A La Carte Quotes

No, mademoiselle, I would not like to see the children's menu. I have no doubt that the children's menu itself tastes better than the meals on it. I would like to order à la carte. Or don't you serve fish to minors?

The triumph of vegetation is total.

I sent out words like soldiers to battle and they never returned.

Aimer est une aventure sans carte et sans compas où seule la prudence égare.

Je ne suis pas plus moderne qu'ancien, pas plus Français que Chinois, et l'idée de la patrie c'est-à-dire l'obligation où l'on est de vivre sur un coin de terre marqué en rouge ou en bleu sur la carte et de détester les autres coins en vert ou en noir m'a paru toujours étroite, bornée et d'une stupidité féroce.

He expected pages and pages of bright pictures of pancakes of every variety shown in plain stacks, or built into castles or bridges or igloos, or shaped like airplanes or rowboats or fire engines. And pitchers of syrup to choose from -- partridge berry syrup, thimbleberry syrup, huckleberry syrup, bosenberry syrup, and raspberry syrup. Then there would be cheese plates and cheeses a la carte. Creamy cheeses, crumbly cheeses, and peculiar little cheeses in peculiar little clay pots.

Cărțile vă dau putere, vă îmbogățesc universul interior, prin ele ajungeți la voi.

The world is mediocre,” Jed finally said. “And the person who committed this murder has increased the mediocrity in this world.

Y todas las teorías de la libertad, desde Gide a Sartre, no son sino inmoralidades concebidas por solteros irresponsables.

Il destino mischia le carte, ma siamo noi a giocare la partita. Destiny shuffles the cards, but we are the ones who must play the game.

Life sometimes offers you a chance, he thought, but when you are too cowardly or too indecisive to seize it life takes the cards away; there is a moment for doing things and entering a possible happiness, and this moment lasts a few days, sometimes a few weeks or even a few months, but it happens once and one time only, and if you want to return to it later it's quite simply impossible. There's no more place for enthusiasm, belief, and faith, and there remains just gentle resignation, a sad and reciprocal pity, the useless but correct sensation that something could have happened, that you just simply showed yourself unworthy of this gift you had been offered.

Literatura e un Turn Babel de hartie;fiecare carte o treapta,fiecare biblioteca un etaj.Numai ca literatura are o tinta mai modesta,dar si mai dificila:sa ajunga la inima oamenilor.

Olga was nice, Olga was nice and loving, Olga loved him, he repeated to himself with a growing sadness as he also realised that nothing would ever happen between them again, life sometimes offers you a chance he thought, but when you are too cowardly or too indecisive to seize it life takes the cards away; there is a moment for doing things and entering a possible happiness, and this moment lasts a few days, a few weeks or even a few months, but it only happens once and one time only, and if you want to return to it later it's quite simply impossible. There's no more place for enthusiasm, belief and faith, and there remains just gentle resignation, a sad and reciprocal pity, the useless but correct sensation that something could have happened, that you just simply showed yourself unworthy of this gift you had been offered.

«Perché Armand ha finalmente scoperto le sue carte». Accorciò drasticamente la distanza tra di noi. Puzzava di sangue. «Finalmente si è mostrato per quello che è davvero. Un re», dichiarò eccitata.

Soapy Sam looked as though he had just sat down on a favourite armchair which had gone missing.

La vita non è sempre questione di tenere in mano delle buone carte ma, a volte, di saper giocare bene una mano svantaggiosa.

- Vous vous intéressez aux vins? - Ça me donne une contenance; ça fait français. Et puis il faut s'intéresser à quelque chose, dans la vie, je trouve que ça aide.

E așa de trist ca o carte să moară aruncată la gunoi, fără să fi simțit mângâierea unor ochi.

La vie est comme un château de cartes. On met un temps infini à le construire, on essaie de poser des bases solides, on monte un étage après l'autre, et puis, un jour, tout s'effondre et quelqu'un les range dans une boîte.

Sînt niște... compozițiuni de fetișcană care e cam tristă în fond, cam nebună și care vrea să filosofeze avînd certitudinea că e genială și că poate ajunge cu mîinile ei încă neformate, încă în creștere, stelele de pe cer.

To celebrate freedom and democracy while forgetting American's origins in a slavery economy is patriotism à la carte.

You use your Bible like you were ordering from a restaurant menu. I call that Bible a la carte. You choose what parts of the Bible you wish to obey and what others to ignore.

If the people of Europe had known as much of astronomy and geology when the bible was introduced among them, as they do now, there never could have been one believer in the doctrine of inspiration. If the writers of the various parts of the bible had known as much about the sciences as is now known by every intelligent man, the book never could have been written. It was produced by ignorance, and has been believed and defended by its author. It has lost power in the proportion that man has gained knowledge. A few years ago, this book was appealed to in the settlement of all scientific questions; but now, even the clergy confess that in such matters, it has ceased to speak with the voice of authority. For the establishment of facts, the word of man is now considered far better than the word of God. In the world of science, Jehovah was superseded by Copernicus, Galileo, and Kepler. All that God told Moses, admitting the entire account to be true, is dust and ashes compared to the discoveries of Descartes, Laplace, and Humboldt. In matters of fact, the bible has ceased to be regarded as a standard. Science has succeeded in breaking the chains of theology. A few years ago, Science endeavored to show that it was not inconsistent with the bible. The tables have been turned, and now, Religion is endeavoring to prove that the bible is not inconsistent with Science. The standard has been changed.

Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de școală, cine n-a cunoscut această cursă peste obstacole, care e pentru mulți copii învățătura, nu știe ce înseamnă voința, dorința de a străluci la examen.

My customary exercise consists of a short stroll from the Temple tube to Equity Court, and rising to object to impertinent questions put by prosecuting counsel.

On the cover of this publication a bikini-clad young woman disported herself with a medicine ball, both articles looking as though they had been inflated with a bicycle pump.

Ero dentro il mondo del dispotico re di cuori,dove le carte trasalivano ogni volta che risuonava la sua voce

- Je ne comprendrais jamais les femmes. - Tu n’as pas besoin de nous comprendre , lui rétorque Jossy. Juste de nous vénérer.

Up the stairs I found an imposing headquarters, decorated with the portraits and busts of solemn, whiskered old darlings who, no doubt, bled their customers with leeches and passed on the information to alarmed small boys that self-abuse leads to blindness.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.

Mais imaginer n'est parfois pas possible. Il faut alors simplement écouter l'écho du silence.

Undoubtedly, the best way for a consumer to have a good time in the 2010s was to turn to Korean products: for a car, Kia and Hyundai; for electronics, LG and Samsung.

Non si puo' mai sapere in anticipo di cosa siano capaci le persone, bisogna aspettare, dar tempo al tempo, e' il tempo che comanda, il tempo e' il compagno che sta giocando di fronte a noi, e ha in mano tutte le carte del mazzo, a noi ci tocca inventarci le briscole con la vita, la nostra

Când eram mică, mă gândeam că te lipești de un om şi vezi dacă te potrivești la cusături. Că ar fi simplu să-ţi dai seama dacă ai fost luat sau nu din trupul ăla. Şi gata. Ce mare lucru? Dar nu e chiar aşa. Că tăieturile se mai și vindecă, iar vindecările nu sunt întotdeauna vreo binefacere. Uite, în cazul androginului, chiar nu sunt deloc. Te destabilizează. Dacă ar fi fost rana proaspătă, gustai din sânge, luai fâşii din carte, legai ligamente şi te uitai la albul osului. Dacă te potriveai, te lipeai la loc. Dar nu. Pui cicatrice lângă cicatrice şi ce să mai găseşti? Că nu există o lege a vindecărilor, un loc în care să fie scris clar cum ai voie să te faci bine. Poate de-aia te faci rău de mult prea multe ori înainte de bine. Poate. Nu mi-e foarte clar.

Ho capito che non si cambia veramente mai, non c’è modo di cambiare, come si è da piccoli si è tutta la vita, non è per cambiare che si ricomincia da capo. Si ricomincia da capo per cambiare tavolo, disse. Si ha sempre questa idea di essere capitati nella partita sbagliata, e che con le nostre carte chissà cosa saremmo riusciti a fare se solo ci sedevamo a un altro tavolo da gioco.

Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.

It all comes down to Jesus Christ, and what you CHOOSE to believe about Him. Jesus claims He is the Son of God. Jesus claims He died for you and rose from the dead. He claims that the only way to cancel out your sin and spend eternity in heaven is to be believe that He is who He said He was. These are the claims on the table. Bold claims. its will make you wince, won't it? Personally, I think the boldness of the claims makes the choosing a lot easier. Most people who have never actually read the menu probably assume they can order a la carte at the Jesus table or customize their own recipe of faith. But you can't say yes to the historical figure and a few parables but pass on miracles, the resurrection, and the Son-of-God thing. That is not the offering. Christ is a fixed meal. It is all or nothing with His claims. Everyone is invited, but only you can decide if you actually want to eat at His table. For those who do believe in Christ, it means getting real, being hones about your sin, and living your life as if you really mean it.

I bambini ancora in vestaglia arrivano come uccelli sotto il grande abete illuminato, luccica il laghetto di vetro del presepio. Natale splende con mille candeline negli occhi, nell'oro e nel rosso della carte colorate. La felicità si brucia le ali credendo di far luce.

Qu’est-ce qui définit un home? Quelle est la question que l’on pose en premier a un homme, lorsqu’on souhaite s’informer de son état ? Dans certaines sociétés, on lui demande d’abord s’il est marié, s’il a des enfants ; dans nos sociétés, on s’interroge en premier lieu sur sa profession. C’est sa place dans le processus de production, et pas son statut de reproducteur, qui définit avant tout l’homme occidental.

- Tu réalises que je viens de tout t'expliquer, en te faisant confiance comme tu le souhaitais ? C'est ta seule réaction ? - Tu voulais peut-être que je me jette à tes pieds et que j'embrasse tes bottes pour te remercier de ta généreuse honnêteté ? - Puisque tu le proposes...

Cattivo giuoco Personaggi: IL TEMPO LA GIOVINEZZA L'AMORE LA VITA All'alzarsi del sipario, IL TEMPO, LA GIOVINEZZA, L'AMORE e LA VITA giocano a bridge. Sono state distribuite le carte. IL TEMPO Passo. LA GIOVINEZZA Passo. L'AMORE Passo. LA VITA Passo. Buttano via le carte. (Sipario)

Fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată printr-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare,ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.

Finalmente capiva l'empatia che provava per quella ragazza che conosceva solo da pochi giorni. Lucy era una combattente. Non si rassegnava di fronte alle carte che il destino le aveva assegnato. Ogni giorno lottava per vivere, contro tutti i pronostici. Quel giorno avrebbe potuto scegliere di non premere il pulsante. Avrebbe potuto cedere alla sua malattia e scegliere la pace eterna ma non l'aveva fatto e c'era solo una cosa che glielo aveva impedito: la speranza

«Perché? Perché te ne stai qui a farti abbracciare?» Lei non risponde, rigirando le carte in tavola. «Perché sei venuto a cercarmi?» La risposta è assolutamente cristallina. «Perché ti amo.» «Sì,» concorda piano con un piccolo sorriso. «Perché ti amo.» Il mio cuore si gonfia e si espande, invaso dal calore, e mi sento l’anima incredibilmente leggera. La gioia si irradia attraverso di me e mi sento come rinato. Mi sento nuovo. Mi sento immensamente grato per tutte le possibilità che ho di fronte a me adesso.

Sebbene qualcosa dentro di lei le dicesse che era un delitto (dopo tutto, tre libri erano la sua proprietà più preziosa), era costretta a guardarli andare a fuoco. Non poteva farci nulla. Suppongo che gli uomini amino assistere a un po' di distruzione: castelli di sabbia, castelli di carte, si comincia così. La loro grande dote è la capacità di progredire.

Long and slender in her tailored pencil skirt, Grace Lyndon stood on her executive desk, balancing in her fine designer heels, reaching for a burned-out

— Картина... - каза замислено Уелбек. - Във всеки случай разполагам с достатъчно стени, където да я окача. Онова, с което действително разполагам в този живот, са стените.

- Pour ton information, reprend Blake, je suis parfaitement sobre. - Blake, tu ne marches pas droit. - C’est la route qui zigzague !

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui atunci când moare, așa spunea bunicul meu. Un copil, o carte sau un tablou, o casă, un zid înălțat de mâna lui sau o pereche de pantofi. Sau o grădină. Ceva ce mâna ta a atins în așa fel, încât sufletul tău să aibă unde se refugia atunci când îți sosește ceasul; iar când oamenii se uită la copacul ori la floarea pe care le-ai sădit, tu ești acolo. Nu contează ce faci, spunea bunicul, atâta timp cât schimbi un lucru față de cum era înainte ca tu să-l atingi transformându-l în ceva care să îți semene de îndată ce-ți iei mâna de pe el. Deosebirea dintre omul care doar tunde iarba și un grădinar adevărat constă în atingere, spuse el. Cel care tunde iarba e ca și inexistent, grădinarul va trăi o veșnicie.

«Ho detto che sono tutte sciocchezze. Tu stai giocando le carte che ti hanno dato come chiunque altro in questo mondo infame. Hai dei doni per cui la gente ucciderebbe, è inutile che tu li disprezzi. Hai una madre che ti vuole bene e una bella casa dove tornare. Quei villani dei tuoi vicini, che ti guardano dall'alto in basso senza sapere niente solo perché non hai un padre, sono soltanto dei coglioni, il mondo è grande, e a te è stato affidato un ruolo importante. Credi che tutti vadano in giro fischiettando felici della vita che fanno? Credi che a loro sia stato concesso di scegliersi il proprio destino? Mi dispiace, piccola, ma non funziona così. Ti attacchi a quelli a cui vuoi bene e combatti le battaglie che puoi vincere: è così che vanno le cose, micetta.»

¿Qué es lo que define a un hombre? ¿Cuál es la primera pregunta que se le hace a un hombre cuando quieres informarte de su estado? En algunas sociedades le preguntan primero si está casado, si tiene hijos; en las nuestras, se le pregunta en primer lugar su profesión. Lo que define ante todo al hombre occidental es el puesto que ocupa en el proceso de producción, y no su estatuto de reproductor.

Предната вечер Уелбек беше споделил, че е невъзможно да се напише роман поради същата причина, поради която е невъзможно и да се живее, и тя се крие в натрупването на тежести. Всички теории за свободата, от Жид до Сартр, са основани върху иморализми, формулирани от освободени от каквато и да било отговорност ергени. Такива като мен, беше добавил той, докато начеваше третата бутилка чилийско вино.

Le dôme de l'Institut avait une vraie grâce, dut-il convenir un peu malgré lui. Évidemment, donner une forme arrondie à un bâtiment ne pouvait se justifier en aucune manière; sur le plan rationnel, c'était simplement de la place perdue. La modernité était peut-être une erreur, se dit Jed pour la première fois de sa vie. Question purement rhétorique, d'ailleurs: la modernité était terminée en Europe occidentale depuis pas mal de temps déjà.

Човек може да работи в усамотение в продължение на години, впрочем това е единственият начин, ако иска действително да свърши някаква работа; идва обаче момент, когато го обзема желание да покаже плодовете на своя труд пред света не толкова за да бъде оценен, колкото да получи доказателство, че тези плодове съществуват и дори че самият той съществува; в недрата на един обществен вид индивидуалността не е нищо друго освен краткотрайна фикция.

I fucking love LA (dog birthday parties! spiritual healers on every corner! unironic oxygen bars!). You might not think so because I’m a misanthropic depressed person with menopause acne whose hips are too wide for every single restaurant chair in Silverlake, but you would be wrong. I’m a Fat Bitch from the Middle West and I love accidentally running into minor celebrities with my cart in the wheatgrass aisle at the Rock ’N Roll Ralph’s on Sunset.

Totul se învârte în jurul Octopussy, un lucru murdar, șocant, scârbos – pentru oricine. Sau poate ăia care i-au cumpărat cartea unchiului, poate ălora le-a plăcut. Wow! Ea și întreaga ei familie au fost personaje într-o carte. „Poate încă suntem“... Hahaha, ce gând nebun! Revenind, totuși. Personajele unei cărți care nu se mai comportă deloc ca personajele acelei cărți. „O fi vreun sequel?“ Hyena trebuie să-și înăbușe fața în pernă, pentru a nu râde singură la miezul nopții.

Dr Rahmat thrust his hand between her legs, tried to kiss her and suggested that there was time for a quick one.' 'Meaning sexual intercourse?' Sir Hector was clearly not about to take the view that my client was offering his patient a small sherry.

De plus en plus, les théories qui tentaient d’expliquer les phénomènes économiques, de prévoir leurs évolutions, lui apparaissaient a peu prés également inconsistantes, hasardeuses, elle était de plus en plus tentée de les assimiler a du charlatanisme pur et simple; il était même surprenant, se disait-elle parfois, qu’on attribue un prix Nobel d’économie, comme si cette discipline pouvait se prévaloir du même sérieux méthodologique, de la même rigueur intellectuelle que la chimie, ou que la physique.

Cosa si può dire quando si apprende che l'infanzia di qualcuno non è stata come quella degli altri? Cosa si può rispondere a qualcuno che non ha mai conosciuto le gioie della spensieratezza di un'infanzia in cui la nostra sola preoccupazione era sapere con chi avremmo giocato durante la ricreazione, quale cartone animato era il migliore, e collezionare tutte le carte dei giocatori di baseball dell'anno? Quali sono le parole giuste da dire per confortare un adulto che ha dovuto esserlo fin troppo presto?

I remember one group of family members had gone down to the restaurant in the Dorchester. The waiter had brought the menu and they said, ‘We’ll have it.’ It took a while for the penny to drop that they actually meant the whole lot, the a la carte, which is over a thousand pounds’ worth of food. So the waiters brought it, the family tried a little bit of all of it, then went back up to their room. Then they sent out one of their servants to bring back a sackful of hamburgers, which is what their real obsession was.

European demographer Anton Kuijsten comments that rather than ordering from “the standard life course menu, as people used to do,” an individual now “composes his or her history à la carte.” And marriage, “the obligatory entrée” during the 1950s, “has become the optional dessert.

L-am sărutat și l-am iubit,fiindcă mă găsise în afara cetății și apoi mă ajutase să îmi construiesc eu una,fără să ceară nimic înapoi și mai știam că avea să fie cu mine multă,multă vreme apoi,poate până la sfârșit și că,oriunde m-aș fi aflat și cu oricine,el avea să îmi păzească somnul.

He is a pale, long faced, unsmiling fellow who probably lives on a diet of organic bran and carrot juice. He heard Ballard open the proceedings against La Maison with a pained expression, and looked at me over his half-glasses as though I were a saucepan that hadn't been washed up properly.

Ce gânduri s‑or fi încrucișând oare în căpușoarele cele blonde, așa de drăgălaș învăluite în gazul și muselina cart fluturau în bătaia vântului? Ce vor fi gândind oare privind la convoiul acela de umbre negre, care se strecurau tăcute și cucernice pe cărarea șerpuită de la biserica din deal?...

Quand t'as vingt et un an, la vie est nette comme une carte routière. C'est seulement quand t’arrive à vingt-cinq que tu commences à soupçonner que tu tenais la carte à l'envers... et à quarante que t'en as la certitude. Quand t'atteins les soixante, alors là, crois moi t'es définitivement largué.

Alì dagli Occhi Azzurri uno dei tanti figli di figli, scenderà da Algeri, su navi a vela e a remi. Saranno con lui migliaia di uomini coi corpicini e gli occhi di poveri cani dei padri sulle barche varate nei Regni della Fame. Porteranno con sè i bambini, e il pane e il formaggio, nelle carte gialle del Lunedì di Pasqua. Porteranno le nonne e gli asini, sulle triremi rubate ai porti coloniali. Sbarcheranno a Crotone o a Palmi, a milioni, vestiti di stracci asiatici, e di camicie americane. Subito i Calabresi diranno, come da malandrini a malandrini: «Ecco i vecchi fratelli, coi figli e il pane e formaggio!» Da Crotone o Palmi saliranno a Napoli, e da lì a Barcellona, a Salonicco e a Marsiglia, nelle Città della Malavita. Anime e angeli, topi e pidocchi, col germe della Storia Antica voleranno davanti alle willaye. Essi sempre umili Essi sempre deboli essi sempre timidi essi sempre infimi essi sempre colpevoli essi sempre sudditi essi sempre piccoli, essi che non vollero mai sapere, essi che ebbero occhi solo per implorare, essi che vissero come assassini sotto terra, essi che vissero come banditi in fondo al mare, essi che vissero come pazzi in mezzo al cielo, essi che si costruirono leggi fuori dalla legge, essi che si adattarono a un mondo sotto il mondo essi che credettero in un Dio servo di Dio, essi che cantavano ai massacri dei re, essi che ballavano alle guerre borghesi, essi che pregavano alle lotte operaie... ... deponendo l’onestà delle religioni contadine, dimenticando l’onore della malavita, tradendo il candore dei popoli barbari, dietro ai loro Alì dagli Occhi Azzurri - usciranno da sotto la terra per uccidere – usciranno dal fondo del mare per aggredire - scenderanno dall’alto del cielo per derubare - e prima di giungere a Parigi per insegnare la gioia di vivere, prima di giungere a Londra per insegnare a essere liberi, prima di giungere a New York, per insegnare come si è fratelli - distruggeranno Roma e sulle sue rovine deporranno il germe della Storia Antica. Poi col Papa e ogni sacramento andranno su come zingari verso nord-ovest con le bandiere rosse di Trotzky al vento...

Viaţa omului n-ar trebui să fie scrisă pe atatea petice de hartie risipite. Viaţa e un jurnal legat, iar uneori înţelegi o carte de la prima pagină. Nu poţi fi silit să-ţi faci datoria pentru o pagină care n-are legătură cu cele dinainte. Nu poţi fi implicat ori de cîte ori cineva e gata să moară de foame

Viața mea depinde de droguri, în momentul ăsta. Trebuie să mă droghez, ca să simt că trăiesc. Altfel, sunt la fel ca de obicei... În momentul ăsta simt că orice aș face, nu trebuie să mă gândesc la persoana care am fost eu cândva. Acea persoană murise odată cu toată fericirea mea. Când crezusem că fusesem salvată și că pot reveni la viața mea normală, realizeasem că de fapt fericirea mea depinde de el și numai de el și că întoarcerea mea la vechea persoană e doar o iluzie eternă la care aș putea doar să visez. Dar totuși, în seara de revelion, la ora 02:45, tristă și cu mult THC în plămâni, eu mă gândesc la chestia asta.

Dichiaro solennemente di non saperne nulla, ma dico che la vista delle stelle, mi fa sognare tanto semplicemente quanto quei punti neri che nelle carte geografiche rappresentano città e villaggi. E mi dico: perché i punti luminosi del firmamento dovrebbero esserci meno accessibili che i punti neri della carta di Francia?

Dă-mi un roman bun sau o carte de memorii, niște ceai și un loc confortabil să mă ghemuiesc și sunt în Paradis. Îmi place să trăiesc în gândurile altei persoane; mă minunez de legătura pe care o simt cu oamenii care prind viață în pagină, indiferent de cât de diferite sunt condițiile lor față de ale mele. Nu doar simt că-i cunosc pe acești oameni, ci mă înțeleg mult mai bine pe mine însămi. Cunoștințe, informații, învățături, inspirație, putere, toate acestea și multe altele sunt oferite de o carte bună. Nu-mi pot imagina unde aș fi sau cine aș fi fără lectură (..) Cărțile sunt pentru mine o modalitate de evadare. Astăzi, consider că a citi o carte bună e un privilegiu sacru, o posibilitate de a fi oriunde îmi doresc. Este modul preferat de a-mi petrece timpul. Știu cu adevărat că cititul lărgește orizontul. Îți dezvăluie și îți oferă acces la orice poate pricepe mintea ta. Cel mai mult îmi place faptul că lectura oferă posibilitatea de a avea aspirații mari. Și de a continua să progresezi.

Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte, nu-mi găsesc locul. Am ticuri. Îmi mişc mâinile şi picioarele până când adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gând la altul. Când vorbesc, sunt deseori incoerent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întârzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete, în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli.

On songe au mot d'Esprit: Je ne me consolerois jamais de mourir. Dans un monde où tout va à la mort, la mort est le fond. C'est sur lui que se dressent les femmes seules dans l'insomnie, les enfants qui regardent et les cires qui fondent. La beauté des regards et des mains, des corps, des lumières qui se portent sur eux, des couleurs qui les vêtent, des pourpoints et des socques, des vielles et des cartes à jouer, des verres et des livres, des doigts qui s'avancent et qui se tendent, est faite de la mort. La beauté est une flamme de chandelle dans la tristesse, dans l'argent, dans le mépris, dans la solitude. Dans la nuit. Une haleine d'enfant la courbe; un souffle la menace; le vent définitif l'éteint.

În carne şi oase, prietenii se schimbă mereu, iar entuziasmele dintr-o anumită parte a vieţii pălesc odată cu trecerea timpului, făcând loc altor entuziasme împărtăşite cu prieteni noi. Într- un fel, acelaşi lucru e valabil şi pentru cărţi. Cu siguranţă, există şi momente când o carte care ne inspirase în copilărie, recitită după mulţi ani, îşi pierde atracţia vie şi ne apare ca un simplu cadavru al cărţii pe care ne-o amintim. Însă cea mai mare diferenţă dintre prieteni şi cărţi este aceea că în timp ce prietenii se schimbă, cărţile rămân la fel. Adu - nând praful, neglijată într- un colţ de bibliotecă, o carte îşi păstrează cu încăpăţânare caracterul şi filozofia. În definitiv, citită sau nu, acceptând-o sau refuzând-o, noi putem schimba o carte doar prin atitudinea noastră în privinţa ei, şi nimic mai mult.

Mais quelle étrange leçon de géographie je reçus là! Guillaumet ne m'enseignait pas l'Espagne; il me faisait de l'Espagne une amie. Il ne me parlait ni d'hydrographie, nie de populations, ni de cheptel. Il ne me parlait pas de Guadix, mais des trois orangers qui, près de Guadix, bordent un champ : " Méfie-toi d'eux, marque-les sur ta carte... " Et les trois orangers y tenaient désormais plus de place que la Sierra Nevada. Il ne me parlait pas de Lorca, mais d'une simple ferme près de Lorca. D'une ferme vivante. Et de son fermier. Et de sa fermière. Et ce couple prenait, perdu dans l'espace, à quinze cents kilomètres de nous, une importance démesurée. Bien installés sur le versant de leur montagne, pareils à des gardiens de phare, ils étaient prêts, sous leur étoiles, à porter secours à des hommes. (Terre des Hommes, ch. I)

De-ar ramâne din mine o carte subtire, Pulbere gri în coperti de racoare, Narile câinelui tau s-o respire, Umbra din sufletul tau s-o masoare. Tu sa te miri de-asa simple cuvinte Ce ti se urca pe mâini în tacere, Sfânt sa le-atingi de obrazul fierbinte Pâna ce noaptea-napoi ti le cere. Eu m-am culcat într-o pagina alba. Trist, întunericul se urca în cesti. Îndata n-o sa se mai vada nimica… Tu la ce te gândesti?

Et celui de la charrette reste plongé dans ses pensées Tout comme une personne privée de force et de défense Contre Amour qui le maintient sous sa juridiction ; Sa méditation est d'une intensité telle Qu'il perd le sens de lui−même ; Il ne sait pas s'il existe ou s'il n'existe pas, Il ne se rappelle pas son nom, Il ne sait pas s'il est armé ou non, Il ne sait pas où il va, ni d'où il vient ; Il ne se souvient de rien, Hormis d'une seule chose, et, à cause d'elle, Il a mis les autres choses en oubli ; Il pense tant à cette seule chose Qu'il n'entend, ne voit ni ne comprend rien. (Et cil de la charrete panse Con cil qui force ne desfanse N'a vers Amors qui le justise ; Et ses pansers est de tel guise Que lui meïsmes en oblie, Ne set s'il est, ou s'il n'est mie, Ne ne li manbre de son non, Ne set s'il est armez ou non, Ne set ou va, ne set don vient ; De rien nule ne li sovient Fors d'une seule, et por celi A mis les autres en obli ; A cele seule panse tant Qu'il n'ot, ne voit, ne rien n'antant.)

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Je suis encore un homme jeune, et pourtant, quand je songe à ma vie, c’est comme une bouteille dans laquelle on aurait voulu faire entrer plus qu’elle ne peut contenir. Est-ce le cas pour toute vie humaine, ou suis-je né dans une époque qui repousse toute limite et qui bat les existences comme les cartes d’un grand jeu de hasard ? Moi, je ne demandais pas grand-chose. J'aurais aimé ne jamais quitter le village. Les montagnes, les bois, nos rivières, tout cela m’aurait suffi. J’aurais aimé être tenu loin de la rumeur du monde, mais autour de moi bien des peuples se sont entretués. Bien des pays sont morts et ne sont plus que des noms dans les livres d’Histoire. Certains en ont dévoré d’autres, les ont éventrés, violés, souillés. Et ce qui est juste n’a pas toujours triomphé de ce qui est sale. Pourquoi ai-je dû, comme des milliers d’autres hommes, porter une croix que je n’avais pas choisie, endurer un calvaire qui n’était pas fait pour mes épaules et qui ne me concernait pas? Qui a donc décidé de venir fouiller mon obscure existence, de déterrer ma maigre tranquillité, mon anonymat gris, pour me lancer comme une boule folle et minuscule dans un immense jeu de quilles? Dieu? Mais alors, s’Il existe, s’Il existe vraiment, qu’Il se cache. Qu’Il pose Ses deux mains sur Sa tête, et qu’Il la courbe. Peut-être, comme nous l'apprenait jadis Peiper, que beaucoup d’hommes ne sont pas dignes de Lui, mais aujourd’hui je sais aussi qu’Il n'est pas digne de la plupart d’entre nous, et que si la créature a pu engendrer l’horreur c’est uniquement parce que son Créateur lui en a soufflé la recette.

Je m'étonne encore une fois de la nudité de la vie des hommes : les douches toutes ouvertes, les corps exposées à l'inspection et à la comparaison, l'affichage public des parties privées. dans quel but ? A quel souci de se rassurer cela correspond-il ? Exhiber sa carte, regardez, tous, tous est en ordre, je suis à ma place. Pourquoi les femmes n'ont-elles pas à se prouver entre elles qu'elles sont bien des femmes ? Une manière de déboutonnage, de simple vérification de la fente de l'entre-cuisse, tout aussi désinvolte. Un reniflage de chien.

La gente rideva forte; i banditori gridavano a squarciagola; i negozianti, che avevano occupato i banchi davanti ai tavoli di vendita, cercavano invano d'imporre silenzio, per fare in pace i loro affari. Raramente una riunione era stata così promiscua, e così chiassosa. Scivolai silenziosamente in quel tumulto che mi rattristava, e mi resi conto che eravamo proprio vicino alla camera dove era spirata la povera creatura di cui si vendevano i mobili per pagare i debiti. Venuto per osservare più che per comprare, guardavo le facce degli organizzatori della vendita, i cui tratti s'illuminavano ogni volta che un oggetto raggiungeva un prezzo che non avrebbero osato sperare. Persone perbene, che avevano speculato sulla prostituzione di quella donna, che avevano guadagnato il cento per cento su di lei, che avevano perseguitato con carte bollate gli ultimi momenti della sua vita, e che venivano, dopo la sua morte, a raccogliere il frutto dei loro onorevoli calcoli, insieme agli interessi del loro vergognoso credito. Come avevano ragione gli antichi, inventando lo stesso Dio per i mercanti e per i ladri!

Aţi admis fornicaţia promiscuă, atât. Dar nu dragostea, nu contactul firesc, nu aţi renunţat la orgoliul din mintea voastră şi nici la abandonarea instinctelor. Deloc. Vă agăţaţi de voinţa voastră conştientă. Orice lucru trebuie să fie tot timpul expressément voulu. Iar legăturile exclusiv mintale. Viaţa trebuie trăită, nu ca în mijlocul unei lumi de oameni vii, ci ca şi cum ar fi o amintire solitară, o fantezie şi o meditaţie. O masturbare fără sfârşit, ca şi lunga şi oribila carte a lui Proust. Asta-i viaţa superioară. Sau, cu alte cuvinte, un termen eufemic pentru începutul morţii.(Mark Rampion)

Lecturile Autodidactului mă pun în încurcătură întotdeauna. Brusc, îmi revin în minte numele ultimilor autori pe care i-a consultat: Lambert, Langlois, Larbaletrier, Lastex, Lavergne. Dintr-o străfulgerare am înţeles metoda Autodidactului: se instruieşte în ordine alfabetică. Il contemplu cu un fel de admiraţie. Cîtă voinţă îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpăţînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum şapte ani (mi-a mărturisit că studiază de şapte ani) a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărţi care acoperă pereţii şi probabil a spus, asemenea lui Rastignac: «Intre noi doi acum, Cunoaştere omenească!» S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect şi de teamă, însoţit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor. A citit tot; a înmagazinat în capul lui jumătate din ce se ştie despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecţiei. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Şi se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: «Şi acum?»

Julian, locul acesta este o taină, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care a scris-o și sufletul celor care au citit-o, au trăit și au visat cu ea. De fiecare dată când o carte ajunge în mâinile altcuiva, de fiecare dată când altcineva îți lasă privirea să alunece pe paginile ei, un spirit crește și se face tot mai puternic. Când bunicul tău m-a adus aici, cu mulți ani în urmă, locul acesta era deja vechi. Poate că e la fel de vechi ca orașul însuși. Nimeni nu știe exact de când există sau cine l-a creat. O să-ți spun ce mi-a spus și mie bunicul tău. Când piere o bibliotecă sau se închide o librărie, când o carte dispare în noianul uitării, cei care știm de existența acestui loc, paznicii lui, facem tot ce trebuie pentru ca ea să ajungă aici. În locul acesta cărțile de care nu-și mai amintește nimeni, cărțile pierdute în negura timpului, continuă să trăiască, așteptând ca într-o bună zi să ajungă din nou în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. La librăria noastră vindem cărți noi și cumpărăm cărți vechi, dar în realitate cărțile nu au stăpân. Fiecare carte de aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum ne mai are doar pe noi, Julian. Vei putea păstra secretul acesta?

Una delle più grandi disgrazie della verità, è di essere inverosimile. Per questo la si nasconde ai re con la lusinga, e ai lettori col romanzo, che non è, come alcuni credono, l'esagerazione del possibile, ma una pallida parodia della realtà. Un giorno, quando saremo stanchi di fare i romanzieri, forse diventeremo storici, e racconteremo delle avventure autentiche e contemporanee così vere che nessuno vorrà crederci. Aspettando quel giorno, e poiché la nostra raccolta già così copiosa non può che accrescersi in futuro, sceglieremo, per quei lettori che vogliono solo cose vissute, una storia semplice dove non cambieremo che i nomi. Dopo la nostra morte, si troveranno fra le nostre carte i nome veri dei personaggi principali.

Tata profeţeşte, în continuare, aghezmuind cu pensula de vopsea. Zice că dacă au desfiinţat Şcoala Blajului, azi-mâine - or să desfiinţeze şi Biserica Unită, cine să-i împiedice, ba chiar o să le sară în ajutor Sfânta Biserică Ortodoxă, crezînd că astfel are să întoarcă la turmă oiţele rătăcite la 1700... Mai zice tata ce-a mai zis, că vrem, nu vrem, greco-catolicii ardeleni ne-au învăţat carte - din păcate nu ăi pe noi, Basarabenii, căzuţi sub Ruşi. Ne ţine tata, pentru a nu ştiu câta oară, conferinţă cu Şcoala Ardeleană şi zice că, de n-ar fi fost papistaşii Maior, Micu, Şincai, şi în ziua de azi ar fi moţăit Românul la umbră turcească, neînstare să se apere măcar de muştele care-i intrau în gură; ar fi pirotit şi-acum pe ceardac, pufăind din narghilè şi horpăind, în somn, din cahfè...

Mathias remembered that once when he was a boy, he'd gone up to a pile of red apples that lay in the market cart, in the market near Stolberg where his father often took him. He'd always loved apples, and he couldn't resist the temptation of grabbing one out of the pile. He chose the closest, a splendid red piece of fruit that he would never forget because of his overwhelming desire to take it and hide it in the folds of his clothing. A moment after Mathias reached out and snatched it, the pile slid and applies tumbled down all around him. The farmer, who knew his father, would have been satisfied with an apology. But his father, a successful craftsman who was well-known and respected in the town, had insisted on purchasing an entire basketful of apples, because of the trouble Mathias had caused. Mathias got the worst scolding his father had ever given him. Not because of the money, but for the small act of petty thievery, which an upright man like his father would never tolerate. He shouldered his punishment, and in the end was only allowed to eat as single apple from the basket. He spent the night thinking about the pile. He had to remove only one and the whole thing had come down. He wondered if the same thing might happen with any tower, no matter how majestic and imposing it might seem, were someone to remove the right stone from the base. The thought stayed with him throughout his life. Venice now seemed a lot like that pile of apples. If three murders truly represented an irresistible opportunity, then which nobleman would have seized it, knowing that such a thing would cause La Serenissima and everything it represented to come crashing down?

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

Sans doute, rien n'est plus naturel, aujourd'hui, que de voir des gens travailler du matin au soir et choisir ensuite de perdre aux cartes, au café, et en bavardages, le temps qui leur reste pour vivre. Mais il est des villes ou des pays où les gens ont, de temps en temps, le soupçon d'autre chose. En général, cela ne change pas leur vie. Seulement, il y a eu le soupçon et c'est toujours cela de gagné. Oran, au contraire, est apparemment une ville sans soupçon, c'est-à-dire une ville tout à fauit moderne. Il n'est pas nécessaire, en conséquence, de préciser la façon dont on s'aime chez nous. Les hommes et les femmes, ou bien se dévorent rapidement dans ce qu'on appelle l'acte d'amour, ou bien s'engagent dans une longue habitude à eux. Entre ces deux extrêmes, il n'y a pas souvent de milieu. Cela non plus n'est pas original. A Oran comme ailleurs, faute de temps et de réflexion, on est bien obligé de s'aimer sans le savoir.

Quelli che lo circondavano, la sua famiglia, gli amici, accendevano in lui un sentimento di vergogna e di furore. Li aveva visti sulla strada, quelli e i loro simili, ricordava le macchine piene di ufficiali che scappavano con le loro belle valigie gialle e le loro donne truccate, i funzionari che abbandonavano le loro sedi, i politici che, presi dal panico, seminavano lungo la strada carte e documenti segreti, le ragazze che, dopo aver piagnucolato come dovuto nel giorno dell'armistizio, ora si consolavano con i tedeschi. "E dire che nessuno lo saprà, che ci sarà intorno a tutto questo un tale intrigo di menzogne che ne faranno un'altra pagina gloriosa della Storia di Francia. Si daranno da fare per snidare atti di abnegazione, di eroismo. Buon Dio! Con quello che ho visto io! Porte chiuse a cui si bussava invano per avere un bicchiere d'acqua, e quegli sfollati che saccheggiavano le case; ovunque, dall'alto al basso, confusione, viltà, vanità, ignoranza! Ah! Siamo proprio un bel popolo!

Qui vous le dit, qu’elle (la vie) ne vous attend pas ? Certes, elle continue, mais elle ne vous oblige pas à suivre le rythme. Vous pouvez bien vous mettre un peu entre parenthèses pour vivre ce deuil… accordez-vous le temps. *** Parce que ҫa me fait plaisir. Parce que je sais aussi que l’entourage peut se montrer très discret dans pareille situation, et que de se changer les idées de temps en temps fait du bien. Parce que je sais que vous aimez la montagne et que vous n’iriez pas toute seule. *** Oui. Si vous perdez une jambe, ҫa se voit, les gens sont conciliants. Et encore, pas tous. Mais quand c’est un morceau de votre cœur qui est arraché, ҫa ne se voit pas de l’extérieur, et c’est au moins aussi douloureux… Ce n’est pas de la faute des gens. Ils ne se fient qu’aux apparences. Il faut gratter pour voir ce qu’il y a au fond. Si vous jetez une grosse pierre dans une mare, elle va faire des remous à la surface. Des gros remous d'abord, qui vont gifler les rives, et puis des remous plus petits, qui vont finir par disparaître. Peu à peu, la surface redevient lisse et paisible. Mais la grosse pierre est quand même au fond. La grosse pierre est quand même au fond. *** La vie s’apparente à la mer. Il y a les bruit des vagues, quand elles s’abattent sur la plage, et puis le silence d’après, quand elles se retirent. Deux mouvement qui se croissent et s’entrecoupent sans discontinuer. L’un est rapide, violent, l’autre est doux et lent. Vous aimeriez vous retirer, dans le même silence des vagues, partir discrètement, vous faire oublier de la vie. Mais d’autres vague arrivent et arriveront encore et toujours. Parce que c’est ҫa la vie… C’est le mouvement, c’est le rythme, le fracas parfois, durant la tempête, et le doux clapotis quand tout est calme. Mais le clapotis quand même Un bord de mer n'est jamais silencieux, jamais. La vie non plus, ni la vôtre, ni la mienne. Il y a les grains de sables exposés aux remous et ceux protégés en haut de la plage. Lesquels envier? Ce n'est pas avec le sable d'en haut, sec et lisse, que l'on construit les châteaux de sable, c'est avec celui qui fraye avec les vagues car ses particules sont coalescentes. Vous arriverez à reconstruire votre château, vous le construirez avec des grains qui vous ressemblent, qui ont aussi connu les déferlantes de la vie, parce qu'avec eux, le ciment est solide.. *** « Tu ne sais jamais à quel point tu es fort jusqu’au jour où être fort reste la seule option. » C’est Bob Marley qui a dit ҫa. *** Manon ne referme pas violemment la carte du restaurant. Elle n’éprouve pas le besoin qu’il lui lise le menu pour qu’elle ne voie pas le prix, et elle trouvera égal que chaque bouchée vaille cinq euros. Manon profite de la vie. Elle accepte l’invitation avec simplicité. Elle défend la place des femmes sans être une féministe acharnée et cela ne lui viendrait même pas à l’idée de payer sa part. D’abord, parce qu’elle sait que Paul s’en offusquerait, ensuite, parce qu’elle aime ces petites marques de galanterie, qu’elle regrette de voir disparaître avec l’évolution d’une société en pertes de repères.

Ea luă loc la pian, în timp ce el se aşeză în faţa focului care ardea frumos în chemineu, şi începu să cânte pentru el. Indiferent, în timp ce melodia invada camera amestecându-se cu zgomotul produs de troznetul butucilor care ardeau, Duncan simţi cum îl cuprinde liniştea. Când tânăra femeie se opri din cântat, el îşi regăsise calmul. - Spune-mi, tot mai vrei să fugi? întrebă ea. - Nu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că vreau să continui să fac ceva important ... ceva foarte important în medicină. - Cu adevărat? munca aceasta te interesează. - Cu pasiune! Iar dumneavoastră, dumneavoastră cântaţi minunat! - Este foarte necesar pentru degetele mele. Asta le face să fie puternice şi suple. Nu uita că sunt chirurg. - Aproape am uitat. Cu toate că numele pe care îl purtaţi îmi este cunoscut. Există un doctor Geisler foarte cunoscut în Austria, doctorul Ana Geisler. A scris o carte extraordinară despre chirurgia modernă. Este cumva o rudă de a dumneavoastră? - Nu chiar ... pentru simplul motiv că sunt chiar eu doctorul Ana Geisler!

I dial her mum's number, then sit down cross-legged, facing the wall. When she comes on the line, she sounds uncertain, hesitant. 'Hey! Guess where I am?' I ask, my voice loud with false cheer. 'Rami told me. The Wellesly Hospital in Worthing. What's it like?' 'For a loony-bin it's actually quite decent,' I reply. 'I don't have Sky or an en-suite, and the menu isn't exactly à la carte, but you know...' I tail off. There is a silence. 'Do you have your own room?' Jenna asks, 'Oh yeah, yeah. I have a lovely view of the sea between the bars of my window.' She doesn't laugh. 'Have you started' -there is a pause as she searches for the right word -'threatment?' 'Yeah, yeah. We had group therapy today. Tomorrow we'll probably have art therapy - maybe I'll draw you a hourse and a garden. I know, perhaps they'll teach us to make baskets! Isn't that why they call us basket cases?' 'Flynn, stop,' Jennah softly implores. 'And we'll probably have music therapy the day after. Maybe I'll get to play the tambourine. Or the triangle. I've always wanted to play the triangle!' 'Flynn-' 'No, I'm serious! I'll ask for some manuscript paper and see if I can write a composition for tambourine and triangle. Then I can post if off to you to hand in for my next composition assignment.' 'Flynn, listen-' 'Hold on, hold on! I'm making a note to myself now: Find fellow insane musician and start composing the Flynn Laukonen Sonata for Tambourine and Triangle.' 'Flynn-' 'And then, when they let me out, if they ever let me out, perhaps you could pull a few strigns and organize for me and my tambourine buddy to give a recital. I'm not sure where though -how about the subway at Marble Arch tube? Nice and central, good acoustics-' 'What are the other people like?' Jennah cuts in, an edge to her voice. I notice she doesn't use the word patients. Clever Jennah. For a moment there you almost made me forget I was locked up in a mental institution. 'Round the bend, just like me,' I reply. 'I'm in excellent company. We'll be swapping suicide tips in no time at all!' I give a harsh laugh.

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.

Dintre toate lipsurile studentului, cea dintîi şi cea mai de seamă era fără îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. De altfel şi bătrînul era adesea plicticos de n-avea pereche. In primul rînd era peste măsură de curios, în al doilea rînd nu-l lăsa să înveţe, pentru că trăncănea într-una şi punea întrebări prosteşti — lipsite cu totul de temei şi, în cele din urmă, mai venea uneori şi beat. Fiul îşi dezvăţa încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de dorinţa de a-şi vîrî nasul pretutindeni şi de a trăncăni verzi şi uscate, şi, în sfîrşit, izbuti să-l facă pe bătrîn să-l asculte ca pe un oracol şi să nu deschidă gura fără îngăduinţa lui. Bietul bătrîn nu mai contenea să se minuneze şi să se bucure de Petenka al lui (aşa-i spunea el). Cînd venea să-l vadă, era întotdeauna sfios şi îngrijorat, neştiind pesemne cum o să-l primească fiul şi nu îndrăznea multă vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea pe puţin vreo douăzeci de minute, întrebîndu-mă cum e cu Petenka al lui? Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă şi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul deosebit ? Şi ce anume face : scrie, citeşte sau cugetă ? Dacă-l îmbărbătam şi-l linişteam îndeajuns, bătrînul îşi lua în cele din urmă inima în dinţi şi intra tiptil-tiptil, deschizînd încetinel uşa, prin care vîra mai întîi capul; dacă vedea că băiatul lui nu se supără şi-i face un semn, trecea binişor în odaie, îşi lepăda paltonaşul şi pălăria — veşnic boţită, găurită şi cu marginile rupte — le atîrna în cuier, cu multă băgare de seamă şi fără zgomot; apoi se aşeza într-un colţ, pe scaun, tot atît de încetişor şi-l mînea din ochi pe Petenka al lui, prinzîndu-i toate mişcările şi căutînd să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cît de cît în apele lui şi bătrînul o vedea, se ridica numaidecît şi spunea : «Eu, Petenka, numai aşa... am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... am fost departe şi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc». Apoi îşi lua tăcut şi supus paltonaşul şi pălăria ponosită, deschidea iar uşa fără zgomot şi pleca, cu un zîmbet silit, ca să înăbuşe durerea strînsă în suflet şi să nu i-o arate fiului. Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-şi primească bine tatăl, acesta nu mai ştia ce să facă de bucurie. Mulţumirea i se citea pe faţă, în purtări, în mişcări. De cîte ori îi vorbea băiatul, bătrînul se sălta puţin de pe scaun şi-i răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutînd să întrebuinţeze vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotărît lucru, vorbirea frumoasă nu prea era de el: se încurca şi se fîstîcea în aşa hal, că nu ştia ce să mai facă cu mîinile şi ce să se facă el singur, şi multă vreme după ce isprăvea, mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutînd parcă să-şi îndrepte greşeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrînul se umfla în pene, îşi îndrepta pe rînd jiletca, cravata şi haina şi lua înfăţişarea unui om care-şi cunoaşte preţul. Uneori prindea atîta curaj, îndrăzneala lui mergea atît de departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărţi, îşi alegea o carte şi citea pe loc cîte ceva, aşa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un sînge rece şi o nepăsare prefăcută, de parcă ar fi avut libertatea să umble întotdeauna în voie prin cărţile fiului său, de parcă ar fi fost obişnuit de cînd lumea cu vorba mîngîietoare a acestuia. Eu însă am văzut odată cu ochii mei cum s-a speriat bietul de el, cînd Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mîna pe cărţi. Bătrînul s-a fîstîcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat să-şi îndrepte greşeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; şi toate astea le făcea zîmbind, înroşindu-se şi căutînd să şteargă, cum se pricepea mai bine, urmele fărădelegii.

LA VACHE ENRAGÉE DE GEORGE ORWELL La începutul anului 1935, editura Gallimard își propune să prezinte cititorilor francezi pe scriitorul George Orwell, cu ocazia traducerii primei sale cărți La Vache enragée. Lui Panait Istrati i se trimite textul romanului, cules și pus în pagină la tipografie. El nu cunoștea opera lui Orwell și prefața pe care o scrie este numai pe baza lecturii acestei cărți. De aceea și aprecierile se referă la „lumea lui Orwell” în comparație cu vagabonzii întâlniți de Istrati în drumurile sale. Prefața a plăcut la Gallimard și însoțește debutul lui Orwell în fața cititorului francez. Ea a fost păstrată în toate reeditările acestei cărți, de atunci încoace. La noi, această prefață a rămas necunoscută până acum trei ani, când a fost tradusă și publicată de harnicul istoric literar Marin Bucur, însoțită și de o prezentare foarte competentă și densă, din care ne permitem să reproducem: „Apărută în 1935, în traducere franceză la editura Gallimard, La vache enragée era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez, un necunoscut atunci în Anglia, o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rândul său fusese descoperit de Romain Rolland. La vache enragée corespunde în substanță și stil cu însăși literatura lui Panait Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin «azilurile» de noapte și de zi ale Parisului și ale Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. (…) Romanul lui Orwell era pentru Istrati «o operă rarisimă în vemea noastră», în primul rând prin «absența totală a frazeologiei literare». Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell, și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața la romanul La vache enragée (datată «București, martie 1935», deci cu o lună înainte de a muri) este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia dintre scriitorii cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și postfața la propria sa operă (…). Probabil că însuși Orwell va fi apreciat că cel care putea să înțeleagă și să facă pe alții să-l înțeleagă era atunci în Europa Panait Istrati. În orice caz, Prefața lui Istrati prefigurează o continuitate în afirmarea puterii adevărului literaturii în vremurile moderne. Cum romanul lui Orwell va apare la Paris, după moartea lui Panait Istrati, noul botez literar era și un act de proprie resurecție, arătând oamenilor nu rănile primite de la ei, ci dragostea care continua să le-o poarte, căci condiția literaturii depindea vital de condiția umană.

moi je suis fâché contre notre cercle patriarcal parce qu’il y vient toujours un homme du type le plus insupportable. Vous tous, messieurs, le connaissez très bien. Son nom est Légion. C’est un homme qui a bon coeur, et n’a rien qu’un bon coeur. Comme si c’était une chose rare à notre époque d’avoir bon coeur ; comme si, enfin, on avait besoin d’avoir bon coeur ; cet éternel bon coeur ! L’homme doué d’une si belle qualité a l’air, dans la vie, tout à fait sûr que son bon coeur lui suffira pour être toujours content et heureux. Il est si sûr du succès qu’il néglige tout autre moyen en venant au monde. Par exemple, il ne connaît ni mesure ni retenue. Tout, chez lui, est débordant, à coeur ouvert. Cet homme est enclin à vous aimer soudain, à se lier d’amitié, et il est convaincu qu’aussitôt, réciproquement, tous l’aimeront, par ce seul fait qu’il s’est mis à aimer tout le monde. Son bon coeur n’a même jamais pensé que c’est peu d’aimer chaudement, qu’il faut posséder l’art de se faire aimer, sans quoi tout est perdu, sans quoi la vie n’est pas la vie, ni pour son coeur aimant ni pour le malheureux que, naïvement, il a choisi comme objet de son attachement profond. Si cet homme se procure un ami, aussitôt celui-ci se transforme pour lui en un meuble d’usage, quelque chose comme un crachoir. Tout ce qu’il a dans le coeur, n’importe quelle saleté, comme dit Gogol, tout s’envole de la langue et tombe dans le coeur de l’ami. L’ami est obligé de tout écouter et de compatir à tout. Si ce monsieur est trompé par sa maîtresse, ou s’il perd aux cartes, aussitôt, comme un ours, il fond, sans y être invité, sur l’âme de l’ami et y déverse tous ses soucis. Souvent il ne remarque même pas que l’ami lui-même a des chagrins par-dessus la tête : ou ses enfants sont morts, ou un malheur est arrivé à sa femme, ou il est excédé par ce monsieur au coeur aimant. Enfin on lui fait délicatement sentir que le temps est splendide et qu’il faut en profiter pour une promenade solitaire. Si cet homme aime une femme, il l’offensera mille fois par son caractère avant que son coeur aimant le remarque, avant de remarquer (si toutefois il en est capable) que cette femme s’étiole de son amour, qu’elle est dégoûtée d’être avec lui, qu’il empoisonne toute son existence. Oui, c’est seulement dans l’isolement, dans un coin, et surtout dans un groupe que se forme cette belle oeuvre de la nature, ce « spécimen de notre matière brute », comme disent les Américains, en qui il n’y a pas une goutte d’art, en qui tout est naturel. Un homme pareil oublie – il ne soupçonne même pas –, dans son inconscience totale, que la vie est un art, que vivre c’est faire oeuvre d’art par soi-même ; que ce n’est que dans le lien des intérêts, dans la sympathie pour toute la société et ses exigences directes, et non dans l’indifférence destructrice de la société, non dans l’isolement, que son capital, son trésor, son bon coeur, peut se transformer en un vrai diamant taillé.

Show me." He looks at her, his eyes darker than the air. "If you draw me a map I think I'll understand better." "Do you have paper?" She looks over the empty sweep of the car's interior. "I don't have anything to write with." He holds up his hands, side to side as if they were hinged. "That's okay. You can just use my hands." She smiles, a little confused. He leans forward and the streetlight gives him yellow-brown cat eyes. A car rolling down the street toward them fills the interior with light, then an aftermath of prickling black waves. "All right." She takes his hands, runs her finger along one edge. "Is this what you mean? Like, if the ocean was here on the side and these knuckles are mountains and here on the back it's Santa Monica, Beverly Hills, West L.A., West Hollywood, and X marks the spot." She traces her fingertips over the backs of his hands, her other hand pressing into the soft pads of his palm. "This is where we are- X." "Right now? In this car?" He leans back; his eyes are black marble, dark lamps. She holds his gaze a moment, hears a rush of pulse in her ears like ocean surf. Her breath goes high and tight and shallow; she hopes he can't see her clearly in the car- her translucent skin so vulnerable to the slightest emotion. He turns her hands over, palms up, and says, "Now you." He draws one finger down one side of her palm and says, "This is the Tigris River Valley. In this section there's the desert, and in this point it's plains. The Euphrates runs along there. This is Baghdad here. And here is Tahrir Square." He touches the center of her palm. "At the foot of the Jumhurriya Bridge. The center of everything. All the main streets run out from this spot. In this direction and that direction, there are wide busy sidewalks and apartments piled up on top of shops, men in business suits, women with strollers, street vendors selling kabobs, eggs, fruit drinks. There's the man with his cart who sold me rolls sprinkled with thyme and sesame every morning and then saluted me like a soldier. And there's this one street...." He holds her palm cradled in one hand and traces his finger up along the inside of her arm to the inner crease of her elbow, then up to her shoulder. Everywhere he touches her it feels like it must be glowing, as if he were drawing warm butter all over her skin. "It just goes and goes, all the way from Baghdad to Paris." He circles her shoulder. "And here"- he touches the inner crease of her elbow-"is the home of the Nile crocodile with the beautiful speaking voice. And here"- his fingers return to her shoulder, dip along their clavicle-"is the dangerous singing forest." "The dangerous singing forest?" she whispers. He frowns and looks thoughtful. "Or is that in Madagascar?" His hand slips behind her neck and he inches toward her on the seat. "There's a savanna. Chameleons like emeralds and limes and saffron and rubies. Red cinnamon trees filled with lemurs." "I've always wanted to see Madagascar," she murmurs: his breath is on her face. Their foreheads touch. His hand rises to her face and she can feel that he's trembling and she realizes that she's trembling too. "I'll take you," he whispers.