Zis Quotes

They came for him near midnight, seven hard-faced men arriving simultaneously in a matching set of Zis 101s, the black-lacquered saloon car so shamelessly modeled on the American Buick Roadmaster, and so capriciously favored by the sinister flying squads of the NKVD. Ironically, the arrest when it came did not shock Batya. He had prepared for it.

Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.

Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.

Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Şi le-am spus să mă găsească. Şi copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Şi le-am spus să mă găsească. Şi păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristeţea la ochi Cu un zâmbet, Şi tristeţea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopţile mele Şi i-am spus să mă găsească. Eşti acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Şi toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi.

I got my dad a great father's Day present. He called to say: 'Ach. Zis present is so good I now think it vas almost vorth having children.

Vell, Zaphod’s just zis guy, you know?

E în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

The Fflict recognized five genders: male, female, zhial, yal, and neuter. Aul was zhial, and ze liked zis pronouns accurately stated. I would too, in zis position.

Azi e ziua ta. Anii trecuți, filmam un clip pe care ți l-am trimis, un video în care îți spuneam cât îmi e de dor de tine și cât de mult aștept să vii. Doamne, Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat și ți-am zis: Bă, te iubesc!

Poate că există lucruri, mi-am zis, pe care trebuie să ne abținem să le îmblânzim. Trebuie să le confruntăm așa cum sunt, brute, sălbatice, diferite, pentru că frumusețea poate fi și așa.

Er, why do you need to work in a dark room, though?" he said. "The imps don't need it, do they?" "Ah, zis is for my experiment," said Otto proudly. "You know zat another term for an iconographer would be 'photographer'? From the old word photos in Latation, vhich means - " "'To prance around like a pillock ordering everyone about as if you owned the place'", said William. "Ah, you know it!

Să trăiești înseamnă să simți, nu să treci prin întâmplări. Poți să treci prin întâmplări, dar să fii mort. Trăiești atunci când simți ceva față de întâmplările tale, nu când ele ți se întâmplă propriu-zis. Întâmplările fără mintea noastră sunt nule, lipsite de valoare.

[...] amorul este o ființă curioasă. S-a zis că e orb; se poate. Dar și dacă vede, trebuie să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare.

Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii.

- Adevărat nu înseamnă felul cum eşti făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ţi se-ntâmplă. Când cineva ţine la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU ADEVĂRAT, atunci devii şi tu Adevărat. - Şi doare? a întrebat Iepurele. - Uneori, a zis Calul de Piele, care nu minţea niciodată. Dar când eşti Adevărat, nu iei în seamă durerea. - Şi se întamplă dintr-odată, ca şi cum te-ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat Iepurele. - Nu se-ntâmplă dintr-odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Şi durează mult. De-asta nu prea li se-ntîmplă celor care se sparg uşor, au muchii tăioase sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, când ajungi Adevărat, nu mai ai mult păr, îţi ies ochii din găvane, te lasă încheieturile şi eşti ponosit. Dar lucrurile astea n-au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poti să fii urât decât pentru cei care nu-nţeleg.

Poate că nu mă mai întorc, mi-am zis, și am ridicat sticla de bere în semn de salut către ceva ce nu era acolo, bezna nopții, sau poate un gard de stuf, sau o femeie pe care n-o puteam vedea, sau un punker așteptând la chetă.

Până la urmă, lucrurile nu sunt nimic în sine. Tot ce contează sunt amintirile lucrurilor din imaginaţia noastră, felul în care le deformăm şi ne raportăm la ele, umbra lor devenind mai importantă decât corpul propriu-zis, pentru că ea devine unică atunci când îi punem mult din fiinţa noastră. Astea sunt nostalgiile, asta e şi arta.

a zis ca am niste idei bizare si c-am citit prea mult. inexact. am citit prea putin si am inteles si mai putin. apoi a spus c-am sa ma inapoiez la credinta pentru ca am un spirit nelinistit.(...) i-am spus asta si i-am cerut sase penny. mi-a dat trei.

- Iubirea, fiica mea, a zis cu blândețe părintele Hrisant, este atunci când renunți tu la aer pentru a putea respira cel pe care îl iubești. Când te pârjolești pentru ca el să se răcorească. Iubirea înseamnă să facem mereu ceea ce este mai greu (...).

Totul e provizoriu: Dragostea, arta, planeta Pământ, voi, eu. Moartea e atât de inevitabilă, încât îi ia pe toți prin surprindere. Cum poți ști dacă ziua asta nu e ultima? Crezi că ai tot timpul. Și, pe urmă, dintr-odată, s-a zis, te îneci, sfârșitul timpului regulamentar. Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă.

-Esti gelos? I-am zis ca da, foarte gelos. Si ca era asa de frumoasa, ca mi-as vinde sufletul diavolului si as da orice sa fac dragoste cu ea sau cel putin s-o sarut. I-am luat mana si i-am sarutat-o.

...ei, daca asa s-ar fi intamplat lucrurile, va asigur ca mi-asi fi scos palaria si asi fi zis: domnule, este o lege! Daca e buna, daca e rea, nu discutam acum! buna sau rea, e pentru toata lumea si daca tu, care ai facut-o, o s-o simti si tu pe coaja ta ca e rea, o sa te grabesti cat mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii si nu respecti legea, il iai tot pe ala lovitu si-l judeci, iar pe ala care a lovit stai cu el in sedinta...

Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.

Dumnezeu,asa cum ne este El zugravit in crestinism,ma face sa ma gandesc la Xenofon-considerat de unii ca intemeietorul scolii eleate si cu,orice s-ar spune,un atat de clar ponuntat scepticism-,care spunea ca daca boii si caii si-ar zugravi zeii i-ar infatisa ca boii si caii cei mai alesi.Asa si oamenii,au inzestrat un om cu toate insusirile ce li se pareau lor mai grozave,fiecare din ele impinsa la perfectiune,si au zis:"asta e Dumnezeu".

Mi-am zis atunci că nu este posibil pentru un spirit să devină atât de negru. Dar pentru Alexandru era posibil pentru că trăise o viaţă de războaie şi crime, ca apoi o alta de spirit în umbra unei alte vieţi, ca din nou să se întoarcă la o viaţă goală, fără iubire şi fericire. Viaţa lui a fost un şir infinit de singurătate şi disperare. Un suflet măreţ într-o lume mică şi meschină, unde nu a putut străluci. Când lumina nu poate lumina în întuneric, se transformă în umbră.

La un moment dat am rămas toți

mai bine ne rătăcim în pădure decât fără pădure

ceea ce e bun de iubit e bun de ucis

ea se plimba pe mal și se gândea cum să moară mai repede

Marina mi-a zis odată că nu ne aducem aminte decat ceea ce nicicând nu s-a petrecut.

Imi aduc aminte cind s-a pensionat tata si mama i-a spus: “Am zis ca la bine si la rau, dar n-am zis nimic despre prinz".

- Acuma eu ăstuia, după teoria ta, nu trebuia să-i mai răspund la ce-a zis, fiindcă mă împiedică să merg. - Nu să mergi, să ajungi, zise Niculae.

Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale.

Mi-a povestit, mie, ca unui mare, frica lui. A zis că pe-acolo pe unde fusese dus, în Rusia, în lagăr, pe front, din nou în lagăr în România, ca prizonier, apoi cu refugiul şi bombardamentele, cunoscuse frica. Dar era numai frica lui. Că frica de moartea ta nu e cu adevărat frică - tot nu depinde de tine moartea ori nemoartea ta. Frica cea mare, adevărată, a zis tata, e cea pentru alţii: nevastă, copii. Ştii că de tine a depins să-i fereşti de pericol şi n-ai făcut-o. Frica cea mare nu e moartea ta, e viaţa pe care or s-o îndure ai tăi, din pricina ta.

Când m-a luat în gazdă, tanti mi-a zis că o să-mi fie mamă. - Dar am deja. - Și unde e, că n-o văd. - E ea pe undeva... - Păi, așa și despre mine ai putea să spui că am copil, dar unde e...

Ăştia mai săraci au şi chestii... idealuri... valori. Respectă fel de fel de lucruri. Cu cît eşti mai bogat şi mai sus, cu atît respecţi mai puţine chestii. Ăştia au şi un cult al muncii, care, între noi fie zis, e cumplită, e un blestem, dar dă şi unele satisfacţii... Totul se plăteşte şi orice plată îţi cîştigă ceva. Eu am cîştigat plăceri; dar sunt mereu tot alea. Te plictiseşti.

de ce ne atingem mă întrebai pentru că ne e frică și frig pentru că suntem curioși și tandri pentru că trebuie să îmi lași urme de ruj pentru că suntem la 2 metri sub pamînt tăcuți terifiați terminați

Aseară m-a vizitat un berbec cu două rânduri de coarne. Era imens, atingea cu coarnele tavanul, stătea în două copite. Nu behăia, era cuminte, şi totuşi nu ştiu de ce silueta lui părea ameninţătoare. Aveam laptopul deschis, lumina era stinsă căci mă culcasem de câteva ore, iar pâlpâitul arunca umbre prin cameră, berbecul apărea şi dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că ţine o ţigară, neaprinsă, în colţul gurii. Prima chestie la care m-am gândit a fost că vrea să-mi ceară un foc. Mă pregăteam chiar să bâjbâi după brichetă, pe urmă mi-am dat seama că, dacă ar fi vrut, şi-ar fi aprins şi singur ţigara. Cred că semăna un pic cu iepurele lui donnie darko. Stătea acolo şi mă privea în timp ce încercam să adorm. Părea singuratic, şi îmi era un pic milă de el. Mă enerva doar că nu zice nimic, nu face nimic, doar se uită aşa la mine. Don’t just stand there, for fuck’s sake, man, i-am zis în gând.

Alegerea unei iubite seamana mult cu alegerea unui terapeut “ a zis Ruth. “ Trebuie sa ne intrebam : oare aceasta persoana o sa fie sincera cu mine, o sa asculte criticile, o sa-si recunoasca greselile si n-o sa promita ceva imposibil ??

Cand se cerceteaza gandurile aflate prin analiza visului, se descopera unul care se detaseaza net de altele, inteligibile si bine cunoscute de cel care doarme. Aceste alte ganduri sunt ramasite ale vietii treze (ramasite diurne); in gandul izolat se recunoaste o dorinta adesea foarte socanta, straina starii de trezire a celui care viseaza, si pe care el o intampina, prin urmare, prin tagaduiri uimite su indignate. Aceasta dorinta este elementul propriu-zis care formeaza visul, furnizeaza energia necesara producerii visului si se serveste de ramasitele diurne ca de un simplu materia; visul, astfel constituit, reprezinta o situatie in care aceasta dorinta este satisfacuta; visul este realizarea acestei dorinte.

Mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea (mai bine zis, cu faptul) că sunt un om făcut să hoinăresc toată viața. Numai atunci am frumusețe şi un fel de armonie. Un fel. Totuşi, hotărâtă să nu hoinăresc. Asta, probabil, pentru că nu se poate altfel

Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit. Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.

Tot astfel în ce privește mântuirea: alegerea și planul trimit la Tatăl, actul propriu-zis și săvârșirea sa [trimit] la Fiul, iar realizarea la Sfântul Duh; căci prin Sfântul Duh S-a întrupat Cristos și prin Sfântul Duh renasc spiritual aleșii.

Şi, când i-am zis asta, a ripostat sarcastic că nu ne cerem chestii fiindcă de fapt nu ne place să dăm, să fim deranjaţi din tabieturile noastre de cârtiţe de net; că nu ştim să fim săritori şi buni, şi atunci ne amăgim încercând să fim corecţi.

-Vai nu există veste mai fericită decât cea legată de un copil. Philip, o să mai avem un bebe. -Ai grijă ce spui. Ultima dată când ai zis asta, a apărut Emmaline după nouă luni. Râzând, Lucia se aşeză lângă el şi-l îmbrăţişă, apăsându-şi obrazul de al lui.

Amorul propriu, mândria (sau poate mai bine zis orgoliul) au fost și vor constitui fondul caracterului meu. Acest defect (căci trebuie să recunosc sincer că e un defect), asociat unei excesive sensibilități, poate să mă facă nenorocită. Nu e nimic de făcut.

În golful acela, oceanul retrăgându-se, lăsa în urma lui mii de şanţuri pline de apă, adânc săpate în nisip. Crepusculul le incendia cu roşeaţa lui şi atunci pe toată întinderea apăreau ca o reţea de sânge şi de foc. S-ar fi zis că în locul acela pîmântul ar fi fost jupuit, pentru a lăsa să se vadă circulaţia lui intimă, arterele arzătoare şi teribile prin care se scurgea în el aur şi purpură incendiată. Era o clipă de înspăimântătoare grandoare care tăia scurt respiraţia. În fund, soarele scufundându-se încet, vărsa ultimele şuvoaie de sânge. Tot aerul se întuneca brusc ca o soluţie ce devine mai concentrată, iar în albastrul lui adânc, reţeaua străluctioare căpăta fineţea şi precizia unei construcţii de oţel, întinsă până departe ca un bizar şi enorm plan metalic.

- Trecutul e un vârtej de apă. Dacă îl lași să pună stăpânire pe clipa de-acum, o să te tragă în adâncuri, a zis Shams de parcă mi-ar fi citit gândurile. Timpul e doar o nălucă. Ce trebuie să faci e să trăiești în clipa asta. Nimic altceva nu are însemnătate.

Lingușirea, sau mai bine zis îngăduința, nu e totdeauna un păcat, ea e de cele mai multe ori o virtute, îndeosebi la tineri. Bunătatea cu care un om ne tratează ne leagă de el; nu-i cedezi ca să profiți de el, ci ca să nu-l mâhnești, ca să nu-i plătești binele cu rău.

Ceea ce îmi lipseşte de fapt e să îmi lămuresc mie însumi ce trebuie să fac, nu ce trebuie să cunosc, decât în măsura în care cunoaşterea precede în mod necesar orice act. Important e să înţeleg menirea mea, să văd ce vrea de fapt Dumnezeirea ca eu să fac; e necesar să găsesc un adevăr care e adevăr pentru mine, să aflu ideea pentru care vreau să trăiesc şi să mor. La ce mi-a folosit până acum să descopăr câte un adevăr aşa-zis obiectiv, să îmi croiesc calea prin sistemele filozofilor, putând, atunci când mi se cerea, să le trec în revistă, să demonstrez inconsecvenţele din fiecare cerc în parte, [...] la ce bun că ştiam să fac expuneri despre importanţa creştinismului, să explic o mulţime de fenomene particulare, dacă toate acestea n-aveau nicio semnificaţie mai profundă pentru mine şi viaţa mea?

Moartea este un camelen amăgitor.Apare tot mereu în altă înfățișare.Sau, mai bine zis noi suntem cameleonii;căci mereu ne schimbăm atitudinea.Ba vedem în moarte un prieten, ba un inamic; doar Dumnezeu și moartea nu ne pot dezamăgi; iar aceasta formează o unitate.Adică:viața!

Mi-a zis ca un om care-a tacut atata amar de vreme avea pesemne multe de spus, dupa care se intinse la loc pe perna si astepta. Eu ma straduii un minut sa-i zic ceva, dar singurele lucruri care-mi venira in minte erau din acelea pe care un om nu le poate spune altuia in cuvinte.

- Te iubesc atat de mult, mi-a zis incet. Daca as putea , ti-as lua toate tristetile si toate durerile. - Cu anumite dureri traiesti toata viata. Nici macar Dumnezeu nu te scapa de ele. Le porti in suflet toata viata, de parca soarta ar vrea sa nu te lase niciodata sa uiti ca ai fost ranit.

E adevărat: eram puțin agitat în tinereţe. N-am putut suporta mizeria umană. Poziţia mea la stânga a avut numai un caracter pamfletar, nu şi teoretic. Mi-a plăcut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, când eram neliniştit. Zic: ce facem, mă Emile, cu nefericiţii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să-i lăsăm în grija Lui!

Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".

I hate it when you call me Eds." "I know," Richie said, hugging him tightly, "but somebody has to toughen you up, Eds. When you stop leading the sheltered igs-zis-tence of a child and grow up, you gonna, Ah, say, Ah say you gonna find out life ain't always this easy, boy!" Eddie began to shriek with laughter. "That's the shittiest Voice I ever heard, Richie.

Azi a venit un pacient cu barbă roşcată, ochi albaştri, un albastru diluat, cenuşiu. Se uita ca un câine umil la mine. L-am întrebat cum îl cheamă. N-a răspuns nimic. "Cum te cheamă?" am repetat. Tăcere. Se uita la mine, cu ochi ficşi, goi. Mi s-a făcut frică. M-am stăpânit, să nu vadă. Şi ca să-mi dau curaj am strigat la el. "Cum te cheamă?" Nimic. Nici un rezultat. Am bătut cu pumnul în masă. "Cum te cheamă?" am zbierat. Nici măcar nu s-a clintit. Am început să tremur. Nu-mi mai stăpâneam nervii. Vrând să ies pe uşă, l-am auzit murmurând ceva. N-am înţeles şi m-am întors. "Ce-ai zis?" "Nu sunt nebun", bâigui el. "Nu mă interesează asta, am strigat. Cum te cheamă?" Parcă nici nu m-a auzit. Mi-a repetat acelaşi lucru. "Nu sunt nebun". Am ieşit şi i-am scris pe fişă: "Monomaniac cu tendinţă schizofrenică. De urmărit îndeaproape".

Știi ce am făcut ultima dată când am vrut să mă sinucid, astă iarnă? M-am așezat în pat, m-am învelit bine, și m-am uitat la seriale o zi întreagă și o noapte. Nu mă răzgândisem neapărat cu sinuciderea, dar mi-am zis: ce-ar fi, totuși, dacă mai înainte m-aș apuca de un serial nou? Când m-am plictisit să mă mai uit la seriale, mi-era prea somn ca să mă mai sinucid, așa că am lăsat-o pe altă dată. La câteva zile după, m-am îndrăgostit.

Orice compătimire este un semn de superficialitate. Căci ori plesneşti în faţa nenorocirilor iremediabile, în faţa destinelor frînte, ori amuţeşti pentru totdeauna. Mila şi consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt şi insulte. Şi apoi, cum să compătimeşti pe altul cînd tu însuţi suferi infinit? Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atîţia! În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.

Tu nu știi cum e, am spus eu. Mă simt de parcă mi-ar fi tăiat cineva picioarele. Nu plângeam. Și nici nu-l puteam îmbrățișa. E doar un serviciu, și-atât, a zis el, încercând să mă liniștească. Cred că o să-ți dea ție toți banii mei. Și nici măcar n-am murit. Încercam să glumesc, dar suna macabru. Stt, a făcut el, stând încă în genunchi. Știi că o să am mereu grijă de tine. Mi-am zis că deja începuse să mă privească de sus. Apoi mi-am zis că începusem deja să devin paranoică. Știu, i-am răspuns. Te iubesc.

Altfel zis, un manager eficient are de învățat în continuu, noi și noi stiluri de lucru, precum și noi și noi abordări, nu atât ca un criteriu de excelență propriu-zis, cât ca un criteriu de supraviețuire, de adaptare la mediul de afaceri. În acest sens, parteneriatul de coaching executiv pragmatic reprezintă o resursă strategică pentru clienții manageri, deoarece spațiul oferit de relația de coaching constituie un teren de antrenament propice învățării accelerate de care este atât de multă nevoie, astăzi.

De aceea, preferând de o mie de ori moartea unei arestări, săvârșeam lucruri uimitoare, care în mai multe rânduri îmi dovediră că grija prea mare pentru corpul nostru e aproape singurul obstacol în calea izbândirii acelor proiecte ce au nevoie de o hotărâre rapidă și de o executare viguroasă. Într-adevăr, după ce ți-ai jertfit viața, nu mai ești egalul altor oameni sau, mai bine-zis, ceilalți oameni nu mai sunt egalii tăi, și oricine a luat hotărârea aceasta simte pe dată că forțele i se înzecesc și că orizontul i se mărește.

Pentru a fi bărbat, e nevoie să faci mai multe lucruri; pentru a fi femeie, e nevoie să nu faci anumite lucruri. O mare rătăcire a timpului nostru este aceea că tot mai multe femei se silesc să placă femeilor chiar mai mult decât bărbaților, neștiind că atunci când o femeie ajunge să fie lăudată de femei, înseamnă că ea a devenit suficient de neinteresantă pentru a nu mai fi o concurentă. Femeile din ziua de azi își fac poze nenumărate și își laudă una alteia rochiile și buclele. Cheltuie bani pe haine și încălțări pe care bărbații nici nu le observă. Niciodată nu am auzit un bărbat spunând despre o femeie: ce rochie și ce pantofi avea! Atunci când prorocul a zis: „Ci ce vă lingușesc vă vor răul”, s-a referit desigur și la laudele deșarte pe care le adună femeile unele de la altele. Dacă a te lăuda cu frumusețea naturală e un lucru deșert care descoperă goliciunea dinăuntru, cu cât mai rușinos este să te lauzi cu frumusețea hainelor! Există o plăcere demonică de a savura invidia celor din jur, dar numai un suflet invidios se bucură atunci când este invidiat pentru ceva. Oricine laudă ușor, defăimează ușor.

Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: «Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap».

N-o mai scoatem la capăt cu lectura,nici cu umblatul de colo-colo,nici cu privitul pe fereastră,aşa că trebuie să ne agăţăm de prietenii noştri cei mai apropiaţi şi cei mai intimi,ca să ne salvăm dintr-o dispoziţie necruţătoare,mi-am zis.Am observat întodeauna asta la mine,care,când această stare de spirit necruţătoare pune aproape în întregime stăpânire pe mine,îi iau pur şi simplu la rând pe toţi oamenii cu putinţă ca să-i disec şi să-i dobor în mintea mea,să nimicesc totul în ei,ca să mă salvez,şi să nu las din ei aproape nici cel mai mic lucru pozitiv,ca să pot,în fine,respira din nou.

Dar îl aștepta și o răsplată: întorcându-se, el văzu în dreptul ușii un chip alb și frumos, ai cărui ochi albaștri, mari și nelăsând să li se ghicească expresia, erau ațintiți asupra lui, în timp ce fata își urca încetișor mănunchiul de iasomie spre buze. Morrel înțelese atât de bine salutul acesta, încât, cu aceeași expresie în privire, își duse la rândul său batista la gură; și cele două statui vii, ale căror inimi băteau atât de repede sub marmura aparentă a chipurilor, despărțite una de alta prin toată lărgimea încăperii, uitară de ele o clipă sau, mai bine zis, uitară o clipă de întreaga lume, în privirea aceasta adâncită și mută.

POMPIERUL: Nu vreţi să vă spun nişte poveşti? DOAMNA SMITH: Vai, cum să nu, sunteţi o comoară. (îl îmbrăţişează.) DOMNUL SMITH, DOAMNA MARTIN, DOMNUL MARTIN: Da, da, poveşti, bravo, bravo! (Aplaudă.) POMPIERUL: Interesant e că poveştile pompierilor sunt toate adevărate şi trăite. POMPIERUL: Vorbesc despre lucruri pe care le-am trăit pe pielea mea. Realitatea şi numai realitatea. Nimic din cărţi. DOMNUL MARTIN: Aşa e, nu în cărţi găseşti adevărul, ci în viaţă. DOAMNA SMITH: Daţi-i drumul! DOMNUL MARTIN: Daţi-i drumul! DOAMNA MARTIN: Linişte, începe. POMPIERUL tuşeşte de mai multe ori: Iertaţi-mă, dar nu vă mai uitaţi aşa la mine. Mă jenez. Ştiţi că sunt timid. DOAMNA SMITH: Ce comoară de om! (Îl îmbrăţişează.) POMPIERUL: Încerc totuşi să încep. Dar promiteţi-mi că nu ascultaţi. DOAMNA MARTIN: Păi, dacă nu ascultăm, n-auzim nimic. POMPIERUL: La asta nu m-am gândit! DOAMNA SMITH: V-am zis eu: are suflet de copil. DOMNUL MARTIN, DOMNUL SMITH: Vai ce copil mic şi scump! (îl îmbrăţişează.) DOAMNA MARTIN: Curaj. POMPIERUL: Bine. (Tuşeşte, apoi începe cu o voce tremu-rând de emoţie.) Câinele şi boul, fabulă experimentală: „într-o bună zi, alt bou l-a întrebat pe alt câine: «Tu de ce nu ţi-ai înghiţit trompa? — Pardon, i-a răspuns câinele, am crezut că-s elefant.»

Cincispreze ani tematoare, mama imi aranjeaza fusta proaspat scrobita sperand ca diseara sa nu fiu o ispita tematoare, mama ma lasa la party pana la un'spe jumate numarand secundele peste cu ferocitate tematoare, mama imi explica ce si cum despre sex alegand cu grija doar cuvinte din dex tematoare, mama imi face cadou numai carti obiecte de recuzita si harti tematoare, mama schimba canalul cand e un film mai asa si evita sa-mi explice ce-i je ne sais quoi tematoare, mama a ascuns pozele ei sexy din tinerete si cand le-am gasit a facut fete-fete tematoare, mama evita sa-l sarute pe tata pe gura si nu scapa nicicand vreo injuratura asa ca eu cu primul baiat pe care il plac o sa fac tot ce mi-a zis sa nu fac.

Tata profeţeşte, în continuare, aghezmuind cu pensula de vopsea. Zice că dacă au desfiinţat Şcoala Blajului, azi-mâine - or să desfiinţeze şi Biserica Unită, cine să-i împiedice, ba chiar o să le sară în ajutor Sfânta Biserică Ortodoxă, crezînd că astfel are să întoarcă la turmă oiţele rătăcite la 1700... Mai zice tata ce-a mai zis, că vrem, nu vrem, greco-catolicii ardeleni ne-au învăţat carte - din păcate nu ăi pe noi, Basarabenii, căzuţi sub Ruşi. Ne ţine tata, pentru a nu ştiu câta oară, conferinţă cu Şcoala Ardeleană şi zice că, de n-ar fi fost papistaşii Maior, Micu, Şincai, şi în ziua de azi ar fi moţăit Românul la umbră turcească, neînstare să se apere măcar de muştele care-i intrau în gură; ar fi pirotit şi-acum pe ceardac, pufăind din narghilè şi horpăind, în somn, din cahfè...

Îi răspunse însă doar urletul unei haite de lupi. Se speriase de-a binelea, începuse să alerge fără o direcție precisă şi nu recunoştea nimic. Se împiedică şi căzu cu fața pe un muşuroi de furnici. Se ridică, ştergându-se agitat de furnici şi pământ, şi dădu cu ochii de o pereche de tălpi albe, de dimensiuni nemaiîntâlnite. Picioarele erau aidoma trunchiurilor unor mesteceni, iar de sus, de sub coroana copacilor, se aplecă spre el o mutră ciudată, a cărei frunte era brăzdată de două riduri adânci. -De ce ai ucis liniştea? i-a zis făptura aceea, cu reproş. -Nu am ucis nimic, a răspuns copilul. Mi-am pierdut prietena, încercam să dau de ea. -De cât timp o cunoşti? întrebă ființa aceea, cu vocea oarecum mai blândă. -Păăi... de vreo oră, cred. Poate două. -Şi poți spune că e prietena ta după o singură oră?

Sufletul meu bogat în imagini este acela care conferă lumii culoare şi sunet, iar acea certitudine raţională, cea mai reală dintre toate, pe care o numesc experienţă, nu este în forma ei cea mai simplă decât o construcţie de imagini peste măsură de complicată: aşa încât nu există nicio experienţă mai directă decât tocmai aceea a sufletului însuşi. Totul este mediat, tradus, filtrat, alegorizat, deformat, chiar falsificat de el. Suntem atât de învăluiţi într-un nor de imagini schimbătoare şi infinit irizate, încât am putea striga împreună cu un sceptic mare şi cunoscut: "Nimic nu este absolut adevărat - nici asta nu e absolut adevărat". Atât de densă şi de amăgitoare e această negură în jurul nostru, încât a trebuit să născocim ştiinţe exacte spre a putea să captăm cel puţin un licăr din natura aşa-zis "reală" a lucrurilor

Ţi-a fost dor de mine, Alina? Ţi-a fost dor de mine cât ai fost la palat? — În fiecare zi, i-am răspuns eu sincer. — Mie mi-a fost dor de tine în fiecare oră. Şi ştii care a fost partea cea mai rea? Că m-a luat complet prin surprindere. Mă trezeam că încercam să dau de tine, dar nu pentru vreun motiv anume, ci pur şi simplu din obişnuinţă, pentru că văzusem ceva şi voiam să-ţi povestesc sau pentru că voiam să-ţi aud vocea. Dar apoi îmi dădeam seama că nu mai erai în preajma mea, şi de fiecare dată – dar de fiecare dată – simţeam că mi se taie respiraţia. Mi-am riscat viaţa pentru tine. Am traversat jumătate din Ravka pentru tine, şi aş face la fel încă o dată şi încă o dată, numai ca să fiu cu tine, numai ca să sufăr de foame cu tine, să îndur frigul cu tine şi să te aud plângându-te de caşcaval în fiecare zi. Deci nu-mi spune că locul nostru nu e unul lângă altul, a zis el pe un ton apăsat.

Aruncând doar o scurtă privire conștientă asupra trecutului, acum pot să văd și să recunosc cum adesea îmi acuzam partenerele pentru lipsa de implicare și disponibilitate, dar, pe bune vorbind, eu îmi alegeam din start femei indisponibile, aflate la distanță sau blocate în alte relații. Ani la rând am repetat acest tipar care îmi reducea anxietatea de intimitate și care mă făcea să cred că eu îmi doresc o relație, dar nu-mi iese. Adevărul este că îmi era atât de teamă să nu repet tiparul de relaționare al părinților mei și al multor alți adulți din copilăria mea, încât eram panicat la gândul unui trai în doi, de rutina pe care o implică o viață de familie. Iar la sfârșitul zilei, tot eu, sau mai bine zis egoul meu, era cel care se plângea că este singur, că nu merit să fiu singur. Până când, într-o după-amiază de duminică, în care, sedus și prins în pânza autovictimizării și a lipsei de recunoaștere, am avut un moment de luciditate în care mi-am auzit vocea din interior care-mi spunea: "Ești singur pentru că așa vrei, este alegerea ta".

Moda aceasta de a bea ceaiul cu pîine și salam e o modă sovietică. E un semn de bunăstare socialistă. Imaginați-vă trei sute douăzeci de milioane de cetățeni sovietici care își încep ziua bînd ceai cu pîine și salam. Cu felii groase de franzelă proaspătă și cercuri de salam zis ”de doctori” de trei ruble și douăzeci de copeici kilogramul. Mai întîi se aud trei sute douăzeci de milioane de lingurițe care amestecă zahărul în cănile mari cu buline, făcînd o gălăgie ca de clopote. Apoi fiecare cetățean din cei trei sute douăzeci de milioane duce la nas lingurița cu ceai și suflă în ea înainte de a gusta dacă e destul de dulce ceaiul. Apoi mușcă o bucată mare din franzelă cu salam și-n timp ce are gura plină soarbe o gură sănătoasă de ceai. Veți întreba de ce? Pentru că ceaiul e fierbinte, dar dacă ai gura plină cu franzelă și salam, ceaiul nu se atinge direct de gingii, limbă și cerul gurii, ci toată fierbințeala o preaiau asupra lor pîinea și salamul. În acest fel omul sovietic cîștigă timp. Ca să ajungă la servici, la școală, la război, în cosmos sau la Polul Nord.

Un pas mai mult: «voinţa lui Dumnezeu», adica acea condiţie de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fie cunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o «destăinuire», o mare falsificare literară devine necesară: se descoperă „Sfintele Scripturi", se publică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungatei stări de păcătuire. «Voinţa lui Dumnezeu» era demult fixată, toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de «Sfânta Scriptură». Şi lui Moise i s-a arătat «voinţa lui Dumnezeu»... Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne, căci preotul este un mare mâncău de biftecuri - ceea ce voia el să aibă, aceea era «voinţa lui Dumnezeu». De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea, căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, - «ospăţul» - apărea parazitul ca să le falsifice pentru a le «sfinţi» în graiul lui... Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat, justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, e depreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. Pentru a fi necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere care atribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţează el. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de «lege» se cheamă acum «păcatul»; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul «răscumpără»... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată, «păcatele» devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotul vieţuieşte prin păcate, are nevoie să se «păcătuiască». Ultima axiomă: «Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte», altcum spus: pe acela ce se supune preotului.

Dragă Christian, Te-am așteptat în vacanța de Paște. Ți-am pregătit patul lângă al meu. Deasupra, am agățat niște postere cu fotbaliști. Am făcut loc în dulap ca să-ți pui hainele și mingea. Eram gata să te primesc la mine. Nu vei veni. Sunt multe lucruri pe care nu am apucat să ți le spun. De exemplu, cred că nu ți-am povestit niciodată despre Laure. E logodnica mea. Ea nu știe încă. Am plănuit să o cer în căsătorie. Foarte curând. Când va fi din nou pace. Eu și Laure ne trimitem scrisori. Scrisori care ajung cu avionul. Berze de hârtie care călătoresc între Africa și Europa. Este prima oară când mă îndrăgostesc de o fată. E o senzație tare ciudată. Ca o febră în stomac. Nu îndrăznesc să le spun prietenilor, pentru că ar râde de mine. Mi-ar spune că sunt îndrăgostit de o fantomă. Pentru că nu am văzut-o niciodată pe fata asta. Dar nu e nevoie să mă întâlnesc cu ea ca să știu că o iubesc. Îmi sunt de-ajuns scrisorile noastre. Am amânat să-ți scriu. Am încercat prea mult în timpul ăsta să rămân copil. Prietenii mă îngrijorează. Se îndepărtează de mine tot mai mult în fiecare zi. Se iau la harță pentru chestii de oameni mari, își inventează dușmani și motive de luptă. Tata avea dreptate când nu ne lăsa pe mine și pe Ana să vorbim despre politică. Tata pare obosit. Mi se pare absent. Distant. Și-a făcut o platoșă groasă de fier ca să nu-l atingă răutatea. Dar eu știu că, în inima lui, e la fel de gingaș ca pulpa unui fruct bine copt de guava. Mama nu s-a mai întors niciodată de la tine. Și-a lăsat sufletul în grădina ta. I s-a frânt inima. A înnebunit, ca lumea care te-a răpit. Am amânat să-ți scriu. Am ascultat o mulțime de voci care mi-au spus atâtea lucruri… La radio au zis că echipa Nigeriei, cu care țineai tu, a câștigat Cupa Africii pe națiuni. Străbunica mea spunea că oamenii pe care îi iubim nu mor dacă ne gândim în continuare la ei. Tatăl meu spunea că în ziua în care nu va mai fi război între oameni, va ninge la tropice. Doamna Economopoulos spunea că mai adevărate decât realitatea sunt cuvintele. Profesoara mea de biologie spunea că pământul e rotund. Prietenii mei spuneau că trebuie să alegem de ce parte a baricadei suntem. Mama spunea că dormi, cu tricoul de fotbal al echipei tale preferate. Iar tu, Christian, nu vei mai spune nimic, niciodată. Gaby

Ea reflectează la sine însăşi şi are de aceea în afară o atitudine egală, putînd cunoaşte şi admite o serie de lucruri fără a le acoperi de elogii sau de reproşuri. Deoarece viaţa afectivă îi blochează aceste însuşiri,ea îşi repudiază, pe cît posibil,instinctele şi afectele,fără însă a le domina. Pe cît de logică şi de solid construită îi este conştiinţa, pe atît de elementar, de confuz şi de nestăpînit îi este afectul.îilipseşte acestuia nota propriu-zis umană, fiind disproporţionat, iraţional, un fenomen natural care străpunge ordinea umană. El nu are nici un gînd ascuns şi nici un fel de intenţie, putînd in anumite condiţii absolut destructiv, un torent sălbatic care nu urmăreşte, dar nici nu evită distrugerea, fără scrupule şi necesar, ascultînd doar de propria-i lege, un proces care se împlineşte pe sine. însuşirile pozitive ale femeii introvertite vin din faptul că gîndirea ei, tolerantă şi binevoitoare, izbuteşte să influenţeze şi să atragă o parte a vieţii instinctuale, fără însă a o putea cuprinde şi remodela integral. Femeia introvertită este mult mai puţin conştientă de afectivitatea ei decît de gîndurile şi sentimentele raţionale care o animă. Este incapabilă să-şi cuprindă întreaga afectivitate, dar are opinii utilizabile.

— E bine. Se vede că ştii care este definiţia unei linii drepte. Dar gândeşte-te puţin. Linia pe care ai trasat-o are un punct iniţial şi unul final. Deci este de fapt doar un segment de linie, cea mai mică distanţă care uneşte două puncte. În realitate, o linie dreaptă nu are capăt. Se întinde la infinit, în ambele direcţii. Dar o foaie de hârtie este desigur limitată. Şi capacităţile noastre sunt limitate şi de aceea folosim provizoriu acest segment, stabilind convenţional că reprezintă linia adevărată. În plus, oricât de bine ai ascuţi creionul, vârful său are o anumită grosime şi, în consecinţă, linia pe care ai trasat-o are o anumită lăţime, adică o suprafaţă. O linie reală e de fapt unidimensională. Prin urmare, e de fapt imposibil să trasezi o linie adevărată pe o foaie reală de hârtie. Fără să vreau, am examinat vârful creionului. — Şi atunci te întrebi în mod firesc unde se găseşte o linie adevărată, iar răspunsul este că numai aici, a zis arătând în dreptul inimii, la fel ca atunci când ne învăţase despre numerele imaginare. Adevărurile eterne sunt invizibile şi nu au legătură nici cu lucrurile materiale, nici cu fenomenele naturale şi nici măcar cu emoţiile noastre. Matematica este singura care le poate exprima şi ni le poate revela, şi nimeni şi nimic nu-i poate sta în cale.

— Parcă am un gol în inimă când Radical nu e aici, am zis. — Un gol este echivalent cu 0, nu? a zis Profesorul, mai degrabă decât să întrebe. Adică acum, în interiorul tău, există un 0. Asta înseamnă. — Da, probabil aşa ceva, am zis neavând încotro. — Nu crezi că persoana care a descoperit noţiunea de 0 trebuie să fi fost un mare om? — 0 nu a existat de la început? — Adică de când? — De când a apărut omul, nu? — Adică crezi că 0 exista deja când a apărut omul, precum florile şi stelele? Crezi că omul a putut lua în palmă această frumuseţe, aşa, fără nici o strădanie? Greşeşti! Ar trebui să fii mai recunoscătoare faţă de progresul omenirii. Oricât ai fi de recunoscătoare, tot nu e de ajuns. Profesorul s-a îndreptat în scaun şi şi-a trecut mâna prin păr. Părea tulburat. Pentru că ameninţa să cadă mătreaţă în farfuria de pepene, am strecurat-o în grabă sub scaun. — Şi cine e cel care a descoperit noţiunea de 0? — Un matematician indian al cărui nume nu se cunoaşte. Vechii greci considerau că nu e nevoie să numeri ceva care nu e nimic. Şi pentru că nu e nimic, considerau că nu poate fi exprimat printr-un număr. Deci a fost nevoie ca cineva să treacă cu mintea de această observaţie logică şi să imagineze cum poţi exprima nimic cu un număr. Acest matematician indian necunoscut a făcut ca nonexistenţa să existe. Ceva absolut extraordinar, nu?

Dacă vreți să vă căsătoriți, e alegerea voastră, dar așa ceva n-are cum să dureze mult. Poate vreo patru-cinci ani.” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat tatăl ei la plecare în ziua aceea (iar eu n-am răspuns nimic). Cuvintele lui mi-au rămas în urechi însoțite de un ecou neplăcut și au ajuns să fie ca un blestem. Părinții ei nu m-au acceptat nici până în ultima clipă, dar noi ne-am făcut actele de căsătorie și am devenit oficial soț și soție. Cu părinții mei nu mai țineam legătura. Nu am făcut nuntă. Niște prieteni au închiriat o sală și au dat o mică petrecere în cinstea noastră (iar principalul organizator a fost, evident, mereu atentul Masahiko Amada). Și totuși noi am fost fericiți. Cel puțin în primii ani am fost sigur fericiți. Vreme de patru sau cinci ani, între noi nu a exista vreo problemă. Dar până la urmă căsnicia noastră a virat încet în altă direcție, ca o mare navă de pasageri care își schimbă cursul în mijlocul oceanului. Iar motivul încă nu-l pricep. Nu pot să identific nici punctul de cotitură. Probabil că ce-și dorea ea de la căsnicie era oarecum diferit de ce-mi doream eu, iar discrepanța aceea a căpătat tot mai multă amploare de-a lungul anilor, până când m-am trezit că ea se vedea pe ascuns cu un alt bărbat. Până la urmă căsnicia noastră nu a durat decât șase ani. Ce triumfător o fi râs tatăl ei, ”n-am zis eu?”, când a aflat de căsnicia noastră eșuată (deși durase cu un an sau doi mai mult decât se aștepta)!

Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată un oraşadevărat. Ca să poată trăi, oraşele, ca şi oamenii, au nevoie de un anumit organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier şi tot ceea ce un doctor în medicinf ar putea spune mai complet decât mine. Bucureştii n-au nimic din toate acestea. Au numai un amestec de maţe, pe care planul oraşului le numeşte străzi. Strâmte şi sucite ca nişte gâturi de cocostârci sugrumaţi de eticheta gră dinii zoologice, străzile Bucureştilor au pavajul pestriţ şi niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca nişte clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi şi canalele împuţite. Locurile virane nu-şi au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită îşi prelungesc provizoratul la infinit cu certificatele de sănătate edilitară, eliberate chiar de domnul primar care mai este în acelaşi timp şi corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în zece, douăzeci de consilii de administraţie şi multi-multi-multimilionar. Bucureştii îţi fac impresia unei imense grfdini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni ― unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice. Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare cât, bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călă torit niciodată. Deşi trec drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.

Deoarece concepția imortalității sufletului exprimă probabil faptul că oamenii țin la viață, precum și atașamentul față de morții lor, a crede că pe lumea cealaltă sufletul își păstrează caracterul de aici al persoanei e doar o tradiție iluzorie și întristătoare; auzind că omul ia cu el pe lumea cealaltă nu numai înfățișarea din timpul vieții, dar până și sentimentele de dragoste și ură, că, deși separați de moarte, părinții și copiii ar rămâne părinți și copii, iar frații ar trăi mai departe acolo în aceeași relație, că spiritele morților în Occident descriu în general o lume a umbrelor asemănătoare cu societatea de aici, mie, dimpotrivă, mi se pare foarte tristă tradiția atașării de o existență care nu respectă decât ființa umană. Și în antichitate pitagoreicii credeau că sufletele celor răi vor trebui să sufere pe lumea cealaltă, înghesuite în corpuri de dobitoace sau păsări. În a treia zi, când sângele nu se uscase încă bine pe cruce, Isus Christos s-a urcat la Cer, iar trupul Domnului a dispărut. „…iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar în a treia zi să învieze.”68 Când Raymond l-a întâlnit în Ceruri, Isus Christos purta o haină de lumină, la fel cu cei doi. Și nu numai Christos, dar toți oamenii în tărâmul spiritelor au veșminte țesute din lumină. Era convins că sunt haine făcute de acele spirite din propriul suflet,cu alte cuvinte, că viața spirituală dusă pe Pământ devine veșmântul lor după moarte. În relatarea lui se ascunde o concepție morală din această lume. La fel ca în lumea de dincolo buddhistă, și în cea descrisă de Raymond sunt șapte nivele, iar sufletele, pe măsură ce evoluează, le urcă unul câte unul.

Nedezvoltarea capacităţii de deschidere Cei mai mulţi dintre oameni vorbesc, dar nu comunică, în realitate, nu se deschid către ceilalţi. Vorbesc din interes, pentru a se elibera, pentru a se face remarcaţi, pentru a-şi aduce laude, pentru a domina, pentru a controla. Vorbesc din plictiseală, din obişnuinţă sau pentru că aşa fac toţi. Aproape niciodată nu vorbesc din iubire. Niciodată pentru a se încredinţa despuiaţi şi dezarmaţi în mâinile celuilalt. Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe ori, slăbiciune, ingenuitate. A se deschide nu e la modă. A devenit un tabu. în decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele, tabuurile, interdicţiile. De mult, marele tabu era sexul. Astăzi toţi fac sex, cea mai înaltă şi cea mai intimă formă de comunicare, după părerea mea, şi nici măcar nu se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este folosit sexul, spaţiul prin excelenţă destinat comunicării, tocmai pentru a nu comunica. Lumea se teme de iubire. în iubire trebuie să te dezvălui. Să te deschizi. în totalitate. Dar aceasta produce teamă. Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare. Iubirea şi adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmaţi, implică posibilitatea de a fi răniţi, luaţi în râs, ucişi în propriul Eu. De multe ori se trăieşte în mod distorsionat, deformat. Se observă doar ceea ce se doreşte: propriile fantasme, propria negativitate, nu realitatea adevărată, a noastră şi a celorlalţi. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndrăgostiţi, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu ştim ce este prietenia. Credem că suntem în relaţie cu ceilalţi, dar, de fapt, rămânem singuri şi închişi în noi înşine. Nu intrăm niciodată înăuntrul celuilalt, până la esenţa sa. Celălalt este obiectivat, poate este urât, venerat, dispreţuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în dinamicele psihice profunde care îl însufleţesc. S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt. Nu se mai reuşeşte să se privească lumea cu ochii celuilalt. Se vede doar, şi în mod exclusiv, cu propria privire. Nu se mai suferă împreună. S-a uitat limbajul slăbiciunii, al simpatiei. Al omeniei. Şi aceasta falsifică totul. în mod iremediabil.

Există lucruri irecuperabile. Oamenii sunt recuperabili întotdeauna. Atunci când cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Grețelile făcute în urma unui conflict de conștiință nasc un lanț nesfârșit de alte greșeli, care sfârșesc într-o înfrângere toatlă. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma. Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: până la urmă el face o gaură murdară în hârtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate. Aam cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atât de bine greșeala tinereții lor, încât au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pământ, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă. Atunci când Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mâncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicând: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna. Până la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. Apărea - iată începutul minciunii. „Oricine dorește să-și scape sufletul său îl va pierde și oricine se va lepăda de sine va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decât la adevăr își va pierde și numele, și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început. Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pământ decât omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decât omul care adună pământ în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.

- Auzi domnule, cum domn'e?, as putea eu sa accept vreodata sau sa fiu obligat de acest Burtica sau chiar conditionat, auzi! conditionat! - La ce va referiti, Dom' Preda? - Cum ba, tu esti pe lumea cealalta de nu intelegi? Imi vorbea de parca eu as fi fost acolo sa stiu ce a vorbit el cu Burtica. Pana la urma s-a hotarat sa ma lamureasca si pe mine. - Uite ce mi-a zis, nea Tecu, cica, tov. Preda, dumneavoastra cunoasteti parerile noastre cu privire la puterea si capacitatea de gandire a tov Nicolae Ceausescu. Stiti cu totii ca dansul e un geniu, ca are gandire creatoare in politica tarii noastre, ca el e ctitorul neegalat de nimeni in privinta indicatiilor novatoare, de construire a socialismului, cum de altfel si a culturii, precum si a cunoasterii istoriei patriei noastre. De aceea m-am gandit ca impreuna sa ajungem la un acord si sa aratam ca in cartea pe care ati scris-o pana acum din romanul Delirul, dumneavoastra ati avut ca model persoana dansului. Descrierea actiunilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial il infatiseaza ca un personaj principal, curajos, capabil, credincios comunismului si luptator pentru infrangerea fascismului si a Germaniei hitleriste. - Si dumneavoastra ce ati raspuns? - I-am zis ca nu pricep la ce se refera. Cum, tov Preda, n-ai inteles la cine ma refer eu? Te rog sa il prezinti ca personaj principal al romanului Delirul in volumul al doilea. Dupa cum mi-a povestit el in continuare, am inteles ca Preda ramasese inmarmurit pe scaun si nu-i venea sa creada ca tot ce auzise din gura lui Burtica era aievea. Si ca Burtica s-a ridicat in picioare si s-a proptit cu ambele maini in marginea biroului si i-a repetat: "Cred ca ne-am inteles sau, mai bine zis, ai inteles, domnu' Preda in privinta recomandarii mele prin aceea de a indeplini vointa sefului statului nostru de a il prezenta cu toate meritele in locul lui Niculae, personajul dumneavoastra din volumul I, inlocuindu-l discret cu Niculae Ceausescu, atribuindu-i lui toate meritele. Dupa ce s-a mai linistit a inceput sa-mi spuna mie cu vocea unui copil batut pe nedrept de parinti: - Vezi, ma, Dumitrescule, cum te obliga cizmarul asta nenorocit, care nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca, si nici macar sa vorbeasca, te obliga sa il incluzi pe el in toate operele literaturii romane? El habar n-are de nimic, dar de, EL detine puterea si ce vrea el si cum vrea el noi trebuie sa executam. Inclusiv eu sa-l introduc in volumul doi al Delirului. Cum sa-l introduc in cartea mea cand nu stiu nimic despre el? Ba stiu ceva. Ca a facut politica asa de buna ca a dus tara de rapa. I-am zis lui Burtica sa ma scuze, dar nu pot scrie despre un om despre a carui viata si cultura nu stiu nimic. - Si tov. Burtica n-a zis nimic? - Cum sa nu zica? A zis. Si inca ce-a zis. Bine, tov. Preda, dar te avertizez, numai sa incepi sa scrii ceva din volumul al doilea al romanului Delirul si vorbim altfel. Trebuia sa il introduci si in volumul I, dar hai, treaca-mearga. Acum trebuie sa il bagi in vol. II. - Dom Burtica, dar v-am spus ca nu pot, nu pot. Ei, daca nu poti, cat voi trai eu si dumneata, acest volum II din Delirul sa stii de la mine ca nu va aparea.

A suferi atunci când afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întâmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul până la această veste neplăcută. Suntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu. Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu. Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan. A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău. Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui. În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului? Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește. Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană. Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.

Eram într-o frizerie. Tin minte fiecare amanunt...[..] În timp ce frizerul ma tundea, vedeam în oglinda, la garderoba, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbracata si cu ceva blînd si casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie sa fie nici frumoase, nici bine îmbracate, care au un fel de maternitate elementara si o blîndete resemnata si tacuta, traind între gesturi mici. Statea la garderoba, în aceeasi pozitie, fara nici o miscare, fara nici o vorba, privind în gol. De fapt, aveam impresia ca nici macar nu se gîndea.[..] La un moment dat am vazut-o cum se îmbraca, si-a luat o punga de plastic si era gata sa se îndrepte spre usa cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealalta, si mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fara sa spuna nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodata s-a congestionat si a început sa strige. Si pe masura ce striga, vocea ei se subtia, devenea tipat, pîna cînd tipatul s-a sfarîmat. Ea îsi dadea seama ca vocea n-o mai ajuta si tipa atunci si mai tare. Nu întelegeam nimic din ce spunea, dar tipatul acela nesigur, ca o lama de cutit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricosator. Nu mai era un tipat omenesc. Era un tipat animalic plin de disperare si de neputinta. Nu stiu cît a durat astfel, dar parca nu se mai termina si simteam ca nu mai puteam sa suport. Si poate si mai mult m-a înfricosat faptul ca în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca si cum tot ce vedeam si auzeam erau nascociri ale imaginatiei mele. Pentru ceilalti, femeia aceea tacea în continuare la garderoba ei sau plecase. Întelegeti? Tipatul ei nu exista. În zadar tipa, nimeni nu vroia s-o auda. Inclusiv eu, de fapt. Caci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun sa ma întorc. L-am lasat pe frizer sa ma tunda mai departe. Si numai dupa ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îsi lasau frizerii halatele, caci i se facuse rau, l-am întrebat pe cel care ma tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca si cum eu nu fusesem de fata sau ma gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci ca femeia lucra acolo de mai multa vreme si fusese concediata, iar ea, neavînd din ce trai, venea totusi si-si facea treaba mai departe fara nici un salariu, multumindu-se cu ceea ce primea bacsis. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorba grosolana, adaugînd ca nu era nevoie de ea acolo, de ce venea...Îi auzeam înca gemetele cînd am platit si am plecat cît am putut mai repede. Simteam ca trebuia sa ajung afara. Sa n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Si parca tipatul ei plutea în continuare ca un tais de pumnal în aerul frizeriei, desi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeasi ca deobicei. "Criza de isterie, a zis unul. Am mai vazut noi de-astea."Atît. Întelegeti? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... [..]Tipatul dizgratios si disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîsiase brutal tot ce tesusem eu cu grija ani de zile. Fericire? Lumina? Frumusete? Gogosi! Cacialma, domnilor. Nu exista decît tipatul si tacerea. Gemetele de animal înjunghiat si exclamatia: "Am mai vazut noi de-astea". Atunci am priceput prima oara ca traisem într-o minciuna aurita. [..] Mi-am dat seama ca tipetele exista, însa nu le auzim.Nu vrem sa le auzim. Sîntem surzi, iar cei care tipa se chinuiesc sa tipe si mai tare vazînd ca nimeni nu-i aude. Toti îsi vad de treburile lor mai departe, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simti atunci ca o papusa dezarticulata.

Zorba grecul- Nikos Kazantzakis "Dar ne vom salva pe noi insine straduindu-ne sa-i salvam pe altii." "Inima omnului e o groapa plina de sange; pe marginile acestei gropi cei ce ti-au fost dragi si au murit stau lungiti pe burta sa bea din sange si sa reinvie; si cu cat mai dragi iti sunt, cu atat mai multe sange iti vor bea." "Indiferenta,calm; chipul-masca surazatoare si nemiscata. Ce se petrece in dosul mastii, treaba fiecaruia." "Mergi pana la capat, loveste cu putere, nu-ti fie teama, si vei birui." "Toate amaraciunile, jupane, zise el ca si cum ar fi vrut sa se justifice, imi frang inima in doua. Dar ea, sfartecata, ciuruita toata, se lipeste indata la loc si nu se mai vede rana. Sunt, din cap pana-n picioare, numai o rana cicatrizata, de-aia tin piept." "Sufletul lui Zorba inainta mult mai iute decat lumea." "Asta-i libertatea, gandeam eu. Sa ai o pasiune, sa aduni gramada monedele de aur si, deodata, sa-ti invingi pasiunea si sa-ti azvarli comoara in cele 4 vanturi. Sa te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobila." "Ticaloasa asta de viata, nu e lipsita niciodata de surprize." "Un mosneag de nouazeci de ani se apucase sa sadeasca un migdal. <> Da' el, asa povarnit cum statea s-a intors si mi-a zis: <> Si i-am raspuns: <> Care dintre noi a avut dreptate jupane? " "Zorba vede in fiecare zi lucrurile pentru prima oara." "Ah! dragul meu! Au decazut rau oamenii,puah! Si-a lasat trupurile sa amuteasca si nu mai vorbesc decat cu gura. Da' ce-ai vrea tu sa zica gura? Ce poate ea sa zica?" "Mi-as umple carnea cu suflet. Mi-as umple sufletul carne. I-as impaca in mine,in sfarsit, pe acesti doi dusmani de veacuri..." "Eu cu cat trece vremea cu atat sunt mai razvratit. Nu ma dau batut, vreau sa cuceresc lumea!" "Iata adevarata fericire: sa traiesti departe de oameni, sa n-ai nevoie de ei si sa-i iubesti." "Dar o dorinta arzatoare m-a ros de cand ma stiu: sa vad si sa ating cat mai mult pamant si cat mai multa mare cu putinta pana o fi sa inchid ochii." "Fiecare om are cate-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai nici una." "Bea, mosule, facu el, asta iti da curaj." "Dumnezeu isi schimba chipul in fiece clipa. Ferice de cel ce-l poate recunoaste sub fiecare din aceste masti. O data e un pahar cu apa rece,alta data e un fiu care-ti sare pe genunchi sau o femeie seducatoare, sau pur si simplu o mica plimbare matinala." "Si cand ai inima, poti sa ai toate nasurile si toti ochii din lume, n-ajuta la nimic!." "Dragul meu, cand o devina omul cu adevarat om? Imbracam pantaloni, ne punem gulere scrboite, palarii in cap, dar tot magari suntem, lupi, vulpi, porci." "Nu face nimic daca n-ai cap; palarie sa ai." "Canta sa moara Moartea!" "Privindu-l pe Zorba dansand, am inteles pentru prima oara stradania himerica a omului de-a infrange gravitatea. Ii admiram rezistenta, voiciunea,mandria. Pe pietrele acelea, pasii lui Zorba, navalnici si iscusiti, gravau istoria demonica a omului." "-Nu, nu esti liber, a zis el. Funia cu care esti legat e-un pic mai lunga decat a celorlalti. Asta-i jupane, ai o sfoara lunga, te duci, vii, crezi ca esti liber dar nu tai sfoara. Si cata vreme nu tai sfoara...

Tehnica anchetei era aceea de a-ți crea probleme sufletești, de a te ține veșnic încordat, agitat interior; mai precis, tehnica suspansului. Interogatoriul zilei era gradat în așa fel încât, în final, erai pus în fața unor perspective dezastruoase, de iminentă condamnare pentru complot, spionaj, trădare de patrie... La ultima întrebare nu trebuia să răspunzi imediat; urma să te gândești bine, "cu seriozitate, maturitate și simț de răspundere, cu conștiința clară a vinovăției", și să răspunzi doua zi. Aceasta ar fi însemnat, după opt-zece ore de interogatoriu și alte lungi ore de ședere în capul oaselor sau de învârtire prin celulă, o noapte de nesomn, de gânduri chinuitoare, de coșmaruri: măcinarea zilnică a sufletului, distrugerea lui, depersonalizarea. Am avut suficientă luciditate să realizez toată această tactică diabolică și mi-am zis în minte, după ce am reintrat în celulă: Nu te mai gândești la anchetă! Domnul — după însuși cuvântul Său — te va lumina ce vei răspunde mâine!

Acum multă vreme, pe când eram copil, preaînţeleapta mea bunică mi-a explicat în vorbe foarte simple diferenţa dintre evreu şi creştin - nu între evreu şi musulman, ci între evreu şi creştin. „Uite", a spus ea, „creştinii cred că Mesia a fost cândva aici şi va reveni, cu siguranţă, într-o bună zi. Evreii susţin că Mesia încă n-a venit. Şi din cauza asta, a spus bunica mea, din cauza asta au fost atâta mânie, persecuţie, vărsare de sânge, ură... De ce?" a zis ea. „De ce nu poate toată lumea să aştepte, pur şi simplu? Dacă Mesia vine şi zice «Salutare, mă bucur să vă văd din nou», evreii vor fi siliţi să-şi recunoască greşeala. Pe de altă parte, dacă Mesia vine şi zice «Bună ziua, mă bucur să vă cunosc», întreaga lume creştină va trebui să le ceară scuze evreilor. Intre acea clipă şi acum", a spus înţeleaptă mea bunică, „să trăim şi să-i lăsăm şi pe ceilalţi să trăiască." Era complet imună la fanatism. Cunoştea secretul adaptării la situaţiile în care se poate întâmpla orice, la conflictele nerezolvate, la faptul că oamenii sunt diferiţi între ei.

— Cum te mai simți? a întrebat el. — Uman, am zis. — E suficient, a spus.

„— Vrei să fii vrăjitor, a zis. — Nu ştiu. — Mincinosule. Vrei să-i fii ucenic şi să înveţi magia şi să călăreşti pe o mătură. — Nu prea cred că vrăjitorii adevăraţi călăresc mături.

„- Ați pus o vrajă pe câine, am spus după ce am plecat. – Doar una mică, a zis Nightingale. – Deci magia e reală, am zis. Ceea ce vă face să fiți…ce, mai exact? – Un vrăjitor. – Ca Harry Potter? Nightingale a oftat. – Nu, a spus, nu ca Harry Potter. – În ce fel? – Nu sunt un personaj fictiv, a spus Nightingale.

Cum, femeia aceea nu avea prietene? După ce că-și petrecea întreaga viață în același loc, întâlnea fel și fel de oameni în timpul zilei, să fie oare adevărat că nu avea pe nimeni cu care să stea de vorbă? În sfârșit, descoperea pe cineva la fel cu ea - sau, mai bine zis, pe cineva ca toată lumea.

Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se autorecrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale - și, mai ales - de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul ființei zeului; de superioritate - pumnul de țărână aruncat în ochii spectatorului.

Dreptu acéia iaște fericit și de Dumnezeu și de oameni, cela ce-și pune sufletul pentru priiatenul său, și vor avea și plată mai mare de la Dumnezeu céia ce-şi pun capetele pentru stăpânii lor. Iar cel ce nu se va nevoi să slujască stăpânului și domnului său cu credință și cu dreptate, acela iaste osândit de Dumnezeu. Că să cade omului să slujască cu frică și cu cutremur Dumnezeului său, căruia l-au făcut și l-au zidit. Așijderea să slujască și domnu-său, căci iaste zis: "Cel ce să potrivește stăpânului, Cela lui Dumnezeu să potrivește.

Românii [...] mențin ritmul vieții prin câte-un dute-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureștiului decât acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în găoacea maternă este cel mai bine intenționat sfat pentru oricine a rătăcit drumul. Du-te-n pizda mă-tii aduce aminte cuiva de unde a venit , îi arată că drumul făcut până aici trebuie luat de la capăt. Îi spune că în orice moment parcursul său istoric ar putea fi anulat. Du-te-n pizda mă-tii e un act de bunăvoință, un deget ridicat în momentul oportun, o atenționare, un ajutor dat la nevoie și chiar o dezicere politicoasă de cineva care a greșit drumul. Spune pe scurt ceea ce ar fi zis un discurs lung despre punctele slabe. Ai greșit! Asta e! Dar poți s-o iei de la capăt! Hai să ne facem că nu s-a întâmplat! Ești nou, nenăscut, șters din istorie. Poți să te naști iar!

The dogs in Berlin do not have owners, they have partners. Every canine confidently trots beside its human counterpart, sharing an unspoken agreement. I love you, but zis is a bond zat ve’ve built on mutual respect and admiration for each other. I vill vait for you outside ze shop vhile you get your cigarettes, but I do not approve of your choices. Vhy is it zat you can put cancer in your body, but I cannot eat a shoe, ja?

Anyway, zis is Austria. Now somesing else funny! Ze Austrians do not call it 'Austria.' Zey call it O-s-t-e-r-r-e-i-c-h!" and the professor wrote the letters out on the blackboard. "Zat is because zey do not know how to spell. Zey are very nice people, se Austrians, but you will notice zey are very bad spellers.