Alberto Moravia Quotes

Good writers are monotonous, like good composers. They keep trying to perfect the one problem they were born to understand.

And we all know love is a glass which makes even a monster appear fascinating.

You can't think on purpose about somebody or something. Either you think about them naturally or you don't think at all.

When you aren't sincere you need to pretend, and by pretending you end up believing yourself; that's the basic principle of every faith.

This thought strengthened in me my belief that all men, without exception, deserve to be pitied, if only because they are alive.

Every true writer is like a bird; he repeats the same song, the same theme, all his life. For me, this theme as always been revolt.

An uncertain evil causes anxiety because, at the bottom of one's heart, one goes on hoping till the last moment that it may not be true; a certain evil, on the other hand, instills, for a time, a kind of dreary tranquillity.

Loyalty, Signor Molteni, not love. Penelope is loyal to Ulysses but we do not know how far she loved him...and as you know people can sometimes be absolutely loyal without loving. In certain cases, in fact, loyalty is form of vengeance, of black-mail, of recovering one's self-respect. Loyalty, not love.

I gave up the unequal struggle against what appeared to be in my fate, indeed, I welcomed it with more affection. As one embraces a foe one can't defeat and I felt liberated.

...my boredom might be described as a malady affecting external objects and consisting of a withering process; an almost instantaneous loss of vitality--just as though one saw a flower change in a few seconds from a bud to decay and dust.

إن الأطفال ليسوا سوى خدعة تاريخية كبرى إن أول من زعم أن الأطفال كائنات بريئة لهو أجهل الناس بالأطفال

desire for normality; a longing to adapt to some recognized and general rule; a wish to be like everyone else, from the moment that being different meant being guilty.

Sai cosa si fa quando non se ne può più? Si cambia.

فمن المعروف أن المثقف يثأر من المرأة التي لا ترضخ له برميها بالجهل

إنني في سبيلي إلي الموت ولسوف أموت ولن أعي ذلك وسأستمر في الذهاب والمجيء حيا في الظاهر لكن ميتا في الواقع

Vedi, non c'è coraggio e non c'è paura... ci sono soltanto coscienza ed incoscienza... la coscienza è paura, l'incoscienza è coraggio.

Because the world to-day is so constructed that no one can do what he would like to do, and he is forced, instead, to do what others wish him to do. Because the question of money always intrudes—into what we do, into what we are, into what we wish to become, into our work, into our highest aspirations, even into our relations with the people we love!

What was the use of seeing things clearly if the only thing clarity brought was a new and deeper darkness?

لقد انفجرت قنبلة في رأسي لا أدري متي قنبلة جعلتني غير منتبه غير مبال شبيها بمن يسير في نومه

Ο μυθιστοριογράφος σου δίνει να δεις από την κλειδαρότρυπα αυτά που δεν μπορείς να δεις διαφορετικά.

... the mystery of all things, from the greatest to the least: everything can be explained, except their existence.

El amor propio es una bestia curiosa que puede dormir aun bajo los golpes más crueles; y luego se despierta, en cambio , herido de muerte por un simple rasguño.

They say that, if we manage to live without too great an effort, it is entirely owing to the automatism which makes us unconscious of a great part of our movements. In order to take one single step, it seems, we displace an infinite number of muscles, and yet, thanks to this automatism, we are unaware of it. The same thing happens in our relations with other people.

...обладание истиной не только позволяет, но и заставляет действовать.

- Ты не можешь понять, что значит для женщины больше не быть молодой... это хуже смерти! (Мать - Марчелло Клеричи)

The dark realization came to him that a difficult and miserable age had begun for him, and he couldn't imagine when it would end. [Puberty]

الألعاب!!الحيلة التقليدية و الخدعة الكبرى التي يستتر الأطفال خلفها ليقولوا و يمارسوا نفس الأشياء التي يقولها و يمارسها الكبار و لكن تحت ستار أنهم يلعبون

(...) aquilo que nos modifica não são os fatos extraordinários que acontecem uma só vez, mas sim esse hábito, essa longa aceitação das coisas contra as quais deixamos de nos revoltar.

De la misma forma que una barra de hierro sometida a una llamapersistente se ablanda y dobla, sentía entonces que el metal de mi ánimo era gradualmenteablandado y doblado por las angustias que lo oprimían.

Le esperienze che contano sono spesso quelle che non avremmo mai voluto fare, non quelle che decidiamo noi di fare. ALBERTO MORAVIA (1907-1990)

Our ideals, laws and customs should be based on the proposition that each generation in turn becomes the custodian rather than the absolute owner of our resources - and each generation has the obligation to pass this inheritance on in the future.

... Emilia'nın her türlü kusurdan arınmış olduğunu düşünüyordum ve benim de ona öyle göründüğümü varsayıyordum. Ya da belki ben onun kusurlarını, o da benimkileri görüyordu ama aşk duygusunun ürettiği gizemli bir dönüşüm nedeniyle bu kusurlar bize sadece bağışlanabilir değil, aynı zamanda sevilebilir görünüyordu; bunlar sanki kusur değil, türünün özel bir örneği olsa bile birer nitelikti. Her neyse, biz birbirimizi yargılamıyor, seviyorduk.

Aquella anormalidad que se traducía en su desapego, en su ausencia de la vida común? Los hombres normales no eran buenos, porque la normalidad se paga siempre, consciente o inconscientemente, a un precio muy caro, con una serie de complicidad, estupidez, vileza, cuando no precisamente de criminalidad.

Se sentía completamente tranquilo, frío; si acaso, un poco triste; era una tristeza misteriosa que consideraba ya inseparable de su carácter.

No era fácil distinguir la claridad del miedo. Y tal vez la mejor solución consistiría en guardar, como siempre, una actitud decorosa e impasible.

Ne možeš dati sud o onome koga voliš.

«Самолюбие - это загадочный зверь, который спокойно спит даже под градом самых страшных ударов и вдруг просыпается, раненный насмерть пустяковой царапиной.»

Giuro davanti a Dio che non toccherò mai più né i fiori, né le piante, né le lucertole.

L'innamoramento è una catastrofe esistenziale che ci coinvolge in maniera radicale anche se del tutto oscura.

It is what we are forced to do that forms our character, not what we do of our own free will

Things that are understood are not scandalized. Shock - scandal is basically fear. The scandal is, after all, the fear of losing one’s personality. In short, the shocked person is uncertain, hence a conformist.

I felt that the metal of my spirit, like a bar of iron that is softened and bent by a persistent flame, was being gradually softened and bent by the troubles that oppressed it. In spite of myself, I was conscious of a feeling of envy for those who did not suffer from such troubles, for the wealthy and the privileged; and this envy, I observed, was accompanied—still against my will—by a feeling of bitterness towards them, which, in turn, did not limit its aim to particular persons or situations, but, as if by an uncontrollable bias, tended to assume the general, abstract character of a whole conception of life. In fact, during those difficult days, I came very gradually to feel that my irritation and my intolerance of poverty were turning into a revolt against injustice, and not only against the injustice which struck at me personally but the injustice from which so many others like me suffered. I was quite aware of this almost imperceptible transformation of my subjective resentments into objective reflections and states of mind, owing to the bent of my thoughts which led always and irresistibly in the same direction: owing also to my conversation, which, without my intending it, alway harped upon the same subject. I also noticed in myself a growing sympathy for those political parties which proclaimed their struggle against the evils and infamies of the society to which, in the end I had attributed the troubles that beset me—a society which, as I thought, in reference to myself, allowed its best sons to languish and protected its worst ones. Usually, and in the simpler, less cultivated people, this process occurs without their knowing it, in the dark depths of consciousness where, by a kind of mysterious alchemy, egoism is transmuted into altruism, hatred into love, fear into courage; but to me, accustomed as I was to observing and studying myself, the whole thing was clear and visible, as though I were watching it happen in someone else; and yet I was aware the whole time that I was being swayed by material subjective factors, that I was transforming purely personal motives into universal reasons.

El, în definitiv, nu reușea decât să stârnească ilaritate: și nu știa să facă asta decât luând în batjocură anumite lucruri. Iar aceste lucruri, din întâmplare, erau tocmai acelea pe care nu reușise să le aibă în viață.

...the people--want to live in peace and to be loved for who they are, to fuck and be fucked. It means we are predestined by history to be the cuckolds of humanity...She betrayed us because we did not love her for who she is, without ulterior motives.

و قلت في نفسي ان الله , بعد ان خلق العالم , قد يكون احس هو الاخر بأن هذا العالم عارٍ من الأصالة تماما, و ربما راودته ,لهنيهة لا اكثر, فكرة هدمه. لكنه بالنظر الى انه اكثر شجاعة مني او اكثر اصرارا مني على الخطأ عدل عن تلك الفكرة . و هكذا استمر العالم في حياته, من زيف الي زيف ,و لااصالته تترسخ اكثر فاكثر .و القيت في الفراغ بالاوراق الاخيرة من مخطوطتي حتى من دون ان انظر اليها ,و رحت اتأملها و هي تدور في الهواء متجهة قصديا, إراديا, كما لو بانشراح صدر نحو كوم الأقذار فى الأرض المعدة للبناء. و على حين غرة خالجنى شعور بأننى ,بهذه الحركة الفظة في رمزيتها, قد صفيت ,فضلا عن طموحي الأدبي , كل حياتي الماضية.

It may seem strange, but the idea that Maurizio might also hold his own weapons, or even the same ones, did not occur to me. And yet I should have suspected that Nella and the Party could also be turned against me. But that is how we men are made: we see everything from our own point of view and have great difficulty imagining another perspective.

Per ciascuno di voi dovrei provare un certo sentimento, dico dovrei perché volta per volta mi sono accorto che le circostanze ne esigono sempre uno… È come andare ad un funerale o a delle nozze: in ambedue i casi un certo atteggiamento di gioia o di dolore è obbligatorio come il vestito di cerimonia…: non si può ridere seguendo una bara o piangere nel momento nel quale due sposi si scambiano l’anello… sarebbe scandaloso, peggio, inumano… chi per indifferenza non prova nulla, deve fingere… […] Soltanto, io non so fingere… e allora, capisci, a forza di sentimenti, di gesti, di parole, di pensieri falsi, la mia vita diventa tutta una commedia mancata.

Di questa angoscia, Michele aveva un timore doloroso: avrebbe voluto non pensarci, e come ogni altra persona, vivere minuto per minuto, senza preoccupazioni, in pace con se stesso e con gli altri; "essere un imbecille" sospirava qualche volta; ma quando meno se l'aspettava una parola, un'immagine, un pensiero lo richiamavano all'eterna questione; allora la sua distrazione crollava, ogni sforzo era vano, bisognava pensare [...] "Tutta questa gente sa dove va e cosa vuole, ha uno scopo, e per questo s'affretta, si tormenta, è triste, allegra, vive, io... io invece nulla... nessuno scopo... se non cammino sto seduto: fa lo stesso". [...] avrebbe voluto avere uno scopo qualsiasi, anche ingannevole, e non scalpicciare così, di strada in strada, fra la gente che ne aveva uno. "Dove vado?

He went up to the counter and asked for his preferred brand at the same time that three other people asked for the same cigarettes, and the tobacconist slid them rapidly across the marble of the countertop toward the four hands holding out money - four identical packs, which the four hands picked up with identical gestures. Marcello noticed that he took the pack, squeezed it to see if it was fresh enough, and then ripped off the seal the same way the other three did. He even noticed that two of the three tucked the pack back inte a small inner pocket in their jackets, as he did. Finally, one of the three stopped just outside the tobacconist’s to light a cigarette with a silver lighter exactly like his own. These observations stirred a satisfied, almost voluptuous pleasure in him. Yes, he was the same as the others, the same as everyone. The same as the men who bought the same brand of cigarettes, with the same gestures, even the men who turned at the passage of a women dressed in red, himself among them, to eye the quiver of her solid buttocks under the thin material of the dress. Even if, as in this last gesture, the similarity was due more to willed imitation in his case than to any real personal inclination.

Giovanotto è inutile che si arrampichi... qui è tutta pianura.

Dat is mijn misdaad... ik heb gezondigd in onverschilligheid...

Herkes kendi cennetini başkasının cehennemine koyar.

E così" egli domandò guardandola dal basso in alto "proprio non ne puoi più?". La vide annuire un poco impacciata dal tono confidenziale che assumeva il dialogo. “E allora”, soggiunse “sai cosa si fa quando non se ne può più? Si cambia”.

Fra le mille maniere di fare un'azione, scegliamo sempre istintivamente la peggiore.

The Risorgimento hymn returned to his mind and with it the recognition of all that Italy had once been and which, even now, amid the decadence and carelessness, still remained tragically magnificent.

For the working man there is no abyss...that's why he jumps.

Siamo tutti eguali' pensò 'fra le mille maniere di fare un'azione, scegliamo sempre istintivamente la peggiore.

Ella non si stupì; in fondo quella storia della lettera era assurda, nessuno poteva scriverle, nessuno l'amava... ma ciononostante le parve crudelmente ingiusto che così fosse; ingiusta questa assenza del miracolo [...] ingiusta questa meticolosa realtà: impallidì.

Non aveva fame, tra tutte quelle cose affamate della sua vita; in verità questa stanza nella quale avrebbe dovuto nutrirsi, si era nutrita di lei: tutti quegli oggetti inanimati avevano succhiato giorno per giorno la sua vitalità, con una tenacia più forte dei suoi vani tentativi di liberazione: nel legno cupo delle credenze panciute fluiva il suo miglior sangue; in quell'eterno bianco dell'aria si era dissolto il latte della sua carne, nel vecchio specchio là, di fronte al suo posto, era rimasta prigioniera l'immagine della sua adolescenza.

Quale era stata la mia intenzione, o meglio quella della Voce? Era stata da una parte trasgredire la legge che vieta il furto; dall’altra togliere all’oggetto rubato il carattere in qualche modo sacro che gli conferisce appunto la legge. E infatti, prima ancora che un portacipria, l’oggetto era una proprietà; rubandolo non per appropriamene ma per dimostrare a me stessa che era solo un oggetto e niente di più, io privavo del sacro alone della proprietà non soltanto il portacipria ma tutti gli oggetti del mondo. Così, con quel minimo furto, io avevo dissacrato tutte le proprietà, dal portacipria di metallo giallo del valore di poche migliaia di lire , fino ai palazzi da un miliardo.

Los hombres normales no eran buenos -siguió pensando- porque la normalidad se pagaba siempre, consciente o inconscientemente, a un precio muy caro y con una serie de complicidades varias, todas tan negativas; de insensibilidad, de estupidez, de vileza, cuando no derechamente de criminalidad

It is what we are forced to do that forms our character, not what we do of our own free will.

[...] mi innamorai nella sola maniera in cui sono capace di innamorarmi: lentissimamente, cominciando quasi con l'indifferenza e finendo con la passione.

« Lei ha letto l’,Ulysses di James Joyce? », lo interruppi furibondo, « lei sa chi è Joyce? » « Ho letto tutto quello che riguarda l’Odissea », rispose Rheingold in tono profondamente offeso, « ma lei... ». « Ebbene », proseguii con rabbia, « Joyce anche lui interpretò l’Odissea alla maniera moderna... e nell’opera di modernizzazione, ossia di avvilimento, di riduzione, di profanazione andò molto piú lontano di lei, caro Rheingold... Fece di Ulisse un cornuto, un onanista, un fannullone, un velleitario, un incapace; e di Penelope un’emerita puttana... e Eolo diventò la redazione di un giornale, la discesa agli inferi il funerale di un compagno di ribotte, Circe la visita ad un bordello, e il ritorno ad Itaca il ritorno a casa, a notte alta, per le vie di Dublino, non senza una sosta per pisciare ad un cantone... ma almeno Joyce ebbe l’avvertenza di lasciare stare il Mediterraneo, il mare, il sole, il cielo, le terre inesplorate dell’antichità... Mise tutto quanto per le strade fangose di una città del nord, nelle taverne, nei bordelli, nelle camere da letto, nei cessi... Niente sole niente mare, niente cielo... tutto moderno, ossia tutto abbassato, avvilito, ridotto alla nostra miserabile statura... Lei, invece, questa discrezione di Joyce non ce l’ha... e io allora, le ripteo, tra lei e Battista, preferisco Battista con tutta la sua cartapesta... Sí, preferisco Battista... Lei ha voluto sapere perché non voglio fare questa sceneggiatura... ora lo sa. »

وكنت بين فترة وفترة، بين حالات سأمي الجنونية أتساءل عما إذا لم أكن أتمنى أن أموت، وكان هذا سؤالا معقولا مادامت الحياة تسوءني إلى هذا الحد. ولكني كنت ألاحظ إذ ذاك في ذهول أني لم أكن أريد أن أموت على الرغم من أن الحياة لا تروق لي. وهكذا فإن هذه الاحتمالات المتلاصقة كانت تمر في رأسي، كرقصة باليه مشؤومة، ولم تكن للتوقف تجاه الاختيار الأقصى بين الحياة والموت. وكان يتفق لي أن أفكر في الواقع بأني كنت أقل رغبة بالموت مني بالاستمرار في الحياة على ذلك النحو.

Si accorse che poteva ormai guardarla con freddezza e oggettività, con sguardo sgombro di sentimento. Prima, quando l'amava ancora, la contemplava senza veramente vederla; adesso la vedeva, come si vede un oggetto qualsiasi, senza contemplarla. (Piccola e gelosa)

Non è solo chi è solo; è solo chi si sente solo.

Le fiabe sono vere/Folktales are are real

Lui tacque per un momento e poi, lentamente, disse: "Ebbene, io darei questa villa con tutto il suo giardino e quanto ci sta dentro per la tua baracca e per andare in giro a suonare ed essere disoccupato." Abbozzai un sorriso e proposi: "Beh, se lei vuole, possiamo fare a cambio." Non l'avessi mai detto. Mi saltò addosso come una furia e mi acchiappò per il maglione, in cima al petto: "Sì, a cambio... a patto, però, che oltre alla villa, ti prendi i miei sessant'anni, eh canaglia... e che ti prendi anche il tumore che ci ho qui nel collo e tante altre belle cose... eh canaglia." "Guardi come parla." "Tu mi dai i tuoi vent'anni e la tua salute e le tue speranze e ti prendi la villa e quanto ci sta dentro... eh canaglia, lo vuoi fare il cambio, di', lo vuoi fare il cambio?

Come doveva essere bello il mondo", quando la vita non era come ora ridicola, ma tragica e si moriva, e si uccideva, e si odiava, e di amava sul serio, e si versavano vere lacrime per vere sciagure, e tutti gli uomini erano fatti di carne ed ossa e attaccati alla realtà come alberi alla terra.

E ora cosa farò?" si domandava il ragazzo; ogni volta che osservava la mobilità e la continua agitazione della vita, la propria inerzia gli incuteva spavento.

Bravo, ma per te sarà come un gioco, sarà come i ragazzini quando giocano a far gli indiani: farai l'indiano, ma i veri indiani siamo noialtri, veri operai e veri disoccupati; tu sarai sempre un indiano finto, ci avrai sempre papà con i suoi magazzini, di riserva, per tenerti su il morale, anche se, per puntiglio, ti lascerai morire di fame e il morale, nella disoccupazione, è tutto, bello mio.

Era vară; în camera lui, cu vedere spre curte, căldura era sufocantă, Sergio stătea întins pe pat, pe jumătate gol, cu cartea în mână, încercând să se concentreze asupra lecturii. Dar reușea doar în parte și atenția îi era distrasă cât se poate de ușor [...] Iar când citea i se părea, ca și atunci când se plimba sau făcea orice altceva, că îl făcea doar cu o parte din ființa lui, aproape mecanic, în timp ce o altă parte rămânea îndepărtată și tulburată, chiar dacă nu ar fi putut spune de ce anume. Găsea totuși un soi de plăcere jalnică, aproape morbidă în această viață solitară, tăcută, palidă, pasivă și își reproșa această plăcere ca o dovadă în plus a neputinței sale și a lipsei sale de încredere.

Părea să-l considere tot mai mult pe Sergio un soi de pierde-vară din categoria tristă și inertă, un intelectual adică, iar de data asta Sergio nu putea spune că nu are dreptate, era într-adevăr un intelectual din cea mai rea speță, credea, un om a cărui inteligență nu avea nimic creativ, nici util, ci servea doar ca să-l îmbolnăvească și să-l paralizeze ca o otravă rafinată.

...simțea de fapt că, deși gândea ca ei, îi lipsea încă acea înflăcărare a inimii care topește rațiunile multiple ale minții în metalul unei convingeri unice. [...] Inima îi era înghețată și mintea sa nu știa să exprime decât îndoieli.