor". Aventura, adevărata aventură! Orice problemă psihologică ar fi pusă sub semnul întrebării. Monstruosul egocentrism ar exploda. Însăşi imposibilitatea de a stabili o relaţie mai lungă de o miime de secundă ar face orice legătură la fel de uşoară ca fulgul de albatros. Fiinţele ar afla în sfârşit că nu există singurătate, datorie, destin, trecut şi viitor. O suspensie de sentimente şi de dorinţe, sexele s-ar bucura să fie mereu înconjurate de spaţiu. Filosofii s-ar exprima cu simplitate, ceea ce nu este specialitatea lor. Ah! Acea simplitate pe care puţini o cunosc, atât filosofii cât şi ceilalţi, şi la care eu aspir! Ar fi într-un fel Edenul matematic. Iată cu ce îmi petrec timpul. Acest gen de visare mă încântă la culme. Mi se întâmplă să-mi petrec şapte sau opt ore pe terasa mea, orientată spre sud, cu vederea care dă spre portul din Genova, fără să fac vreo mişcare, în afară de acel du-te-vino al braţului în direcţia unei sticle de coniac.
”
”