Aud Quotes

Enlightenment is man's release from his self-incurred tutelage. Tutelage is man's inability to make use of his understanding without direction from another. Self-incurred is this tutelage when its cause lies not in lack of reason but in lack of resolution and courage to use it without direction from another. Sapere aude! 'Have courage to use your own reason!'- that is the motto of enlightenment.

Dimidium facti qui coepit habet: sapere aude" ("He who has begun is half done: dare to know!").

But I do get afraid. It's just that fear makes me sort of . . . angry and resentful, and I bite back at it. It's hard to describe." It isn't hard to describe, you idiot," Aud said. "It's called courage.

sapere aude.

Sapere aude

I told him that my cat was on fire and he didn’t even hear me! On fire, Victoria! And he didn’t care!” “Aud, that is so fucking twisted that I don’t even know where to start.” “Okay, I know, but it had to be drastic.” “That’s not drastic, that’s sadistic. You’ve got your –tics mixed up.” “Will you please focus on the issue at hand? Evan doesn’t listen to what I’m saying!” “And this is news?” “Should I break up with him?” “Do you want to break up with him?” “I don’t know. Distract me from feeling miserable.” “Umm… ummm… I got new shoes.” “Woo.” “Wanna come over and try them on?” “I’ll be there in ten minutes.

Eu nu te văd, ci te imaginez într-una şi nu te aud, ci te murmur, te cânt

Tristețea mea aude nenăscuții câini Pe nenăscuții oameni cum îi latră

Enlightenment is man's emergence from his self-imposed nonage. Nonage is the inability to use one's own understanding without another's guidance. This nonage is self-imposed if its cause lies not in lack of understanding but in indecision and lack of courage to use one's own mind without another's guidance. Dare to know! (Sapere aude.) "Have the courage to use your own understanding," is therefore the motto of the enlightenment.

Liniste Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr înca-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin sa-şi trăiasca mai departe în noi viaţa netrăita. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie? (1919)

M-am plimbat prin toată casa, voiam să lovesc ceva și să aud cum se sparge, să știu că nu e sufletul meu singurul care se frânge în bucăți.

Enlightenment is man's exodus from his self-incurred tutelage. Tutelage is the inability to use one's understanding without the guidance of another person..'Dare to Know'(sapere aude) Have the courage to use your own understanding;this is the motto of the Enlightenment.

Enlightenment is the emancipation of man from a state of self-imposed tutelage... of incapacity to use his own intelligence without external guidance. Such a state of tutelage I call 'self-imposed' if it is due, not to lack of intelligence, but to lack of courage or determination to use one's own intelligence without the help of a leader. Sapere aude! Dare to use your own intelligence! This is the battle-cry of the Enlightenment.

Îl aud şi nu-mi vorbeşte, îl simt aproape şi nu-l cunosc.

Dacă pronunți cuvântul MOARTE într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea și-apoi se schimbă subiectul.

Extazul muzical este o revenire la identitate, la origi-nar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi or-ganic al vieţii. Aud viaţa. De aici încep toate revelaţiile.

Statea pe loc nemiscata, la oarecare departare de el. - Ti-am promis ca o sa rezist cat sa aud si vestea buna. Chipul lui Daniel se relaxa intr-un zambet, dar se citea nelinistea pe chipul lui. - Vestea buna este ca - se opri, alegandu-si cuvintele - te-am sarutat, iar tu esti in continuare aici.

Si apoi, in clipa despartirii, ne cuprinde deodata emotia. Ne stapanim lacrimile, dar ele ne curg pe dinauntru. N-am sa-i mai aud rasul de copil. De el se va bucura, atunci cand o va face sa rada, cel care mi-a luat locul.

So, if you don't summon a book and a light before dawn, If you don't set your mind on honest aims and pursuits, On waking, you'll be tortured by envy or lust. Why so quick to remove a speck from your eye, when If it's your mind, you put off the cure till next year? Who's started has half finished: dare to be wise: begin!

Rãsare luna. (Pauzã.) latã fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi aud pasii. Si chiar dacã noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaste, n-are nici o importanþã... Vor vedea-o altii!

A healer is someone whose hand the patient wants to hold.

Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

Știi unde sunt bucuriile vieții? În faptul că azi poți vedea cerul. Că te poți ridica din pat și că te poți gândi la viitor. Că ești liber și poți alege cum să îți trăiești viața. Că te poți bucura de trăiri, de arome, de tot ceea ce vezi. Că ai un loc care se numește "acasă". Că ai pe cine suna și că acel om se va bucura că te aude. Că poți spera și că îți poți construi visuri după bunul plac. Că ai în fiecare zi șansa să o iei de la capăt, să te redescoperi, să devii cine îți dorești să fii. Că viața îți oferă în fiecare zi o lecție și ocazii să înveți ceva nou și să construiești oameni noi. Că ai un suflet viu, dependent de iubire. Zâmbește și bucură-te de viața ta!

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

Într-un târziu, neridicând De jos a ta privire: - Eu simt că voi muri-n curând, Că nu-mi mai sunt în fire... Mai ştiu şi eu la ce gândeam? Aveţi şi voi un frate... Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate. Dar n-a fost el!... Să-l văd venind, Aş mai trăi o viaţă. E dus, şi voi muri dorind Să-l văd o dată-n faţă. Aşa vrea poate Dumnezeu, Aşa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul meu La cap, în ceasul morţii!

Desigur că mi-e mai dor astăzi, la atâtea luni distanță, decât mi-a fost în prima zi a absenței tale. Din nou, vorbesc despre dor, nu despre necesitate fizică, Radu. Ți-aș telefona încât să-ți aud vocea, doar ca să nu-mi mai simt ochii triști, picioarele să intre-n casă și să nu mai pierd timpul cutreierând seară de seară orașul, capul să-mi stea lipit de pernă noaptea, căci am nevoie de acea odihnă ca un sugar de o jucărie care zdrăngăne.

Unbelievable,” Audrey’s voice squeaked as I pushed past her. “Here we are, talking to you about your freaky little-boy encounter back in Breaux Bridge and how your caramel macchiato tasted like cardboard, and boom! You just zone out like one of the kids from Children of the Corn.” “Um, Aud, babe … I don’t think those kids zone out. They’re just freaky twenty-four-seven. It’s a year-round thing.” Gabe’s response drew a half-hearted laugh from me, but it was quickly reined in when I reached the Book of the Ancients. “Whatever, Gabriel,” Audrey said to him. “My point is, it’s freaky, okay? She gets this glazed-over look in her eyes, like she’s gonna whip out a butcher knife and go all Michael Myers on us or something.” I glanced over my shoulder to cock an eyebrow at her. “Oh, now you pay attention.” She cocked an eyebrow back. “What is it with you and the cheesy horror-movie references?” Gabe muttered. “Hey, now. Halloween is a classic,” Gavin scolded him. “Don’t go hating on the classics.

I will not be satisfied with playing doctor! Not like other so-called health professionals who treat their patients with disdain!! Doctors are healers! They shouldn't act like judges or cops! What kind of doctor do you want to be, huh? A healer or a cop?

A person with no friends is a house with no windows.

En la vida no se fracasa ni se triunfa, sólo se vive...

There is one thing Margaret Thatcher said that I agree with: if you have to tell people you're important, you're not.

Din mers, în timpul când trecem pe lângă o movilă uriașă de pepeni, aud într‑un cerc de marinari italieni și români: „Haide... frateli, să mangeamo uno pepene verde”....

Oricât ar fi ea de tăcută, se aude cum strigă după ajutor.

Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.

Cica in fiecare grasan se afla cate-un slabanog care se lupta sa iasa la lumina, iar eu unul ii aud strigatele inabusite ori de cate ori ma uit in oglinda.

Nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi înţelege, se înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce se înţelege nu depinde numai de noi ce devine.

Convingerea mea este ca artistul nu are nevoie de liniste sufleteasca si de calm. Trebuie sa fie intr-un surd conflict sau intr-o permanenta stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat in seama. Cind aud atitea indemnuri pe la televiziune si radio, "Sa gindesti pozitiv!", spun: "Sunteti niste prosti!". Ma enerveaza teribil aceste indemnuri. E nevoie de starea conflictuala, de neprevazut, care te duce, prin intimplare si printr-un mecanism pe care nu-l stapinesti, la realizari palpabile. Ce e aia, "Gindeste pozitiv si stai linistit!"? Trece viata pe linga tine...

Singură în sala întunecată Marele spectacol e doar pentru mine Pe scenă sunt toate stelele lumii Dar lumina lor nu mai vine. A fost oprită de nu ştiu cine Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu pînă cînd Şi în sala pustie în care stau Se aud stelele plîngînd. Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt Şi eu nu ţip si nu încerc să fug Eu intru liniştită în pământ. (singură în sala întunecată)

- La duș?! Cum să se înece la duș?! – Păi…stai să-ți explic! În timp ce făceam duș, împreună bineînțeles, adăugă șoptit, m-am gândit să încercăm și planul vertical și… – Holden! se aude țipătul disperat al Marlenei. Sper că nu le și desenezi, că te omor!

Iar noi doi traim, suntem amandoi in viata si mereu aproape, insa orgoliile nebunesti nu ne mai infierbanta mintile, dar, cand trec pe dinaintea celor intamplate, plec capul si - nu stiu de ce - mi se strange inima. Nu simti ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastra din vremea aceea? Suntem deopotriva alaturi si departe, prietene, eu nu mai stiu nimic despre tine, iar tu nu mai stii nimic despre mine. Dar cand te revad asezat in fata meselor mari si mazgalite ale bibliotecii, in diminetile si dupa-amiezile de munca patimasa, aplecat peste cartile deschise, peste hartia pregatita pentru scris si aud din nou glasul tau care ma intreba sau imi raspundea ceva, atunci inteleg totul, iar tu redevii al meu, intocmai ca in acele zile indepartate ale nelinistitei noastre vegheri.

Бартельми наклонился пониже, стараясь вникнуть в пояснения девочки. На каждую новую подробность он отзывался беспомощным: «Oh, boy!» — Я нарисовала около твоего имени три сердца, потому что я тебя вот как люблю: немножко, очень и безумно. Они смотрели друг на друга, почти нос к носу, и Венеция задала самый главный вопрос — тест, позволяющий провести первое деление на хороших и плохих: — Тебя поцеловать?

Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

You were protecting yourself. You wrapped yourself in armor and pretended to be invulnerable. Growing up inside that armor twisted you a bit out of true, but it doesn’t matter. The essentials are all there.” She searched my face. “The armor’s getting too small, Aud. You have to choose.

Credința oarbă nu poate să clintească munții din loc (deși generații de copii aud spunându-li-se asta în mod solemn acest lucru și îl cred). Dar îi poate duce pe oameni la o nebunie atât de periculoasă încât credința oarbă mi se pare demnă a fi considerată un fel de boală mintală. Ea îi face pe oameni să creadă în orice atât de puternic, încât, în cazuri extreme, sunt gata să ucidă ori să moară pentru lucrul în care cred orbește, fără să aibă nevoie de nicio justificare. Credința oarbă este suficient de puternică pentru a-i face pe oameni imuni față de orice apel la milă, iertare și sentimente umane decente. Îi face imuni chiar față de frică, dacă ei chiar cred sincer că o moarte de martir îi va trimite de-a dreptul în rai. Ce armă teribilă! Credința religioasă merită un capitol de sine stătător în analele tehnologiei militare, pe aceeași treaptă cu arcul cu săgeată, cavaleria medievală, tancul și bomba cu hidrogen.

N-ai ecou, domnule, Nici bun, nici rău... Să trăiesti așa, s-o duci, Neștiut de nimeni, te strecori... Știți caii ăia furati, De li se pun cârpe, trențe, pe copite Să nu facă zgomot, când sunt scoși din grajd? Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârțoage de rasă Mai suntem și noi? Ia suie-te în Piscul cu Bojii Și strigă... să vezi, te aude cineva? - Ce să strig? - Ce vrei... strigă că iote nu plouă... Să vezi ce se întâmplă. - Păi, ce să se întâmple? Ca și când ai împunge o dată cu acul în cer, Nu zice nimeni "au", Nici un sfânt, nimeni nu zice "au" Dacă împungi o dată în cer Cu acul. Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou. (Ecoul)

You will not stop them from dying. At best, you will stop them from dying today.

If a woman is asking for birth control, it's because she needs it. The request itself is enough.

Doctors who want power will do anything to get it; healers will do anything to get away from it.

Мама, может, и умерла, но в понедельник она должна отвести Венецию на танцы, потому что дама, которая ведет занятия, не любит, когда пропускают.

Exposed meant conspicuous, different, not fitting in, not feeling at home, at least not until you learn that your self is your home and no one can take it away.

Love wasn’t a state change. Romance might be, and lust, and like, but they were just the preconditions. Love was the choice you made; day in, day out.

La incapacidad significa la imposibilidad de servirse de la propia inteligencia sin la guía de otro. Esta incapacidad es culpable porque su causa no reside en la falta de inteligencia sino de decisión y valor para servirse por sí mismo de ella sin la tutela de otro. ¡Sapere aude! ¡Ten el valor de servirte de tu propia tazón!: he aquí el lema de la Ilustración.

Mi-a fost întotdeauna frică, frică pură, izvorâtă nu din gândul la vreo primejdie, ci din viața însăși. Am trăit continuu spaima orbului, neliniștea celui care nu aude. Nopțile n-am putut dormi cu adevărat niciodată, căci în clipa în care închideam ochii știam că e cineva-n cameră care mă privește, care se apropie-ncet de fața mea adormită. Cum aveam să mă apăr când simțurile mi se resorbeau, când mă predam lumii enorme? Spaima mea a venit mereu mai ales din faptul că nu știm cum e lumea, că nu știm decât fața ei luminată de simțuri... Am înțeles prima dată atunci că nu fălcile, colții, ghearele, căngile, acele monștrilor bestiali, nu fantasma sfâșierii trupului meu atât de fragil erau sursa neliniștii mele continue, ci golul, nimicul, nevăzutul.

What a woman is feeling is much more important than what you know... Every time that you interrupt a patient, you are preventing her from speaking her truth, and you make her doubt herself.

Toată viața am încercat- și mi-a reușit, de cele mai multe ori să fiu discretă. Poate de la mama e chestia asta, și acum țin minte cum zicea mereu ca să nu mai vorbesc tare că ne aud vecinii (...) mai încet, că ne știe toată lumea, totul trebuia să se petreacă ușor și pe muțenie. Oricum, am încercat întodeauna să trec neobservată. Nu am vorbit niciodată în public despre evenimente care mă priveau personal(...) Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit , ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp, însă, am trecut în cealată extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile care le-au provocat există o distanță suficent de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.

Women's sexual activity is none of our business. If they themselves volunteer the information freely, then fine. But what right do we have to know straightaway who they're fucking, how often, and in what positions?

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc, n-aş fi vorbit niciodată. pînă la şase ani nu mi-au cerut-o nu i-am iertat nici pentru faptul că m-au dat la şcoală, unde a trebuit să vorbesc, iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn celorlalţi, care vorbeau de zor şi dădeau din mîini şi din picioare, năucindu-mă cu viaţa lor. chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă, pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot, iar vorbirea îmi face rău. n-am nimic de spus în vorbire umană, unde totul este întîmplare şi zarvă. mă prefac însă cu o anume dibăcie că vorbesc, iar afară se aud sunete aproape omeneşti, dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform, care n-are de a face cu vorbitul. mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus, s-a dus şi îngerul care mi-a stat la căpătîi pînă la şase ani, s-a dus şi omul care putea fi alt om, tăcînd în aşa fel încît, la capătul multor ani de muţenie, să poată dezvălui ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor, singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă şi maşinile mai îngăduitoare. şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire ca sub un clopot de fontă perfect ermetic. ascundeam acolo o ştiinţă pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd. îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea, ziua-n amiaza mare, cînd realitatea e de netăgăduit.

C'est dans ma neuvième année que j'ai appris le hollandais. A cette époque-là, j'avais un papa, un chic type dans mon genre, qui voulait que ses enfants réussissent dans la vie. Lui n'avait pas beaucoup travaillé à l'école ; ce qui ne l'empêchait pas, tous les étés, de nous acheter à ma sœur Christine et à moi des "cahiers de vacances". Le lundi soir, elle avait déjà fait son cahier jusqu'au jeudi. Moi, je n'ai jamais pu terminer le mien.

Die Aufklärung ist der Ausgang des Menschen aus seiner selbstverschuldeten Unmündigkeit. Unmündigkeit ist das Unvermögen, sich seines Verstandes ohne Leitung eines anderen zu bedienen. Selbstverschuldet ist diese Unmündigkeit, wenn die Ursache derselben nicht am Mangel des Verstandes, sondern der Entschließung und des Mutes liegt, sich seiner ohne Leitung eines andern zu bedienen. Sapere aude! Habe Mut, dich deines eigenen Verstandes zu bedienen!

Iată scriitorul care-a avut puţine femei: gata mereu să mitizeze... De fapt, cu Ester am avut o legătură de câteva luni, în care n-am vorbit despre dragoste şi n-am făcut dragoste, deşi am ajuns uneori foarte aproape de asta. Dar ne-am plimbat zilnic ore-n şir, am fost la cenacluri unde prezenţa ei era hipnotică, unde părul ei foarte lung se-nfoia aspru atrăgând toate privirile („băi, norocosule, cine-i gagica?"), am fost şi la ştranduri sordide, unde nu se putea intra în apele băloase. Când o conduceam spre casă, noaptea târziu (fireşte, pe sub stele cu şase colţuri), ne opream pe drum, luminaţi spectral de vreun bec sau de vitrinele vreunui troleibuz care trecea greoi, şi ne sărutam în disperare. Niciodată nu ţinusem în braţe un corp atât de frumos, o fată atât de simplă şi atât de, totuşi, misterioasă. Nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în tot acest timp. Zilele-ncepuseră să se răcească, şi în seara în care Ester mi-a spus că va emigra cu familia ei în Israel mi se făcuse frig dinainte să-i aud cuvintele. Apoi am îngheţat. Ne propuseserăm tacit să nu ne-ndrăgostim unul de altul dar probabil că, fără să-mi fi dat seama, eu sau ceva din mine transgresase limitele impuse. Eram într-un parc mizer şi pustiu, sprijiniţi de o masă de şah din ciment. Am condus-o acasă, ca-ntotdeauna, ne-am sărutat ca-ntotdeauna, nu ne-am spus adio, nici măcar la revedere, apoi nu ne-am mai văzut niciodată.

Nu, nu cred în nimic, de cîte ori să-ți mai spun? Nu cred în nimic și în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi mai bun ca alții, nici vorbă de-așa ceva! O brută și el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpânirea mea, singurul pe care-l cunosc; toți ceilalți sunt niște năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu mațele lui mistui. Toți ceilalți, îți spun, niște năluci. Cînd o să mor eu, totul o să moară. Întreaga lume zorbească se va nărui!

Wood is an endlessly adaptive material. You can plane, chisel, saw, carve, sand, and bend it, and when the pieces are the shape you want you can use dovetail joints, tenpenny nails, pegs or glue; you can use lamination or inlay or marquetry; and then you can beautify it with French polish or plain linseed oil or subtle stains. And when you go to dinner at a friend's house, the candlelight will pick out the contours of grain and line, and when you take your seat you will be reminded that what you are sitting on grew from the dirt, stretched towards the sun, weathered rain and wind, and sheltered animals; it was not extruded by faceless machines lined on a cold cement floor and fed from metal vats. Wood reminds us where we come from.

Dupa un timp, sunetele s-au stins si în usa colibei s-a ivit Bach în pijama vargata, era mai tânar, parea livid, extazul îi împaienjenise ochii, se clatina beat de muzica, îmi parea rau ca tace, as fi vrut sa-i aud cuvintele, sa aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetita de vreo doi-trei ani, fetita lui, s-a împleticit, i-a cazut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameteala armoniilor, i-a spus: “Când ti-oi da vreo doua, iar te c... pe tine...” Acestea erau cuvintele.

Medical textbooks never talk about the pain that's caused by anything that doctors do... And many doctors think that the pain is justified "if it's for the patient's good." That is never true. The least we can do, as healers, is everything in our power not to cause pain.

That’s what I wanted from the world, to feel nothing. To feel nothing and not be involved, for everything to stay comfortably outside myself and not get in. How did people survive all this knowledge of suffering in the world? How did they carry it around, day after day, and not go mad?

Stau întins în pat, cufundat în dulceaţa semisomnului. La ora şase, în prima fază a uşoarei treziri, întind mîna spre micul tranzistor aflat lîngă perna mea şi apăs pe buton. Se aud primele ştiri ale dimineţii... Abia izbutesc să disting cuvintele şi adorm din nou; în felul acesta frazele crainicilor se transformă în vise. E faza cea mai frumoasă a somnului, momentul cel mai încîntător al zilei: datorită radioului gust savoarea neîncetatelor mele adormiri şi treziri — acea sublimă legănare între starea de somn şi trezie, care, în sine, constituie un motiv îndestulător ca omul să nu regrete faptul de a se fi născut.

- Am rămas multă vreme cu pistolul la tâmplă. Eram cu degetul pe trăgaci. Chiar apăsam puţin ; dar nu destul de puternic. Îmi spuneam : "Peste o clipă voi apăsa mai tare şi glonţul va porni." Simţeam răceala metalului şi îmi spuneam "Peste o clipă n-o să mai simt nimic. Dar înainte o să aud un zgomot îngrozitor..." Dă-ţi seama, atât de aproape de ureche !... Şi asta mai cu seamă m-a reţinut : frica de zgomot... Ceea ce e absurd ; căci din moment ce mori... Da! dar după mine moartea e un fel de somn ; iar o detunăturą nu te adoarme, dimpotrivă, te trezeşte... Da, fără îndoială că de asta-mi era frică. Mi-era teamă că în loc să adorm o să mă trezesc brusc.

Women, in short, have been trained to believe that they’re not allowed to be angry.” “Trained,” Katherine said loudly. “You’re always talking about training, like we’re dogs or something.” “It’s not polite to raise your voice,” I said, and she immediately hunched and blushed. Suze frowned. “Don’t frown,” I said to her, “you’ll get wrinkles.” Silence.

I sipped the coffee. It was delicious, perfectly prepared, as I imagine anything prepared by Annie Miclasz would be. One of those formidable women who felt they had to hide their efficiency behind a soft, caring front; who hid for so long that the front became real; one of the women who kept the world turning; one of the women it paid to never, ever cross.

Dacă te uiți la un tablou din 1645, știi sigur despre ce este vorba. Stăpânul cu două slugi a plecat la vânătoare și a prins un mistreț. Sau cum era Monet, nuferi, frate, pe tot peretele! Frumos, relaxant. Acum, dacă îi spui luiDamien Hirst: Bă, am fost la vânătoare cu doi angajați, și am omorât un mistreț. Reprezintă cumva treaba asta! te trezești la Tate cu juma de inimă de porc înșirată pe jos, podeaua plină de sânge în care au rămas urmele de la trei perechi de pantofi diferite, iar pe fundal se aude repetat înregistrarea momentului înjunghierii unui porc. Asta e diferența majoră, cred. Arta ălora de acum o mie de ani o înțelegeau și artiștii, și privitorii. Mai mult, arta ălora de atunci bucura ochiul și atunci, și în zilele noastre. Arta ăstora de acum nu sunt convins că o înțeleg nici măcar artiștii înșiși. Știu că există tot felul de simboluri ascunse în mii de tablouri de acum sute de ani, dar ideea de bază, tabloul cu femeie privind pe fereastră, să zicem, o înțelegi. Mie majoritatea artiștilor contemporani mi se par niște închipuiți. Fac ceva și apoi se apucă să îi dea înțelesuri foarte profunde și abstracte. Când, de fapt, înțelesul ar fi trebuit să îi inspire. Dacă în 1500 femeia se uita pe fereastră ca să vadă peisajul, în 2013 femeia se uită pe fereastră pentru că ea contemplează sinuciderea, ea ar vrea să sară pe geam în momentul picturii în urma unei traume ascunse din copilărie, redeclanșate de imaginea și zgomotele cutremurătoare scoase de doua pisici care se împrechează în fața casei ei. De aceea artistul a ales să semneze cu o lăbuță de pisică. Să mori tu!

I hit someone." "Yes." I stopped four feet away. She shook her hand at her side, lifted it, looked at it. "I hit him. He came down the stairs and I hit him. I really hit him. I've spent years wondering if I could, wondering what I'd do if it happened to me, if I'd been the one in front of that theatre...." She looked at her hand again, fascinated. "I hit him, and he ran away." The realization of what she had done, the exhilaration of her own strength rushed into her, like champagne rushing to fill lead crystal. She shimmered with it, she fizzed. I wanted to lift her in both hands, drink her down, drain her, feel the foam inside me, curling around heart, lungs, stomach. I stepped closer. She lifted her chin. Closer still. "Wolf eyes," she whispered, and I could feel her breath on my throat, "so pale and hungry.

Самым запоминающимся событием того лета стал пикник, устроенный тетушкой Дженет. Для удачного пикника нужны: шесть омаров, рулет из телячьей головы, слойки с джемом, много пива, молодежь, старая дева для присмотра за молодежью, три-четыре послушных малыша, несколько пожилых мужчин, какие-нибудь интересные развалины (не путать с пожилыми мужчинами), сбор земляники и гроза к вечеру. Тетушка Дженет позаботилась обо всем.

Să fim părintele interior înseamnă să ne oferim instrumentele și abilitățile pe care nu le-am primit de la propriii părinți pentru a ne ajuta să ne gestionăm lumea interioară. Asta implică alcătuirea unui set de instrumente emoționale interioare plin de cuvinte care ne pot ajuta să ne găsim valoarea și puterea. Părintele nostru interior ar putea spune astfel de lucruri atunci când va veni timpul: Te văd, te aud, te validez. Ești suficient de bună așa cum ești. Nu trebuie să fii perfectă. E în regulă să te simți așa. Toate sentimentele tale sunt valide. Ești puternică peste-poate și poți s-o faci! Ești capabilă și valoroasă. Meriți să vorbești cu propria voință și voce. Exprimarea ta este importantă. Ce ți s-a întâmplat în copilărie n-a fost vina ta. Nu-ți fie teamă să creezi limite. E timpul să accepți cine ești, fără să-ți mai ceri scuze.

Există cimitire singure, morminte pline cu oase fără sunet, inimi trecând printr-un tunel întunecat, întunecat, întunecat ; murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi, ca şi când ne-am îneca în propria inimă, ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele înspre suflet. Există cadavre, există tălpi lipite pe lespedea rece, există moarte în oase, ca un sunet pur, ca un lătrat fără de câine, moarte ce iese din anumite clopote, din anumite morminte, crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul. Eu singur am văzut uneori sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră, cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte, cu brutari albi ca îngerii, cu fete visătoare căsătorite cu notari, sicrie urcând râul vertical al celor morţi, râul cenuşiu, în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii, umflate de sunetul tăcut al morţii. Sunetul este cel în care soseşte moartea, ca un pantof fără picior, ca o haină fără om, vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget, vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej. Şi totuşi, paşii ei s-aud, veşmintele ei sună tăcut, ca un copac. Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd, dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede, violetelor obişnuite cu ţărâna, pentru că faţa morţii e verde, pentru că privirea ei e verde, ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă în sobra ei culoare de iarnă exasperantă. Uneori moartea trece prin lume ca o mătură, linge ţărâna căutând defuncţii, e chiar în mătură, în limba morţii căutând morţii, în acul morţii căutând firul. Moartea-i pe laviţă : în saltea, în pernele cernite ; trăieşte întinsă şi deodată suflă : suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile. Există paturi care plutesc spre portul unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral (Pablo Neruda, Numai moartea)

Guardi, Cécile… […] In quale altro posto si può trovare un simile insieme di persone diverse? Ricchi e poveri di tutte le razze, di tanti paesi, dalle storie diverse, che credono in Dio, Jehovah, Allah, o che non credono in niente, come il miscredente che le parla? E giocano insieme, imparano gomito a gomito e fraternizzano? C’è forse un altro posto in cui Églantine de Saint-André avrebbe la possibilità di incontrare Toussaint Baoulé e di amarlo?

Ţi-a fost dor de mine, Alina? Ţi-a fost dor de mine cât ai fost la palat? — În fiecare zi, i-am răspuns eu sincer. — Mie mi-a fost dor de tine în fiecare oră. Şi ştii care a fost partea cea mai rea? Că m-a luat complet prin surprindere. Mă trezeam că încercam să dau de tine, dar nu pentru vreun motiv anume, ci pur şi simplu din obişnuinţă, pentru că văzusem ceva şi voiam să-ţi povestesc sau pentru că voiam să-ţi aud vocea. Dar apoi îmi dădeam seama că nu mai erai în preajma mea, şi de fiecare dată – dar de fiecare dată – simţeam că mi se taie respiraţia. Mi-am riscat viaţa pentru tine. Am traversat jumătate din Ravka pentru tine, şi aş face la fel încă o dată şi încă o dată, numai ca să fiu cu tine, numai ca să sufăr de foame cu tine, să îndur frigul cu tine şi să te aud plângându-te de caşcaval în fiecare zi. Deci nu-mi spune că locul nostru nu e unul lângă altul, a zis el pe un ton apăsat.

Viața noastră de zi cu zi e bombardată de întâmplări, mai exact de întâmplări imprevizibile între oameni și evenimente, cărora li se spune coincidențe. Coincidența se produce atunci când două evenimente neașteptate apar în același timp, și se întâlnesc: Tomas apare în braserie în momentul în care la radio se aude o muzică de Beethoven. În imensa lor majoritate, aceste evenimente trec absolut neobservate. Dacă în braseria amintită ar fi venit să se așeze la masă, în locul lui Tomas, măcelarul din colț, Tereza nu și-ar fi dat seama că la radio se auzea o muzică de Beethoven (în ciuda faptului că întâlnirea dintre Beethoven și măcelar este și ea o coincidență interesantă). Dar dragostea, pe cale să se înfiripe, a avut darul să stimuleze în sufletul ei simțul frumosului și ea nu va mai uita niciodată această muzică. Ori de câte ori îi va fi dat s-o audă, va fi emoționată. Tot ceea ce se va întâmpla în jurul ei în asemenea momente va fi aureolat de strălucirea acestei muzici și va fi frumos.

I've played with adrenalin, almost every dangerous sport you can imagine, but that's not the same as violence, not the same as coming up against someone who wants you dead, where there's no room for one misstep, where it's all or nothing. Feeling that bungee cord whip you up just two seconds from the ground is one thing, looking into the eyes of a man with a knife is another. It's the ultimate competition—there's one life between us, and it's mine. You feel how fine life is. It's a sort of possessiveness. A bit like sex. Just as you can't suddenly rip someone's clothes off in public when you have the urge, you have to train the urge to violence. It's like always singing sotto voce when all you want to do is take a great breath and let it rip. Violence feels good. It's so simple and clear. There's no mistaking the winner. I like it, but I avoid going there, going to the blue place, because I think I could get lost, might not find my way back, I wouldn't want to find my way back because it's seductive.

A week ago, this part of the river, where trees on each side of the bank touch and merge overhead to form a living tunnel, had been a green-and-black oil painting of dark water and moss-backed boulders. Now it was as though some vandal had hurled cheap emulsion at the canvas: the arterial red leaves of a low-lying maple branch streaked violently from one bank to another, and on the far side, little poplar leaves the exact color of twenty-four carat gold lay strewn over the boulders like pirate treasure.

Vreţi să vă spun eu acum care este esenţialul în viaţă, care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi avînd o superioritate egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tînjiţi după feri¬cire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu-l bei pînă la fund. Să fiţi multumiţi că nu îngheţaţi de frig, şi setea, şi foamea nu vă sfîşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amîndouă picioarele, dacă amîndouă braţele se îndoaie, amîndoi ochii văd şi aud amîndouă urechile - pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urîte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămîne în memoria lor!...

Moda aceasta de a bea ceaiul cu pîine și salam e o modă sovietică. E un semn de bunăstare socialistă. Imaginați-vă trei sute douăzeci de milioane de cetățeni sovietici care își încep ziua bînd ceai cu pîine și salam. Cu felii groase de franzelă proaspătă și cercuri de salam zis ”de doctori” de trei ruble și douăzeci de copeici kilogramul. Mai întîi se aud trei sute douăzeci de milioane de lingurițe care amestecă zahărul în cănile mari cu buline, făcînd o gălăgie ca de clopote. Apoi fiecare cetățean din cei trei sute douăzeci de milioane duce la nas lingurița cu ceai și suflă în ea înainte de a gusta dacă e destul de dulce ceaiul. Apoi mușcă o bucată mare din franzelă cu salam și-n timp ce are gura plină soarbe o gură sănătoasă de ceai. Veți întreba de ce? Pentru că ceaiul e fierbinte, dar dacă ai gura plină cu franzelă și salam, ceaiul nu se atinge direct de gingii, limbă și cerul gurii, ci toată fierbințeala o preaiau asupra lor pîinea și salamul. În acest fel omul sovietic cîștigă timp. Ca să ajungă la servici, la școală, la război, în cosmos sau la Polul Nord.

Dasein-ul este fiinţarea caracterizată ca fapt-de-a-fi-în-lume. Viaţa umană nu este ceva precum un subiect care trebuie să facă cine ştie ce artificiu pentru a veni în lume. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-Iume, înseamnă: a fi în lume în asa fel încît acest fapt de a fi să însemne: a avea mereu de-a face cu lumea; a zăbovi în preajma ei într-un anume mod, fie al executării, al îndeplinirii sau rezolvării a ceva, fie în modul contemplării, al interogării, al determinării contemplative şi comparative. Faptul de-a-fi-în-lume este caracterizat ca preocupare. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume, este totodată fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, de a fi cu ceilalţi; a deţine împreună cu alţii aceeaşi lume, a-l întalni pe celălalt, a fi laolaltă în sensul de a-fi-unul-pentru-altul. Însă acest Dasein este totodată pentru ceilalţi o simplă prezenţă, aşa cum este prezentă o piatră care nu deţine o lume şi care nu se preocupă de vreo lume. A fi unul laolaltă cu altul în lume, în sensul de a o avea laolaltă - acest fapt are o determinare ontologică privilegiată. Modul fundamental în care există lumea pe care Dasein-urile o deţin laolaltă este vorbirea. Vorbirea văzută în totalitatea ei: ca vorbire care se exprimă pe sine atunci cînd vorbeşte cu altul despre ceva. În spaţiul vorbirii are loc, cu precădere, faptul-de-a-fi-în-lume al omului. Acest lucru era cunoscut deja de Aristotel. În felul în care Dasein-ul, în lumea sa, vorbeşte despre modul în care se îndeletniceşte cu această lume a sa este implicată dintru început o explicitare de sine a acestui Dasein. Felul în care el vorbeşte ne arată cum anume se înţelege Dasein-ul de fiecare dată pe sine, ca ce anume se consideră el pe sine. În vorbirea unuia cu celălalt, în acel ceva despre care se stă de vorbă este cuprinsă de fiecare dată o explicitare de sine a prezentului în care are loc această convorbire. Dasein-ul este o fiinţare care se determină pe sine ca "eu sunt". Dasein-ului îi este constitutiv faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată al acestui "eu sunt". Prin urmare, Dasein-ul, asa cum este el în faptul-de-a-fi-în-lume, este primordial şi Dasein-ul meu. El este de fiecare dată propriu şi, ca propriu, el este de fiecare dată. Dacă această fiinţare trebuie determinată în caracterul său de fiinţă,nu trebuie făcut abstracţie de faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată care este "al meu". Mea res agitur. Toate caracterele fundamentale trebuie să se regăsească astfel în faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată, înteles ca "de fiecare dată al meu".În măsura în care Dasein-ul este o fiinţare care sunt eu însumi şi totodată este determinat ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, eu nu sunt, în primă instanţă şi la nivel mediu, eu însumi, ci ceilalţi; eu sunt cu ceilalţi, şi aceştia, la rîndul lor, cu alţii. Nimeni nu este, în cotidianitate, el insuşi Nimeni nu este ceea ce el este şi aşa cum este: nici unul şi totuşi toţi laolaltă. Aceştia toţi nu sunt ei înşişi. Acest Nimeni, de care suntem noi inşine trăiţi în cotidianitate, este impersonalul "se". Se spune, se aude, se optează pentru ceva, se dă curs unei preocupări. În înverşunarea dominaţiei acestui impersonal "se" rezidă posibilităţile Dasein-ului meu şi "eu sunt" este posibil pornind de la această nivelare. O fiinţare care este posibilitatea lui "eu sînt" este ca atare, cel mai adesea, o fiinţare dominată de impersonalul "se".

Romanul adolescentului miop 9.‘’Eu ma simt atat de schimbat…Multe ganduri au ajuns acum sentimente. Din intuitii, au ajuns experiente. Nu stiu care parte din mine s-a schimbat. Simt o reinnoire; ma simt mai viu; simt mai précis ca aceasta e carnea mea, ca acesta e sufletul meu. Nu pot lamuri nimic. Simt !’’ 10.‘’Afara, pe campuri, pe strazi, e toamna. Aici, in mansarda, sunt EU. Putin imi pasa de toamna de afara, atat timp cat eu nu sunt inca implinit. Nelinistea de pana acum a facut loc spaimei asteptarii. Astept halucinat. Si nu stiu ce astept, dupa cum nu stiam nici acum doua toamne.’’ 11.‘’Tu ai toate insusirile si toate pacatele femeii de elita. Orisicat m-as trudi, vei ramane capricioasa si te vei pleca dupa fiecare infrangere pana la anulare. Tu esti perfecta langa mine. Dar drumurile noastre trebuiesc despartite, multi ani. Tu nu vei avea puterea de a trai libera acesti ani. Vei aluneca firesc si iremediabil in mediocritate. Poate , nu ma vei uita; dar la intoarcere , nu ma vei mai intelege…’’ 12.‘’Maine! Ma-nfior cand aud cuvantul asta aducator de voie buna sau tristete. Maine!? Ce-o fi maine? Ah, timpul !...

Tristeţi Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea,  prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe, şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut,  şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi. E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,  şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,  şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,  şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste, acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,  şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac,  Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase. ... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător,  şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase. 

I’ve no intention of sitting by the fire on such a beautiful day,” Loki sad. “Then let us walk in the woods.” “Walk? Wouldn’t you rather ride with me?” “I couldn’t keep up.” “No,” he said, grasping her elbow gently. “With me. On Heror.” He whistled loudly and Heror turned and walked toward them. A shiver of fear frosted her skin. She was uncomfortable on horseback - preferred her feet on the ground-let alone a fast powerful beast like Heror with Loki at the reins. “I’m not sure…” “Didn’t you say you would keep me company? Come.” “Must we go very fast?” Loki laughed his wild laugh. “Of course we must!” With swift grace, he mounted Heror, then put down his hand for her. “Come, Aud. Don’t be frightened. You may trust me.” Trust Loki? Aud almost laughed. She wondered if Vidar would appreciate her actions when she told him this evening. “Very well,’ she said. She tied her skirts around her hips and, reaching up, allowed Loki to help her onto Heror’s back. “Hold on tight,” Loki said, slapping her thigh playfully. Aud needed no prompting. She locked her arms about his waist, her hands tight over his hollow stomach. No warmth emanated from his body. His black hair caught against her cheek and lip. She screwed her eyes tightly closed. Heror need little encouragement from Loki. Almost as soon as they were settled, he sped off like lightning. Aud cracked open one eye to see where they were going, but hurriedly closed it when the branches of the wood loomed close enough to terrify her and the shadows between the trees flew past like wild ghosts. She tightened her grip on Loki’s ribs wishing they were not so narrow and cool. From time to time, she could feel his body shake with mad laughter. Their journey, while it probably only lasted twenty minutes, seemed interminable as she willed him and willed him to slow down. Finally she felt Loki pull on Heror’s reins. The horse slowed to a walk, and she ventured to open her eyes. They had left the woods and were entering a sunlit field of waving grass, daisies and orange hawkweed. Heror stopped, they dismounted and Loki sent the horse off to cool down. Aud’s legs were shaking too much to stand so she sank into the grass, feeling the warm sunshine fill her hair. Loki sat next to her and began idly to pick daisies. “Did you enjoy our ride, Aud?” “No,” she answered, taking a deep breath and stilling her trembling hands. “I’ll try harder on the way home,” He said reaching over to twine a daisy in her hair.

Imagine a blood orange, torn open, and a highly polished mahogany desk. Smear one over the other and add a wash of light blue: dawn over Ireland; rich, unearthly colours that reached past my eyes and stole part of my soul. People were not designed to see such things. I felt the cellular hum of four hundred people as they dreamed or worried or rehearsed speeches in their head in this steel and aluminium shell thirty-three thousand feet over the sea, hurtling through air that is just that, thin air, and knew we were remote from the world, separate, aloof, supported by nothing but speed and physical laws I could recite but have never really believed.

Think about two young adults who go to college. One is brilliant, a genius who floats above her colleagues like a cirrus cloud, the other is merely a plodder: dogged, determined, competent. Throughout their education, the genius has always been able to leap obstacles as though they’re not there while the plodder has, through necessity, learned patiently to climb walls. One day, say in the second year of their Ph.D. programme, that genius will come across a wall so high even she can’t jump it. But she doesn’t know how to climb. The plodder, on the other hand, rubs his hands, checks his equipment, and starts hammering in the first piton. Who do you think will reach the top first?

Every now and again I go into a school to teach self-defence classes to young women. I ask: How many of you know which way to look before crossing a busy street? And every single hand will go up. So then I ask: Who knows the fire drill? And most of the hands stay up. Even if I ask who knows CPR, or what to do if you smell gas, there are a lot of hands. But if I ask how many know how to walk around a corner properly—or escape a stranglehold, or find out if the man behind you really is following you—they lower their hands in confusion. Yet these are all sensible precautions. It’s just that women are taught to not think about the danger they are often in, or how to prevent it. We’re taught to feel fear, but not what to do about it.

Marie-Laure isi imagineaza undele electromagnetice intrand si iesind din aparatul lui Michel, arcuindu-se in jurul lor, asa cum descria Etienne, doar ca acum sunt de o mie de ori mai multe unde care strabat aerul in toate directiile decât pe vremea lui - sau poate de un milion de ori mai multe. Torente de mesaje scurte, oceane de conversatii pe mobil, de programe de televiziune, de e-mailuri, retele vaste de fibra si cabluri impletite deasupra si dedesubtul orasului, traversand cladiri, arcuindu-se intre transmitatoare din tuneluri de metrou, intre antene de pe cladiri, reclame la Carrefour, Evian si pateuri semipreparate scaparand in spatiu, apoi revenind pe pamant [...]zburand nevazute peste Ardeni, peste Rin, peste Belgia si Danemarca, peste peisajele pline de cicatrici si mereu in schimbare pe care le numim natiuni. Si chiar atat de greu de crezut ca sufletele umbla pe aceleasi cai? Ca tatal ei, Etienne, Madame Manec si baiatul neamt pe nume Werner Pfennig iau cerul cu asalt in stoluri precum egretele, precum randunelele-de-mare, precum graurii? Ca niste uriase navete pline cu suflete zboara de colo-colo, ba chiar se si aud, chiar daca slab, daca deschizi bine urechile? Zboara peste hornuri, trec peste trotuare, iti strapung haina, bluza, osul pieptului si plamanii, iesind prin partea cealaltă, aerul ca o biblioteca in care reverbereaza inca ecoul tuturor vietilor traite vreodata, al fiecarei fraze rostite, al fiecarui cuvant transmis. [...] Renastem in iarba. In flori. In cantece.

The Cycle of Addiction (What Keeps Us Stuck) The cycle of addiction, the second part of the Two-Part Problem, is a response to what’s happening at the root—that brings with it its own set of problems. Addiction is essentially a symptom of those root issues that becomes its own “disease”—when we use any substance or behavior to manage our underlying pain, and use it repeatedly, we enter into a cycle, or a feedback loop. To understand what the cycle of addiction is, or in the case of alcohol what would be classified as Alcohol Use Disorder (AUD), we need to look at how alcohol dependence is formed. When we consume alcohol, our body reacts to the substance by releasing artificially high levels of dopamine. Dopamine is the neurochemical of wanting and motivation, and it lives in the midbrain—the part of our brain that is tasked with ensuring our survival. Typically, our midbrain releases dopamine when we encounter something that keeps us alive or that aids in procreation, like when we eat a piece of chocolate or have good sex. Dopamine is released in order to tell our brain that some activity or substance is good for survival, and the higher the levels of dopamine that are released, the more we are programmed to repeat the activity. When dopamine floods into the brain, it sends a signal that the activity is good for survival, and in order to make sure we repeat the behavior, our brain releases another neurochemical called glutamate to lock in the memory of the event, so that we are wired to do it again.

NOAPTEA IADULUI Am dat pe gât o straşnică înghiţitură de otravă.De trei ori binecuvântat să fie sfatul ce ni s-a dat! Mi-au luat foc măruntaiele.Veninul e atât de violent încât îmi răsuceşte mădularele,mă schilodeşte,mă doboară.Mor de sete,mă înnăbuş,nu pot nici măcar să strig.E iadul,osânda veşnică.Uite cum se-nalţă flăcările!Ard,cum se şi cuvine.Hai,demone! Întrezărisem convertirea la Bine şi Fericire,la mânturie adică.Chiar de-aş putea descrie priveliştea,aerul iadului nu rabdă imnurile!Erau acolo milioane de făpturi fermecătoare,un suav concert spiritual,forţa şi pacea,ambiţiie nobile,şi mai ştiu eu ce? Ambiţiile nobile! Şi din nou viaţa!Dacă osânda veşnică.. Un om care vrea să se mutileze e osândit,nu-i aşa?Mă cred în infern,înseamnă că şi sunt.Se împlineşte catechismul.Sunt sclav al botezului meu.Părinţi,voi m-aţi nenorocit,nenorocindu-vă şi pe voi.Sărman nevinovat!Infernul nu-i poate vătăma pe păgâni.Şi iarăşi viaţa! Ceva mai târziu,deliciile damnaţiunii vor fi mai profunde.Repede,o crimă,ca să mă prăbuşesc în neant,potrivit legilor omeneşti! Taci,taci odată!..Aici vezi ruşinea,reproşul:Satan care zice că focul nu-i nobil,că furia mea e îngrozitor de stupidă.Destul!..Mi se şoptesc erori,vorbe magice,miresme înşelătoare,muzici puerile.Şi când mă gândesc că deţin adevărul,că văd calea cea dreaptă:am o judecată sănătoasă şi hotărâtă,sunt copt pentru perfecţine...Ce orgoliu! Pielea capului mi se usucă.Îndurare!Doamne,mi-e frică!Mi-e sete,o sete grozavă.O,copilărie,iarba,ploaia,lacul,podit cu pietre,clarul de lună când clopotul din turn bătea de douăsprezece ori..la ora asta diavolul e-n clopotiniţă.O,Mario!Sfântă-Fecioară!..Mi-e silă de prostia mea. Nu-s oare acolo şi suflete cinstite,care-mi vor binele?Veniţi!..Am însă gura astupată cu o pernă,căci ele nu mă aud,sunt doar nişte fantome.Şi apoi,nimeni nu se gândeşte vreodată la altcineva.Nu vă apropiaţi!Miros a ars,asta e sigur. Halucinaţiile sunt fără număr.Tocmai de ele am avut parte,mereu:pierderea credinţei în istorie,uitarea principiilor.O să tac:poeţii şi vizionarii ar putea,altfel,să mă pizmuiască. Dar ia te uită!Orologiul vieţii s-a oprit adineaori.Nu mă mai aflu în lume.Teologia e serioasă,iadul e cu siguranţă jos,pe când cerul e sus.Extazul,coşmarul,somnul într-un cuib de flăcări. [..]Să ne gândim la mine,asta mă face să nu-mi pară prea rău după lume.Am norocul c-am încetat să sufăr.Viaţa mea n-a fost decât un şir de dulci nebunii,regret,dar aşa e. Pfui!Să ne schmonosim în fel şi chip! E clar că suntem în afara lumii.Nu se mai aude nici un sunet.Mi-am pierdut simţul pipăitului.[..]Tare obosit mai sunt! Ar trebui să dispun de un iad pentru mânie,de un iad pentru trufie şi de un iad al dezmierdărilor:un adevărat concert de iaduri. Mor de oboseală.Iată mormântul,mă duc la viermi,oroare supremă!Satan,farsorule,ai vrea să mă spulberi cu vrăjile tale!Protestez!Protestez!cer o izbitură de furcă,o fărâmă de foc! Ah,să revii la viaţă!Să-ţi arunci privirea asupra hidoşeniilor noastre!Şi otrava asta,sărutul acesta de-o mie de ori blestemat!Slăbiciunea mea,cruzimea acestei lumi!Fie-ţi milă,Doamne şi ascunde-mă,prea mă simt rău!Iată,stau ascuns şi totuşi nu sunt ascuns. E focul,care se înalţă o dată cu cel osândit.

Falling isn’t like any other kind of stunt work. To fall, you have to understand the ground. You have to embrace not being on your feet. […] It’s about letting go. It might sound crazy, but it’s a kind of acceptance. A being right there and a not being there. […] It’s much more than the possibility of being hurt. It might have started out that way, when our ancestors were swinging from trees, but it’s become this whole moral metaphor. A fall from grace. Pride before a fall. Feeling good means you’re up, bad means you’re down.” “Lucifer’s fall.” “Exactly. It’s the most basic prohibition of all: Do not fall. It’s drummed into us. We’re not as scared of the landing as we are the falling. Think about it. A fall from thirty feet can kill you just as dead as one from a hundred feet, but fewer stunters will do a hundred feet because it just feels more scary—and that’s because it takes longer to fall.

Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu. Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.

Eram într-o frizerie. Tin minte fiecare amanunt...[..] În timp ce frizerul ma tundea, vedeam în oglinda, la garderoba, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbracata si cu ceva blînd si casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie sa fie nici frumoase, nici bine îmbracate, care au un fel de maternitate elementara si o blîndete resemnata si tacuta, traind între gesturi mici. Statea la garderoba, în aceeasi pozitie, fara nici o miscare, fara nici o vorba, privind în gol. De fapt, aveam impresia ca nici macar nu se gîndea.[..] La un moment dat am vazut-o cum se îmbraca, si-a luat o punga de plastic si era gata sa se îndrepte spre usa cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealalta, si mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fara sa spuna nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodata s-a congestionat si a început sa strige. Si pe masura ce striga, vocea ei se subtia, devenea tipat, pîna cînd tipatul s-a sfarîmat. Ea îsi dadea seama ca vocea n-o mai ajuta si tipa atunci si mai tare. Nu întelegeam nimic din ce spunea, dar tipatul acela nesigur, ca o lama de cutit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricosator. Nu mai era un tipat omenesc. Era un tipat animalic plin de disperare si de neputinta. Nu stiu cît a durat astfel, dar parca nu se mai termina si simteam ca nu mai puteam sa suport. Si poate si mai mult m-a înfricosat faptul ca în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca si cum tot ce vedeam si auzeam erau nascociri ale imaginatiei mele. Pentru ceilalti, femeia aceea tacea în continuare la garderoba ei sau plecase. Întelegeti? Tipatul ei nu exista. În zadar tipa, nimeni nu vroia s-o auda. Inclusiv eu, de fapt. Caci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun sa ma întorc. L-am lasat pe frizer sa ma tunda mai departe. Si numai dupa ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îsi lasau frizerii halatele, caci i se facuse rau, l-am întrebat pe cel care ma tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca si cum eu nu fusesem de fata sau ma gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci ca femeia lucra acolo de mai multa vreme si fusese concediata, iar ea, neavînd din ce trai, venea totusi si-si facea treaba mai departe fara nici un salariu, multumindu-se cu ceea ce primea bacsis. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorba grosolana, adaugînd ca nu era nevoie de ea acolo, de ce venea...Îi auzeam înca gemetele cînd am platit si am plecat cît am putut mai repede. Simteam ca trebuia sa ajung afara. Sa n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Si parca tipatul ei plutea în continuare ca un tais de pumnal în aerul frizeriei, desi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeasi ca deobicei. "Criza de isterie, a zis unul. Am mai vazut noi de-astea."Atît. Întelegeti? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... [..]Tipatul dizgratios si disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîsiase brutal tot ce tesusem eu cu grija ani de zile. Fericire? Lumina? Frumusete? Gogosi! Cacialma, domnilor. Nu exista decît tipatul si tacerea. Gemetele de animal înjunghiat si exclamatia: "Am mai vazut noi de-astea". Atunci am priceput prima oara ca traisem într-o minciuna aurita. [..] Mi-am dat seama ca tipetele exista, însa nu le auzim.Nu vrem sa le auzim. Sîntem surzi, iar cei care tipa se chinuiesc sa tipe si mai tare vazînd ca nimeni nu-i aude. Toti îsi vad de treburile lor mai departe, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simti atunci ca o papusa dezarticulata.

Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții.

When an ovulating woman offers herself to you, she's the choicest morsel on the planet. Her nipples are already sharp, her labia already swollen, her spine already undulating. Her skin is damp and she pants. If you touch the center of her forehead with your thumb she isn't thinking about her head—she isn't thinking at all, she's imagining, believing, willing your hand to lift and turn and curve, cup the back of her head. She's living in a reality where the hand will have no choice but to slide down that soft, flexing muscle valley of the spine to the flare of strong hips, where the other hand joins the first to hold both hip bones, immobilize them against the side of the counter, so that you can touch the base of her throat gently with your lips and she will whimper and writhe and let the muscles in her legs go, but she won't fall, because you have her. She'll be feeling this as though it's already happening, knowing absolutely that it will, because every cell is alive and crying out, Fill me, love me, cherish me, be tender, but, oh God, be sure. She wants you to want her. And when her pupils expand like that, as though you have dropped black ink into a saucer of cool blue water, and her head tips just a little, as though she's gone blind or has had a terrible shock or maybe just too much to drink, to her she is crying in a great voice, Fuck me, right here, right now against the kitchen counter, because I want you wrist-deep inside me. I hunger, I burn, I need. It doesn't matter if you are tired, or unsure, if your stomach is hard with dread at not being forgiven. If you allow yourself one moment's distraction—a microsecond's break in eye contact, a slight shift in weight—she knows, and that knowledge is a punch in the gut. She will back up a step and search your face, and she'll feel embarrassed—a fool or a whore—at offering so blatantly what you're not interested in, and her fine sense of being queen of the world will shiver and break like a glass shield hit by a mace, and fall around her in dust. Oh, it will still sparkle, because sex is magic, but she will be standing there naked, and you will be a monster, and the next time she feels her womb quiver and clench she'll hesitate, which will confuse you, even on a day when there is no dread, no uncertainty, and that singing sureness between you will dissolve and very slowly begin to sicken and die. The body knows. I listened to the deep message—but carefully, because at some point the deep message also must be a conscious message. Active, not just passive, agreement. I took her hand and guided the wok back down to the gas burner. Yes, her body still said, yes. I turned off the gas, but slowly, and now she reached for me.

Andrei: O! Unde sunt zilele de odinioară! Pe atunci eram tânăr, voios, cu mintea deschisă!... Visam și gândeam atât de frumos! Când prezentul și viitorul erau luminate de speranțe! De ce oare devenim atât de goi, de cenușii, atât de trândavi, nepăsători, netrebnici și nenorociți când începem să trăim?!...Iată! Orașul ăsta are două sute de ani și o sută de mii de locuitori... Și nu e nici unul care să nu semene cu ceilalți! Nici în trecut și nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cât de puțin însemnat să stârnească invidia sau dorința fierbinte de a-i semăna! Nu fac decât să bea și să mănânce, să doarmă și până la urmă... să moară! Apoi se nasc alții... care trăiesc la fel! Ca să nu tâmpească de plictiseală, se distrează clevetind, își umplu viața cu jocurile de cărți și cu băutura, cu judecăți fără rost. Nevestele își înșală bărbații, iar aceștia mint, prefăcându-se că nu știu, că nu aud nimic! O educație grosolană otrăvește sufletul copiilor, înăbușind în ei orice scânteie divină. Așa cresc, devenind niște cadavre ce seamănă între ele, tot atât de jalnici ca și părinții lor...

Scriu tuturor celor care, ca şi mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: staţi bărbăteşte şi nădăjduiţi cu tărie în Dumnezeu, şi vrăjmaşii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire şi nici o rugăciune, nici un gând bun nu se pierd înaintea lui Dumnezeu. Adeseori e ca şi cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri şi cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor pucru este a recunoaşte mândria în noi înşine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputinţa sa până ce se smereşte. Când sufletul se smereşte, atunci vrăjmaşii sunt biruiţi şi sufletul află mare odihnă în Dumnezeu.

O viaţă anostă sau cum ajung oamenii să renunţe la bucuria de a trăi...Copiii care sunt crescuţi într-un climat prohibitiv, cei care aud des «nu-i voie», «fii cuminte», cei cărora le este inhibată personalitatea şi iniţiativa, cei care trăiesc cu teama de pedeapsă, sau li se repetă că nu sunt buni de nimic, vor deveni adulţi care vor sta cuminţi «în banca lor», vor dori puţine lucruri de la viaţă, se vor mulţumi cu mediocritatea, atât în plan personal, fizic, social, profesional, familial etc. Vor face ceea ce fac şi ceilalţi, fără să conteste, fără să se lupte, vor ţine capul plecat şi îşi vor percepe propria viaţă ca pe o închisoare. Ei sunt acei oameni care stau în relaţii nefericite pentru că nu ştiu faptul că au dreptul să se simtă iubiţi şi să iubească, ei sunt aceia care stau la un job prost plătit, unde sunt trataţi abuziv de către şefi sau fac o meserie care nu le place pentru că «aşa trebuie», sunt cei cărora le este teamă de schimbare pentru că nu au încredere în ei înşişi că pot să-i facă faţă...Viaţa lor este rutinieră, repetitivă şi lipsită de strălucire. Sunt acei oameni care se îmbolnăvesc des, mănâncă greşit, nu fac nimic pentru ei înşişi şi pentru sănătatea lor, se plâng încontinuu însă nu schimbă nimic...

According to Kant, the motto of this new era, which came to be known as the Enlightenment, was “Dare to know!”—Sapere aude! in Latin. He described the movement’s leaders as those who dared to “reject the authority of tradition, and to think and inquire.” Modern science grew out of that daring. So did many personal journeys.