Ars Quotes

Ars longa, vita brevis, occasio praeceps, experimentum periculosum, iudicium difficile. Life is short, [the] art long, opportunity fleeting, experiment dangerous, judgment difficult.

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.

Pythagoras has had me going round in circles for years.” ― Anthony Merrydew

     Illicit flight Alfa Bravo Charlie quickly reached a predetermined altitude and stopped dead. The passengers on board screamed the way people do on fairground rides. The shuttle hesitated momentarily and then shot forward accelerating rapidly to reach a blistering 145,222 miles per hour. They were in a Mach 22 situation. The cries from on-board could not be heard from the ground. Neither did anyone in the great metropolis of Llar witness the bright blue vapour trail the craft left behind in its wake. It was after all overcast and raining heavily.

Sir, I think you need to read this,’ he said, nervously handing over the mainframe’s dissertation of its own wellbeing.

Steve shook his head in amazement. ‘If that GOD person hadn’t left that case, we wouldn’t have any of this.’      Thomas agreed. ‘Personally, I can’t praise him enough.’     

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.

The morgue was the name the human workers gave to this room in the facility. They were careful not to utter it in front of the androids, for fear of offending them.

Mastering the technology to create effigies of our ourselves, will be our downfall.

This book is dedicated to those in life whom I have met and by virtue of those encounters, have helped to shape the content herein.

I see you made it Jack,’ he started to say, noticing a silver sphere roll across the loading bay floor. It stopped just short of his shoes before it exploded.

With one hand disturbing a colony of parasitic life forms in his uncombed hair, he yawned loudly.      ‘Morning Steve,’ Thomas said scratching his grubby face. His breath drifted across the space between them making Steve’s nose twitch involuntarily.

This is your last chance, and I mean it. Now get me to my ship,’ he told the device. A moment later he vanished from the Grand Plaza, and the mayhem that still continued unabated.

Androids with Artificial Intelligence have no heart or soul. They will make our perfect masters.

So how did he imagine we would have known anything about them?’ Her husband asked. Gloria smiled awkwardly. ‘They woke up this morning and have been chanting you name ever since.

The computer began to titter. ‘Well it’s a long story honey, but the concise version is this. Talalia has been a bad girl. She was grounded for six months after her last trip.

The power of one man’s imagination is infinite. The disinterest of the human race in facing the obvious, is exponentially far greater.

We might even make this after all,’ he hollered, but the craft didn’t reply.

I had a close encounter with an alien last week. He returned to visit us and was amazed we were still here.

I de­ci­ded right then and the­re to ma­ke a snic­ker­do­od­le per­fu­me to we­ar, so that one day he wo­uld sniff me li­ke that.

Why do we try so hard to destroy all that our planet gave us to enjoy?” ― Anthony Merrydew

Science Fiction, is an art form that paints a picture of the future.

What in the name of Llar was that all about?’ Colin asked, his face still drained of colour. ‘I have no bloody idea,’ William said his voice quivering.

The machines were simple and harmless, developed by a human genius who set in motion something, which ultimately had far reaching consequences.

If any of them fail me, I will flush them from an airlock into the pit of space, like an unwanted turd. Do I make myself clear?

Semilla’s Phlegm-O-Matic promptly made an observation. ‘Wow Semilla look at that shuttle.’      ‘Keep your voice down Raymond we’re in danger,’ Semilla hissed.      ‘Raymond?’ Burt said incredulously.      ‘I had to give him a name, didn’t I?

The demise of the human race rests mainly on the shoulders of stupidity, and the abuse of power in the hands of those we have elected.

Well at least one of you present here today, has the scaly green balls to give me an honest answer,’ he said, as he broke into a hearty lizard laugh.

If you could travel back in time, you would miss out on all of the mistakes you made. You would undoubtedly be someone very different. Long live my past and my mistakes.

And Tarquin,’ Semilla said quietly. ‘He has been in league with them all along?’ ‘Yes, I am afraid so,’ Rupert confirmed.

He would at least be remembered in his cultures history books. Destroying two of his emperors revered structures, on the same day, would not go unmentioned.

Somethings wrong,’ he told her. ‘Be specific Jack,’ she said pressuring him. Jack turned again to the desert. ‘We should already be dead,’ he said. ‘That’s what’s wrong.

Artificial Intelligence never stops for lunch. The human race will loose their place at the table very soon.

Amazing, isn’t it? You have the intelligence to navigate some unfathomable distance across the void. And yet you are too dim to understand the language of the species you encounter upon your arrival.

My name is Jenny,’ the prototype curtly informed Theodore, with a stance that advertised her statement to perfection.

This generation will witness social and economic changes in our societies, that will be irreversible, thanks to AI.

Following his ordeal at the hands of the angry residents in Dusty Bottom Lane yesterday, he felt particularly disinclined to exhibit any form of enthusiasm whatsoever.

I can imagine,’ laughed Bab’s. ‘It’s not every day of the week you meet a female lizard with nail varnish, lipstick and the scent of Channel Number Five.

Science Fiction, is the last great escape.

We are stood on the spot where a vast army of legionnaires were sent through a time portal with this very device,’ Jack said holding out his arm and displaying the XXL strapped safely to his wrist.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.

Isn’t this exciting!

Ok, first things first,’ said Amercron assertively, ‘Bab’s where are we exactly?’ There was another of those silences, which in his current adrenalin fuelled state, he hadn’t the patience for. ‘Well?’ ‘Well Honey, were in space.

It was then, that the most ridiculous idea in the entire history of the universe entered his cranium. He had absolutely no idea where it came from. He blinked several times, at the magnitude of its absurdity.

The concept and subsequent development of these JEN2 successors to the old machines, was a story in its own right. It was also one marred with frustration, hidden agendas and ultimately punctuated with a sad human tragedy.

Ceilalţi lupi m-ar sfâşia, dacă ar şti că urletul meu e, în realitate, un plâns.

She stood panting as adrenalin fired up her muscles. Flipping open the safety catches on both of her laser pistols, she set them for maximum delivery. Anything or anyone on the receiving end of these weapons would never survive, even as atoms.

   ‘I knew it, I knew it, I damn well knew it,’ he shouted. ‘The President was right you’re all infected with this wretched MeMe chromosome even at the dawn of your pathetic little planet’s evolution. You do realise of course there’s no hope for you. It’s all going to be a complete and utter waste of time. You and your little planet are all doomed.

     ‘That has to be Mr Davis,’ Semilla said with an air of complete confidence as she stared at the inferno rising above the roof tops.      ‘How can you be so certain?’ Burt questioned looking slightly pensive.      Semilla gave a shrug. ‘Let’s face it he’s been in the vicinity of one or two little disasters lately.

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...

Miss Wormwood: Calvin, your test was an absolute disgrace! It's obvious you haven't read any of the material. Our first president was not Chef Boy-Ar-Dee and you ought to be ashamed to have turned in such preposterous answers! Calvin: I just don't test well.

Et Eärello Endorenna utúlien. Sinome maruvan ar Hildinyar tenn’ Ambar-metta!

Time and space are incalculable, there measure is infinite. The formulas that explicate their workings, have all but been explained away. But there is one thing that remains, and always will. ‘The occurrence of events in the absence of any obvious intention or cause.’ Chance.

He grabbed at Rupert’s earphones and gave his colleague a very serious look. ‘What do you know about share dealing?’ Rupert placed a finger on his chin and mulled over the question with a studious look. ‘Now you come to mention it,’ he said, ‘I know absolutely nothing.’ Norman grabbed his arm and began dragging his bewildered companion to the nearest lift. ‘Then we need to find out, and find out fast.

The ignorance of the oppressed is strength for the oppressor.

Sînt unii oameni atît de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.

- E o vorbă din popor care spune că, dacă vrei să fii fericit, trebuie să închizi un ochi. Eu ar trebui să-i închid pe amândoi...

Historians have a word for Germans who joined the Nazi party, not because they hated Jews, but out of a hope for restored patriotism, or a sense of economic anxiety, or a hope to preserve their religious values, or dislike of their opponents, or raw political opportunism, or convenience, or ignorance, or greed. That word is "Nazi." Nobody cares about their motives anymore. They joined what they joined. They lent their support and their moral approval. And, in so doing, they bound themselves to everything that came after. Who cares any more what particular knot they used in the binding?

... Oricît de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci cînd nu mai văd ochii, vede sufletul...

So, you know that group up there in the Planetarium then?’ The pistol continued. ‘Hey they say it’s a small world.’      ‘Are they alright?’ asked Semilla darting forward.      ‘Yeah, they’re all fine, apart from the President he’s rather dead actually, oh and one of the lampposts I’m afraid he copped it too.’      Baz’s beacon flickered with emotion. ‘Which one?’ he asked.      ‘There was only one President as far as I know,’ said the pistol indifferently.

But sir…’      ‘Don’t worry I said I’ll do it,’ snapped the President.      ‘But sir there’s just one other thing.’      The President held the club in his hands like a seasoned baseball star. He glanced over at the Phlegm-O-Matic resting in the legionnaire’s rusted hand. ‘What?’      ‘That protocol doesn’t include you.’      The President’s shoulders sank and the air left his lungs in a rush. The legionnaire turned and aimed the gun at him.

Cum ar fi putut sa imi treaca prin minte ca el va fi inceputul tragediei mele de mai tarziu?

Pity is a bitch I’d like to avoid.

    The weapon gave a rusty croak. ‘I don’t normally do weather reports anymore,’ the gun informed him politely.      ‘Why is that?’      ‘Ever since the demise of the old metropolis, there has been no control of the weather systems. Anyone who would have appreciated a weather forecast perished an awful long time ago. Besides, every time I started to inform my potential victims of the current cloud formations, or wind velocity, or barometric pressure, or potential precipitation, they simply ran away.

Things go away to return, brightened for the passage

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

To girls with broken hearts and vengeful souls. Go forth and raise hell.

Numai daca vremea ar sta locului am putea vedea lamurit ce este etern

Oricum ar fi însă, mi se pare mai interesant să fac tablouri proaste decât un pandişpan reuşit.

Meet me in the middle, says the unjust man. You take a step towards him, he takes a step back. Meet me in the middle, says the unjust man.

     ‘The onboard computer just wants to say a few words before we leave.’      The speakers in the cabin crackled into life. ‘Ladies and gentlemen, I would like to welcome you on-board the presidential shuttle for tonight’s illicit flight, Alfa Bravo Charlie. I would just like to say it’s a pleasure to meet you all and thank you so much for coming here tonight to steal me. To be honest I don’t get out much these days so this is something of a special occasion.’      ‘It will be for us too if we get caught,’ Semilla said sardonically.

Toata noaptea mi-a ars carnea de dorul tau. Am sa innebunesc asa

It's true, I'm no murderer. But I do have an impulse control problem. And a sword.

Some of the toughest ayaat in the Quran have Allah's name "ar-Rahman" in them to make it clear that just because Allah is the Most Merciful, it doesn't mean He's not going to carry out justice.

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!

If you strip away self-effacement, charm and the spirit of mischief-qualities that make determination and ambition tolerable- you're left with a right ar**hole.

If a responsible, mentally sound American wants to own and AR-15, that’s their right. Besides, when the zombies come…okay, you don’t like the zombie thing. When the Chinese invade our country, who do you want to depend on? The over-extended police force and the National Guard? Or the next door neighbor who’s a former Marine and has enough guns and ammunition for your entire block?

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Percy tightened his grip on Annabeth's wrist. His face was gaunt, scraped and bloody, his hair dusted with cobwebs, but when he locked eyes with her, she thought he had never looked more handsome. "We're staying together," he promised. "You're not getting away from me. Never again." Only then did she understand what would happen. A one-way trip. A very hard fall. "As long as we're together," she said. She heard Nico and Hazel still screaming for help. She saw the sunlight far,f ar above-maybe the last sunlight she would ever see. Then Percy let go of his tiny ledge, and together, holding hands, he and Annabeth fell into the endless darkness.

You can't fix grief,” said Simon. “A rabbi told me that when my father died. The only thing that fixes grief is time, and the love of the people who care about you, and Tavvy has that.” He squeezed Mark's shoulder briefly. “Take care of yourself,” he said. “Shelo ted'u od tza'ar, Mark Blackthorn.” “What does that mean?” said Mark. “It's a blessing,” said Simon. “Something else the rabbi taught me. ‘Let it be that you should know no further sorrow.

Pluteau undele unui parfum, ca şi când urmele sufletului ei ar fi rămas să-l ispitească.

O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte.

La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiţi pentru că nu ne cunoaştem. Dacă am ştii ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta şi nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări şi să aşteptăm răspunsuri, am alerga beţi, îmbătaţi de noi înşine fără nevoie de luciditate şi adevăr.

Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.

One can't have it both ways and both ways is the only way I want it.

De atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taina si-si misca geana parc-ar zice ca ea stie ceva, ce noi nu stim, ce nimenea nu stie , nici Dumnezeu chiar.

Vita brevis, ars longa, occasio praeceps, experimentum periculosum, iudicium difficile.

I-ai strâns genunchii şi ai sărutat-o, nu opune rezistenţă, ar fi culmea, doar ştie atât de multe despre tine, iar de o bună bucată de timp te apără de rele şi tu acum închizi ochii şi îţi scufunzi sufletul în sărutul ăsta lung.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

.. es nojukšu kā nojūk vilcieni no sliedēm es sajukšu kā sajūk nakts ar priedēm es sajukšu kā zaglis sajūk zelta vārtos neviens vairs mani nesavāks un nesakārtos ..

De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri.

you are my blue crayon, the one i never have enough of, the one i use to color my sky.

Trebuie sa-i sperii din cand in cand pe oameni ca sa-si pretuiasca viata. Ea nu s-a speriat. Si voia monede de durere. Stia despre ele. Stia sa geama cand cadeau stele. Poate ar fi trebuit s-o opresc... Eh, n-are cum sa ajunga departe cu monedele alea.

As raparigas do Norte têm belezas perigosas, olhos impossíveis. Têm o ar de quem pertence a si própria. Olham de frente. Pensam em tudo e dizem tudo o que pensam. Confiam, mas não dão confiança. Acho-as verdadeiras. Acredito nelas. Gosto da vergonha delas, da maneira como coram quando se lhes fala e da maneira como podem puxar de um estalo ou de uma panela, quando se lhes falta ao respeito. São mulheres que possuem; são mulheres que pertencem. As mulheres do Norte deveriam mandar neste país. Têm o ar de que sabem o que estão a fazer.

Our choices determine our destiny.

I don’t mind being killer-crazy, but I don’t want to be loony-bin-crazy. That would probably be bad for business—a bit of a turnoff.

A girl they couldn’t control, who wouldn’t stop talking. That’s the scariest damn thing in the universe.

Those who believe and their hearts become calm and contented with the remembrance of Allah...know that it is the remembrance of Allah alone that brings rest to the hearts. (The Qur'an-surah ar-R'ad;28)

Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adînc, atît de adînc, încît, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari - de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa...

The aim of the poet is to inform or delight, or to combine together, in what he says, both pleasure and applicability to life. In instructing, be brief in what you say in order that your readers may grasp it quickly and retain it faithfully. Superfluous words simply spill out when the mind is already full. Fiction invented in order to please should remain close to reality.

The mind is its own place, and in itself can make a Heaven of Hell, a Hell of Heaven.

You fill my soul with hope and love. Together, we will remain through the heavens above. One soul, together. For always and forever…

Gun control? My wife had a job for three years before she found out that her boss was a convicted sex offender—a child molester. She used to take our son to work with her. When we found out, she quit her job and filed for unemployment, but was denied because she didn’t have to quit. That’s a true story. I wonder what would happen if a young child walked into a room full of child molesters and executed them with an AR-15? What would congress have to say about gun control then?

Focus on the now and kick ass!

Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.

Mrs. Earwig (pronounced Ar-wige, at least by Mrs. Earwig) believed in shiny wands, and magical amulets and mystic runes and the power of the stars, while Granny Weatherwax in cups of tea, dry biscuits, washing every morning in cold water and, well...mostly she believed in Granny Weatherwax.

Tā dzīvoju mēnešiem. Laidu akmentiņus caur pirkstiem: neviens neiemirdzas. Situ ar āmuru pa pirkstiem: neviens nesāp. Un tad tu parādījies!

A book is the gateway to the soul of its author.

Privit prin prisma prezentului, trecutul parcă este cernut printr-un filtru al tristeții, ce transforma toate sentimentele trăite atunci, oricare ar fi fost ele.

That's what resistance looks like, Merlin. It's not one glorious, shining victory. It's a torch that you keep burning, no matter what.

Intra cu spatele drept la tine, dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit dacă nu te-ar fi ştiut atat de bine... atât de rau, de fapt.

Ar ne iš mėgstamųjų knygų pažįstame žmogų?

There are no rules, no deadlines, no guarantees, only the lessons your soul needs to learn.

The definition of Ar-Rahman: The fact that we only take from Allah and He only gives; we never thank but He still gives; we rarely remember Him but He still increases in love for us.

Didžiausia mano nelaimė — kad anaiptol ne iškart tapau savimi. Mūsų niekas nemokė būti savimi. Mus mokė būti tuo ir anuo, lipdyti save pagal kokį nusususį ar nežemiškai idealų modelį, kurį sugalvojome ne mes patys. Mokė keisti, lamdyti save, mokė prisitaikyti. Tačiau niekad nemokė būti savimi. Būti savimi anaiptol nėra paprasta, tam reikalingas didis talentas. Dabar dažnai pamanau, kad genialumas tėra viso labo tobulas gebėjimas begal tvirtai, užsispyrus, ligi pat gali išlikti pačiu savimi.

Ştiu că mărturisirile prea sincere par scandaloase. Mulţi s-au învăţat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar când le spui prea direct ce ai de spus. Nu le convine. Preferă să audă totul ca prin vată. Atunci rămân liberi să reacţioneze cum vor, inclusiv să se comporte ca şi când n-ar fi auzit...

I am content, in these four walls, without normality. Money? Yes. Miserable? At times. But that is what being content is. Comfortable enough with the situation not to prompt change.

They believe what they see, because they want to believe. They want to believe that I am normal. And for the brief moments I am with them, I fool myself into thinking the same thing.

Vieną laišką jis man konfiskuoja už tai, kad jame buvo parašyta: „Baisiai nuobodus biznis už surūdijusių vielų sėdėti...” - Kaip tu drįsti rašyti, kad už surūdijusių vielų sėdi? Ar nieko kita nematai lageryje? ar nematai, berželiai auga? Vėl jis man sako: - Lauk! - Ir aš einu lauk. Laišką perrašiau. Rašau: mūsų spygliuotų įelektrintų vielų tvora spindi žaižaruoja kaip sidabrinė, smulkiu cukrumi apibarstyta. Už tvoros matyti trys berželiai, du kelmai ir vienas grybas.

„Čia ir dabar mes taip pat esame nuolat informuojami apie pabaigą. Apie ją mums primena kiekviena surūkyta cigaretė, išgerta vyno taurė ar obuolio nuograuža. Keista, bet šiais laikais suvokti savo laikinumą ir baigtinumą yra didesnis maištas nei troškimas suardyti amžiną pasaulio tvarką ir būti nemirtingam.

Es nevaru apklusināt prātu un nevaru pievaldīt mēli, kad laikmets ar virsskaņas ātrumu laiž savu biogrāfiju dēlī.

Oamenii fac lucruri care dacă nu ar fi proști nu i-ar putea sili nimeni să le facă

Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte.

Pe mine, dimpotriva, m-ar plictisi...cunoscutul pentru ca n-aduce nimic nou, n-are nici un farmec..

Ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trai.

Unlike traditional relationships, Twin Flames mirror each other’s deepest desires, wounds, and shadows, leading to a push-pull dynamic of love, conflict, separation, and reunion.

The right relationship is the one that aligns with your soul’s highest good, whether it’s a Twin Flame or a Soulmate.

My hope is that it will offer some comfort to those who doubt their sanity, and ease the pain until the dust finally settles.

If you have met your Twin Flame, you are embarking on one of the most intense, challenging, and rewarding journeys of your life.

...cineva care știe a iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricât de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai neînțeleasă și mai complicată decât se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeți sau să-l cucerești. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.

Ars Poetica A poem should be palpable and mute As a globed fruit, Dumb As old medallions to the thumb, Silent as the sleeve-worn stone Of casement ledges where the moss has grown— A poem should be wordless As the flight of birds. A poem should be motionless in time As the moon climbs, Leaving, as the moon releases Twig by twig the night-entangled trees, Leaving, as the moon behind the winter leaves, Memory by memory the mind— A poem should be motionless in time As the moon climbs. A poem should be equal to: Not true. For all the history of grief An empty doorway and a maple leaf. For love The leaning grasses and two lights above the sea— A poem should not mean But be.

Everything is red, freakin pink, and all heartsy. Everywhere! It’s driving me insane!

I’m feeling particularly good and wicked at the moment.

El libro perfecto, es aquel que siempre querrás leer una vez más...

Omul prost se teme de cel deștept și îl urăște. Oricât de bun ar fi cel deștept, trebuie să priceapă că asta nu va cuceri afecțiunea unuia cu mai puțină minte decât el.

You are about to enter an arena, brimming with the darkest moments you will ever experience.

Twin flame relationships are often described as the most intense, exhilarating, and life-altering connections one can experience.

Your Twin Flame forces you to face your inner demons, so you can free yourself from them.

What destruction have I been blessed by?

Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut, atâţia din noi, individualul, existenţa, că singurătăţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor...

She knows exactly what I like and what it does to me. She worships my body in its entirety and I allow it—I crave it.

Baha'ar,” he began, his voice soft; grave. “Do not die so far from the sea.

Cine n-ar dori să moară visând că moare?

The reeds give way to the wind and give the wind away

It’s funny how your mind will create an image of a person and how wrong your mind almost always is.

Not everyone is meant to be with their Twin Flame. Many people choose a Soulmate relationship for a more stable and fulfilling life.

Sunt nervoasă și par rea.În fond sunt foarte bună.Dacă nu eram atât de bună n-aș suferi pentru atâtea lucruri care nu mă privesc în niciun fel.„Bună” nu e cuvântul propriu.Eu nu sunt bună,sunt sensibilă.Sensibilă și fină:ar trebui un cuvânt nou care să le includa pe amândouă.

Então, que seja doce. Repito todas as manhãs, ao abrir as janelas para deixar entrar o sol ou o cinza dos dias, bem assim, que seja doce. Quando há sol, e esse sol bate na minha cara amassada do sono ou da insônia, contemplando as partículas de poeira soltas no ar, feito um pequeno universo; repito sete vezes para dar sorte: que seja doce que seja doce que seja doce e assim por diante. Mas, se alguém me perguntasse o que deverá ser doce, talvez não saiba responder. Tudo é tão vago como se fosse nada.

Anyone who abandon’s their children should be hung, by their toenails while awaiting flesh eating ants or some other painful flesh eating hungry creature to consume them. Slowly and painfully…

Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei . Satul de viata fara sa fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, sunt moraliceste desalat ... Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani.

O musculiță efemeră se naște la nouă dimineață, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar putea ea înțelege cuvântul noapte? Mai dă-i cinci ore de viață, și ea va vedea și va înțelege ce e noaptea.

Submission, when it is submission to the truth — and when the truth is known to be both beautiful and merciful — has nothing in common with fatalism or stoicism as these terms are understood in the Western tradition, because its motivation is different. According to Fakhr ad-Din ar-RazT, one of the great commentators upon the Quran: The worship of the eyes is weeping, the worship of the ears is listening, the worship of the tongue is praise, the worship of the hands is giving, the worship of the body is effort, the worship of the heart is fear and hope, and the worship of the spirit is surrender and satisfaction in Allah.

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.

Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!

Understanding rustled through me, soft as leaves. It wasn’t quite the same, but I’d often felt I didn’t fit inside the boundaries of the word girl. It reminded me of a country I could happily visit, but the longer I stayed, the more I knew I couldn’t live there all the time. There were moments when I sorely wished to be free of the confines of this body, the expectations it seemed to carry.

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă. Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă(cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc

Faza e că niciodată nu trebuie să-ți propui să trăiești la limită, ca să-ți și iasă. Din contră, ca să-ți iasă așa cum trebuie, e musai să uiți că trăiești, că ești alive, să nu mai fii conștient de persoana ta și să te lași să plutești liber în orice direcție ar vrea vântul să te împrăștie.

Există momente când eşti „mai puţin decât tine însuţi" şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o formă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ţi-ar trebui atunci un efort imens ca să înţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la „mai puţin decât tine însuţi" în imposibilitatea de a face acel efort.

Allah says in Surah Ar-Rahman that every thing in the Heavens and the Earth begs Allah for its needs. The argument can be made that an atheist doesn't ask Allah for anything at all. The answer to that is simple: his throat begs to Allah when it is thirsty, his heart seeks permission from Allah before beating each and every single time, and every blood cell asks Allah's permission before traveling through his veins. There is only one small part of his heart, his free will, that is in disobedience to Allah. And even that part will beg to Allah on Judgment Day.

Ahem! Ahem!” As I recalled, Aunt Kathy loved Uncle Dan so much, she went grocery shopping during his funeral and failed to attend his burial as well. Apparently, Ham Hocks, Collard greens, Chitlin, Fatback, and Hog-Head cheesetook higher priority over his Last Rites. Then the reverend proceeded cautiously as he introduced my mom. “Let metell y’all about my Ms. Liza. Sister Kathy kept this one close.” “Ahem! Ahem! Ar-choo! Ahem!” Shockingly, there was a lightening blast that rocked the building once again while dimming the lights for more than 10seconds. The crowd turned restless, took a deep breath, and then allowed Pastor Keith to resume. “I’m gonna tell y’all, they were two kernels on a cob. When you saw Sister Kathy, you saw Sister Liza. “Ahem! Ahem! Ahem!” “The two of them raised those boys from seeds to bean stalks. We helped nourish them right here in Zion Gate Union. Now they’re just ripe for the harvest. I hope some of you ladies can take a hint!” For a brief moment, modest laughter filled the church. Yet, it was needed because Pastor Keith had gone into uncharted waters. No one dared to challenge my mom. Yet, Pastor Keith was speaking glowingly about her. Only a fewwanted to see where the Reverend was going. But most didn’t care to re-open that door. Church members were so afraid of Mom, no one dared to call her by name. All parishioners would go mute and head the other way, or simply hit the exits just to avoid all encounters.

[The Quran is] a Revelation sent down by al-'Azeez, ar-Raheem." [Yaseen: 5] The Quran is 'azeez (authoritative) and it's from al-'Azeez. And the Prophet is the most merciful human to ever live and was sent as a mercy to mankind from ar-Raheem. It's the perfect message delivered on the tongue of a perfect Messenger (salAllahu alayhi wa sallam).

You can't fix grief,” said Simon. “A rabbi told me that when my father died. The only thing that fixes grief is time, and the love of the people who care about you, and Tavvy has that.” He squeezed Mark's shoulder briefly. “Take care of yourself,” he said. “Shelo ted'u od tza'ar, Mark Blackthorn.” “What does that mean?” said Mark. “It's a blessing,” said Simon. “Something else the rabbi taught me. ‘Let it be that you should know no further sorrow.

Um homem possiu três estômagos: um na barriga, outro no peito e outro na cabeça. O da barriga, toda a gente sabe para que serve; o do peito mastiga a respiração, que é a nossa comida mais urgente. Uma pessoa morre sem ar muito mais depressa do que sem água e pão. E por fim, o estômago da cabeça que se alimenta de palavras e de letras. Os primeiros dois estômagos do homem alimentam-se através da boca e do nariz, aopasso que o terceiro estômago se alimenta principalmente através dos olhos e dos ouvidos, apesar de usar tudo o resto de um modo mais subtil.

[I] threw open the door to find Rob sit­ting on the low stool in front of my book­case, sur­round­ed by card­board box­es. He was seal­ing the last one up with tape and string. There were eight box­es - eight box­es of my books bound up and ready for the base­ment! "He looked up and said, 'Hel­lo, dar­ling. Don't mind the mess, the care­tak­er said he'd help me car­ry these down to the base­ment.' He nod­ded to­wards my book­shelves and said, 'Don't they look won­der­ful?' "Well, there were no words! I was too ap­palled to speak. Sid­ney, ev­ery sin­gle shelf - where my books had stood - was filled with ath­let­ic tro­phies: sil­ver cups, gold cups, blue rosettes, red rib­bons. There were awards for ev­ery game that could pos­si­bly be played with a wood­en ob­ject: crick­et bats, squash rac­quets, ten­nis rac­quets, oars, golf clubs, ping-​pong bats, bows and ar­rows, snook­er cues, lacrosse sticks, hock­ey sticks and po­lo mal­lets. There were stat­ues for ev­ery­thing a man could jump over, ei­ther by him­self or on a horse. Next came the framed cer­tificates - for shoot­ing the most birds on such and such a date, for First Place in run­ning races, for Last Man Stand­ing in some filthy tug of war against Scot­land. "All I could do was scream, 'How dare you! What have you DONE?! Put my books back!' "Well, that's how it start­ed. Even­tu­al­ly, I said some­thing to the ef­fect that I could nev­er mar­ry a man whose idea of bliss was to strike out at lit­tle balls and lit­tle birds. Rob coun­tered with re­marks about damned blue­stock­ings and shrews. And it all de­gen­er­at­ed from there - the on­ly thought we prob­ably had in com­mon was, What the hell have we talked about for the last four months? What, in­deed? He huffed and puffed and snort­ed and left. And I un­packed my books.

Iubește! Să iubești mereu câte ceva, o dimineaţă, cana de cafea, floarea din fereastră, drumul spre şcoală, iubeşte oamenii, iubeşte tot. Mărunt sau imens, colorat sau şters, oricum ar fi. Nu ştii de unde se întoarce iubirea. Dacă stai cu ea în braţe şi cauți pe cineva să o dăruieşti, nu vei fi niciodată fericit pentru că îţi va fi greu să găseşti pe cineva care să merite cu adevărat. Iar în timp, vei deveni şi mai pretenţios. Vei muri singur cu un munte de iubire lângă tine. Împrăşti-o în jurul tău. Vei fi fericit în fiecare zi pentru că vei putea spune "Azi iubesc!

Cuplurile de la celelalte mese îi urmăreau cu zâmbete ironice pe faţă. Nu, relaţiile lor nu vor deveni niciodată aşa, mâinile lor nu vor dărâma niciodata cafele şi ochii lor nu vor scăpăra niciodată ca ai celor doi care stăteau în picioare tăcuţi, privindu-se ca nişte străini care, nu se ştie cum, au ajuns să se cunoască prea bine.

They staggered and stumbled, wounded but triumphant, singing the old Welsh folk song “Ar Lan y Môr.” And if there was something odd about returning from battle singing about lilies, rosemary, rocks, and—for some reason he’d never fathomed—eggs, of all things, by the sea, well, then the three of them made it sound pretty good and only he and Beauclaire knew Welsh.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Your haughty religious people would have held their heads up to see me as I am tonight, and preached of flames and vengeance,' cried the girl. 'Oh, dear lady, why ar'n't those who claim to be God's own folks as gentle and as kind to us poor wretches as you, who, having youth, and beauty, and all that they have lost, might be a little proud instead of so much humbler?

Es nezinu vai tas ir apgalvojums vai jautājums, bet šī doma mani nomāc, skolā mani mācīja un grāmatās es lasu, ka galvenais ir cilvēks, bet pagaidām redzu, ka cilvēks daudz vairāk dara, lai radītu tehniku, nevis lai radītu otru cilvēku. Nē, nē, es nedomāju primitīvo radīšanas aktu, ar to nodarbojas visi, kam vien kaut mazākā iespēja, es domāju- cilvēciskās personības veidošanu.

Era domingo. Se fumasse, acenderia agora um cigarro para ficar com ar de pessoa distraída. Mas assim tão sem vícios e portanto sem ter sobre o que derramar a distração que desejava, ai - assim ficava tão solta. Perdi até o sono, suspirou, como se o sono fosse a sua última reserva de segurança. E estou compreguiça de trabalhar e tenho vontade de falar uma palavrão, que merda também.

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

...pergunto a mim próprio até que ponto o silêncio absoluto e o completo isolamento infligidos a um jovem encerrado numa cela podem, antes de o levarem à loucura, dar azo a uma verdadeira vida imaginativa. Vida de tal modo intensa , de tal modo viva, que o indivíduo se desdobra literalmente. Levanta voo e vai vagabundear por onde lhe apetece. (...), os castelos no ar que o seu fecundo espírito inventa, que ele cria com uma imaginação tão incrivelmente fértil que, (...), chega a pensar que está a viver tudo quanto vai sonhando.

The woods do that to you, they always look familiar, long lost, like the face of a long-dead relative, like an old dream, like a piece of forgotten song drifting across the water, most of all like golden eternities of past childhood or past manhood and all the living and the dying and the heartbreak that went on a million years ago and the clouds as they pass overhead seem to testify(by their own lonesome familiarity) to this feeling. Taip būna miškuose, jie visada atrodo pažįstami, kadai prarasti, išblukę lyg seniai mirusio giminaičio veidas, tartum sena svajonė, tarsi nuotrupa pamirštos dainos, plaukiančios virš vandens, o labiau už viską - tarsi auksinės praėjusios vaikystės amžinybės ar preėjusios brandos, ir visa, kas gyva, visa, kas mirę, visa širdgėla, ištikusi prieš milijoną metų, ir debesys, plaukiantys tau virš galvos, liudija savo vienišu artimumu šį jausmą.

Es tevi gribu Cik labi, ar tevi var neizlikties, Es tikai ar tevi gribu tikties, Es gribu, lai tikai tu manī skaties, - Kad tu manī skaties, es esmu patiess. Kad tu manī skaties, es esmu patiess, Mūsu dzīvē vēl simtiem vilcienu aties Un tūkstošiem jūdžu būs jāiet vēl kājām Un varbūt bez ūdens, bez sāls un bez mājām. Bez ceļa, bez ūdens, bez sāls un bez mājām Man liekas, mēs tūkstošiem jūdžu jau gājām. Tavs skatiens bij traks, un tavs skatiens bij prātīgs, Tavs augums kā rudzu maize bij sātīgs. Tavs augums kā rudzu maize ir sātīgs, Ta zeme, ko min tavas kājas, man patiks, Pat sviedriem un asinīm saindēta Tā zeme, ko min tavas kājas, būs svēta. Šī zeme, ko min tavas kājas būs svēta. Balti ķirši un sarkanas rozes zied sētā. Kā laiku un telpu, un bezgalību Es tevi gribu.

Trădarea nu are limite sau reguli, iar într-o lume condusă pe baza uneltirilor şi războaielor, pătată de sângele atâtor oameni care şi-au jertfit tot ce aveau mai de preţ, sperând că astfel vor avea o şansă să supravieţuiască, taberele se schimbă în permanență şi adeseori cei în care aveai încredere, cei pe care îi iubeai şi îi apărai cu propria viaţă sunt primii care îţi întorc spatele şi aleg o altă Soartă, una mai uşoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas loiali propriei credinţe.

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constaîind o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămîi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, avînd surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, pînă cînd într-o zi simți că mai presus de aprecierea ta femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adînc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decît cele aduse de sevele pămîntului. Întinzi brațele spre primavara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întîlnit-o. Te miri că n-ai vazut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidentă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricît ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.

- Adevărat nu înseamnă felul cum eşti făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ţi se-ntâmplă. Când cineva ţine la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU ADEVĂRAT, atunci devii şi tu Adevărat. - Şi doare? a întrebat Iepurele. - Uneori, a zis Calul de Piele, care nu minţea niciodată. Dar când eşti Adevărat, nu iei în seamă durerea. - Şi se întamplă dintr-odată, ca şi cum te-ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat Iepurele. - Nu se-ntâmplă dintr-odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Şi durează mult. De-asta nu prea li se-ntîmplă celor care se sparg uşor, au muchii tăioase sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, când ajungi Adevărat, nu mai ai mult păr, îţi ies ochii din găvane, te lasă încheieturile şi eşti ponosit. Dar lucrurile astea n-au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poti să fii urât decât pentru cei care nu-nţeleg.

You can tell if a discipline is BS if the degree depends severely on the prestige of the school granting it. I remember when I applied to MBA programs being told that anything outside the top ten or twenty would be a waste of time. On the other hand a degree in mathematics is much less dependent on the school (conditional on being above a certain level, so the heuristic would apply to the difference between top ten and top two thousand schools). The same applies to research papers. In math and physics, a result posted on the repository site arXiv (with a minimum hurdle) is fine. In low-quality fields like academic finance (where papers are usually some form of complicated storytelling), the “prestige” of the journal is the sole criterion.

nu mai e nimic de făcut; trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii, adăugai eu turburat. Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi de definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte, în sensul concret al cuvântului. Adică numai eventuala ei moarte îţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât trăieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei

Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.

I wish I'd been accepted sooner and better. When I was younger, not being accepted made me enraged, but now, I am not inclined to dismantle my history. If you banish the dragons, you banish the heroes--and we become attached to the heroic strain in our personal history. We choose our own lives. It is not simply that we decide on the behaviors that construct our experience; when given our druthers, we elect to be ourselves. Most of us would like to be more successful or more beautiful or wealthier, and most people endure episodes of low self-esteem or even self-hatred. We despair a hundred times a day. But we retain the startling evolutionary imperative for the fact of ourselves, and with that splinter of grandiosity we redeem our flaws. These parents have, by and large, chosen to love their children, and many of them have chosen to value their own lives, even though they carry what much of the world considers an intolerable burden. Children with horizontal identities alter your self painfully; they also illuminate it. They are receptacles for rage and joy-even for salvation. When we love them, we achieve above all else the rapture of privileging what exists over what we have merely imagined. A follower of the Dalai Lama who had been imprisoned by the Chinese for decades was asked if he had ever been afraid in jail, and he said his fear was that he would lose compassion for his captors. Parents often think that they've captured something small and vulnerable, but the parents I've profiled here have been captured, locked up with their children's madness or genius or deformity, and the quest is never to lose compassion. A Buddhist scholar once explained to me that most Westerners mistakenly think that nirvana is what you arrive at when your suffering is over and only an eternity of happiness stretches ahead. But such bliss would always be shadowed by the sorrow of the past and would therefore be imperfect. Nirvana occurs when you not only look forward to rapture, but also gaze back into the times of anguish and find in them the seeds of your joy. You may not have felt that happiness at the time, but in retrospect it is incontrovertible. For some parents of children with horizontal identities, acceptance reaches its apogee when parents conclude that while they supposed that they were pinioned by a great and catastrophic loss of hope, they were in fact falling in love with someone they didn't yet know enough to want. As such parents look back, they see how every stage of loving their child has enriched them in ways they never would have conceived, ways that ar incalculably precious. Rumi said that light enters you at the bandaged place. This book's conundrum is that most of the families described here have ended up grateful for experiences they would have done anything to avoid.

Moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată o virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cea a vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comporamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.

if i or anybody don't know where it her his my next meal's coming from i say to hell with that that doesn't matter (and if he she it or everybody gets a bellyful without lifting my finger i say to hell with that i say that doesn't matter) but if somebody or you are beautiful or deep or generous what i say is whistle that sing that yell that spell that out big (bigger than cosmic rays w ar earthquakes famine or the ex prince of whoses diving into a whatses to rescue miss nobody's probably handbag) because i say that's not swell (get me) babe not (understand me) lousy kid that's something else my sweet (i feel that's true)

I looked through the Gideon Bible in my motel room for tales of great destruction. The sun was risen upon the Earth when Lot entered into Zo-ar, I read. Then the Lord rained upon Sodom and upon Gomorrah brimstone and fire from the Lord out of Heaven; and He overthrew those cities, and all the plain, and all the inhabitants of the cities, and that which grew upon the ground. So it goes. Those were vile people in both those cities, as is well known. The World was better off without them. And Lot's wife, of course, was told not to look back where all those people and their homes had been. But she did look back, and I love her for that, because it was so human. So she was turned to a pillar of salt. So it goes.

Amar é, sempre, ser vulnerável. Para que nunca se sofra com isso, aconselha-se não se amar algo, ou mesmo, alguém. Se sugere proteger a si mesmo nos próprios hobbies, mimos e zelos, evitar qualquer envolvimento com as pessoas, guardar o coração na segurança do caixão do próprio ego. Dessa forma, nessa tumba segura e tenaz, sem movimento ou ar, o seu coração provavelmente mudará para melhor. Sim, sim, ele não se partirá, antes se tornará indestrutível, impenetrável, invencível ou inalienável!: ele nunca precisará de algum perdão. Mas essa comprável alternativa sistemática de proteção de tragédias, é preciso que se diga, é condenatória. Isso, porque o único lugar que existe além do céu, onde se pode estar perfeitamente a salvo de todos os acidentes e perturbações do amor, é o inferno

Yet surely that story she had imagined was a real thing? If you created a story with your mind surely it was just as much there as a piece of needlework that you created with your fingers? You could not see it with your bodily eyes, that was all....the invisible world must be saturated with the stories that men tell both in their minds and by their lives. They must be everywhere, these stories, twisting together, penetrating existence like air breathed into the lungs, and how terrible, how awful, thought Henrietta, if the air breathed should be foul. How dare men live, how dare they think or imagine, when every action and every thought is a tiny thread to ar or enrich that tremendous tapestried story that man weaves on the loom that God has set up, a loom that stretches from heaven above to hell below, and from side to side of the universe...

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

Vine un moment în viaţa omului în care trebuie să se trezească din rutină şi din amorţeala sufletului şi să-şi evalueze viaţa, cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe şi oameni. Un moment de sinceritate, în care să înceteze să se mai amăgească. De prea multe ori amânăm acel moment. Îl amânăm, poate, din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care-i iubim şi care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reuşită, sau poate pentru că încă nu suntem pregătiţi să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri şi să pornim spre drumuri noi. Nu e uşor... Pentru că un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de locuri şi renunţări la vise. Omul nu ştie cât este de puternic până când nu se aruncă în luptă. Iar teama de eşec îl face uneori laş şi îl obligă să se resemneze cu o viaţă lipsită de frumos şi de sens. Sau e posibil ca, uneori, omul să uite să se preţuiască şi trăieşte cu impresia că nu merită o viaţă frumoasă, că fericirea este pentru cei aleşi, şi de aceea nici nu îndrăzneşte măcar să spere, să viseze şi să lupte. Acest moment îl sperie... îl sperie schimbările drastice, alegerile, luptele, incertitudinile şi nu se gândeşte aproape deloc că el înseamnă, de fapt, un nou început, alte posibilităţi, o salvare dintr-o viaţă netrăită aşa cum ar trebui. Şi astfel îşi iroseşte viaţa şi se abandonează pe sine neputinţei. Iar într-o zi se trezeşte cu sufletul încărcat cu regrete şi cu convingerea că e prea târziu...

Într-o aşa serioasă măsură mi se pare de negîndită viaţa, încît dacă m-aş gîndi efectiv ce să răspund la o întrebare uzuală ca: "ce mai faci?" aş constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţă. Căci „fac“ o mie de lucruri: aş putea să spun că gîndesc, că sînt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic. Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să-l spun celui care mă întreabă? Şi nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i-l spun lui, acum? Şi mai mult: ce trebuie să-i spun lui,acum, despre mine?Aşadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri: a) adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b) să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) să aleg un lucru adevărat pentru clipa de faţă, pentru ceea ce se întîmplă acum între el şi mine; d) să fie totuşi un lucru al meu.Şi credeţi că astea sînt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…

Andy: Most of the things I did with her partly in mind. And if I said or did an inauthentic thing, I could almost hear her groaning over my shoulder. But now she's gone and I really don't know how I'll get along without her. Melissa: (Looking at him for the first time.) You'll survive, Andy... Andy: I have a wonderful wife, fine children, and a place in the world I feel proud of, but the death of Melissa suddenly leaves a huge gap in my life... Melissa: Oh now, Andy... Andy: The thought of never again being able to write to her, to connect to her, to get some signal back from her, fills me with an emptiness which is hard to describe. Melissa: Now Andy, stop... Andy: I don't think there are many men in this world who have had the benefit of such a friendship with such a woman. But it was more than friendship, too. I know now that I loved her. I loved her even from the day I met her, when she walked into second grade, looking like the lost princess of Oz. Melissa: Oh, Andy, PLEASE. I can't bear it. Andy: I don't think I've ever loved anyone the way I loved her, and I know I never will again. She was at the heart of my life, and already I miss her desperately. I just wanted to say this to you and to her. Sincerely, Andy Ladd. Melissa: Thank you, Andy.

Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

-Nu e niciodată prea târziu să îți întâlnești sufletul pereche! îmi spunea mereu zâmbind. -Cine știe ce înseamnă „târziu”? Probabil disperarea te face să spui asta, dar ce te faci dacă îl întâlnești tocmai când viața ta este la apus? Nu o să ți se pară târziu când o să te apuci să numeri anii care ar fi posibil să-ți rămână? Și asta dacă ești optimist, dacă nu, poți să te gândești că vei muri chiar mâine, sau chiar în clipa următoare. Inima ta va înceta să bată și atât! -Dar măcar l-am găsit! -Așa e, dar găsirea lui este cea mai mare fericire sau timpul petrecut alături? Chipul i s-a întunecat, și-a luat restul de bani și sacoșa de pe tejghea, mi-a întors spatele și a plecat, fără să spună nimic. Părea scufundat în mii de gânduri, căuta răspunsuri și soluții. Norocul însă l-a lovit, a întâlnit-o pe Ana când avea aproape 60 de ani. Era fericit. -Am găsit-o! Am găsit-o! Ți-am spus eu, niciodată nu e prea târziu. Când o privesc, simt că am ajuns acasă! Ea e „acasă” pentru mine. L-am privit cu o ușoară invidie dar și cu regret. -Știu ce ziceai atunci, nu am uitat. Zi de zi mi-au sunat vorbele tale în minte. Sunt fericit că am găsit-o. Cât despre timpul petrecut alături de ea, am făcut o mică magie, sau o înșelăciune, să-i zicem. De când am întâlnit-o am spus că vom schimba numele de „zi” cu cel de „săptămână”. „Săptămână” devine „lună” iar „luna” devine „an”. Până la urmă sunt cuvinte, nu ne acuză nimeni dacă le schimbăm între ele. Și o să fie secretul nostru. Așa păcălim timpul. Uite, azi a trecut deja un an. Mă duc să cumpăr un buchet de flori!

În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.