Ale Quotes

I couldn’t quite believe how much I seriously loved Aled Last, even if it wasn’t in the ideal way that would make it socially acceptable for us to live together until we die.

Fill with mingled cream and amber, I will drain that glass again. Such hilarious visions clamber Through the chamber of my brain — Quaintest thoughts — queerest fancies Come to life and fade away; What care I how time advances? I am drinking ale today.

It's no good trying to keep up old friendships. It's painful for both sides. The fact is, one grows out of people, and the only thing is to face it.

O iubire terminată e o mahmureală groaznică,pe care te juri că n-o să mai faci asta vreodată pentru că nu mai ai putere-şi oricum,undeva,cândva,la un colţ de plajă,pe o alee sau pe toboganul nu mai ştiu cărei zile te aşteaptă un sac de iubire gata să ţi se spargă din nou în cap.

It is better to think of church in the ale-house than to think of the ale-house in church.

Better beans and bacon in peace than cakes and ale in fear.

You probably think Aled Last and I are going to fall in love or something. Since he is a boy and I am a girl. I just wanted to say- we don't. That's all.

We don’t lock up books in this house,” Philippe said, “only food, ale, and wine. Reading Herodotus or Aquinas seldom leads to bad behavior.

A brief whiff of her mother had come through a cracked window that opened to a weed-infested courtyard. It was a fragrance that almost spoke to her, saying, 'Yes, it was an unjust end to the life of a good man.' A man who had accepted gratitude in the place of love, and who knew Magdalena's heart would always remain with Ales's father.

There is some delight in ale and wine And some in girls with ankles fine But my delight, yes always mine Is to dance with Jak O’ the Shadows We will toss the dice however they fall And snuggle the girls be they short or tall Then follow Lord Mat whenever he calls To dance with Jak O’ the Shadows.

Vă e teamă de consecinţele grave ale actelor dumneavoastră şi atunci inventaţi o morală sau o filosofie prin care vă puteţi dispensa de ele.

I know. But this is my point. this whole deal with you and Nick being out to people... I think you need to stop worrying about anyone else feelings. - Aled Last

Dacă omul va uita cu desăvârşire că există moarte, că există un sfârşit, riscăm să ne întoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie asta incontinuu este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte.

It comes in pints?

Ale: Are you manipulating me again? T.C.: Try not to fall for it. I dare you.

Dost thou think, because thou art virtuous, there shall be no more cakes and ale?

No ale for the girl, Birgit," Aidan said to the woman. "Do we not have milk?" Regin's face heated. And all the worse, because she would dearly love some milk.

Life is simple," I said. "Ale, women, sword, and reputation. Nothing else matters.

It turns out that one can perpetrate all manner of heinous villainy under a cloak of courtesy and good cheer. . .a man will forfeit all sensible self-interest if he finds you affable enough to share your company over a flagon of ale.

I'd listen to you for hours.

Thirstily he set it to his lips, and as its cool refreshment began to soothe his throat, he thanked Heaven that in a world of much evil there was still so good a thing as ale.

They weren't happy, and neither of them had touched the chicken or the ale---and yet they weren't unhappy either. There was an unmistakable air of natural intimacy about the picture and anybody would have said that they were conspiring together.

Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

Ma leg mai ales de fiintele care n-au nevoie de mine si pe care deodata le inlantui prin cea mai puternica legatura. Sunt gata sa dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau sa cedez nimic cui asteapta totul de la celalalt.

The Reformation was a time when men went blind, staggering drunk because they had discovered, in the dusty basement of late medievalism, a whole cellar full of fifteen-hundred-year-old, two-hundred proof Grace–bottle after bottle of pure distilate of Scripture, one sip of which would convince anyone that God saves us single-handedly. The word of the Gospel–after all those centuries of trying to lift yourself into heaven by worrying about the perfection of your bootstraps–suddenly turned out to be a flat announcement that the saved were home before they started…Grace has to be drunk straight: no water, no ice, and certainly no ginger ale; neither goodness, nor badness, not the flowers that bloom in the spring of super spirituality could be allowed to enter into the case.

ماها تو این زندکی تنگمون هی پاهامون به هم میپیچه و رو سر و کولِ هم زمین میخوریم . و خیال میکنیم تقصیر اون یکیه . غافل از اینکه این زندگیمونه که تنگه و ماها رو به جون همدیگه میندازه

Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adînc, atît de adînc, încît, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari - de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa...

Podívala jsem se na Mikeeho, který se usmíval. "Co je?" "Mám pindíka!" křikl. "Máš," přikývla jsem. Doufala jsem, že ho to za chvíli přestane bavit, ale spíš jsem byla smířená s tím, že se tomu tématu bude věnovat celý den. "Paige?" Najednou se tvářil vážně. "Jo?! "Máš taky pindíka?" Zavřela jsem oči a zhluboka se nadechla. Tohle bude dlouhý den.

Dost think because thou art virtuous there shall be no more cakes and ale?" (Twelfth Night)

Joscelin, is love supposed to make you feel like you’re sick and dying, and mad enough to hit someone and drunk with joy, and your heart’s a boulder n your chest trying to burst into a thousand pieces all at once?” “Mm-hmm.” He finished his ale. “That would be love.

Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.

Aku benci pada diriku karena tidak bisa melupakan A Ling. Tapi aku juga benci pada diriku sendiri karena membenci diriku sendiri yang tak bisa melupakan A Ling.

Nie damy rady zrobić dużo więcej, niż będziemy w stanie. Ale postarajmy się wszyscy, żeby to nie było dużo mniej

If there’s one thing that makes a man sick, it’s to have his ale poured out of an ugly hand.

Tak, człowiek jest śmiertelny, ale to jeszcze pół biedy. Najgorsze, że to, iż jest śmiertelny, okazuje się niespodziewanie, w tym właśnie sęk!

Nu trebuie să dispreţuieşti noaptea.În umbra ei s-au zămislit cele mai de seamă fapte şi cuceriri ale minţii.Întunericul a dat cel mai mare preţ luminii.

Actul sexual fără substratul pasiunii copleşitoare este o terfelire şi trupească şi sufletească de care trebuie să te ruşinezi în faţa oamenilor şi, mai ales a conştiinţei tale.

You probably think Aled Last and I are going to fall in love because he is a boy and I am a girl. I just wanted to say. We don't

(...) Ale, między nami, nie rób przy niej tego, co ostatnim razem, podczas kolacji. - Idzie ci o to, że rzuciłem widelcem w szczura? - Nie. Idzie mi o to, że trafiłeś, chociaż było ciemno. - Myślałem, że to będzie zabawne.

Kartik places a sovereign in the lady's cup, and I know that it's likely all he has. "Why did you do that?" I ask. He kicks a rock on the ground, balancing it nimbly between his feet like a ball. "She needed it." Father says it isn't good to give money to beggers. They'll only spend it unwisely on drink or other pleasures. "She might buy ale with it." He shrugs. "Then she'll have ale. It isn't the pound that matters; it's the hope...I know what it's like to fight for things that others take for granted.

Co Marseille?" řekl jsem. "Ale tam letíme normálně! to nás nemusíte unášet!" zvedl kapitán obočí. "Aspoň vidíte, jak jsem zákeřnej

I’ll have the bison burger and the pale ale on tap.” Jonah folds the lodge’s menu and hands it back to Chris. “And Calla will have a steak knife to drag across my jugular.

Bo widzisz, najgorszą samotnością nie jest ta, która otacza człowieka, ale ta pustka w nim samym.

A já myslel, že tě jako válečného zajatce propustili! Přesně tak... Mezinárodní právo nás trochu jako chránilo jako polské zajatce. Ale říšského Žida mohl zabít na ulici kdekdo!

Never refuse a cup of wine or a horn of ale,” Ser Arlan had once told him, “it may be a year before you see another.

An I must drink sour ale, I must, but never have I yielded to a man before, and that without would or mark upon my body. Nor, when I bethink me, will I yield now.

Vím že mě nemáš ráda ale já tě mám v krvi rozpuštěnou s bacily tetanu s vůní kouře a arniky a šlágry tak starými že je už vůbec nikdo nepamatuje

Last time I was sick, the guy I was seeing brought me a bottle of ginger ale… and expected me to pay him back for it. ~Jaime Vegas

Sweat, scalded meat, puke, blood, smoke and a dozen kinds of bad ale and wine: the bouquet of civilized nightlife

The ideal has many names and beauty is but one of them.

Jeho tvář zůstala prázdná, ale když promluvil, hlas neměl tak dokonale dutý jako obvykle. „S tím budeš muset přestat.“ „Proč? Docela si to užívám.“ Čelist se mu napnula, jak zaťal zuby. Vytočit pana Nedotknutelného – hotovo. Teď už můžu v klidu umřít. Moment, to už mám vlastně taky splněno.

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

Niosła obrzydliwe, niepokojąco żółte kwiaty. Diabli wiedzą, jak się te kwiaty nazywają, ale są to pierwsze kwiaty, jakie się wiosną pokazują w Moskwie. Te kwiaty rysowały się bardzo wyraziście na tle jej czarnego płaszcza.

Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!...

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!

But right now, at the wedding supper, a bigger problem was emerging. Every time G thought about how to break the news to her, he gulped down a cup of ale. And he thought about it a lot. Every time he looked at his new bride. And he looked at her a lot.

Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut:ataci. Râzi,îți ascuți dinții și cuțitul,întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu,fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus,dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.

It's very hard to be a gentleman and a writer.

Suffering is a gift. In it is hidden mercy.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

Kocur i teraz się wtrącił: -Za to ja wyglądam jak najprawdziwsza halucynacja. Proszę zwrócić uwagę na mój profil w świetle księżyca. - Wlazł w słup księżycowego światła i chciał coś jeszcze dodać, ale poproszono go, żeby się zamknął, więc odparł: - Dobrze, dobrze, mogę milczeć! Będę milczącą halucynacją. - I zamilkł.

It must be that there is something naturally absurd in a sincere emotion, though why there should be I cannot imagine, unless it is that man, the ephemeral inhabitant of an insignificant planet, with all his pain and all his striving is but a jest in an eternal mind.

Past the flannel plains and blacktop graphs and skylines of canted rust, and past the tobacco-brown river overhung with weeping trees and coins of sunlight through them on the water downriver, to the place beyond the windbreak, where untilled fields simmer shrilly in the A.M. heat: shattercane, lambsquarter, cutgrass, saw brier, nutgrass, jimson-weed, wild mint, dandelion, foxtail, spinecabbage, goldenrod, creeping Charlie, butterprint, nightshade, ragweed, wild oat, vetch, butcher grass, invaginate volunteer beans, all heads nodding in a soft morning breeze like a mother’s hand on your check. An arrow of starlings fired from the windbreak’s thatch. The glitter of dew that stays where it is and steams all day. A Sunflower, four more one bowed, and horses in the distance standing rigid as toys. All nodding. Electric sounds of insects at their business. Ale-colored sunshine and pale sky and whorls of cirrus so high they cast no shadow. Insects all business all the time. Quartz and chert and schist and chondrite iron scabs in granite. Very old land. Look around you. The horizon trembling, shapeless. We are all of us brothers.

The language in which we are speaking is his before it is mine. How different are the words HOME, CHRIST, ALE, MASTER, on his lips and on mine! I cannot speak or write these words without unrest of spirit. His language, so familiar and so foreign, will always be for me an acquired speech. I have not made or accepted its words. My voice holds them at bay. My soul frets in the shadow of his language.

Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta".

But I’d already started running—no, sprinting toward the trees across the grass, the rain already heavy enough that it kept stinging my eyes, Brian galloping along beside me. After a moment I could hear Aled running too, and I glanced behind me and stretched out my arm to him and cried, “Come along!” and he did; he reached out and took my hand and we ran like that through the countryside in the rain, and then he laughed, and it reminded me of a child’s laugh, and I wished people could always laugh and run like that.

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.

The Americans, who are the most efficient people on the earth, have carried [phrase-making] to such a height of perfection and have invented so wide a range of pithy and hackneyed phrases that they can carry on an amusing and animated conversation without giving a moment’s reflection to what they are saying and so leave their minds free to consider the more important matters of big business and fornication.

Am mai văzut fotografii de-ale ei de cînd era doar o adolescentă. Toate mi s-au părut cu neputinţă de suportat, ca şi cînd ai vrea să ţii mîna pe un fier înroşit. Nici nu ştia că exişti cînd şi le-a făcut, iar faptul că ai pierdut momente atît de preţioase din viaţa ei că a risipit atîta emoţie pentru altcineva decît pentru tine, chiar dacă pentru nimeni, este de neînţeles, de netrăit.

Singurătatea absolută? O concep cîteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stînd pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtînd după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. îmi plac curbele căilor ferate. Sînt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor.

- (…) Jak Niemcowi powiesz “zakazane”, to znaczy “zakazane”. Jak Ruskiemu to powiesz - to samo. Spróbuj powiedzieć to Polakowi. “Zakazane” to są dla niego od razu trzy możliwości: częściowo zakazane i trzeba ściemniać, zakazane, ale nie do końca, tak jakby zakazane i niezakazane jednocześnie. I najprostsza możliwość. Zakazane? Aha, to znaczy nikt nic nie wie i rób, co chcesz. - Jezu Chryste, nigdy nie zrozumiem tego narodu. Jak wyście przetrwali tyle wieków? - Właśnie dzięki temu.

The tavern keeper, a wiry man with a sharp-nosed face, round, prominent ears and a receding hairline that combined to give him a rodentlike look, glanced at him, absentmindedly wiping a tankard with a grubby cloth. Will raised an eyebrow as he looked at it. He'd be willing to bet the cloth was transferring more dirt to the tankard then it was removing. "Drink?" the tavern keeper asked. He set the tankard down on the bar, as if in preparation for filling it with whatever the stranger might order. "Not out of that," Will said evenly, jerking a thumb at the tankard. Ratface shrugged, shoved it aside and produced another from a rack above the bar. "Suit yourself. Ale or ouisgeah?" Ousigeah, Will knew, was the strong malt spirit they distilled and drank in Hibernia. In a tavern like this, it might be more suitable for stripping runt than drinking. "I'd like coffee," he said, noticing the battered pot by the fire at one end of the bar. "I've got ale or ouisgeah. Take your pick." Ratface was becoming more peremptory. Will gestured toward the coffeepot. The tavern keeper shook his head. "None made," he said. "I'm not making a new pot just for you." "But he's drinking coffee," Will said, nodding to one side. Inevitably the tavern keeper glanced that way, to see who he was talking about. The moment his eyes left Will, an iron grip seized the front of his shirt collar, twisting it into a knot that choked him and at the same time dragged him forward, off balance, over the bar,. The stranger's eyes were suddenly very close. He no longer looked boyish. The eyes were dark brown, almost black in this dim light, and the tavern keeper read danger there. A lot of danger. He heard a soft whisper of steel, and glancing down past the fist that held him so tightly, he glimpsed the heavy, gleaming blade of the saxe knife as the stranger laid it on the bar between them. He looked around for possible help. But there was nobody else at the bar, and none of the customers at the tables had noticed what was going on. "Aach...mach co'hee," he choked. The tension on his collar eased and the stranger said softly, "What was that?" "I'll...make...coffee," he repeated, gasping for breath. The stranger smiled. It was a pleasant smile, but the tavern keep noticed that it never reached those dark eyes. "That's wonderful. I'll wait here.

The things of your life arrived in their own time, like a train you had to catch. Sometimes this was easy, all you had to do was step onto it, the train was plush and comfortable and full of people smiling at you in a hush, and a conductor who punched your ticket and tousled your head with his big hand, saying, Ain’t you pretty, ain’t you the prettiest girl now, lucky lady taking a big train trip with your daddy, while you sank into the dreamy softness of your seat and sipped ginger ale from a can and watched the world float in magical silence past your window, the tall buildings of the city in the crisp autumn light and then the backs of the houses with laundry flapping and a crossing with gates where a boy was waving from his bicycle, and then the woods and fields and a single cow eating grass....... .....Because sometimes it was one way, easy, and sometimes it was the other, not easy; the things of your life roared down to you and it was all you could do to grab hold and hang on. Your old life ended, and the train took you away to another...

„– Będę czujny – westchnął. – Ale nie sądzę, żeby twój wytrawny gracz był w stanie mnie zaskoczyć. Nie po tym, co ja tu przeszedłem. Rzucili się na mnie szpiedzy, opadły wymierające gady i gronostaje. Nakarmiono mnie nie istniejącym kawiorem. Nie gustujące w mężczyznach nimfomanki podawały w wątpliwość moją męskość, groziły gwałtem na jeżu, straszyły ciążą, ba, nawet orgazmem, i to takim, któremu nie towarzyszą rytualne ruchy. Brrr... - Piłeś?

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

Bywają wielkie zbrodnie na świecie, ale chyba największą jest zabić miłość. Tyle lat upłynęło, prawie pół wieku ; wszystko przeszło: majątek, tytuły, młodość, szczęście... Sam tylko żal nie przeszedł i pozostał, mówię ci, taki świeży, jakby to było wczoraj. Ach, gdyby nie wiara, że jest inny świat, w którym podobno wynagrodzą tutejsze krzywdy, kto wie, czy nie przeklęłoby się i życia, i jego konwenansów...

Decalogul nesimtitului 1. Fii strident. Lupta cu toate mijloacele împotriva discretiei. 2. Nu te gândi la ceilalti. Fii egocentric. 3. Patrunde pretutindeni. Nu te lasa marginalizat. 4. Fa prozeliti. O sa vezi ca nu e foarte greu. 5. Batjocoreste lucrurile grave. Practica persiflarea mai ales când nu e cazul. 6. Arata-te opac la argumentele celorlalti. Eventual refuza-le de plano. 7. Cauta mereu prim-planul. Încearca sa fii contaminant. 8. Evita sa-ti pui întrebari. Drumul tau e unul al certitudinilor. 9. Convinge lumea sa se plieze pe setul tau de non-valori. Nu accepta compromisuri. 10. Nu uita ca marele tau dusman e bunul-simt. Combate-l cu fiecare gest si cuvânt.

I reached for a Coca-Cola. “Want some?” I asked. “I do not drink caffeine,” he said. “Wow, you make me look like a bad girl; that's hard to do.” He cracked a big smile for the first time I'd seen, and a huge dimple appeared in his right cheek. A butterfly wing flapped in my stomach. I turned my attention back to the drinks, fumbling a little for a cup. “Don't let me pressure you,” I said. “I was only kidding. We don't need you all hyped up on caffeine. How about ginger ale instead?" “Is that drink not only for upset stomachs?

He knew I was gay for ages," he said, his voice soft. "We both did. Since we were, like, ten or eleven, maybe. As soon as we understood what gay was, we knew that's what I was. We... We used to kiss sometimes, when we were kids. When we were alone. Just little childish kisses, little pecks on the lips because we thought it was fun. We were always... really affectionate with each other. We'd cuddle and... we were kind to each other, rather than nasty like most children. I think we were so caught up in each other that we just... missed all the heteronormative propaganda that's thrust at you when you're that age. We didn't really realize it was weird until - yeah, until we were ten or eleven. But that didn't really stop us. I guess... I guess I always felt like it was more romantic than Aled did. Aled always just treated it like it was something that friends did rather than boyfriends. Aled... he's always been weird. He doesn't care what people think. He doesn't even, like, register the social norms... he's just caught up in his own little world.

Equally arresting are British pub names. Other people are content to dub their drinking establishment with pedestrian names like Harry’s Bar and the Greenwood Lounge. But a Briton, when he wants to sup ale, must find his way to the Dog and Duck, the Goose and Firkin, the Flying Spoon, or the Spotted Dog. The names of Britain’s 70,000 or so pubs cover a broad range, running from the inspired to the improbable, from the deft to the daft. Almost any name will do so long as it is at least faintly absurd, unconnected with the name of the owner, and entirely lacking in any suggestion of drinking, conversing, and enjoying oneself. At a minimum the name should puzzle foreigners-this is a basic requirement of most British institutions-and ideally it should excite long and inconclusive debate, defy all logical explanation, and evoke images that border on the surreal.

Past the flannel plains and blacktop graphs and skylines of canted rust, and past the tobacco-brown river overhung with weeping trees and coins of sunlight through them on the water downriver, to the place beyond the windbreak, where untilled fields simmer shrilly in the A.M. heat: shattercane, lamb's-quarter, cutgrass, sawbrier, nutgrass, jimsonweed, wild mint, dandelion, foxtail, muscadine, spinecabbage, goldenrod, creeping charlie, butter-print, nightshade, ragweed, wild oat, vetch, butcher grass, invaginate volunteer beans, all heads gently nodding in a morning breeze like a mother's soft hand on your cheek. An arrow of starlings fired from the windbreak's thatch. The glitter of dew that stays where it is and steams all day. A sunflower, four more, one bowed, and horses in the distance standing rigid and still as toys. All nodding. Electric sounds of insects at their business. Ale-colored sunshine and pale sky and whorls of cirrus so high they cast no shadow. Insects all business all the time. Quartz and chert and schist and chondrite iron scabs in granite. Very old land. Look around you. The horizon trembling, shapeless. We are all of us brothers. Some crows come overhead then, three or four, not a murder, on the wing, silent with intent, corn-bound for the pasture's wire beyond which one horse smells at the other's behind, the lead horse's tail obligingly lifted. Your shoes' brand incised in the dew. An alfalfa breeze. Socks' burrs. Dry scratching inside a culvert. Rusted wire and tilted posts more a symbol of restraint than a fence per se. NO HUNTING. The shush of the interstate off past the windbreak. The pasture's crows standing at angles, turning up patties to get at the worms underneath, the shapes of the worms incised in the overturned dung and baked by the sun all day until hardened, there to stay, tiny vacant lines in rows and inset curls that do not close because head never quite touches tail. Read these.

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

He said he was - this is exactly what he said - he said he was sitting at the table in the kitchen, all by himself, drinking a glass of ginger ale and eating saltines and reading 'Dombey and Son', and all of a sudden Jesus sat down in the other chair and asked if he could have a small glass of ginger ale. A small glass, mind you - that's exactly what he said. I mean he says things like that, and yet he thinks he's perfectly qualified to give me a lot of advice and stuff! I could just spit! I could! It's like being in a lunatic asylum and having another patient all dressed up as a doctor come over to you and start taking your pulse or something…

T is sweet to win, no matter how, one's laurels, By blood or ink; 't is sweet to put an end To strife; 't is sometimes sweet to have our quarrels, Particularly with a tiresome friend: Sweet is old wine in bottles, ale in barrels; Dear is the helpless creature we defend Against the world; and dear the schoolboy spot We ne'er forget, though there we are forgot. But sweeter still than this, than these, than all, Is first and passionate Love—it stands alone, Like Adam's recollection of his fall; The Tree of Knowledge has been plucked—all 's known— And Life yields nothing further to recall Worthy of this ambrosial sin, so shown, No doubt in fable, as the unforgiven Fire which Prometheus filched for us from Heaven.

He was sitting in the back of the booth, and Lila on the outside edge, as far from him as possible. She couldn't shake the feeling he was watching her beneath that brimmed cap, even though every time she checked, his attention was leveled on the tavern behind her head. His fingers traced absent pattern in a pool of spilled ale, but his green eye twitched in concentration. It took her several long seconds to realize he was counting bodies in the room. "Nineteen," she said coolly, and Alucard and Kell both looked at her as if she'd spoken out of turn, but Holland simply answered, "Twenty," and despite herself, Lila swiveled in her seat. She did a swift count. He was right. She'd missed on e of the men behind the bar. Dammit. "If you have to use your eyes," he added, "you're doing it wrong.

My jsme příběhy. My jsme mýty a pohádky. Jsme poezie. Naše životy jsou knihy. Knihy plné listů popsaných rukopisem vlastního štěstí a smutku, vlastních úspěchů a porážek. Jsme stránky popsané lidmi a událostmi, které nás potkaly. hýčkáme rukopisy těch, co nás okouzlili krásou svých těl a duší, těch, co nás obdarovali světlem a poznáním, rukopisy, které hřály a chladily. Rukopisy milovaných. Jenže naše knihy skrývají v nitru i listy temnější než tiskařská čerň. Stránky poleptané bolestí a křivdami. Stránky bezohledně počmárané, znásilněné lidmi a událostmi, které vtrhly do našich životů jako potopa, jako mor. Stránky černé zaschlou krví utrpení a bezmoci. Stránky bolavé ostnatými dráty. Bez lidských tváří. jsme knihy plné otřesných věcí, o kterých jsme nikdy nechtěli psát. Kruté mýty a krvavé balady. Můžete je zkusit vymazat. Vymazat tiskařskou čerň. Můžete je zkusit vytrhnout. Vytrhnout si srdce z těla. Můžete je zkusit upálit. Ale je ten, kdo hází knihy do ohně, ještě člověkem?

As we grow older we become more conscious of the complexity, incoherence, and unreasonableness of human beings; this indeed is the only excuse that offers for the middle-aged or elderly writer, whose thoughts should more properly be turned to graver matters, occupying himself with the trivial concerns of imaginary people. For if the proper study of mankind is man it is evidently more sensible to occupy yourself with the coherent, substantial, and significant creatures of fiction than with the irrational and shadowy figures of real life.

-Zaledwieś się zjawił na dachu, a już palnąłeś głupstwo. Chcesz wiedzieć, na czym ono polega? Na intonacji twego głosu. To, co powiedziałeś, powiedziałeś w sposób zdający się świadczyć, że nie uznajesz cieni ani zła. Bądź tak uprzejmy i spróbuj przemyśleć następujący problem – na co by się zdało twoje dobro, gdyby nie istniało zło i jak by wyglądała ziemia, gdyby z niej zniknęły cienie? Przecież cienie rzucają przedmioty i ludzie. Oto cień mojej szpady. Ale są również cienie drzew i cienie istot żywych. A może chcesz złupić całą kulę ziemską, usuwając z jej powierzchni wszystkie drzewa i wszystko, co żyje, ponieważ masz taką fantazję, żeby się napawać niezmąconą światłością? Jesteś głupi. -Nie zamierzam z tobą dyskutować, stary sofisto – odparł Mateusz Lewita. -Nie możesz ze mną dyskutować, z powodu, o którym już wspomniałem, albowiem jesteś głupi (…).

Să încerci să dormi e o înfrîngere, şi nu una curată – eşti ţinut ca în portocala mecanică cu pleoapele răsfrînte ca să te holbezi la o stivă de eşecuri nenorocite, între care se află greşelile altora şi ale tale, decese şi copii legalizate, lama rece pe care te deplasezi ca un cursor de plastic, amintirile scîrbite ele de tine cum eşti tu de ele, şi nu în ultimul rînd replicile usturătoare pe care nu le-ai găsit. Plus acele lucruri mai grele. Dacă o cană cade de pe masă şi se face ţăndări, nu ţi-ar trece prin cap să încerci să mai bei din ea. În schimb, nimic nu te poate face să încetezi să mai aparţii unei iubiri care s-a terminat. Nimic nu poate fi suficient de dur pentru tine încît să renunţi, încît să te potoleşti, nici evidenţa nepăsării celuilalt, sau a trădării lui, nici evidenţa neputinţei tale sau chiar a propriei tale trădări. Nu te gîndeşti decît la cum să bei din nou din cana care s-a făcut ţăndări.

They also keep a horned cow as proud as any queen; But music turns her head like ale, And makes her wave her tufted tail and dance upon the green. ... So the cat on his fiddle played hey-diddle-diddle, a jig that would wake the dead: He squeaked and sawed and quickened the tune, While the landlord shook the Man of the Moon: 'It's after three' he said. They rolled the Man slowly up the hill and bundled him into the Moon, While his horses galloped up in rear, And the cow came capering like a deer, and a dish ran up with the spoon. Now quicker the fiddle went deedle-dum-diddle; the dog began to roar, The cow and the horses stood on their heads; The guests all bounded from their beds and danced upon the floor. With a ping and a pong the fiddle-strings broke! the cow jumped over the Moon, And the little dog laughed to see such fun, And the Saturday dish went off at a run with the silver Sunday spoon. The round Moon rolled behind the hill, as the Sun raised up her head. She hardly believed her fiery eyes; For though it was day, to her surprise they all went back to bed!

Robin Hood. To a Friend. No! those days are gone away, And their hours are old and gray, And their minutes buried all Under the down-trodden pall Ofthe leaves of many years: Many times have winter's shears, Frozen North, and chilling East, Sounded tempests to the feast Of the forest's whispering fleeces, Since men knew nor rent nor leases. No, the bugle sounds no more, And the twanging bow no more; Silent is the ivory shrill Past the heath and up the hill; There is no mid-forest laugh, Where lone Echo gives the half To some wight, amaz'd to hear Jesting, deep in forest drear. On the fairest time of June You may go, with sun or moon, Or the seven stars to light you, Or the polar ray to right you; But you never may behold Little John, or Robin bold; Never one, of all the clan, Thrumming on an empty can Some old hunting ditty, while He doth his green way beguile To fair hostess Merriment, Down beside the pasture Trent; For he left the merry tale, Messenger for spicy ale. Gone, the merry morris din; Gone, the song of Gamelyn; Gone, the tough-belted outlaw Idling in the "grene shawe"; All are gone away and past! And if Robin should be cast Sudden from his turfed grave, And if Marian should have Once again her forest days, She would weep, and he would craze: He would swear, for all his oaks, Fall'n beneath the dockyard strokes, Have rotted on the briny seas; She would weep that her wild bees Sang not to her---strange! that honey Can't be got without hard money! So it is; yet let us sing Honour to the old bow-string! Honour to the bugle-horn! Honour to the woods unshorn! Honour to the Lincoln green! Honour to the archer keen! Honour to tight little John, And the horse he rode upon! Honour to bold Robin Hood, Sleeping in the underwood! Honour to maid Marian, And to all the Sherwood clan! Though their days have hurried by Let us two a burden try.

She hardly knew what to do, it had been so long since such strong feelings had borne down on her. It was like carrying another creature inside her, and nothing so benign and natural as a baby. Undamped, untamed, the pain and exultation of her attachment to them blew through Liga like a storm-wind carrying sharp leaves and struggling birds. How long she had known her daughters, and how well, and in what extraordinary vividness and detail! How blithely she had done the work of rearing them - it seemed to her now that she had had cause for towering, disabling anxieties about them; that what had seemed little plaints and sorrows in their childhoods were in fact off-drawings from much greater tragedies, from which she had tried to keep them but could not. And the joys she had had of them, too, their embraces and laughter - it was all too intense to be endured, this connection with them, which was a miniature of the connection with the forces that drove planet and season - the relentlessness of them, the randomness, the susceptibility to glory, to accident, to disaster. How soft had been her life in that other place, how safe and mild! And here she was, back where terrors could immobilize her, and wonders too; where life might become gulps of strong ale rather than sips of bloom-tea. She did not know whether she was capable of lifting the cup, let alone drinking the contents.

Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ a reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor. Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc.

Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.

În lumea consumistă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie «elitistă» în faţa unei fericiri «populare». Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.