Afl Quotes

Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.

Ce pericole produc acei bărbați înduioșător de nesiguri care, necunoscându-și propria forță de atracție, au nevoie să afle mereu dacă sunt acceptabili pentru alte persoane!

Nu-mi închipui să se afle mulţi oameni pe cari viaţa şi vârsta să-i fi schimbat atât de puţin cât pe mine. Până la moarte voi rămâne acelaşi: un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat şi tainic.

Dacă, așa cum spunea amicul meu obsedat să afle dacă există dumnezeu, îți păstrezi sufletul după moarte, trebuie să ți-l însemni undeva foarte la vedere, ca nu cumva să îl încurci cu altul. Pentru că ar trebui să fie o mică graniță, o mică ruptură, în care să vă despărțiți pentru scurt timp, ca și cum l-ai depune în tăviță când treci prin detectorul de metale, după care reintri în posesia lui. Să știi să nu îl iei pe al altuia. Cine știe cum arată sufletele dezbrăcate de trupuri, poate că seamănă între ele, poate că nu se pot exprima, nu pot vorbi. Așa, marcat cu suferință, nu ai nicio șansă să-l încurci. Să pleci acasă, în celula ta din fundul iadului, cu sufletul altuia.

Ten days after Hoffa took the oath of office in 1957, the AFL-CIO kicked out the Teamsters, saying that they could get back in only if they got rid of “this corrupt control” of the union by Jimmy Hoffa and his racketeer union officials. On

Pentru el, universul nu era mai mare decat circumferinta matasoasa a fustei ei; isi reprosa ca n-o iubeste, i se facea dor s-o vada iar; si se intorcea repede, urca scara cu inima batand. Emma, in camera ei, isi facea toaleta; el intra cu pasi usori, o saruta pe spate, iar ea scotea un tipat. Nu se putea opri sa-i atinga tot timpul pieptenele, inelele, salul; uneori ii saruta zgomotos obrajii sau o coplesea cu un sirag de sarutari marunte de-a lungul bratului gol, din varful degetelor pana la umar; ea-l respingea, pe jumatate zambitoare si plictisita, ca pe un copil care se tine scai. Inainte sa se marite crezuse ca simtea iubire; dar fericirea care ar fi trebuit sa rezulte din aceasta iubire nefacandu-si aparitia, insemna ca s-a inselat, gandea ea. Si Emma incerca sa afle ce se intelegea de fapt in viata prin cuvinte ca desfatare, patima si betie, care i se parusera atat de frumoase in carti.

life we can’t control, she thought. We must accept the cork we are and stay afl, and bob gaily when we can. She

Dacă vrei să faci ceva și vrei să știi dacă-i o idee proastă, imaginează-ți că o vezi tipărită în ziar, ca să afle toată lumea.

Demersul suprem al ratiunii este sa afle ca exista o infinitate de lucruri care o depasesc. Si e o ratiune slaba daca nu ajunge pana acolo.

The well-paid leaders of the AFL were protected from criticism by tightly controlled meetings and by “goon” squads—hired toughs originally used against strikebreakers but after a while used to intimidate and beat up opponents inside the union.

Atunci cel cu mustatile lungi se ia de cel cu mutra albastra, vrand sa afle cum se poate sa pui caciulile pe capetele oamenilor, dar sa nu-i vezi. Iar cel cu mutra albastra refuza sa-i dea explicatii mustaciosului, clatina din cap si rade cu gura lui albastra.

Henric a fost un individ complex, impulsiv si schimbator, care se pricepea sa ii deruteze pe cei din jur atunci cand incercau sa afle motivele pentru care facea un lucru sau altul. In plus, este greu de crezut ca el insusi era suficient de lucid pentru a intelege de ce facea ceea ce facea.

Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".

Of all the places I hate, I think I might hate Melbourne the most. They’ve got a Labor premier, the only federal Greens MP, Adam Bandt, comes from there and they follow AFL, which is the sporting equivalent of watching a herd of gazelles run around an oval for two hours. Only in Melbourne, the snowflake capital of the world, would you get a point for missing a goal.

In September 1957 the Ethics Committee of the AFL-CIO charged that Dave Beck and Jimmy Hoffa had used “their official union positions for personal profit.” The AFL-CIO further charged that Hoffa “had associated with, sponsored, and promoted the interests of notorious labor racketeers.” The response of the International Brotherhood of Teamsters was to elect Jimmy Hoffa, while under indictment in two federal jurisdictions, to his first term as president. In those tight-reined days, the president was elected not by the rank and file, but by handpicked delegates to the International Convention held every five years. And just to be on the safe side, there were no secret ballots. In his acceptance speech Jimmy Hoffa said, “Let us bury our differences.” How

Thirty-six House incumbents with ratings from the AFL-CIO’s Committee on Political Education of seventy-five or higher were defeated—especially traumatic since Republicans had filibustered labor’s fondest legislative wish: a repeal of the right-to-work provision of the 1947 Taft-Hartley Act. Union members voted for politicians who weakened their unions because the Democrats supported civil rights.

There were, however, major differences between the respective upsurges of cooperativism in the 1880s and the 1960s, centered around the fact that the earlier one was part of a broad-based labor movement, unlike the later. Thus, the skilled and semi-skilled cooperators during the 1870s and 1880s explicitly used cooperatives as a way to guarantee employment, and arguably they were more ambitious, with their revolutionary hopes for a cooperative commonwealth. Their ideology, of course, was not the educated middle-class countercultural and anti-authoritarian one of the 1960s’ youth movements but “laborist,” “producerist,” devoted to the Jeffersonian ideal of a republic of free laborers, mostly artisans and craftsmen. Some scholars have argued that this fact proves the Knights of Labor were “backward-looking” rather than truly revolutionary—that the future lay in mass production, not skilled labor or artisanry168—but this criticism seems partly off the mark. It is true that the Knights were hostile to mechanization, just as workers have been in the era of the AFL-CIO, because in both cases it threatened to put them out of a job or to result in the lowering of wages and the deskilling of work. If this aversion to the degradation and mechanization of work is reactionary, so be it. But it is also a source of such revolutionary demands as democratization of production relations, cooperative organization of the economy, public ownership of industry, destruction of the capitalist class and its frequent tool the state, and other hopes cherished by millions of workers in the late nineteenth century.

This was the strategy that concerned Podhorzer, who worried that the approach reflected “an overconfidence in the liberal mind that only a fool would vote for Bush again, so therefore all we had to do was base turnout.” He returned to the AFL dispirited by his exchange with the Kerry campaign and his sense that Democrats had chosen to ignore winnable votes in part because the statistical methods used to identify them were not properly understood by campaign decision makers. “At the time,” says Podhorzer, “all of this just sounded like alien talk to most people.

Când ne ascundem fața-n palme și blestemăm clipa în care ne-am născut, ei nu vin bățoși spre noi să ne spună că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Nici măcar nu se gândesc la vreun avertisment. Pur și simplu vin încetișor și-și lipesc capul de noi. Pisica ți se-așează pe umăr, îți ciufulește părul și-ți spune clar de parcă ar vorbi: - Vai, săracu' de tine, mi se rupe inima! Câinele te privește cu ochi mari și sinceri care-ți spun parcă: - Tu m-ai înțeles întotdeauna, știi bine! O s-o pornim în viață împreună și-o să fim mereu alături, nu-i așa? Câinele ăsta e tare imprudent. Niciodată nu-și pune în gând să afle dacă ai dreptate sau nu. Niciodată nu se sinchisește dacă urci sau cobori pe scara vieții. Niciodată nu se întreabă dacă ești bogat sau sărac, prost sau deștept, păcătos sau sfânt. Ești prietenul lui și ce vrei mai mult?! Lui i-ajunge atât. Vină ce-o veni, noroc sau nenorocire, nume bun sau rău, onoare sau rușine, el o să fie mereu lângă tine, să te mângâie, să te apere, să-și dea viața pentru tine, dacă e nevoie. Nătărăul ăsta de câine fără minte și suflet e-n stare de-așa ceva!

Mă simțeam răspunzător de frumusețea lumii. Voiam ca orașele să dăinuiască splendide, aerisite, alimentate de ape limpezi, populate de ființe omenești al căror trup să nu fie vătămat de pecețile mizeriei sau sclaviei, de diformitatea grăsimii unei vulgare bunăstări; ca școlarii să recite pe ton potrivit lecții deloc stupide; ca femeile în casele lor să vădească în mișcări un fel de demnitate maternă, de calm nezdruncinat; ca gimnaziile să fie frecventate de tineri inițiați în ale jocurilor și artelor; ca livezile să se umple de fructe sănătoase, iar ogoarele de recolte bogate. Doream ca maiestatea imensă a păcii romane să cuprindă totul, imperceptibilă dar omniprezentă precum muzica universului în rostogolirea lui; ca cel mai umil călător să poată colinda dintr-o țară sau continent într-altul, fără formalități jignitoare, fără primejdii, peste tot fiindu-i asigurat un minimum de legalitate și de cultură; ca soldații noștri să-și continue la frontiere veșnicul lor dans militar; ca toate să meargă fără poticniri; ca marea să fie brăzdată de corăbii frumoase, iar drumurile străbătute de numeroase atelaje; ca într-o lume bine orânduită filosofii dar și dansatorii să-și afle locul lor.

In 1964 the fear & loathing of Barry Goldwater was startling. Martin Luther King, Jr., detected “dangerous signs of Hitlerism in the Goldwater campaign.” Joachim Prinz, president of the American Jewish Congress, warned that “a Jewish vote for Goldwater is a vote for Jewish suicide.” And George Meany, head of the AFL-CIO, saw power falling into “the hands of union-hating extremists, racial bigots, woolly-minded seekers after visions of times long past.” On Election Day Goldwater suffered a devastating defeat, winning only 41 electoral votes. It was the judgment of the establishment that Goldwater’s critique of American liberalism had been given its final exposure on the national political scene. Conservatives could now go back to their little lairs and sing to themselves their songs of nostalgia and fancy, and maybe gather together every few years to hold testimonial dinners in honor of Barry Goldwater, repatriated by Lyndon Johnson to the parched earth of Phoenix, where dwell only millionaires seeking dry air to breathe and the Indians Barry Goldwater could now resume photographing. But then of course 16 years later the world was made to stand on its head when Ronald Reagan was swept into office on a platform indistinguishable from what Barry had been preaching. During

Si daca victoria lui ma pune pe ganduri, n-as putea sa nu observ ca unica sansa a toreadorului e sa aiba incredere, in arena, in ceea ce face. Viata lui depinde de credinta lui. Trebuie sa creada in sine, in arta sa, in sansa sa, fara sa fie nici arogant, nici umil. Curajul prostesc si teama de risc sunt deopotriva de primejdioase pentru el. Un toreador - imi iau libertatea de a folosi acest cuvant intr-un sens larg - nu poarta obligatoriu un costum stralucitor si nu tine neaparat o sabie in mana. El poate, foarte bine, sa se foloseasca de o masina de scris (!), eventual o "Smith Corona" veche, prapadita, obosita, care trebuie asezata uneori oblic pentru a functiona, dar inca mai poate fi utilizata, ca arma, impotriva spaimei ca timpul trece nemilos. [...] Toreadorul nu risca, infruntandu-si taurul, sa fie ucis. El are posibilitatea sa ezite, sa faca un pas inapoi, apoi altul (fara sa i se reproseze asta), sa revina, sa corecteze o stangacie, sa repare o greseala. Nimeni nu-l vede, nu-l urmareste cu sufletul la gura cand se lupta, nu-l sileste sa braveze daca se teme, nu-l face sa simta rasuflarea fierbinte a destinului in ceafa, iar un pas gresit nu se plateste pe loc. El poate amana confruntarea cand e obosit, poate cumpani, poate renunta de o mie de ori, fara ca nimeni sa afle, si tot de atatea ori sa o ia de la capat. Dincolo de fereastra, in acest timp, nu se modifica nimic; aceiasi plopi innegriti de ploi, aceleasi ziduri cu iedera uscata. In schimb, taurul poate veni aici din orice ungher. Si poate fi orice: o teama, plictiseala, o amintire, o indoiala, o deruta. E un taur care nu omoara, dar e, poate, mai greu de rapus fiindca el ataca uneori insasi vointa de a invinge.

Omul mediocru se crede întotdeauna mai mult decât este şi vrea să fie tratat ca atare, să uzurpe locul excelenţei, să se afle sus, în vârf. Aşa putem înţelege cum sensul depreciativ al cuvântului s-a născut din reacţia noastră la ifosul mediocrităţii şi la dorinţa ei de a se afla mereu în frunte, în locul celor cu adevărat buni. Mediocru se spune întotdeauna de sus în jos: ar fi greu să auzi pe un om prost sau netrebnic denunţându-l pe altul că este mediocru. Dar, alături de mediocritatea veleitară, adesea agresivă, se află printre noi şi un alt tip de mediocritate, aceea mulţumită cu ea însăşi, incapabilă să vadă sau să înţeleagă ceva mai presus de firea sa, închisă în sine şi înspăimântată de orice risc. Omul mediocru e lipsit de nobleţea vreunei dăruiri sau generozităţi, el îşi trăieşte viaţa într-un chip meschin, neînsufleţit de nici un avânt. Meschine sunt şi visele lui. Nu este în stare să fie măcar cu adevărat avar sau cu adevărat laş. Nu e nici măcar foarte prost şi nu e niciodată un ticălos în toată legea. Şi, pe de altă parte, se uită uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el şi îi judecă în numele unor principii înguste, cel mai adesea nişte triste prejudecăţi, socotite de el, cu o îndărătnicie obtuză, drept infailibile. Vede necumpătare, nechibzuinţă, necugetare în orice act care trece de strâmtele hotare ale vieţii şi ale minţii sale, iar marile pasiuni şi marile pierzanii îl înspăimântă ca nişte furtuni. În faţa marilor idei, la care de fapt nu are acces, stă uneori perplex, dar cel mai adesea incredul şi mefient, dacă nu chiar indignat. Iar când ceva din excelenţa lumii îi trezeşte totuşi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea să participe şi el cumva, dar fără efort şi fără risc, de la locul lui căldicel. De acolo poate să rişte prin procură, asistând la performanţele vedetelor, ale atleţilor, ale golgheterilor şi ale eroilor în general. Cu grijă să nu-l tragă vreun curent, să nu-şi provoace vreo indigestie, să nu-şi depăşească bugetul bine socotit, să nu cumva să- i intre în casă şi în viaţă insolitul şi neliniştitorul. Dacă ar bate Dumnezeu la uşa lui, s-ar teme să-i deschidă. Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naşte aripile unui zbor. De aceea mediocritatea, în toate formele ei, este atât de nocivă. În chip inerent foarte răspândită, ea se insinuează pretutindeni ca o pecingine, prezenţa ei e masivă, multiformă, adeseori copleşitoare, caută să se impună, ocupă posturi, îşi ia aere de onorabilitate, îşi arogă drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales când e insistentă şi harnică şi, pe de altă parte, când cei de o seamă, pleava mediocrilor, se asociază şi se solidarizează, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu atât între ei, ci împotriva a tot ceea ce simt că îi depăşeşte. Apoi, prevalându-se de nişte forme prea generale, se statorniceşte, sinistra mediocritate prinde rădăcini şi porneşte să niveleze lumea după chipul şi asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenuşiu.

A suferi atunci când afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întâmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul până la această veste neplăcută. Suntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu. Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu. Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan. A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău. Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui. În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului? Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește. Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană. Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.

Vedem pe marii poeti ai antichitatii - intre ei Homer, cu spada in mana - poeti cu care Dante schimba cuvinte ce nu pot fi reproduse. Insa aici troneaza tacerea, pentru ca totul este dominat de teribila pudoare a celor care nu vor vedea niciodata chipul Domnului. Dar, indata ce ajungem la cantul al cincilea, vedem ca Dante facuse deja marea sa descoperire: posibilitatea unui dialog cu sufletele mortilor, pe care apoi ii va judeca in felul sau. Nu, nu-i va judeca; el stie ca nu este judecator; judecator este altcineva; este cel de-al treilea interlocutor, este divinitatea. Ei bine, aici se afla Homer, aici se afla Platon si alti barbati ilustri. Dante vede insa doi oameni pe care ii cunoaste si care apartin lumii contemporane lui: Paolo si Francesca. El stie cum au murit cei doi adulteri. Ii cheama si ei vin indata. Dante spune: 'Quali colombe dal disio chiamate'. Suntem in fata a doi pacatosi, iar Dante ii compara cu 'doi porumbei chemati de dorinta'. Si asta pentru ca senzualitatea trebuie sa fie, de asemenea, in centrul scenei. Atunci se apropie de el Francesca, singura care vorbeste (Paolo nu poate vorbi), multumindu-i pentru ca i-a chemat, si ii spune aceste cuvinte patetice: 'Se fosse amico il re de l'universo noi preghiremmo lui de la tua pace', 'Daca Regele Universului ne-ar fi prieten l-am ruga pentru pacea ta', adaugand: 'din moment ce pacatele noastre nu-ti inspira mila'. Apoi, ea isi povesteste istoria si o spune de doua ori. Prima data o povesteste intr-o maniera rezervata, dar insista asupra faptului ca ea continua sa fie indragostita de Paolo. Continua sa fie indragostita de Paolo, deoarece sentimentul caintei este imposibil in Infern. Cainta este oprita in Infern, astfel incat, stiind ca a pacatuit, ea continua sa fie credincioasa pacatului sau, iar aceasta ii da o grandoare eroica. Ar fi fost oribil, de pilda, daca s-ar fi lamentat, daca s-ar fi cait, daca s-ar fi plans de cele intamplate. Dar ea accepta aceasta pedeapsa, stie ca pedeapsa a fost dreapta si continua sa-l iubeasca pe Paolo. Vorbind despre dragostea lor, Dante aminteste ca 'Amor condusse noi ad una morte', si, intr-adevar, dragostea i-a dus pe amandoi la moarte; amandoi au fost executati impreuna. Apoi, Dante este curios sa mai afle ceva. Dar pe el nu-l intereseaza adulterul, nu-l intereseaza in ce mod au fost descoperiti si apoi ucisi. Pe el il intereseaza ceva mult mai intim. El ar vrea sa stie cum si-au dat seama ei ca erau indragostiti, cum s-au indragostit si cum a venit timpul dulcelor suspine. [...] Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul acestui intreg episod si care-i subliniaza virtutea. Iata: Dante, cu infinita compatimire, ne infatiseaza destinul celor doi amanti, dar, totodata, se simte ca el invidiaza acest destin. Ei raman in Infern, iar el se va salva. Ei insa s-au iubit, in timp ce el nu a reusit sa fie iubit de femeia pe care el o adora, Beatrice. In schimb, acesti doi infami sunt impreuna, desi nu-si pot vorbi si se rotesc in acea neagra involburare, fara nici o speranta, fara a spera macar, ne spune Dante, ca suferintele lor vor inceta vreodata, dar ei sunt impreuna, si cand ea vorbeste, spune 'noi'. Cu alte cuvinte, ea vorbeste pentru amandoi, ceea ce inseamna ca, intr-un fel, ei sunt impreuna. Sunt impreuna pentru eternitate, impartasesc amandoi Infernul, iar acest lucru ii pare lui Dante un fel de Paradis...

„Dacă ți se pare că acum ești în conflict cu tine însăți, am spus, gândește-te cum o să fie după ce Nightingale o să afle că m-ai păpat la cină.

Nimeni”, ”niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am dezvățat să le analizăm conținutul, fiindcă vorbim la-ntâmplare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nicio valoare. ”Nimeni”, ”niciodată” sunt cuvinte definitive, cu un conținut sacru, inviolabil ca un mormânt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntâmplare. Sunt cam patetică. De ce n-aș fi? Să ne cenzurăm și-n noi înșine, nici noi înșine să nu-ndrăznim să fim noi? Atunci, când? Și față de cine? Față de viermii cei neadormiți care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte...

Bineînţeles că nici inteligenţă nu e veşnică, ci trecătoare, însă dumneata ştii de ce mă atrage. Viaţa e o regretabilă capcană. Când omul care cugetă ajunge la maturitatea fizică şi intelectuală, se simte, fără să vrea, ca într-o capcană din care nu mai poate scăpa. Într-adevăr, printr-o întâmplare, e adus, fără voia lui, din nefiinţă la viaţă ... De ce? Dacă vrea să afle rostul şi scopul existenţei, nimeni nu-i răspunde, iar dacă-i răspunde cineva, îi debitează absurdităţi. Dacă încearcă să bată, nu i se deschide. Şi, în cele din urmă, vine moartea - tot fără voia lui. După cum în închisoare condamnaţii, legaţi între ei prin nenorocirea comună, îşi simt sufletul mai uşurat când se văd laolaltă, tot aşa şi în viaţă, oamenii înclinaţi spre analiză şi sinteză nu observă capcana dacă se adună şi-şi petrec timpul schimbând între ei idei libere şi îndrăzneţe. Din acest punct de vedere, inteligenţa e o voluptate fără pereche.

Schimbarea este iminentă. Ființa omenească se află în pragul unei noi ere, când își va întoarce iar privirile spre natură și spre ceea ce a fost... spre ideile din cărți precum Zoharul și alte texte străvechi din lumea întreagă. Adevărurile semnificative își au propria forță gravitațională și, în cele din urmă, atrag oamenii spre ele. Va veni o zi în care știința modernă va începe să studieze cu atenție înțelepciunea anticilor. Aceea va fi ziua în care omenirea va începe să afle răspunsurile la marile întrebări ale vieții, încă neelucidate.

-Si noua ne este rusine. Uneori, teribil de rusine. Dar cand incercam sa spunem cuiva despre asta, ne coplesc emotiile. Mi-a fost greu sa pastrez contactul vizual cu el. Suferinta lui ma emotionase, dar inca mai incercam sa ma protejez afectiv. Chiar in clipa in care voiam sa fac o remarca despre cat de rai sunt barbatii unii cu altii, batranul a continuat: -Inainte sa spuneti ceva despre cat de rai pot fi antreprenorii, sefii, fratii si tatii...Mi-a aratat cu degetul inspre fundul salii, unde-l astepta sotia, si a adaugat: Nevasta-mea si fiicele mele, pentru care ati dat autografele, ar prefera sa ma vada mort, decat sa afle ca am devenit un om slab. Spuneati ca femeile vor sa fim vulnerabili si sa ne aratam asa cum suntem...Hai sa fim seriosi! N-ati suporta asa ceva. Vi s-ar face sila, daca ne-ati vedea in felul asta. Reactia mea la cuvintele lui a fost una viscerala. Avea dreptate- ceea ce imi spusese ma izbise asa cum numai adevarul putea s-o faca.

Au povestitorii grijă să le ciopârțească rămășițele ca să nu le vadă ne’Omul de rând, zise Hiran Sak. Uneori le mai scapă câte unul și, de-l vede ne’Omul obișnuit, naște mituri și istorii din ce în ce mai smintite. E în stare să clădească temple, credințe, cetăți întregi pe asemenea scorneli. Dar află tu că și povestitorii îi lasă, că, cu cât sunt mai multe povești pe lume, cu atât îi e mai greu ne’Omului să afle ce-i plăsmuire și ce-i aievea. Însă mai tot ce au e plăsmuire.

The change will come fast in this country. Both the CIO and the AFL are setting up co-ops for their members, and you can be sure they aren’t going to be non-political. In my old country one in five of the population is a co-op member, and it would never cross the mind of anybody that the co-ops and the Social-Democratic party were anything but the same movement, one in the economic and the other in the political sphere.

68 The Knights’ vision of an encompassing union across gender, race, and skill level quickly gave way to the craft union model of the building trades and the American Federation of Labor (AFL), based on limited membership among those who possessed specific craft skills.

The AIFLD’s fingerprints were later found on a number of U.S. covert incursions in Latin America—including the toppling in 1954 of the labor-supported Guatemalan government of Jacobo Arbenz, whose land reforms were opposed by the United Fruit Company, the CIA, and the AFL-CIO.

He did not believe the AFL-CIO was up to these challenges. “As the parent body of the American labor movement, [it] suffers from a sense of complacency and adherence to the status quo, and is not fulfilling the basic aims and purposes which prompted the merger of the AFL and CIO” in the first place, Reuther remarked in December 1967.

Doamna doctor ne bănuieşte de sănătate suntem uşor de recunoscut îmbrăcați în echipamentul de serviciu. ăştia sunt paznici. dacă le dai ceva să păzească se cred dumnezei. vrea să vadă dacă avem tot ce ne trebuie sau poate în plus. cine ştie. pe unde ne-am despărțit şi nu mai suntem întregi ne pune tot soiul de întrebări pe inimile noastre electrice să afle ea vezi Doamne de la ce ni se trage femeile noastre de trecere aburinde miros a cozonaci de casă are ea pentru controlul periodic un pieptene uriaş să ne dichisească şi-i rămâne de la noi o mână de păr cu care-și împleteşte codițe blonde flower power. noi suntem serviți cu friptură în sânge aşa molateci şi ne simțim bine râdem zgomotos când alunecăm de pe masa înclinată de beți ce suntem. însă doamna doctor are grijă să nu ne vărsăm ne pune câte un cep şi ne urează la mulți ani.

Eșecurile noastre sunt beneficii, uneori adevărate comori. Trebuie să ne asumăm riscul de a trăi pentru a le descoperi și de a le împărtăși pentru a le afle prețul.

În momentul în care începi să-ţi notezi impresiile, capriciile, cînd începi să te lamentezi ori să scrii tot felul de nostimade răsuflate, care ţie ţi se par demne de trimis în posteritate pentru că le-ai emis tu, înseamnă că megalomania superficială, jenantă, a pus stăpînire pe tine şi că ai intrat deja în clubul cucoanelor de jurnal, pentru care fututul este o faptă pe care trebuie să o afle întreaga elită a urbei.

Nice to meet you,” Blake said and seemed almost genuine about it. “You play?” “Play what?” Mark asked. Blake looked slightly offended. “Football, dude!” Right. As though he couldn’t have possibly been referring to anything else. Although, going on his size alone, it made sense. “Do you mean soccer, or rugby, or league, or AFL, or that other shit?” Mark asked.

I’ll tell you what, Gill,’ he says to the AFL’s new boss, ‘you can tell McDevitt three things. You can tell him to get fucked; you can tell him we don’t do deals; you can tell him I’ll see him in court.

„Dacă oamenii știu mai multe, ei pot să supraviețuiască mai ușor”, spune un personaj din „Joe Black”, un film cu Anthony Hopkins și Brad Pitt. Scrieți despre oameni, ca să-i ajutați să afle ce se întâmplă sau de ce nu se întâmplă ceva, cine a reușit sau unde pot găsi ceea ce caută...

people who are depressed are often funny in the same way that En gland is a seafaring nation because we’re an island; because you adapt to your circumstances, and if you’re miserable you’ve got to become funny to fucking keep afl oat.

Dar acum - acum când ea risca să moară şi să nu se mai întoarcă în această viaţă în care totul era diferit şi nu mai existau alte reîncarnări -, Daniel era pe deplin conştient că memoria ei era ca o foaie albă de hârtie. Asta era ultima şansă. Pentru amândoi. Ultima şansă pentru toţi. Aşa că nu conta decât memoria lui Luce, nu a lui Daniel, şi erau atâtea adevăruri şocante ce trebuiau aduse la lumină cu blândeţe, dacă voia ca ea să trăiască. Gândul la ceea ce urma ea să afle îl făcu să se încordeze cu toată fiinţa. Cam se înşela dacă avea impresia că Daniel nu gândea în perspectivă.

Such success had been impossible to envision in 1960, but the Cowboys had become more competitive. They had opened the season with their first-ever win, beating the Steelers in Dallas, 27–24, on a last-second field goal by their new kicker, Allen Green, before a crowd of 23,500.

în rîndurile ei - ea ştie că e supărată pe Dumnezeu. Acesta este fondul problemei păcatului ei. Şi mai este şi auto-dezamăgire. Nu contează de fapt dacă omul se descurcă în viaţă. Poate să fie preşedintele firmei Exxon. Ce-i cu asta? Nu contează dacă e creştin, de fapt. Ceea ce contează este dacă se mai întoarce înapoi. Vrea tînăra aceasta într-adevăr să afle de ce Dumnezeu acţionează în acest fel (Biblia e plină de

…romanii…Periculosi, îngrozitor de periculosi. Veti fi conducãtorul unui neam îndãrãtnic. Nimeni n-a fost în stare sã-i întoarcã de la obiceiul lor. De asta au rãmas latini, aici, ca o insulã, si trãiesc izolati ca o insulã, într-adevãr, ei ar putea fi Britania estului — încãpãtînatã, conservatoare, rea. Puneti un picior german acolo. Sã afle de noi, sã vadã ce înseamnã organizarea si disciplina germanã. Nu vã asteptati la supunere. Vor rîde de Alteta Voastrã la început. Vor face o glumã proastã pe seama Voastrã, dati-le cãi ferate. Vor lansa un zvon rãutãcios, construiti o armatã pentru ei. Vã vor da un picior în spate, dati-le independenta. Asta o sã-i sperie un timp… în sfîrsit, succesul poate e riscant, dar cu independenta obtinutã vor avea de lucru cîteva decenii.

Many labor leaders are aware that the global economy is robbing communities of control over our own destiny (former AFL-CIO president Lane Kirkland said as much during the anti-NAFTA struggle), but they do not link up with local communities to struggle against NAFTA and other legislation, because they do not understand or accept that the struggle to rebuild and control our communities is the wave of the future.9 That is why they are on the defensive and behind the eight ball in so many struggles, for example, the recent Detroit newspaper strike. On the other hand, as so often happens, it is right-wing reactionaries like the Militiamen and Pat Buchanan who have their fingers on the pulse of the people. Attacking these groups for their reactionary politics will only increase their defenders and supporters. As we wrote back in the early 1970s, “we must not allow our thought to be paralyzed by fear of repression and fascism. One must always think realistically about the dangers, but in thinking about the counter-revolution a revolutionist must be convinced that it is a ‘paper tiger.’”10 What we need to do instead is encourage groups of all kinds and all ages to participate in creating a vision of the future that will enlarge the humanity of all of us and then, in devising concrete programs on which they can work together, if only in a small way, to move toward their vision. In this unique interim time between historical epochs, this is how we can elicit the hope that is essential to the building of a movement and unleash the energies that in the absence of hope are turned against other people or even against oneself. That is why more and more I have been conducting and urging others to conduct visioning workshops using this basic format. When people come together voluntarily to create their own vision, they begin wishing it to come into being with such passion that they begin creating an active path leading to it from the present. The spirit and the way to make the spirit live coalesce. Instead of seeing ourselves only as victims, we begin to see ourselves as part of the continuing struggle of human beings, not only to survive but to evolve into more human human beings.

Damon Silvers, an AFL-CIO attorney and a member of the panel, was grilling me about PPIP, trying to get me to admit it was a heads-Wall-Street-wins-tails-taxpayers-lose scam, when the cross-examination took a personal turn. “Let me stop you right there,” Silvers said. “What I don’t get—and I practice law, and you’ve been in banking—is a deal—” “I’ve never actually been in banking,” I interrupted. “Well, a long time ago,” he said. “Actually, never,” I replied. “Investment banking,” Silvers retorted. “Never investment banking,” I said. “I’ve spent my entire life in public service at the Treasury and the Federal Reserve.” “All right,” Silvers conceded. “Very well then.” And then he continued his attack on PPIP as a shocking handout to financial interests.

Mainstream unions, called “labor aristocrats,” looked down on the less-skilled workers and refused to support their cause.16 The AFL also excluded minorities and to some degree women. African Americans, AFL leaders feared, were “dangerous competitors, scabs who threatened white jobs and white unions.”17 The IWW was born to fill the void.