Vreme Quotes

Ma, ne idem ja ispred svog vremena. Moje vreme ide iza mene. U tome je nesporazum. Ipak, sačekaću ga još malo. Još samo malo, onda odoh...

Večan je samo onaj ko nema pojma šta je kalendar, sat i istorija. Privremeni su izmislili vreme.

Da… Vreme je i bilo, lutko… Upoznao sam ovaj grad tragajući za ulicom kojom prolaziš…

Tako se na kapiji, između neba, reke i brda, naraštaj za naraštajem učio da ne žali preko mere ono što mutna voda odnese. Tu je u njih ulazila nesvesna filozofija kasabe: da je život neshvatljivo čudo, jer se neprestano troši i osipa, a ipak traje i stoji čvrsto "kao na Drini ćuprija".

Izmislili su milion nacina da vreme prode, a ni jedan jedini da se zaustavi. Što se mene tice, više i ne moraju da rade na tome. Ovo baš nisu neka vremena za zaustavljanje.

I onda kada sam mislio da je pravo vreme da odem, da zaboravim, i kada sam verovao da mi je svejedno, ona bi banula niotkud i sve bi počelo ponovno... Ne znam zašto me taj pogled toliko očaravao, a da budem iskren, nisam se preterano ni otimao kada je bila u mojoj blizini. Sa srcem ne možeš kako želiš...

Nisam od onih naivaca koji jedva cekaju neki buduci dan i raduju se rodendanima i Novim Godinama, naprotiv, meni vec dugo smeta to što vreme prolazi, i mada imam neke svoje trikove kako da ne mislim o tome, postoje stranice u kalendaru kad mi nema gde. Jesen je, znaci... Ponovo...

vise mi nisu potrebne reci, treba mi vreme.

- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?... - Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi... Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare... Nu întind mâna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.

Profesor, naime, nije bio sklon da deli mišljenje humanista kako ljubav oplemenjuje. Ona je teška kao bolest, i kada čovek ima sreće da je preživi, zauvek mu ostaju ožiljci koji probadaju u određeno vreme; pri pomenu nekog imena, u nekom bledom predvečerju, uz muziku koju smo nekada zajedno slušali, čak i pri letimičnom pogledu na ulični sat pod kojim smo se sastajali...

Postoji jezik, mislim da se zove Meskalero, u kojem se glagoli nikad ne menjaju po vremenima. U tom jeziku ne postoji ni proslo ni buduce vreme. Razmisljam... ako bismo naucili taj jezik, mogli bismo da zivimo duze...

Ako hoćeš da budeš srećan jedan dan", kaže stara poslovica iz Gruzije, "onda se dobro napij! Ako želiš da budeš srećan godinu dana, zaljubi se u lepu ženu. Ali, ako hoćeš da budeš srećan celog života, onda pij dobro vino sa starim prijateljima!" - Možda se sreća sastoji u tome da na vreme prestanemo sa trkom za srećom? Da stignemo do života pre no što nam lekari zabrane pušenje, alkohol, hranu, kupanje, sunčanje i ljubav?

Vrijeme nije samo proticanje, već i prisustvo. Vidljivi trag nečije ruke što je davno zapisala neravne redove, prkosi smrti, a riječi i njihov smisao žive neprekidno, kao izvor koji ne presušuje, kao svjetlo koje se ne gasi.

Cula su naelektrisala vrhove prstiju kojim sam joj doticao kozu i pratio besprekornu liniju glatkih ramena, tragajuci uzalud za malom, najmanjom greskom. Mirisala je na Indiju, na breskvu, na izvor, biseri su virili iz tek odskrinute skoljke njenih usana, osetio sam u bradi laki drhtaj, jeku jedne davne groznice za koju sam mislio da umire kad te obuzme i da se vise ne moze vratiti ako je jednom prebolis. Da, zeleo sam je, jako sam je zeleo... Dodirnuo sam joj mali prst na nozi, bezuspesno pokusao da nadlanicom uklonim beleg iz detinjstva sa njenog levog kolena, udubio se u cudni raspored sicusnih mladeza na tilu vitkih ledja...I trgao se.Uplasen...Koliko to na njoj ima tajnih mesta koja bih zeleo da poljubim? Ali ne sad. Jednom. Mozda... Ja sam momak staromodan. Prevazidjen. Po mojoj religiji, moja zelja je samo pola zelje... Lepo sanjaj, mali misu nabareni. Ko zna da li ces mi ikad vise biti tako blizu? Mozda cu se kajati, mozda cu morati da se napijem svaki put kad se setim ove noci...Neka... Ako ikad budemo spavali zajedno, to ce biti onako kako sam zamislio. I kako Bog zapoveda. I niko nece spavati za vreme tog spavanja... Laku noc, njene pospane oci...

Kakvi smo mi to ljudi? Kakav smo mi to narod?... Između Azije i Evrope, na granici vera, carstava, ginuli smo nerazumno, više za druge nego za sebe... i ne stekosmo ni jednog vernog prijatelja. Taj nesrećni i prokleti srpski narod! U Evropi smo danas jedina država koja nema nijednog istinskog prijatelja. Nijednog! Ali nas Bog opet sačuva. Sačuva nas zbog nečeg. I za nešto.

Nisu mene devojke ostavljale baš toliko da bih mogao da izdam priručnik na tu temu? Jedna-dve, OK, neka bude tri, ako ćemo baš sitničariti, mada je i Ta Treća odlično znala gde me je ostavila, pa svraćala s vremena na vreme da proveri da li sam još tamo?

Neuspeh u našoj sredini učini čoveka budalom. Osramoti ga. Ponizi, isprlja. Ideji se niko ne suprostavlja idejom, nego nipodaštavanjem i psovkom. Znanje se ismejava. Istina mrzi i prezire.

Buđenje u zoru! Oduvek je bila navikla da u to vreme rešava sva pitanja za koja ni dan ni noć nisu mogli da nađu rešenja.

Vine o vreme când mor caii. Vine o vreme când se-nvechesc maşinile. Vine o vreme când plouă rece şi toate femeile poartă capul tău şi rochiile tale. Vine şi o pasăre mare, albă.

O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual.

Svet nestaje polako. Zagledani svi su u lažljivo vreme na zidu: o hajdemo! Granice u kojima živimo nisu granice u kojima umiremo.

Shvataš li šta je to poći u rat? Ako se i vratim, neću biti onaj koji je otišao. Ja se, Natalija, ne bojim smrti, bojim se rata. Užasno se bojim rata.

Tamo gde blista površnost, mudri se na vreme povlače u svoje senke.

Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?

Šta vredi sva ta huka, kad evo dođe ovakvo vreme pa čovek propadne tako da ne može ni da izgine ni da živi, nego trune kao direk u zemlji i svačiji je, samo nije svoj.

A čovek valjda traje dok traje u drugome.

Zar nas tek velika nesreća zaista vraća sebi? (...) Ima nečega istinski velikog, za um i dušu velikog, u svakoj pravoj nesreći. Samo u njoj postoji jedna životna istina koje se više ne bi lišio. Nikad.

Ali život se nikome, razumete li me, nikome na ovom svetu ne duguje. Ni majci, ni deci, ni prijateljima, ni jedom idealu! Život je moje neprikosnoveno pravo! U šta i kako ću ga satreti, moja je lična stvar.

Većina potrebnih stvari u životu čoveku dolazi kasno. Najčešće kad se od njih nema naročite koristi. Mudrost, između ostalih. Prava osećanja, ponekad. Istine uvek nekako stižu na vreme da ih čovek snese u grob.

Mene više ništa ne može da porazi. Ni začudi. Ni zasmeje. Zato iskreno sažaljevam žive. Oni ne znaju da je od prostora na zemlji čoveku neophodan samo prostor komotnog ležaja. Od vremena, dok voli. Od imanja, da nije ni gladan ni žedan. Od znanja, da zna svoje telo. Od prava, da sme da ne voli onog koga ne voli. I još ponešto slobode za sebičluk i igru

Nu am nimic de spus nimănui,am intrat de multă vreme în Incomunicabil.

I dođe vreme kad čovek treba zauzeti stav koji nije ni bezbedan, ni 'mudar', ni popularan, ali ga mora zauzeti jer je ISPRAVAN!

Liniste Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr înca-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin sa-şi trăiasca mai departe în noi viaţa netrăita. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie? (1919)

Ljudi se vide u patnji, narod na svadbi, a država u ratu.

Ima smisla roditi se da bi se doživeo jedan...razgovor.

Ljudsko vrijeme se ne okreće u krugu, već juri po pravoj liniji naprijed. To je razlog zašto čovjek ne može biti sretan, jer je sreća čežnja za ponavljanjem.

Plouă, plouă, plouă, Vreme de beție - Și s-asculți pustiul, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă…

Ako postoji nešto što se može smatrati ljudskom srećom, onda je to pre svega ljubav. Mi smo srećni onoliko koliko volimo i koliko nas vole. Ja ti kao ratnik, ratnički savetujem: voli, Milena! Voli, ne plaši se šta će sutra biti.

U Zlatno doba postojale su samo vera i ljubav na kojima se drzao svet ljudi. Kasnije u Doba mraka, u gvozdeno doba razuma, njima je pridodata nada, koja Zlatnom dobu nije bila potrebna. Pridodata je nada da ce se zlatno vreme vratiti.

Stvorio sam vreme, nekada davno, ne zato da bi stvari prolazile u njemu tek da prolaze, već da bi ta prolaznost bila primećena i da bi se ljudi okrenuli neprolaznom. - Izgubljen u samoposluzi

Čovek koji se ne pamti, prijatelju moj, nije ni postojao.

Nije li, ipak, ljudska glupost mati svakog zla na ovom svetu?

Išla je i znala kuda treba da ide. To je bilo sve. Veličanstveno osećanje. Kad se sudbina napokon raskrili i postane razgovetna staza i nedvosmisleni trag i pouzdan pravac. Beskrajno vreme približavanja. TO primicanje. Kad bi moglo trajati večno. Pokret predavanja sudbini. To je emocija. Nema više nedoumica, nema više laži. Znati kuda. I stići je. Ma kakva bila, ta sudbina.

„Teoria mea … teoria mea este că e mai bine să mori câtă vreme nu ți-a luat viața totul. Trebuie să păstrezi muniț ii, energie pentru moarte și să nu ajungi acolo complet golit, ca bătrânii ăștia acriți si nefericiți.

Ravnodušnost je, a ne mržnja, kraj svake ljubavi. Mržnja može da se ugasi i smeni obnovljenom ljubavlju, čak i jačom no pre mržnje; ravnodušnost ničim ne može da se izmeni. Ona je psihološka osnova svakog nemorala među ljudima i svake njihove surovosti.

Dobro znate da ljudi misle rđavo samo o onome koga odlično poznaju.

Velike odluke se ne donose; one se u ljudima dogode i samo sprovode.

Kaži mi, ali savesno. Istinu. Hoćeš li, to jest, možeš li ti meni biti prijatelj bez obzira na ideje koje zastupam. Uvek, do kraja.

Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.

Držite se podalje od ljudi koji žele omalovažiti vaše ambicije. Sitne duše to rade svo vreme, a samo zaista veliki ljudi ulivaju vam osećaj da i vi možete postati veliki

Vreme je da cvet progovori, a usta zaneme; Ko loše živi zar može jasno zapevati!

Ubi me prejaka reč. Ne stigoh da se sklonim. Reče je ona jutros, uz slavujevu pesmu. Sad neku tugu tešku iz sebe zalud gonim, To njeno zbogom beše premnogo i za česmu MOJIH MUCAVIH REČI I BOLNOG PONIŽENJA... I puče reč kao bič, fijukom za sva vremena, Dok se još nečem nadah, dok bejah sav sa sobom. Sad sam niko i ništa – sam sebi svoja sena, Osušen bor na hridi pred vetrovitim dobom UBI ME PREJAKA REČ, UMREŠE SNOVIĐENJA... Ne reče ko je krivac za taj metak od reči, Nekuda odskakuta, sva gipka kao srna... U meni prošlo vreme kao parastos ječi, A negde ispred oka mota se kosa crna I OKO, BADEM ZRELI, NADOŠLO ZA VOLJENJA... Možda ću doći sebi kada pobegnu laste, Kad leto zaboravim i sav u jesen odem. Kad lepo što je, zaspi, a noć počne da raste U meni i za mene, kad mrak okom ubodem... UBI ME PREJAKA REČ, UMREŠE SNOVIĐENJA... U toj ću noći i ja sa svojim snom umreti, Kunući ono zbogom što ga izreče ona. A nije dobro nikom svom bolu da se sveti, Neka sve ide Nebu, nek' sudi Vasiona... UBI ME PREJAKA REČ, UMREŠE SVA VOLJENJA...

Zilele de naştere sunt - ca şi sărbătorile Crăciunului - pline de decepţii. O veselie artificială, confecţionată din vreme, un revolver la tâmplă, cu îndemnul: Dezlănţuie-te! Bucură-te!

Postoji jedan jezik, kaže M-L, mislim da se zove MESKALERO, u kojem se glagoli nikad ne menjaju po vremenima. U tom jeziku ne postoji ni prošlo ni buduće vreme. Pa? rekao sam. Shvataš, ako bi smo naučili taj jezik, mogli bismo da živimo duže. . .

- Biografije opterećuju! Kada postane suviše poznato, isuviše obeleženo kao imidž, možeš da budeš sigurna da se jedno lice već izlizalo od upotrebe. Čovek se, naime, hteo ili ne hteo, poistovećuje sa javnom predstavom o sebi i počinje da se ponaša kao bronzani spomenik koji hoda. Pogledaj, na primer, značajne ljude za vreme službenog ručka! Pogledaj kako dostojanstveno žvaću, razgovaraju, odlaze u klozet, kao da čine nešto neverovatno važno! Poverovali su da su neophodni. A to, veruj mi, nije niko!

„Kada se sretnete oči u oči sa svojim protivnikom, nikako ne smete dozvoliti da vidi da ste uznemireni ili će to iskoristiti protiv vas. Nađete mu slabu tačku, a onda svoju igru prebacite na ozbiljniji nivo i napadnete, ne pružajući mu vreme za oporavak.

Sad mi je jasno da sam se već dugo kretao prema Tebi i Ti prema meni. Premda ni jedno od nas nije bilo svesno postojanja drugoga pre nego smo se upoznali. Za sve vreme u našoj je nesvesnosti radosno lutala neka slepa izvesnost koja je garantovala da ćemo se sresti. Poput dveju usamljenih ptica što svoj put preko golemih prerija pronalaze pomoću nebeskih znakova, tako smo se i mi sav svoj život kretali jedno prema drugom

Čovek ostavlja sebe svuda gde je voleo. Onoga koga volimo, uvek možemo naći tu gde smo zajedno bili.

Ako dobra nema u ljudima, ne može ga biti ni u društvu.

Od kajanja nema gore nesreće.

O operă proastă va plăcea celor mai mulţi. Nimic mai firesc, fiindcă, după cum v-am spus, majoritatea oamenilor sunt proşti. Ori, de vreme ce artiştii cei mai neînsemnaţi sunt întotdeauna încântaţi de micimea lor şi sunt linguşiţi de multime, la ce s-ar mai căzni să dobândească haruri adevărate? Până la urmă acestea doar le-ar spulbera buna părere pe care o au despre ei înşişi, i-ar mai domoli şi le-ar împuţina îndeajuns admiratorii.

Sindromul Repetitiv îi împingea să învețe toată viața pe brânci. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei. Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau, până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei. Era celebru cazul unei femei care la 121 de ani era studentă la medicină, deși îi tremura mâna.

Jedne je večeri došla kasnije nego obično. Bio sam legao. Brzo sam navukao prve gaće koje su mi se našle pod rukom. Ispostavilo se da su me baš te gaće, od svih koje sam imao, najviše izdavale. Lastiša oko butina skoro i nije bilo – praktično sam bio u suknji. Sve vreme sam morao dobro da pazim da sedim u određenom položaju i da ne ustajem naglo. Ipak mi se činilo da bi još nesrećnije rešenje bilo obući pantalone. Ona bi to naime protumačila kao signal da može da ostane, da uopšte nemam nameru da spavam i da je i moja noć bez kraja i konca. Shvatio sam koliko je ta odluka bila ispravna, i u istom trenutku uvideo da je razlika između čoveka u gaćama i čoveka u pantalonama ogromna, skoro nepojmljiva. U pantalonama si spreman za sve. Nijedan poduhvat nije nezamisliv. U gaćama si pak slobodan. Čoveka u gaćama je, na primer, teško usred noći pozvati u šetnju, što me od nje inače uopšte ne bi iznenadilo.

Femeia a contat în ochii noştri cât timp a simulat pudoarea şi reţinerea. Ce eroare, din parte-i, să înceteze să-şi mai joace rolul! Deja nu mai valorează nimic, de vreme ce ne seamănă. Aşa dispare una din ultimele minciuni care făceau existenţa suportabilă.

Zato što velika ljubav mora da se dokazuje. Mala ne mora. (...) Velikoj ljubavi nijedan dokaz nije dovoljan. Kao ni velikoj veri. One se neprestano muče sa sumnjom.

Ne veruj ni u šta što se na strahu temelji.

Şi cum calităţile la nevoie se cunosc, cred că inteligenţa unei femei se vede mai ales în acea încercare, care este boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă... Îţi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maţe. Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenţe măcar... În tren, în tramvai, în vizită... "A, eu sufăr de multă vreme de rinichi." "Nu mai spune? Şi cum vine? Că eu am o piatră la ficat"... "Nu, la mine e numai băşica... şi la ovare, de la o sarcină..." Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulţumire de sine, ca de nişte performanţe.

Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credinta, nu poate duce decat la megalomanie sau autodenigrare. Cand te preocupi mult de tine insuti, nu poti ajunge decat sa te iubesti sau sa te urasti dincolo de orice masura. In amandoua felurile te lichidezi inainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.

Nema Srbija tu sreću da susedi ratuju na njenoj strani.

TA LJUBAV Ta ljubav Tako žestoka Tako krhka Tako nežna Tako beznadežna Ta ljubav lepa kao dan I ružna kao vreme Kad je vreme ružno Ta ljubav tako istinita Ta ljubav tako lepa Tako srećna Tako radosna I tako nejasna Što drhti od straha ko dete od mraka Tako sigurna u svoje moći Ko smiren čovek u mrkloj noći Ta ljubav koja je plašila druge Koja ih je terala da govore Koja ih je terala da blede Ta vrebana ljubav Jer smo ih vrebali Gonjena ranjena zgažena dotučena odbačena zaboravljena Jer smo je gonili ranili zgazili dotukli odbacili zaboravili Sva ta ljubav Još tako živa I tako osunčana Ljubav je tvoja Ljubav je moja Ono što je bilo Ono uvek novo Što se nije promenilo Istinito kao biljka Ustreptalo kao ptica Toplo živo kao leto Možemo oboje Otići vratiti se Možemo zaboraviti I posle opet zaspati Probuditi se patiti Ostariti opet zaspati O smrti snevati Probuditi se smešiti smejati Podmladiti se pevati Naša ljubav ostaje tu Tvrdoglava kao mazga Živa kao želja Svirepa kao pamćenje Glupa kao kajanje Nežna kao uspomena Hladna kao mermer Lepa kao dan Kao dete slabašna Smeši nam se nestašno Govori a ništa ne kaže Slušam je drhteći strašno I vičem Vičem zbog tebe Vičem zbog sebe Preklinjem te Zbog tebe zbog sebe zbog svih što se vole I što su se voleli Da vičem joj Zbog tebe zbog sebe i zbog svih ostalih Koje ne poznajem Ostani tu Ostani gde si Tu gde si nekad bila Ostani tu Ne miči se Ne odlazi Mi što smo voljeni Mi smo te zaboravili A ti nas ne zaboravi Samo smo tebe na zemlji imali Ne dozvoli da postanemo hladni Mnogo dalje uvek I bilo gde Javi nam se da si živa Mnogo kasnije u nekom šumarku U šumi pamćenja iskrsni I nama se pridruži Ruku nam pruži I spasi nas

Kako je čitanje nešto neobično!Kako je čudno to čitanje koje poništava vreme, pretače vrtoglavi prostor, a da pri tom ne zaustavlja dah niti oduzima život čitaocu. Verujemo da smo nevidljivi, odsutni, iako smo svuda prisutni, čak i tamo gde smo, grozničavi, s tom knjigom u ruci koju gutamo, jedemo očima, kao u nekoj radnji bele magije, da bismo nahranili svoj duh. A čitanje je zbilja čarobna radnja svesti koja otkriva jednu od najnepoznatijih sposobnosti čovekovih i daje mu veliku moć: sposobnost da bude na dva mesta istovremeno i moć da se usami, da se potpuno odvoji od okoline, da izađe iz svog vlastitog života a da ne izgubi vezu sa životom; ukratko, da saobraća sa svim i svačim, čak i kada više ne veruje ni u šta.

Mai e şi vârsta care vine poate, trădătoare, ameninţându-ne cu ce-i mai rău. Nu mai avem destulă muzică în noi, ca să facem viaţa să danseze, asta-i. Toată tinereţea s-a dus să moară la capătul lumii, în tăcerea adevărului. Şi unde să te mai duci afară, va întreb, de vreme ce nu mai ai în tine cantitatea trebuitoare de delir? Adevărul, e o agonie ce nu se mai isprăveşte. Adevărul acestei lumi e moartea. Trebuie să alegi, să mori ori să minţi. Eu unul n-am putut niciodată să mă omor.

Kad sam je drugi put video rekao sam: "Eno Moje Poezije kako prelazi ulicu." Obećala je da će doći ako bude lepo vreme. Brinuo sam o vremenu, pisao svim meteorološkim stanicama. Svim poštarima svim pesnicima a naročito sebi. Da se kiše zadrže u zabačenim krajevima. Bojao sam se da preko noći ne izbije rat, Jer na svašta su spremni oni koji hoće da ometu naš sastanak Sastanak na koji već kasni čitavu moju mladost. Te noći sam nekoliko vekova strepeo za tu ženu Tu ženu sa dve senke, Od kojih je jedna mračnija i nosi moje ime. Sad se čitav grad okreće za Mojom Poezijom Koju sam davno sreo na ulici i pitao: "Gospodjice osećam se kao stvar koju ste izgubili Da nisam možda ispao iz vaše tašne?" Ja sam njen lični pesnik kao što ona ima i lične ljubavnike. Volim je više no što mogu da izdržim, Više od mojih raširenih ruku, Mojih ljubavnih ruku punih žara punih magneta i ludila. Moj snu, kao asfalt izbušen njenim štiklama, Noći, za mene sve duža bačena izmedju nas, Ona mi celu krv nesrećnom ljubavlju zamenjuje. Moje su uši pune njenog karmina, Te providne te hladne uši to slatko u njima Kad se kao prozori zamagle od njenog daha. Kako je ona putovala pomerao se i centar sveta. Pomerala se njena soba koja ne izlazi iz moje glave Sumo vremena, sumo ničega, ljubavna sumo, Još ne prestaje da me boli uvo Koje mi je pre rodjenja otkinuo Van Gog To uvo što krvari putujući u ljubavnim kovertama. U staklenu zoru palu u prašinu, Plivao sam što dalje ka pustim mestima da bih slobodno jaukao. Ptico nataložena u grudima što ti ponestaje vazduha, Radnice popodne na tudjem balkonu, Već dvadeset godina moj pokojni otac ne popravlja telefon, Već dvadeset godina on je mrtav bez ikakvih isprava. O koliko ćemo užasno biti razdvojeni i paralelni, O koliko ćemo biti sami u svojim grobovima. Još oko nje oblećem kao noćni leptir oko sveće I visoke prozore spuštam pred njene noge. Moje srce me drži u zatvoru i vodi pred njenu kuću Gde su spuštene zavese nad mojom ljubavlju. Ta žena puna malih časovnika sa očima u mojoj glavi, Taj andjeo, isprljan suncem list vode, list vazduha, Ljubomorne zveri oru zemlju i same se zakopavaju. O sunce nadjeno medju otpacima... Zuje uporednici kao telegrafske žice, Prevrću se golubovi kao beli plakati u vazduhu, I mrtve ih krila godinama zadržavaju u visinama Kao što mene njena obećanja održavaju u životu. O siroče u srcu što ti brišem suze Moja nesrećna ljubavi razmeno djubreta Stidim se dok je ljubim kao da sam sve to izmislio. Kuća, ništavilo na svim prozorima, Sve je dignuto u vazduh. Samo se još nesrećni pesnici kurvinski bave nadom.

A impartasi cu toată făptura ta o credinţă, şi a rămîne în acelaşi timp om întreg — este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întîlnim decît jumătăţi de oameni, sferturi şi cîtimi de oameni. Unii din ei excepţional de bine înzestraţi, alţii înfriguraţi de o mare dorinţă de bine — dar nimeni nu e om întreg, om liber şi viu. Se visează şi se pregătesc societăţi noi, cu rinduieli noi, cu o dreptate mai largă. Cît entuziasm nu se cheltuieşte, cîtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Şi totuşi, cînd te apropii şi cauţi omul întreg, omul liber mai ales, nu găseşti decît fărîmituri.

Potreba za kretanjem slična je heroinskoj zavisnosti. Prostor te ne ostavlja na miru. Nikada on neće reći: dobro, ovaj je otpao, ima dovoljno njih koji me gaze, neka ga, neka miruje. Ne! Umesto da za bogalja postane beznačajan, prostor mu se neprestano nameće, pokazuje svoju prividnu širinu, a opet, paradoksalno, počinje da steže obruč oko tebe. S vremenom bar znaš na čemu si. Ono protiče isto i za olimpijskog pobednika u sprintu na 100 metara i za čoveka u invalidskim kolicima i za morski krastavac.

- Pontellier, rosti doctorul după o clipă de gândire, las-o în pace pe soția dumitale o bucată de vreme. N-o bate la cap și nu te preocupa de ea. Femeile, dragul meu prieten, sunt făpturi foarte ciudate și delicate. Iar o femeie sensibilă și cu capul pe umeri precum știu că este doamna Pontellier este încă și mai ciudată. E nevoie de un psiholog genial ca să știe cum să le trateze. Când oameni obișnuiți ca dumneata și ca mine încercăm să facem față idiosincraziilor lor, rezultatul este dezastruos. Cele mai multe femei sunt schimbătoare și capricioase.

Ceea ce se numeşte îndeobşte "depresia nervoasă" este o criză prelungită de luciditate.Depresivul iese din rândul "oamenilor normali" şi începe să vadă altfel.Această schimbare a calităţii privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care,pentru orice om,îl reprezintă sistemul lui de iluzii. În mod normal sănătatea mentală a omenirii ţine de transă,de capacitatea de a paricipa la seducţie şi miraj.Eşti sănătos câtă vreme eşti prins în "dansul amăgirii muritoare".Toate medicamentele antidepresive de astăzi reprezintă technici de refacere a sistemului protector de iluzii,reintrarea în hora amăgirii,un mod de a fi îmbrâncit din nou în cursa vieţii,de a-ţi recăpăta miopia salutară.

... ako otkriješ tajnu, postaješ deo tajne. Ja sam ovog jutra opet lagala u snu. A laž ima miris. Svak može da umre, ali svak ne može da se rodi. Oni najbolji ostaju nerođeni. Poslednjih sedmica i moji snovi zaudaraju. Gusti kao kačamak i crni kao katran. A kroz njih teku ogromne količine vremena, kao reke ponornice, iako pri buđenju nisam starija no inače i ranije. Kao da postoje dva vremena u mom životu. Od jednog se ne stari nego se troši nešto drugo umesto tela. Karma? Jesu li naše telo i duša gorivo? Gorivo čega? Da li je vreme pogon na koji se kreće telo, a Večnost gorivo duše? Jednina, tačka i sadašnji trenutak, eto od čega je sastavljen ceo tvoj mehanički svet i njegova računica. U srcu ne postoji prostor, u duši ne postoji vreme... SNOVI SE ZABORAVE ČIM PROĐEŠ KROZ NAJBLIŽA VRATA. OD NJIH TADA OSTAJE SAMO KOSTUR. ALI, KAKO ZABORAVITI JEZIK NA KOJEM SANJAŠ I S KOJIM SI ODRASTAO? Ne znam da li znaš da se šume sele? Kada krenu, one polako i dugo putuju tražeći sebi bolje mesto. Najradije s jeseni polaze na put... Kao ptice. Ili kao čovek... SNOVI NE STARE. ONI SU VEČNI. ONI SU JEDINI VEČITI DEO ČOVEČANSTVA...

Jugoslavija danas zauzima ubedljivo prvo mesto u svetu ро rezervama naučnih radnika. SFRJ takode drži i svetski rekord ро broju akademika i doktora nauka mereno na kvadratni kilometar. Najveca koncentracija naučnih radnika zabeležena је u najstarijim i najuglednijim evropskim univerzitetskim centrima kao što su Beograd, Zagreb i Priština. Pošto rađaju ko šljive, brој doktora nauka se jedno vreme opasno približio broju nepismenih.

Da li muka kriv – nevin ostaje i posle presude, ili se čovek pomiri sa nekom kaznom, pa onda jednostavno broji mesece i godine, ne tražeći od života i vremena koje prolazi neki zanimljiviji izlaz? Kao kad se voziš liftom, pa onako glupo čekaš, buljeći u nepoznatog, koji oseća istu neprijatnost. Ti tada ne živiš, samo čekaš da stigneš do nekog drugog nivoa, gde će se tek nastaviti život. Držiš smerno ruke ispred sebe, preko šlica, možda zviždućeš, pevušiš nešto. Za to vreme oči kao da ispituju krov lifta koji je obično jako zanimljiv. Možda ćeš se priglupo osmehnuti, ako ti se oči sretnu sa nepoznatim, pa čak i vrlo bistro i bitno konstatovati: Vruće danas. Da li je moguće tako provesti i više godina u takvom, zaglavljenom liftu?

Unutrašnja strana vetra je ona koja ostaje suva dok vetar duva kroz kišu." "Bilo je nešto što nikako nije uspevala da uklopi u svoju čistu sliku sveta. To su bili snovi. Otkud u tako jednostavnom životu, u kome se može trčati samo između dva uha, svake večeri nešto tako neobjašnjivo kao što su snovi? Nešto što traje i posle smrti." "Lingvistika snova govorila je jasno da postoji prilog vremena sanjanog i da put do sadašnjice vodi preko budućnosti, i to kroz san. Jer ni prošlog vremena nema u snovima. Sve liči na nešto još nedoživljeno, na neku čudnu sutrašnjicu koja je počela unapred. Na neki predujam uzet od budućeg života, na budućnost koja se ostvaruje pošto je sanjač izbegao neminovno SADA." "Ljubav je kao ptica u kavezu; ako je svaki dan ne nahraniš, ugine." "OTVARAM VRATA, U SOBU ULAZI MESEČINA, KROZ MESEČINU ULAZIM JA." "Ničega tajanstvenog, nažalost, nema na svetu. Svet nije pun tajni, svet je pun ušiju koje pište. Čitava priča može da stane u pucanj biča." "Svi smo mi zidari vremena, teramo senke i hvatamo vodu na pupak; svak zida od časova svoju kuću, svak od vremena svoj uljanik podiže i svoj med bere, vreme u mehovima nosimo da nam vatru raspiruje." "Kada se zagledamo u svoju dušu, vidimo je kakva je ona bila pre mnogo hiljada godina, a ne kakva je sada, jer toliko treba da naš pogled stigne do duše i da je osmotri, to jest, toliko vremena treba da svetlost duše stigne do našeg unutrašnjeg oka i da ga obasja. Ponekad tako vidimo dušu koje odavno nema.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

– Întrebam şi eu, nu-i nevoie să faceţi mutra asta, domnule doctor. De altfel, dacă e să fim sinceri, ţin să vă spun că, din partea mea, am fost cât se poate de corect în ce priveşte medicamentele, iar dumneavoastră de asemenea în privinţa bolii. Aşa că terminaţi odată cu aerul ăsta de vinovăţie. Nu e vina dumneavoastră dacă trebuie să daţi veşti neplăcute oamenilor anunţându-i că suferă de tot felul de boli incurabile cu nume latineşti. Destindeţi-vă niţel, relaxaţi-vă, ce naiba, că doar nu dumneavoastră sunteţi Dumnezeu Tatăl. Nu sunteţi dumneavoastră cel care comandă naturii.Dumneavoastră nu sunteţi decât un reparator. Nu mai fiţi aşa încordat, domnule doctor, ce naiba, nu vă mai daţi atâta importanţă, altminteri nu veţi putea continua multă vreme meseria asta. Uitaţi-vă numai un pic ce mutră faceţi!

Verovao sam da je tuga za voljenim bićem najteža patnja. Sada znam da je noćna hladnoća u rovu teža od svih duševnih patnji. Verovao sam da su muka mišljenja, tajna, duhovni problema najteži čoveku. Sad znam da čoveku ništa nije teže od nespavanja. Verovao sam da je istina najznačajnija za život, a sada sam siguran da je hleb najpreče u životu.

După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.

Vreme prevodi epohu u legendu. Ružnu ili lepu, svejedno. Pričam vam kako je bilo, a opet ne govorim vam šta bi trebalo reći. Reči se, čim spadnu s mojih usana, rasipaju, krive. Ne stare samo ljudi, znate. Stare i reči. Rađaju se iznova, oblikom izmenjene, ali smućkane s novim podznačenjima, drugačije težine i promenjenog molekularnog sastava. Ma šta danas značila reč "partizan", recimo, ona je četrdeset pete značila nešto sasvim drugo. Koliko se samo samoobožavanja, mržnje, laži, priča, uspomena, filmova, memoara slilo u tu reč za pedeset godina.

Jer, put do najintimnijeg dela našeg bića znači dugo putovanje kroz druge ljude i svetove. Tako sam se vratio ocu. Ali, kao što obično biva, tada je već bilo prekasno. Da sam onda znao da ga poslednji put vidim krepkog, da sam slutio kako ću ga dvadeset pet godina kasnije zateći pretvorenog u prljavu hrpu kostiju i iznutrica u raspadanju, kako me tužno gleda iz dubine tih očiju koje maltene nisu više pripadale ovom svetu, tada bih pokušao da razumem tog grubog, ali dobrog, snažnog, ali naivnog, naprasitog, ali čestitog čoveka. Izgleda, uvek kasno shvatamo svoje najbliže. A kada počnemo da stičemo izvesnu umešnost življenja, već dođe vreme da mremo. Što je najgore, već su pomrli oni na koje bismo najradije primenili stečenu veštinu.

Nekoliko stotina godina posle tog događaja uhvaćene su na obalama Kaspijskog mora dve kornjače na kojima su bile ispisane poruke. Poruka jedne žene i jednog čoveka koji su se voleli. Kornjače su još uvek išle zajedno i na njima su se mogle pročitati poruke zaljubljenih. Muška poruka je glasila: Ti si kao ona devojka koja nikad nije ustajala rano, pa kad se udala u susedno selo i prvi put morala rano ustati, ugledala slanu na poljima i rekla svekrvi: ovo u našem selu nema! Tako kao ona, i ti misliš da na svetu nema ljubavi, jer nikada nisi bila budna dovoljno rano da je sretneš, mada je ona svakog jutra tu na vreme... Ženska poruka bila je kraća, od samo nekoliko reči: Moj zavičaj je tišina, moja hrana ćutanje. Sedim u svome imenu kao veslač u čamcu. Ne mogu da zaspim koliko te mrzim.

România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.

Umreti, to, naravno, znači izgubiti vreme i otići iz njega, ali to ujedno znači steći večnost i trajnu sadašnjost, a to znači pravi život. Jer suština života je sadašnjost i njegova tajna predočava se samo na mitski način, u vremenskim formama prošlosti i budućnosti. Ni lepota nikad nije savršena, te baš zbog toga i podstiče sujetu. Kome je mnogo dato, tome može mnogo i da uzme. Ako me Gospod učini bogatim, on može i da me pretvori u zemni prah i da me učini siromahom poput nekog pogorelca; jer njegova ćud je silna i mi nismo u stanju da spoznamo puteve njegove pravednosti. Gledao sam gore, to zacelo stoji! Posmatrao sam kako svetlost zrači, kako veličanstveno promiče, i moje su se ognjenim sunčevim strelama pozleđene oči krepile na blagom sjaju noćne zvezde. Ja može svako da kaže, ali ko to kaže, to je bitno. SETI SE MENE KAD BUDEŠ DOSPEO U SVOJE CARSTVO. Čovek mora da vodi računa čime će se ukrasiti, mora da pripazi da se ne odluči za ono što mu ne pristaje. Videti ne znači imati. Ali videti znači hteti imati. Ili je život opsena, ili je lepota opsena. Nećeš oboje naći sjedinjeno u stvarnosti.

- Adevărat nu înseamnă felul cum eşti făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ţi se-ntâmplă. Când cineva ţine la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU ADEVĂRAT, atunci devii şi tu Adevărat. - Şi doare? a întrebat Iepurele. - Uneori, a zis Calul de Piele, care nu minţea niciodată. Dar când eşti Adevărat, nu iei în seamă durerea. - Şi se întamplă dintr-odată, ca şi cum te-ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat Iepurele. - Nu se-ntâmplă dintr-odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Şi durează mult. De-asta nu prea li se-ntîmplă celor care se sparg uşor, au muchii tăioase sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, când ajungi Adevărat, nu mai ai mult păr, îţi ies ochii din găvane, te lasă încheieturile şi eşti ponosit. Dar lucrurile astea n-au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poti să fii urât decât pentru cei care nu-nţeleg.

Măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu lucrurile, după neputinţa de a fi indiferent, după refuzul de a deveni obiect. De aici declasarea ideii de Bine, de aici voga Diavolului. Cît timp am trăit în iadul unor angoase elegante, ne împăcăm de minune cu Dumnezeu. Cînd alte spaime, mai sordide, s-au abătut peste noi, ne-a trebuit un alt sistem de referinţă, un alt patron. Diavolul era personajul visat. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor, pe care le generează şi guvernează: atributele lui coincid cu ale timpului. Să ni-l facem icoană, aşadar, de vreme ce, departe de a fi un produs al subiectivităţii noastre, o creaţie a nevoii de blasfemie ori de singurătate, el este demonul îndoielilor şi spaimelor noastre, instigatorul rătăcirilor omeneşti. Protestele, furiile sale nu-s totuşi lipsite de echivoc: acest „mare Nefericit" e un rebel care se îndoieşte. Dacă firea i-ar fi simplă, dintr-o bucată, nu ne-ar înduioşa defel; dar paradoxurile, contradicţiile lui sînt ale noastre: el strînge laolaltă neputinţele omului, serveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Definiţia infernului? S-o căutăm în forma aceasta de revoltă şi ură, în supliciul orgoliului rănit, în senzaţia de a fi o înfricoşătoare cantitate neglijabilă, în chinurile „eului", ale acestui „eu" cu care începe sfîrşitul nostru.

Prijatelja nisam nikada ni želeo da imam, otkako sam navršio dvadesetu i tako odjednom postao nezavistan mislilac. Jedini moji prijatelji su oni, mrtvi koji su mi ostavili svoju književnost, drugih nemam. I oduvek mi je bilo teško imati nekoga i stoga uopšte ne mislim na tako zloupotrebljavanu i mučnu reč, kao što je reč prijateljstvo. I već vrlo rano na mahove uopšte nisam nikoga imao, svi drugi su imali nekoga, ja nisam imao nikoga, bar sam znao da nemam nikoga iako su drugi još insistirali na tome da imam nekoga, govorili su imaš nekoga kad sam bio sasvim siguran da nemam nikoga i, možda je odlučila i najviše me uništila upravo misao da mi niko nije potreban. Umislio sam da mi nijedno ljudsko biće ne treba, to i danas umišljam. Niko mi nije trebao, pa prema tome nikoga nisam ni imao. Ali, kako je prirodno, neko ljudsko biće nam je potrebno inače neizbežno postajemo ovakvi kakav sam postao ja: teški, nesnosni, bolesni, u najdubljem značenju reči nemogući. Uvek sam verovao da duhovni rad mogu da obavljam samo sasvim sam, bez ikoga, što je moralo da se pokaže kao zabluda, ali i da nam je neko potreban takođe je zabluda, zato nam je potreban neko i nije nam potreban niko i nekada nam je potreban neko, a nekad nam nije potreban niko, i nekada nam je potreban neko, a istovremeno nam nije potreban niko, sada, ovih dana, opet sam se uverio u tu činjenicu, najapsurdniju od svih; nikada ne znamo, baš nikada, da li nam treba neko ili nam ne treba niko, ili nam u isto vreme treba i neko, i niko, i, kako nam nikada, baš nikada, nije jasno šta izistinski trebamo, da li smo nesrećni i zato nesposobni da otpočnemo neki duhovni rad onda kad mi to hoćemo, kad nam se učini ispravnim.

Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.

Juce sam grejao telom jednog kretena sto smo se sto puta pobili. Lezi ispred neke zgrade, ceka da ga neko pusti unutra. A niko ga ne pusta. Lose izgleda, zlokobno, i to ljudi ne vole. A dok sam ga grejao, sve mi se razjasnilo, Nezna dusa, nego ga je zivot naucio da nikom ne veruje, i da samo grize. To uopste nije do njega, njemu je tako objasnjeno. NIkad lepa rec, nikad neznost, samo kamenje i sutiranje. Pa on ne zna drugo nego da mrzi. Dok sam ga grejao, tako me je pogledao da mi je bilo lose njegove dobrote. Leti je lako, leti svaka budala moze da prezivi na ulici. Zimi je horor. Zima ne prasta. Zima sahranjuje na svakih 15 minuta. Zima cedi psa polako, i kad mu dodje sudnji cas, on mucenik i jedva ceka da poveca brojno stnje s one druge strane zivota. Hocu da vam kazem, leti nas lovite, gadjajte, ne dajte nam nista, ali zimi, zima je vreme za primirj, ako se radi o dostojanstvenom svetu. Pa koji je to fazon da se ne pustaju psi u zgrade? Sta smeta da se prespava na nekom otiracu. PSeci zivot je isto zivot , jos jedna dusa na planeti. Ako imate neko cebe koje vam ne treba, bacite ga negde, pored nekog drveta, u neki cosak, negde gde ne smeta, i neka pseca dusa ce ga naci, i to ce joj spasiti zivot, da imate preko leta s kim da se proganjate. Ja znam jednog tipa iz starog kraja, jednog drkadziju, zivi na cetvrtom spratu tog jednog solitera i nervira ga jedna kucka sto zivi tu izmedju zgrada. Ona laje izmedju pet i sest ujutru, uvek. On je cesto cuje i fantazira o tome da ima snajper i da joj prosvira mozak, samo da ucuti. I leti i zimi. I leti je ne konstatuje kad je vid, osim sto je nekag opsuje i kaze joj - Glupaco- Ali, zimi, zimi je pusa u zgradu i od kad se odselila ona komsinica sto je natovila jednom kao prase, on joj i hranu donosi. Covek drkadzija, ali kad dodje do Zenevske konvencije, nemam mu ravnog, postuje neprijatelja kao svog rodjenog. A nije strasno ni ako se ostave ostaci od rucka negde. Ako vam se ne svidja bas pored vase kuce, odnesite ih negde dalje, negde gde nema nicije kuce, kad krenete ko zna na koje toplo mesto na koje vec idete. Ostavite, pojesce neko i zato ce preziveti. A ako nekoga spasete sa ulice ove zime, ako ga primite u kucu, ako pocne da zivi sa vama, redefinisace vam se pojmovi zahvalnosti i odanosti. Shvaticete da za ljubav nisu potrebne reci, da su dovoljni pogledi, pokreti, uzdasi ili obicno njuskanje. Uzmite nekog smrznutog psa u kucu, bar dok ne prodje zima, da vam pomogne da se snadjete u ovom bezdusnom svetu.

POD RALOM Ralo tvog blagog čelicnog pogleda izbrazdalo je moje srce i iz te zemlje preorane cvet rastanka je zaridao Danas u istom gradu u kome smo se rastali jedino ja vidim tvoju statuu na trgu Izgubljenja Hiljade dana vec je prošlo od dana kada smo se poslednji put ljubili nekad se gledam u ogledalo nemajući hrabrosti da se obrijem I to uvek padne ponedeljkom ponedeljkom kad su berbernice zatvorene i onda se dosađujem I onda otvaram prozor zovem te i ti si tu sa zlatnim brijačem i srebrnom četkom u paklenoj kadi tvog poslednjeg ljubavnika sa četrdeset konja od groma i vetra I letim ti i brijem se kako se nijedan princ nije obrijao i kupam se sa sto pedeset na sat kako se niko na svetu sem onih kojima se tako nešto već desilo okupao nije Ne pitam te čak ni kamo idemo ne zato što me ne zanima već zato što znam da ni ti sama ne znaš I kao što ti to umeš postavljaš mi pitalice te kada je rođena smrt te kada će život konačno umreti onda zašto se smejem i zašto smo se ono rastali Za volanom je čovek plemenita roda a ni on ne zna ko mu je sve u kolima I ja onako još nasapunjanih ruku zatvaram mu oči UU uu! pogodi ko je I kola tako polete u stranu da... Ali u zidini zime uvek će postojati otvor kroz koji će se moći videti ono najlepše leto Smotana gvožđurija prelivena krvlju eksplozija radosti A da ih i ne zoveš srećne uspomene javljaju se tu sam i vraćaju se na svoja mesta kraj neugašene vatre Vreme ne zna koje je doba doba ne zna koje je vreme Jednoga dana talas toplote oboje nas je zahvatio modrica sreće koja se više ne da izbrisati.

Te miri cum frumuseţea ne dă iluzia deplină a binelui. Când o femeie frumoasă îndrugă prostii, o asculţi şi nu-i observi prostia, ci tot ce-ţi spune ţi se pare inteligent. Vorbeşte şi se poartă oribil şi tu vezi în asta ceva drăgălaş. Dacă însă nici nu spune prostii nici nu face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, te convingi numaidecât că e un miracol de deşteptăciune şi de moralitate. Milioane de oameni, generaţii de robi cad victimă muncii silnice din fabrici numai pentru a satisface capriciile femeilor. Femeile, aidoma unor regine, ţin nouăzeci la sută din omenire în captivitatea lor şi în sclavia muncii grele… Ele se răzbună, acţionând asupra simţurilor noastre, prinzându-ne în mrejele lor. Da, totul purcede de aici. Femeile au făurit din ele însele o atât de puternică armă de acţionare asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta calm faţă de femeie. E de ajuns bărbatul să se apropie de femeie ca să cadă pradă vrăjii ei şi să-şi piardă capul. Şi odinioară mă simţeam totdeauna prost, stingherit când vedeam o doamnă gătită de bal; acum, însă mă cuprinde de-a dreptul groaza, văd în ea pur şi simplu o primejdie pentru oameni, o nelegiuire, şi-mi vine să chem Poliţia, să strig după ajutor. Căci numai noi, bărbaţii, nu ştim şi, fiindcă nu vrem să ştim, pe câtă vreme femeile ştiu foarte bine că cea mai sublimă, cea mai poetică dragoste, cum îi spunem noi, nu depinde de însuşirile morale ale femeii, ce de apropierea fizică şi totodată de pieptănătură, de culoarea şi croiala rochiei. Oamenii se căsătoresc fără să vadă în căsătorie altceva decât o împerechere şi rezultatul este fie înşelăciunea, fie silnicia. Înşelăciunea e mai uşor de suportat. Bărbatul şi soţia înşeală numai lumea, lăsând să se creadă că ar fi monogami, când în realitate trăiesc poligamie sau poliandrie. Şi asta e destul de greu, dar mai merge. Când însă – şi lucru acesta se întâmplă cel mai adesea – soţul şi soţia şi-au asumat obligaţia formală de a trăi toată viaţa împreună şi chiar din a doua lună a căsniciei încep a se urî unul pe altul, doresc să se despartă şi totuşi stau laolaltă, atunci ajung la acel infern îngrozitor, care-i duce la beţie, care-i face să se împuşte, să se omoare sau să-şi otrăvească fiecare viaţa lui şi pe a celuilalt

Neće ti smetati ako slušamo muziku?" pita Ošima. Neće, kažem. On pritisne dugme cd plejera. Počinje klasična klavirska muzika. Neko vreme pomno slušam tu muziku i dobijam ideju šta bi to moglo biti. Nije ni Betoven, ni Šuman. Istorijski gledano, tu je negde između. "Šubert ?" pitam ja. "Da", kaže on. I sa rukama na volanu, u položaju u kom kazaljke na satu pokazuju 10.10, pogleda me krajičkom oka. "Voliš Šubertovu muziku ?" Ne nešto naročito, kažem. Ošima klimne glavom. "Kad vozim, često odvrnem Šubertove klavirske sonate do daske. Šta misliš zašto ?" "Ne znam", kažem ja. "Zato što su klavirske sonate Franca Šuberta među najtežim kompozicijama na svetu da se savršeno izvedu. Naročito ova sonata u D-duru. Ta je strašno komplikovana. ako se izdvoji samo jedan ili dva stava tog dela, ima pijanista koji su u stanju gotovo savršeno da ih odsviraju. ali, ako slušaš sva četiri stava zaredom kao jedinstveno delo, ne postoji ni jedna njihova zadovoljavajuća interpretacija, bar ne koliko je meni poznato. Do sada su se razni čuveni pijanisti okušali u izazovu ove kompozicije, ali svaki od njih ima očigledne nedostatke. Još nije bilo nijedne izvedbe za koju možeš da kažeš 'E, to je to !' Šta misliš, zbog čega ?" "Ne znam", kažem. "Zato što je sama kompozicija nepotpuna. Robert Šuman, koji je bio odličan poznavalac Šubertove klavirske muzike, ovu je kompoziciju ocenio kao 'nebeski preopširnu'. "Ako je sama kompozicija nepotpuna, zašto su se razni čuveni pijanisti oprobavali na njoj ?" "To je dobro pitanje", kaže Ošima. Onda zastane. Tu tišinu ispunjava muzika. "Nemam konkretno objašnjenje za to. Ali mogu jedno da kažem, a to je da dela koja poseduju određenu vrstu nepotpunosti, upravo zbog te nesavršenosti privlače čovekovu dušu - bar snažno privlače dušu određene vrste ljudi. Recimo, tebe privlači 'Rudar". Zbog toga on ima moć da te usisa kakve nema u zaokruženim delima kao što je 'Duša' ili 'Sanširo'. Ti to delo pronađeš ili ono pronađe tebe. Šubertova sonata u D-duru je upravo takva. U njoj postoji nešto što veže nit tvoje duše kako nijedna druga kompozicija ne može. "Dakle", kažem ja, "da se vratim na prvo pitanje - zbog čega ti slušaš Šubertove sonate ? Naročito dok voziš automobil." "Šubertove sonate, posebno sonata u D-duru, ne mogu se smatrati umetnošću samo zato što su dobro izvedene. Kao što je Šuman ukazao, ova sonata je previše pastoralna i predugačka je, a i sa stanovišta tehnike je isuviše jednostavna. Kad se ta kompozicija dosledno odsvira, pretvori se u najobičniji bljutavi, suvoparni antikvitet. Zato joj svojom virtuoznošću svaki pijanista doda ponešto. Smisli nešto. Recimo, evo ovako pojačava artikulaciju. Ili svira rubato, ubrza tempo ili uradi varijaciju. Ako to ne učini, nema čime da popuni vreme. Ali, ako se to ne izvede pažljivo, takav jedan dodatak naruši integritet dela. To onda nije više Šubertova muzika. Bez izuzetka svi pijanisti koji sviraju sonatu u D-duru upadnu u taj paradoks. On osluškuje muziku. Pevuši melodiju. A onda nastavlja priču. "Zbog toga ja često slušam Šuberta dok vozim. Kao što sam ti malopre rekao, baš zato što su izvedbe njegove muzike u izvesnom smislu nepotpune. Kvalitetna nesavršenost puna naboja stimuliše čovekovu svest, izoštrava mu pažnju. Kad bih u vožnji slušao savršenu muziku bez premca u savršenom izvođenju, možda bih poželeo da samo zatvorim oči i tako umrem. Zauzvrat, ja slušam sonatu u D-duru i u njoj razaznajem granice čovekove moći. Spoznajem da određena vrsta savršenstva može da se otelotvori isključivo beskonačnom akumulacijom nesavršenosti. To me ohrabruje. Razumeš šta hoću da ti kažem?

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.