Zadar Quotes

Fiecare moarte materială pecetluiește regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.

Atatea juvaeruri sunt Uitate-n bezna si-n pamant, Dormind in veci necercetate; Atatea flori dau in zadar Parfumul lor subtil si rar In taina si-n singuratate.

Nu e carte să înveți Ca viața s-aibă preț ­ Ci trăiește, chinuiește Și de toate pătimește Ș-ai s-auzi cum iarba crește. (Mihai Eminescu - In zadar in colbul scolii)

Am vrut să te smulg din suflet şi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte. În zadar, în zadar... Da, iubitul meu, Stă neantul între noi.

E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoși decât curajoșii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâții sunt capabili de pasiuni nebunești. Numai că eu în zadar mă avântam. După o vreme, ajungeam de unde am plecat.

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

(...) fratele sãu mai mare, care ședea cu o carte latineascã sub teiul bãtrân din fața curții parohiale și pentru care pãsãrile cântau în zadar, iar soarele își risipea fãrã folos aurul topit.

Ai nopți cari ţi s-aşază grele ca de plumb Pe auflet şi pe gânduri şi pe vreri, - Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni Ce nu le spui - Şi-n cari întreg trecutul ți se pare în zadar Şi orice clipă ce mai vine - de prisos...

Descoperind că sunt mic,n-am mai cunoscut decât o singură lege:să mă caţăr. Am devenit trădător şi am rămas trădător.În zadar mă implic total în ceea ce fac,mă dăruiesc fără preget muncii,maniei,prieteniei,peste o clipă am să mă reneg,o ştiu,şi mă trădez de pe acum,în plină pasiune voioasă a viitoarei mele trădări.

...Vezi câte s-au întâmplat odinioară?... În zilele noastre însă nu mai întâlnești nimic, nici fapte, nici oameni, nici poveşti ca cele din trecut... Oare de ce?... Ia spune-mi! Aşa-i că nu poți să-mi spui?!... Ce știi tu? Ce știți voi tinerii? Ehei! Privește cu luare-aminte în trecut... şi acolo vei găsi răspuns la toate... Da voi nu vreți să vă uitați în urmă, şi, de aceea, nu știți să trăiți...Parcă eu nu văd cum e viața de astăzi? Ah, văd prea bine, cu toate că mi-a slăbit vederea! Văd că oamenii nu mai trăiesc, ci doar încearcă să trăiască, istovindu-şi în zadar toată vlaga din ei... Şi după ce s-au prădat chiar pe ei, pierzându-şi vremea în zadar, încep să se plângă de soartă. Ce amestec are ea în toate acestea? Fiecare își croiește singur soarta lui! În ziua de azi văd tot felul de oameni, dar oameni puternici nu mai văd!

Soarta omului nu e altceva decât propria lui personalitate și ea se arată din leagăn. În zadar se spune că mediul social înrâurește și cioplește ființa omenească, el nu schimbă nimic. Acela care este sortit să conducă o băcănie va rămâne cu suflet și cu pricepere de băcan, chiar dacă se va fi născut în purpură și va fi avut dascăl pe vreun Fenelon, și chiar dacă mediul social îl împinge la cârma unui regat. Dimpotrivă, un altul care a venit pe lume pe un morman de gunoi și care a trăit numai printre haimanale poate să rămână neștiutor de carte toată viața, va fi totdeauna un gânditor și un focar de lumină, dacă tainicele cuptoare ale concepțiunii l-au făurit cu comori de gândire și cu simțăminte înalte. Dintr-un geniu bun, mediul social nu va face niciodată un geniu rău și nici o lichea. Din omul-păpușă va putea face, după voie: un negustor de vin sau un searbăd avocat. Asupra acestei păpuși, mediul social își va putea exercita toate influențele. Față de celălalt însă, va fi neputincios. Și, astfel, nimic nu va fi schimbat, nici într-un caz, nici în altul.

Eram într-o frizerie. Tin minte fiecare amanunt...[..] În timp ce frizerul ma tundea, vedeam în oglinda, la garderoba, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbracata si cu ceva blînd si casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie sa fie nici frumoase, nici bine îmbracate, care au un fel de maternitate elementara si o blîndete resemnata si tacuta, traind între gesturi mici. Statea la garderoba, în aceeasi pozitie, fara nici o miscare, fara nici o vorba, privind în gol. De fapt, aveam impresia ca nici macar nu se gîndea.[..] La un moment dat am vazut-o cum se îmbraca, si-a luat o punga de plastic si era gata sa se îndrepte spre usa cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealalta, si mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fara sa spuna nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodata s-a congestionat si a început sa strige. Si pe masura ce striga, vocea ei se subtia, devenea tipat, pîna cînd tipatul s-a sfarîmat. Ea îsi dadea seama ca vocea n-o mai ajuta si tipa atunci si mai tare. Nu întelegeam nimic din ce spunea, dar tipatul acela nesigur, ca o lama de cutit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricosator. Nu mai era un tipat omenesc. Era un tipat animalic plin de disperare si de neputinta. Nu stiu cît a durat astfel, dar parca nu se mai termina si simteam ca nu mai puteam sa suport. Si poate si mai mult m-a înfricosat faptul ca în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca si cum tot ce vedeam si auzeam erau nascociri ale imaginatiei mele. Pentru ceilalti, femeia aceea tacea în continuare la garderoba ei sau plecase. Întelegeti? Tipatul ei nu exista. În zadar tipa, nimeni nu vroia s-o auda. Inclusiv eu, de fapt. Caci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun sa ma întorc. L-am lasat pe frizer sa ma tunda mai departe. Si numai dupa ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îsi lasau frizerii halatele, caci i se facuse rau, l-am întrebat pe cel care ma tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca si cum eu nu fusesem de fata sau ma gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci ca femeia lucra acolo de mai multa vreme si fusese concediata, iar ea, neavînd din ce trai, venea totusi si-si facea treaba mai departe fara nici un salariu, multumindu-se cu ceea ce primea bacsis. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorba grosolana, adaugînd ca nu era nevoie de ea acolo, de ce venea...Îi auzeam înca gemetele cînd am platit si am plecat cît am putut mai repede. Simteam ca trebuia sa ajung afara. Sa n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Si parca tipatul ei plutea în continuare ca un tais de pumnal în aerul frizeriei, desi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeasi ca deobicei. "Criza de isterie, a zis unul. Am mai vazut noi de-astea."Atît. Întelegeti? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... [..]Tipatul dizgratios si disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîsiase brutal tot ce tesusem eu cu grija ani de zile. Fericire? Lumina? Frumusete? Gogosi! Cacialma, domnilor. Nu exista decît tipatul si tacerea. Gemetele de animal înjunghiat si exclamatia: "Am mai vazut noi de-astea". Atunci am priceput prima oara ca traisem într-o minciuna aurita. [..] Mi-am dat seama ca tipetele exista, însa nu le auzim.Nu vrem sa le auzim. Sîntem surzi, iar cei care tipa se chinuiesc sa tipe si mai tare vazînd ca nimeni nu-i aude. Toti îsi vad de treburile lor mai departe, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simti atunci ca o papusa dezarticulata.

Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sînt specialişti în arta de a exista. Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.

Înainte de a adormi sunt invadat de zeci de scene,în special din copilărie şi adolescenţă,pe care aş fi dorit să le fi uitat pentru todeauna.Şi ele revin şi în timpul zilei,în momente de oboseală şi iritare.Reapar atunci tot mai multe momente dureroase,umilitoare,penibile,profund neplăcute,insultătoare.În zadar găsesc tot felul de explicaţii.Ele există,într-adevăr.Dar nu mă consolează.Şi amintirea lor,o adevărată mortificare.Un adevărat exerciţiu de asceză şi autoflagelare.Un fel de "masochism" al rememorării.

Fiindcă bogăţia e înşelătoare. Bogăţia se câştigă la ceva. Când însă ai obţinut-o, ea înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească.” Adică din mijloc devine scop? — Da, da. — Pornind de la acest principiu e primejdios să posezi ceva, fiindcă poţi deveni sclavul propriei proprietăţi. — Sigur că da, conveni cu blândeţe vraciul, dar numai dacă omul nu înţelege acest lucru, dacă se lasă înşelat.” “ Fiindcă fericirea durează atât cât omul ştie s-o preţuiască cum se cuvine. Iar omul preţuieşte numai ce se obţine greu.” “Nu trebuie să pătrundem în ceea ce e dincolo de noi. În noi trebuie să căutăm şi legi şi busolă. Şi să ne facem datoria. Să facem ce ne impune conştiinţa. Să fim împăcaţi cu noi înşine” “Omul este făurarul destinului său… Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai mărunte destinul îi lasă omului libertatea de decizie, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact de acea voinţă străină şi impusă…” “Acum însă mi-am pus următoarea întrebare: ce este fericirea? Ce se poate numi fericire? Şi am constatat un lucru uimitor. Ştii, domnişoară Lucia, că eu nu cred că se poate da o definiţie a fericirii, pentru că omul o percepe diferit în funcţie de vârstă. Ţin minte că atunci când eram în liceu socoteam că pot fi fericit numai când o să devin călător, corăbier pe îndepărtatele oceane. Mai târziu, ca student, identificam fericirea cu celebritatea. Pe urmă, la celebritate am adăugat şi banii, fireşte pentru a putea depune totul la picioarele fetei iubite… Câte evoluţii, sau mai bine zis, ce evoluţie necontenită…” “Numai proştii şi oamenii necinstiţi păstrează gândurile altora, cuvintele altora, sentimentele altora, pentru a se delecta cu ele atunci când nu mai au nici un drept, când totul devine un furt ordinar, un jaf săvârşit asupra unei fiinţe lipsite de apărare.” “amintirile sunt rezultatul unor sentimente, al unor gânduri. Din clipa aceea. Din momentul acela. Din starea aceea de spirit.” “Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile din perspectivă filozofică, darling. Ia închipuie-ţi: oamenii se gândesc mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Şi numai la ziua de mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când ceasul măsoară un anumit număr de ore şi-i transportă în acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenţie, fiindcă urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe lângă ei evenimentele, îi depăşesc problemele, pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reuşesc să-şi concentreze atenţia, fiindcă atenţia lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aş scrie monografia vremurilor noastre, i-aş da titlul: „Oameni fără prezent”. În aceste condiţii omul îşi observă prezentul abia pe patul de moarte, când aude din gura medicului că pentru el nu mai există nici un mâine. Din păcate acest prezent este puţin atractiv. Şi cu acest happy end la sfârşit lungul film al vieţii fiinţelor bipede, lipsite de penaj, dar împovărate de nebunia goanei după ziua de mâine. Nu crezi, maestro, că e vorba de o risipă paradoxală?… Nu socoteşti că acest sistem de existenţă se bazează pe temeliile neclintite ale cretinismului? Dacă vei afirma că sistemul este un excelent narcotic împotriva conştiinţei stenahoriei pestilenţiale a zilei de astăzi, îţi voi spune că văd în aceasta o morală sănătoasă. Nu în zadar de ani de zile medicii se împotrivesc utilizării narcoticelor la naşteri. Trebuie să existe o raţiune. De ce născându-şi ziua de astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gândul febril al zilei de mâine? Nu poţi fi înţelept fără să cunoşti prezentul, fără să-l vezi şi să te vezi pe tine în el. Acum ştii de ce sunt eu un înţelept.

used to take many long and uncomfortable hours in a bus, car, or train to journey between the deep interior of Croatia and the coast. But the building of several massive, graded, and multi-laned superhighways from Zagreb down the mountains to Rijeka, to Senj, to Zadar, and to Split along the Adriatic coast has cut the distance dramatically

Pe o temă clasică « Ce-i rău în revoluții, e că se fac cu oameni. » Într-adevăr, de aceea toate se fac în zadar.

Peisajul seamana cu peretele acela nesfarsit de alb pe care ani la rand m-am straduit sa-l uit. Zidul celulei mele. Imi amintesc cum m-am rugat saptamani, luni, daca nu chiar ani, ca acel zid ca nu mai fie criminal de alb. Am sperat in zadar ca pe acel perete impecabil de rece sa se aseze o musca, sa treaca un paianjen mic sau sa il traverseze o raza de soare, asa cum trece lumina unui copiator peste o foaie A4 de la vreun birou notarial. Nimic. Timp de ani buni, am trait ca un naufragiat pe insula pustie a acelui perete imaculat, atat de perfect, incat era cat pe ce sa o iau razna cu totul. De fapt, n-o sa aflu niciodata daca nu cumva am si luat-o.

Tinerețea e o fiară oarbă, fără minte, e flămândă, dar nu știe să se înfrupte, pentru că n-are curaj; dacă ar face doar un semn, fericirea, care umblă în plină stradă, s-ar opri cu dragă inimă, dar nu-i face nici un semn; scoate dopul timpului ca să se risipească în zadar lăsându-l să curgă ca apa. O fiară care nu știe că e fiară - iată ce-i tinerețea!

„Mi-e frig, Ethan, mi-e atât de frig lângă tine. Sufletul tău îngheţat nu poate fi topit. Am încercat, dar în zadar. Prefer însă de o mie de ori să trăiesc o apăsare de gheaţă lângă tine, în locul unei ierni veşnice departe de chipul tău ce nu vrea să îmi părăsească mintea şi care îmi face inima să zbiere în atât de multe feluri. Mi-e frig, dar tu nu mă vei mai putea încălzi vreodată!

Nu stă în putinţa omului să deosebească pornirile rele de cele bune: doar Domnul poate face aceasta. Aşa că ne lăsăm cu încredere în mâinile Domnului ştiind că, de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte (Psalmul 126, 1).

Senzaţia interioară a forţei poate fi intensificată şi la indivizi aparţinători culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exerciţiu individual durabil, şi astfel, nu depăşeşte semnificaţia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzaţia forţei o cîştigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creştere conştientă a destinului acelei culturi. În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Şi cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viaţă este lipsit de o convergenţă ofensivă şi de un elan agresiv? Deficienţele lor rezultă nu numai din absenţa unei forţe iniţiale, ci şi din lipsa unui cult excesiv şi întreţinut pentru forţă. Lipsurile iniţiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n-au fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne-a exagerat rolul în lume? S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc. Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici… Există totuşi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forţei. Cînd, făcîndu-şi procesul şi într-o luciditate unică, iau act de propriile carenţe, recunosc trecutul ca linia lor moartă şi îşi fac din profeţie sursă de existenţă. Diferenţa între o cultură mare şi una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic prin care ele se individualizează specific în lume. O ţară, care o mie de ani a fost un organism naţional în devenire, dar care în acest răstimp nu şi-a putut defini destinul ei spiritual şi politic, suferă de o deficienţă organică, chiar dacă acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedeşte nimic.

Dacă omul cunoaşte cu anticipaţie toate evenimentele rele care i se vor întâmpla, slăbeşte şi se întristează şi în zadar încearcă să-şi schimbe destinul, fiindcă, orice-ar face, destinul lui tot acelaşi rămâne. Iar dacă omul citeşte în stele că lui i se vor întâmpla doar lucruri bune, ceea ce, în general, nu se prea întâmplă nimănui, abia atunci poate că este mai bine, fiindcă se va bucura şi va fi fericit că-şi poate petrece viaţa în aşa fel încât inima lui s-o ţină doar într-o continuă desfătare.

Amărăciunea impregna până și cea mai neînsemnată dintre formulele noastre și fiecare, adesea fără să o știe, urmărea moartea celuilalt sau pe a sa. În mijlocul atâtor ruine ne minunam că mai suntem în picioare, dar nu mai eram prea siguri că vom mai face față mult acestei supraviețuiri. Nu se rostogolea în prăpastie numai lumea, ci și noi înșine. Totul se clătina, și noi de asemenea. Eram echilibriștii timpurilor moderne, un fel de saltimbanci ai unui amurg care ar fi încercat, dar în zadar, să treacă drept o auroră.

N-am auzit niciodată pe cineva vorbindu-ne despre trecut fără să vorbească și despre moarte. Iar viitorul de asemenea, nu ne vorbește decât de moarte. Nu ne rămâne decât prezentul pentru a încerca, oarecum în zadar, să ținem moartea la respect. Viața nu-i niciodată nimic altceva decât o lungă retragere în fața morții.

Natura nu ne îngăduie să-i răpim decât simboluri: ideea pe care o avem despre ea, senzațiile și sentimentele pe care le trezește în noi alcătuiesc tot ceea ce avem și ceea ce numim realitate – o ficțiune cu multe forme! Iar pretextul esențial al acestei ficțiuni, natura ea însăși, se păstrează dincolo de atingerea noastră, cu toate că se preface, într-o neistovită cuminecătură, că ni se dă cu totul îngăduindu-ne să luăm parte cu toții la taina ei fără sfârșit. În zadar încercăm să folosim forța; de câte ori încercăm cucerirea care nu se poate, ni se dovedește nevolnicia. (...) Diogene a spus că leii răpiți deșertului pentru menajeriile noastre sunt mai puțin bunul nostru decât suntem noi al lor, dacă trebuie să le fim slugi ca să-i ținem între zăbrele? Dealtfel, leul prins își pierde frumusețea și moartea ni-l răpește în scurtă vreme. Singura îngăduită, numai cucerirea pe care o izbutește artistul ascunde o putere nemuritoare. De ce l-ai crede? spuneai tu. Pentru că e maestru al adevărului, al vieții. El îți aduce natura vie. Tocmai invenția de care îl învinuiai, care te făcea neîncrezător, e sufletul operei lui, suflarea care îi dă viață, căldura și apa care, lipsind florilor tăiate, le-ar face să se ofilească.

Una dintre cele mai puternice iluzii pe care le trăim e cea prin care ne convingem că pentru a fi fericiţi avem nevoie de momente măreţe. Şi aşteptăm, aşteptăm, aşteptăm... cel mai adesea în zadar pentru că astfel ne refuzăm micile bucurii de zi cu zi ce se află chiar sub nasul nostru. Trăieşte ca şi cum ai vrea să-ţi transformi fiecare zi într-o amintire preţioasă. S-ar putea să descoperi că viaţa ţi-e mai frumoasă decât credeai.

Aflã cã între Masinca și mine n-a fost nimic și numai Dumnezeu știe cât am dorit; am întrebuințat toate mijloacele ca sã ajung la aceea ce îmi pãrea țelul cel mai mare al vieții mele, cel din urmã, însã în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumãtate de veac, era dupã despãrțenia ei de bãrbatul dintâi, de Caegiu. „Rache dragã“, mi-a spus, „țin prea mult la tine ca sã ți-o dau, ar fi pãcat zãu, mi-e milã sã te las și pe tine pe drumuri ºi cu inima zdrobitã. Poate sã-ți dau alt ceva, altãdatã…“ și n-a fost niciodatã. De aceea am și rãmas prieteni, cã tu știi: de la prietenie se întâmplã sã se treacã la dragoste, dar dupã dragoste prietenie nu mai poate fi. Și fãrã a-și stãpâni un suspin: dacã n-a fost sã fie!

Aflã cã între Masinca și mine n-a fost nimic și numai Dumnezeu știe cât am dorit; am întrebuințat toate mijloacele ca sã ajung la aceea ce îmi pãrea țelul cel mai mare al vieții mele, cel din urmã, însã în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumãtate de veac, era dupã despãrțenia ei de bãrbatul dintâi, de Caegiu. „Rache dragã“, mi-a spus, „țin prea mult la tine ca sã ți-o dau, ar fi pãcat zãu, mi-e milã sã te las și pe tine pe drumuri și cu inima zdrobitã. Poate sã-ți dau alt ceva, altãdatã…“ și n-a fost niciodatã. De aceea am și rãmas prieteni, cã tu știi: de la prietenie se întâmplã sã se treacã la dragoste, dar dupã dragoste prietenie nu mai poate fi. Și fãrã a-și stãpâni un suspin: dacã n-a fost sã fie!