Vis A Vis Quotes

On vis och," he told himself. Dawn to dusk. A phrase that meant two things in his native tongue. A fresh start. A good end.

Death is only meaningless if it does not change us, Vis.

Dilige et quod vis fac. (Love and then what you will, do.)

Eik į gyvenimą pakelta galva ir atvira širdžia. Savo širdies vis tiek nenumarinsi. Priimk gyvenimą kaip būtinybę, bet manyk, kad geriau nė negalėjo būti. Nieko nesibijok, nieko nesigailėk ir dėl nieko nesisielok.

Si vis pacem, para bellum

Si vis amari, ama," you tell me. If you wish to be loved, love.

Imi aminteam de ea ca de un vis frumos, intrerupt inainte de a se sfarsi.

Même si aujourd’hui je vis sans elle, je ne suis plus jamais seul, puisqu’elle existe quelque part. (Even if I do't have her now, I'll never be alone again, because she exists somewhere)

Vina e un vis, mila e singura realitate.

Nu! Nu mai vreau să renunţ la orele mele de reflecţie şi vis, la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile mele.

The real genesis is forbidden to me, vis-à-vis N´s inability to confess even the mildest transgressions.

si vis pacem, para bellum

The anarchist, as the born foe of authority, will be destroyed by it after damaging it more or less. The anarch, on the other hand, has appropriated authority; he is sovereign. He therefore behaves as a neutral power vis-à-vis state and society. He may like, dislike, or be indifferent to whatever occurs in them. That is what determines his conduct; he invests no emotional values.

Are you serious? Vi’s arm has been magically barbequed and you think she needs a cupcake?

Sic vis pacem para bellum - if you want peace, prepare for war.

They say that young men know they will die, but only old men believe it. For some reason, I don’t think that’s true of you, Vis. I hope it’s not.

- Kartais svarstau, ko mes vis laukiame. Tyla. - Kad būtų per vėlu, madam.

Forgetfulness is not just a vis inertiae, as superficial people believe, but is rather an active ability to suppress, positive in the strongest sense of the word, to which we owe the fact that what we simply live through, experience, take in, no more enters our consciousness during digestion (one could call it spiritual ingestion) than does the thousand-fold process which takes place with our physical consumption of food, our so-called ingestion. To shut the doors and windows of consciousness for a while; not to be bothered by the noise and battle which our underworld of serviceable organs work with and against each other;a little peace, a little tabula rasa of consciousness to make room for something new, above all for the nobler functions and functionaries, for ruling, predicting, predetermining (our organism runs along oligarchic lines, you see) - that, as I said, is the benefit of active forgetfulness, like a doorkeeper or guardian of mental order, rest and etiquette: from which can immediately see how there could be no happiness, cheerfulness, hope, pride, immediacy, without forgetfulness.

Si vis pacem, para bellum - If you want peace, prepare for war.

It was both odd and unjust, a real example of pitiful arbitrariness of existance, that you were born into a particular time & held prisoner there whether you wanted it or not. It gave you an indecent advantage over the past and made you a clown vis-a-vis the future.

We could speak about the meaning of life vis-a-vis non-consequential/deontological theories, apodictic transformation schemata, the incoherence of exemplification, metaphysical realism, Cartesian interactive dualism, revised non reductive dualism, postmodernist grammatology and dicey dichotomies. But we would still be left with Nietzsche's preposterous mustache which instills great anguish and skepticism in the brain, which leads (as it did in his case) to utter madness. I suggest we go to Paris instead.

The only time "early bloomer" has ever been applied to me is vis-a-vis my premature apprehension of the deep dread-of-existence thing. In all other cases, I plod and tromp along. My knuckles? Well dragged.

Anularea prezentului în năpădirea amintirilor împrumută vieții un caracter de irealitate și de vis inutil.

Je ne sais plus si je vis ou si je me souviens.

Eu şi cuvântul vis ne iubim mult, chiar dacă ne vedem doar din când în când.

Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis.

Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?

The commandment, 'Love thy neighbour as thyself', is the strongest defence against human aggressiveness and an excellent example of the unpsychological [expectations] of the cultural super-ego. The commandment is impossible to fulfil; such an enormous inflation of love can only lower its value, not get rid of the difficulty. Civilization pays no attention to all this; it merely admonishes us that the harder it is to obey the precept the more meritorious it is to do so. But anyone who follows such a precept in present-day civilization only puts himself at a disadvantage vis-a-vis the person who disregards it. What a potent obstacle to civilization aggressiveness must be, if the defence against it can cause as much unhappiness as aggressiveness itself! 'Natural' ethics, as it is called, has nothing to offer here except the narcissistic satisfaction of being able to think oneself better than others. At this point the ethics based on religion introduces its promises of a better after-life. But so long as virtue is not rewarded here on earth, ethics will, I fancy, preach in vain. I too think it quite certain that a real change in the relations of human beings to possessions would be of more help in this direction than any ethical commands; but the recognition of this fact among socialists has been obscured and made useless for practical purposes by a fresh idealistic misconception of human nature.

Above a certain level of income, the relative value of material consumption vis-a-vis leisure time is diminished, so earning a higher income at the cost of working longer hours may reduce the quality of your life. More importantly, the fact that the citizens of a country work longer than others in comparable countries does not necessarily mean that they like working longer hours. They may be compelled to work long hours, even if they actually want to take longer holidays.

Supranti, aš nieka negaliu padaryt' su savim. Nu kažkaip vis reik' i reik' tų babkių.

Îl simt pe el în fiecare mușchi, în fiecare venă. Rebeca, Radu mi-e fiecare gând, fiecare vis, îl simt în fiecare pulsație a inimii.

Vin fluturi catre mine dintr-un vis demult uitat. Mi se aseaza fluturi pe gene, in palme, pe trup, in suflet... Deschid ochii si ma podidesc ninsori...

Fortune favours the brave, sir," said Carrot cheerfully. "Good. Good. Pleased to hear it, captain. What is her position vis a vis heavily armed, well prepared and excessively manned armies?" "Oh, no–one's ever heard of Fortune favouring them, sir." "According to General Tacticus, it's because they favour themselves," said Vimes. He opened the battered book. Bits of paper and string indicated his many bookmarks. "In fact, men, the general has this to say about ensuring against defeat when outnumbered, out–weaponed and outpositioned. It is..." he turned the page, "'Don't Have a Battle.

Kodėl mes vis užmirštam širdį, lyg ji būtų mėsos gabalas? Mes kalbam apie traktorius, ir apie roką, ir apie sūrius, NATO, bet užmirštam širdį, kur viskas prasideda ir viskas pasibaigia...

„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm... Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.

Corto à lui même: Ce serait bon de vivre dans une fable. Bouche Dorée à Corto: Oh oui!… Mais toi tu vis continuellement une fable et tu ne t'en aperçois plus. Lorsqu'un adulte entre dans le monde des fables, il ne peut plus en sortir. Le savais-tu?

we still haven’t learned the essential lesson of the two big economic crashes of the last seventy-five years: when the economy becomes too lopsided—disproportionately benefiting corporate owners and top executives vis-à-vis average workers—it tips over.

Fortune favours the brave, sir," said Carrot cheerfully. "Good. Good. Pleased to hear it, captain. What is her position vis a vis heavily armed, well prepared and excessively manned armies?" "Oh, no–one's ever heard of Fortune favouring them, sir." "According to General Tacticus, it's because they favour themselves," said Vimes. He opened the battered book. Bits of paper and string indicated his many bookmarks. "In fact, men, the general has this to say about ensuring against defeat when outnumbered, out–weaponed and outpositioned. It is..." he turned the page, "'Don't Have a Battle.'" "Sounds like a clever man," said Jenkins. He pointed to the yellow horizon. "See all that stuff in the air?" he said. "What do you think that is?" "Mist?" said Vimes. "Hah, yes. Klatchian mist! It's a sandstorm! The sand blows about all the time. Vicious stuff. If you want to sharpen your sword, just hold it up in the air." "Oh." "And it's just as well because otherwise you'd see Mount Gebra. And below it is what they call the Fist of Gebra. It's a town but there's a bloody great fort, walls thirty feet thick. 's like a big city all by itself. 's got room inside for thousands of armed men, war elephants, battle camels, everything. And if you saw that, you'd want me to turn round right now. Whats your famous general got to say about it, eh?" "I think I saw something..." said Vimes. He flicked to another page. "Ah, yes, he says, 'After the first battle of Sto Lat, I formulated a policy which has stood me in good stead in other battles. It is this: if the enemy has an impregnable stronghold, see he stays there.'" "That's a lot of help," said Jenkins. Vimes slipped the book into a pocket. "So, Constable Visit, there's a god on our side, is there?" "Certainly, sir." "But probably also a god on their side as well?" "Very likely, sir. There's a god on every side." "Let's hope they balance out, then.

Every intellectual has a very special responsibility. He has the privilege and the opportunity of studying. In return, he owes it to his fellow men (or 'to society') to represent the results of his study as simply, clearly and modestly as he can. The worst thing that intellectuals can do – the cardinal sin – is to try to set themselves up as great prophets vis-à-vis their fellow men and to impress them with puzzling philosophies. Anyone who cannot speak simply and clearly should say nothing and continue to work until he can do so.

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix ? Piara-mi ochii tulburatori din cale, Vino iar la san nepasare trista, Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !

Un dor de dragoste, niciodată trăit, dar purtat mereu din an în an, din vis în vis, ca o nepotolită sete de împlinire, dar şi ca o pedeapsă nemeritată.

Le cinéma est un des rares arts où le spectateur a un complexe de supériorité vis-à-vis de la chose qu'il voit. Il a tendance à se marrer, à se foutre de ce qu'il y a sur l'écran

Vis ikke dette brev til andre, for intet menneske vil kunne forstå vores sindssyge forhold, før jeg tager mig sammen og giver kunstnerisk udtryk for det.

Se pare că viața toată e un șir de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis și realitate.

A crea inseamna a trai atat visul cat si viata.

Da quod iubes et iube quod vis Give what thou commandest and command what thou wilt

je dormis et rêvai que la vie n'était que joie. je m'éveillai et vis que la vie était service. je servis et vis que le service était joie

A fi? Nebunie şi tristă şi goală; Urechea te minte şi ochiul te-nşală; Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

I realize now that Yeats’s statement, ‘I am an immortal soul tied to the body of a dying animal’ is diametrically opposite to the actual state of affairs vis-à-vis the human condition.

Revolutionaries are, by their nature, powerful and single-minded personalities. Almost invariably they start from a position of weakness vis-à-vis the political environment and rely for their success on charisma and on an ability to mobilize resentment and to capitalize on the psychological weakness of adversaries in decline.

E ciudată și patetică senzația de lumină în lumina pe care ți-o dă gândul că ai trecut prin mintea unui orb. E mai mult decât un tunel. E ca un vis scurt al morții, din care ochii se deșteaptă cu o mirare înduioșată, regăsindu-și lumina.

Sois satisfait des fleurs, des fruits, même des feuilles, Si c'est dans ton jardin à toi que tu les cueilles ! Puis, s'il advient d'un peu triompher, par hasard, Ne pas être obligé d'en rien rendre à César, Vis-à-vis de soi-même en garder le mérite, Bref, dédaignant d'être le lierre parasite, Lors même qu'on n'est pas le chêne ou le tilleul, Ne pas monter bien haut, peut-être, mais tout seul !

Once a molecule is asymmetric, its extension proceeds also in an asymmetrical sense. This concept completely eliminates the difference between natural and artificial synthesis. The advance of science has removed the last chemical hiding place for the once so highly esteemed vis vitalis.

si vis pacem, para bellum. إذا اردت السلام فاستعد للحرب. - فيجيس

Jis vis kartojo: ot gaila, kad neloši! Ot gaila, kad bijai rizikuot! Ot, ot, ot! Nė nenujautė, kaip aš lošiu ir rizikuoju - kasdien, kasdien, kasdien!

Juk būna, kad miršta žmonės. Įdomus daiktas ta mirtis, kai pagalvoji... Iš vienos pusės lyg ir gaila žmogaus, o iš kitos – vis tiek kažkaip malonu. Keistas gyvenimas.

Kadaise ir aš turėjau svajonę – susipažinti su savim. Bet vis neišdrįsau... O jei nepatiks? Geriau atokiau... Kai pamiršti, kad esi, kartais net gyvent imi...

Feeling close to Jack Kerouac as I am back to traveling again. The road and the sky feel full of life. Vis ta vie!

Fortune favors the brave, sir,” said Carrot cheerfully. “Good. Good. Pleased to hear it, captain. What is her position vis à vis heavily armed, well prepared and excessively manned armies?” “Oh, no one’s ever heard of Fortune favoring them, sir.

I furrow my brow. “And how would that even affect you?” Since I’m not seeing his logic, he slowly spells it out for me. “Sides, dude. People break up, their friends take sides. Dean’s my buddy, so obviously the bro code says I have to side with him. But this one—” He jerks a thumb at Hannah, “is my girlfriend. Girlfriend trumps buddy. Wellsy’ll take Allie’s side, and I’ll have to take Wellsy’s side, vis-à-vis, I’m taking Allie’s side.” “I don’t think you’re using vis-à-vis right,” Morris pipes up. “Yeah, I believe the word you’re looking for is therefore.” Logan’s lips are twitching wildly. “I wouldn’t expect you to take Allie’s side on my behalf,” Hannah protests. “And you’re being such a jackass about this. We’re adults. If they break up, we’ll all still be able to co-exist peacefully.” “Ross and Rachel co-existed,” Logan agrees. Fitzy snorts.

Tot ceea ce făcea era magic, având puterea de a transforma stările, prin intermediul administrării unor substanțe. Părea a fi Dumnezeul propriilor sentimente, pentru că avea cheia inhibării instinctelor și a detașării complete de ermetica ființă. Întindea linii albe, lungi și groase pe oglinda de pe masă și, apropiindu-se, își zărea chipul, asumându-și viciul. Pentru a scurta traseul dintre realitate și vis, folosea un pai, prin care inspira pe nas praful alb, strălucitor, iar, în câteva secunde, se cufunda în altă lume - acolo unde totul este mai ușor.

Dacă n-ar fi fost visele, n-am fi știut niciodată că avem un suflet. Lumea reală, concretă, tangibilă ar fi fost tot ce este, singurul vis permis nouă, și pentru că singurul, incapabil să se recunoască pe sine drept vis. Ne îndoim de ea pentru că visăm.

J’ai réfléchi, je ne me fais pas d’illusions, je t’aime mais je n’ai pas confiance en toi. Puisque ce que nous vivons n’est pas réel, alors c’est un jeu. Je n’ai plus l’âge de jouer à chat. Ne cherche pas à m’appeler, ni à savoir où je suis, ni comment je vis, je crois que ce n’est plus le problème. J’ai réfléchi, je pense que c’est la meilleure solution, faire comme toi, vivre de mon côté en t’aimant bien mais de loin. Je ne veux pas attendre tes coups de téléphone, je ne veux pas m’empêcher de tomber amoureuse. J’ai réfléchi, je veux bien essayer. C’est à prendre ou à laisser…

Te t'es arrêté à parler et seul le silence t'a répondu. Mais ces mots, ces milliers, ces millions de mots qui se sont arrêtés dans ta gorge, les mots sans suite, les cris de joie, les mots d'amour, les rires idiots, quand donc les retrouveras-tu? Maintenant tu vis dans le terreur du silence. Mais n'es-tu pas le plus silencieux de tous?

Du tūkstančius metų žmonija bandė prisiskambinti Dievui. Nežinojo tikslaus numerio, būdavo užimta, nebūdavo ryšio. Vis tiek atkakliai būdavo skambinama: dūmais, varpais, lavonų virtinėmis, nuodėmių abonentiniais mokesčiais, patyčiomis, piktžodžiavimais, skambinta, skambinta, skambinta. Dabar jau nuovargis, dabar jau gana. Tegul pats skambina.

Pierdut într-o visare nedeslușită și blânda, atât de străina firii lui, strângând încetișor mâna care îi plăcea pentru ca i se părea de o frumusețe desăvârșita, el asculta ca în vis freamătul frunzelor de tei foșnind la adierea nopții, si hămăitul câinilor de la moara de pe Doubs.

Ji pati iš savęs žino, kaip ramina gamtos balsas, vėjo ūžavimas klevo viršūnėje, kapinaičių medžiuose. Ypač rudens naktimis, pavasario vėtrose: esi vienas savo troboj, aplinkui siautėja baisingos jėgos - naktys, tamsos, lietūs, perkūnijos, o vis tiek žinai, kad niekas tavęs nepalies: gina medžiai, užstoję būstą, jie grumiasi, girgžda ir traška, bet jie neišduos tavęs, gyvenančios viršum jų šaknų, po jų viršūnėmis: tu jiems - savo žmogus, jie - tavo medžiai". "Gyvenimas po klevu", R. Granauskas

Daug keliauju. Tai žmonės manęs vis klausia, iš kur aš. Tai sakau: aš gimiau ir išaugau Lietuvoj. Gyvenu Niujorke. O mano kraštas dabar yra kultūra. Tai jie žiūri į mane, mirksi: a, juokdarys. Bet aš kalbu labai rimtai. Dabar aš įdomaujuos tiktai kultūra. O kultūra yra visur ir niekur.

meander, v. "...because when it all comes down to it, there's no such thing as a two-hit wonder. So it's better just to have that one song that everyone knows, instead of diluting it with a follow-up that only half succeeds. I mean, who really cares what Soft Cell's next single was, as long as we have 'Tainted Love'?" I stop. You're still listening. "Wait," I say. "What was I talking about? How did we get to 'Tainted Love'?" "Let's see," you say, "I believe we started roughly at the Democratic gains in the South, then jumped back to the election of 1948, dipping briefly into northern constructions of the South, vis-a-vis Steel Magnolias, Birth of a Nation, Johnny Cash, and Fried Green Tomatoes. Which landed you on To Kill a Mockingbird, and how it is both Southern and universal, which -- correct me if I'm wrong -- got us to Harper Lee and her lack of a follow-up novel, intersected with the theory, probably wrong, that Truman Capote wrote the novel, then hopping over to literary one-hit wonders, and using musical one-hit wonders to make a point about their special place in our culture. I think." "Thank you," I say. "That's wonderful.

Elle est retrouvée! -Quoi? -l'Éternité. C'est la mer mêlée Au soleil. Je devins un opéra fabuleux : je vis que tous les êtres ont une fatalité de bonheur : l'action n'est pas la vie, mais une façon de gâcher quelque force, un énervement. La morale est la faiblesse du cerveau. À chaque être, plusieurs autres vies me semblaient dues. Ce monsieur ne sait pas ce qu'il fait : il est un ange.

The principle of vis inertiae (...) seems to be identical in physics and metaphysics. It is not more true in the former, that a large body is with more difficulty set in motion than a smaller one, and that its subsequent momentum is commensurate with this difficulty, than it is, in the latter, that intellects of the vaster capacity, while more forcible, more constant, and more eventful in their movements than those of inferior grade, are yet the less readily moved, and more embarrassed, and full of hesitation in the first few steps of their progress

În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deşert de disperare. Ne amăgeşte lenea unui vis Pe care-l anulăm cu-o șovăire; Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire; Ne răsucim pe-un așternut posac, Însingurați în doi, din lașitate, Mințindu-ne cu guri care prefac În zgura sărutările uzate; Ne pomenim prea goi într-un târziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai știm că dragostea există. În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seama că, în loc, Rămâne un deşert de disperare.

Acum știu că există Dumnezeu care mă poartă pe brațe atunci când nu mai pot să merg,care îmi trimite un om bun atunci când rămân singură, care îmi trimite un vis nou atunci când nu mai aspir la nimic. Acum știu că nimic nu este posibil fără Dumnezeu.

Musk has talked about having more kids, and it’s on this subject that he delivers some controversial philosophizing vis-à-vis the creator of Beavis and Butt-head. “There’s this point that Mike Judge makes in Idiocracy, which is like smart people, you know, should at least sustain their numbers,” Musk said. “Like, if it’s a negative Darwinian vector, then obviously that’s not a good thing. It should be at least neutral. But if each successive generation of smart people has fewer kids, that’s probably bad, too. I mean, Europe, Japan, Russia, China are all headed for demographic implosion. And the fact of the matter is that basically the wealthier—basically wealth, education, and being secular are all indicative of low birth rate. They all correlate with low birth rate. I’m not saying like only smart people should have kids. I’m just saying that smart people should have kids as well. They should at least maintain—at least be a replacement rate. And the fact of the matter is that I notice that a lot of really smart women have zero or one kid. You’re like, ‘Wow, that’s probably not good.

Purtăm fiecare o dragoste-n noi, Dar eu pentru tine şi tu pentru alta Şi focul ne mistuie surd pe-amândoi: eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta. Aştepţi un cuvânt, aştept un cuvânt, Dar eu de la tine, şi tu de la alta. Obrazul îţi văd şi în vis delirând, Dar tu în visare o vezi doar pe alta. Şi ce ne rămâne să facem când nici Ursita nu ştie decât să dezbine? De ce i-ar fi milă? Trăim, doar iubind, Deşi tu pe alta, eu, totuşi, pe tine.

Noaptea trecută am visat-o. Eu locuiam pe malul drept al râului iar ea pe malul stâng. Fără să știm, ne rugam amândoi în același timp să primim o iubire adevărată. Și am primit. Ne-am întâlnit într-un vis și așa am aflat că împărțim aceeași iubire. De atunci caut o modalitate de a traversa râul. Nu există pod iar apele sunt adânci și învolburate. Curenți puternici îl străbat. Am mers în aval, am mers în amonte dar nu am găsit nimic. Tot mai caut o punte care să mă ducă la împlinire. Între timp... iubesc și sunt pe jumătate fericit.

- O kam skaityti? Kam, jei vis tiek tuoj nusibaigsime? - Todėl ir paskubėk, kad tuoj nusibaigsime. Imk, imk.

How am I doing so far?" she asked, forc­ing a cheer­ful light­ness into her voice. "You're doing very well," Nick's lazy voice mocked. "I'm half con­vinced that I'm in­vis­i­ble.

Black and white, vacuum of cosmos vis-à-vis occupancy of skies.

Vis in magia, in vita vi.” In magic there is power, and in power, life.

You’re dangerous because you can see the real in people.

si elle (la loi) est d'une telle nature qu'elle fasse de vous l'agent de l'injustice vis-à-vis d'autrui alors je déclare qu'il faut enfreindre la loi

Totul este bun, dar nu pretutindeni, dar nu oricând, dar nu pentru toţi.

De la "eu sunt" porneşte drumul răului în jos şi cel al binelui în sus.

Ragana, pagalvojau. Jeigu pasaulyje yra moteris, kurią gali įsimylėti ir vis tiek manyti, kad gyvenimo verta atsisakyti, tai toji moteris yra Veronika.

Si Vis Pacem, Para Iustitiam: In order to have peace, you must first have justice.

Si vis pacem, para bellum

Kad būtų meilė didelė kaip kiaulė, Vidinį reikia platinti pasaulį, Metodiškai vis tobulint save — Šis kelias visada į priekį ves.

saki, kur sāp. papūtīšu bet varbūt nesaki vis lai nezinātu kur sist

Si vis amari, ama.

Infrant nu esti atunci cand sangeri, Nici ochii cand in lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis.

If evolutionism were to be rejected, the whole structure upon which the modern world is based would collapse and one would have to accept the incredible wisdom of the Creator in the creation of the multiplicity of life forms which we see on the surface of the earth and in the seas. This realization would also change the attitude that modern man has concerning the earlier periods of his own history, vis-a-vis other civilizations and also other forms of life. Consequently the theory of evolution continues to be taught in the West as a scientific fact rather than a theory and whoever opposes it is usually brushed off as religious obscurantist.

The Left, which dominates the media, the arts, and most of intellectual life in the West, has rendered criticism of Christianity and Zionism acceptable, even laudable, but criticism of Islam unacceptable. Why has the Left done this? Because the enemy (radical Islam) of my enemy (America and Israel) is my friend, and because the Muslim world is regarded as the underdog vis-à-vis powerful America and Israel, and the Left supports what it perceives as the underdog.

Intimitatea mea cu celălalt corp al meu este permanentă, când dorm ştiu şi în vis că e lângă mine, dar în orele de dragoste fizică ea devine totală. Atunci nu mai disting privirea de atingere, tandreţea de violenţă, fericirea de suferinţă. Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Ii privesc, între coapse, «fluturele cu aripi lipite somnoros» şi ştiu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aş putea vedea şi atinge vreodată. Ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăieşti un ciudat solipsism în doi care te face să spui: «în tot universul nu există decât două fiinţe care fac cu adevărat dragoste: eu şi iubita mea.»

That small word “Force,” they make a barber's block, Ready to put on Meanings most strange and various, fit to shock Pupils of Newton.... The phrases of last century in this Linger to play tricks— Vis viva and Vis Mortua and Vis Acceleratrix:— Those long-nebbed words that to our text books still Cling by their titles, And from them creep, as entozoa will, Into our vitals. But see! Tait writes in lucid symbols clear One small equation; And Force becomes of Energy a mere Space-variation.

Emotion, which is called a passivity of the soul, is a confused idea, whereby the mind affirms concerning its body, or any part thereof, a force for existence (existendi vis) greater or less than before, and by the presence of which the mind is determined to think of one thing rather than another.

Kära vän, alla ljuger på nåt sätt. Det är en förutsättning för att samhället ska hålla ihop. Att vi ljuger lite grann. Man kan se det som en form av hänsyn. Sanningen är på sätt och vis väldigt egoistisk.

The Total Perspective Vortex derives its picture of the whole Universe on the principle of extrapolated matter analyses. To explain — since every piece of matter in the Universe is in some way affected by every other piece of matter in the Universe, it is in theory possible to extrapolate the whole of creation — every sun, every planet, their orbits, their composition and their economic and social history from, say, one small piece of fairy cake. The man who invented the Total Perspective Vortex did so basically in order to annoy his wife. Trin Tragula — for that was his name — was a dreamer, a thinker, a speculative philosopher or, as his wife would have it, an idiot. And she would nag him incessantly about the utterly inordinate amount of time he spent staring out into space, or mulling over the mechanics of safety pins, or doing spectrographic analyses of pieces of fairy cake. “Have some sense of proportion!” she would say, sometimes as often as thirty-eight times in a single day. And so he built the Total Perspective Vortex — just to show her. And into one end he plugged the whole of reality as extrapolated from a piece of fairy cake, and into the other end he plugged his wife: so that when he turned it on she saw in one instant the whole infinity of creation and herself in relation to it. To Trin Tragula’s horror, the shock completely annihilated her brain; but to his satisfaction he realized that he had proved conclusively that if life is going to exist in a Universe of this size, then the one thing it cannot afford to have is a sense of proportion.

Ateina Kalėdos, ir aš pradedu galvoti apie sniegą. Rimti, praktiški žmonės pasakys: tai sentimentalu. Bet tas nieko nepadės. Aš vis galvoju apie sniegą. Kalėdos ir sniegas man beveik tas pats. Labai labai nekrikščioniška, kai kas pasakys. Bet tai netiesa. Aš žinau, Dievas myli sniegą lygiai kaip aš... nes jis jį padarė...

Chiar de-a doua zi am început să-mi notez visele când mi le-am amintit dimineaţa. Mai întâi fără convingere, dar după aceea m-au interesat unele observaţii pe care le făceam singur, comparând; de pildă că visele, cel puţin ale mele, n-au sfârşit; de ce, nu ştiu; poate fiindcă moartea e sfârşitul fiecărui vis şi mă trezesc la timp ca să nu mor... Acum m-am întors, se pare, de unde am plecat şi mă întreb dacă nu cumva visez şi guzganii din acest pod. Îmi vine să-i persiflez uneori: Stimaţii mei, scârboşii mei confidenţi, nu existaţi în realitate, îmi pare rău pentru voi, nu sunteţi decât nişte biete ficţiuni. Clipa cînd mă voi trezi vă va omorî...

The most convincing proof of the conversion of heat into living force [vis viva] has been derived from my experiments with the electro-magnetic engine, a machine composed of magnets and bars of iron set in motion by an electrical battery. I have proved by actual experiment that, in exact proportion to the force with which this machine works, heat is abstracted from the electrical battery. You see, therefore, that living force may be converted into heat, and that heat may be converted into living force, or its equivalent attraction through space.

Laikas teka. Net tada, kai tai atrodo neįmanoma. Net tada, kai kiekviena sekundė sukelia tokį skausmą, lyg žaizdoje tvinkčiotų kraujas. Jis slenka nevienodai, keistai trūkčioja arba ramiai sustoja, bet vis vien slenka. Net man.

„Noaptea aceasta era specială, era ca ultima femeie, care-și lăsa urma de parfum acolo unde începuse amorul – în gând. Scurtă, fugară și, ca orice iubită de împrumut, era carnală. Nu-mi cerea să-i ofer iubire, jurăminte și cuvinte dulci. Știa de ce fel de resurse dispunea, știa ce trebuia să facă și știa în cât timp să dispară până-n zori. Noaptea aceasta purta ceas la mână. Nu voia nimic de la mine și îmi era atât de dragă, pentru că, astfel, îmi aparțineam mie însumi mai mult. Delicat, îmi atinse pielea rece și își lipi buzele fierbinți de vis, cu patosul unei nebunii trecătoare. Mă sărută-n gând, furându-mi respirația și m-am trezit rostind două cuvinte de somnambul, nu „te iubesc!”, ci... „noapte bună!“ Știam amândoi că se va sfârși. Ea nu era fidelă, în caz contrar nu și-ar împărți trupul între duminică și luni. O îmbrăţişam cu drag, căci nu o voi revedea nicicând. I-am păstrat, în gând, urma de ruj și parfumul.

• Mais c’est magnifique de souffrir quand on est en bonne santé. C’est un privilège ! Il n’ya que les morts qui ne souffrent plus ! Réjouis-toi, ma belle ! Va, cours, vole, espère, plante-toi, saigne ou festoie, mais vis ! Vis un peu !

Pe potecile lunecoase ale amanuntelor si ale interpretarilor va gasi reazem si o mai adanca dezlegare? Va afla ceva mai multa impacare decat acea sete, care nu se poate potoli in vis? De altfel, cand e un acord aproape unanim asupra relativitatii spatiale, de ce n-am crede ca sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicaieri un punct absolut.

I wrote Vis consilii epers mole ruit sua on the front of the first tag, and on the inside I put the translation: Force lacking judgment collapses under its own weight. And in case they still didn’t get it, I wrote Sorry! I’m just a big dummy.

Turistinių planų sudarymas visada baigiasi depresija, nes supranti, kad lankytinas ir nelankytinas vietas gali dėlioti ar konservuoti į stiklainius iki mirties, bet vis tiek nesudėliosi taip, kad tilptų į metus. Dešimt metų. Ar keturis gyvenimus.

It is the struggle of adversarial forces that generates the logic of strategy, which is always and everywhere paradoxical, and as such is diametrically opposed to the commonsense, linear logic of everyday life. Thus, we have, for example, the Roman si vis pacem, para bellum, if you want peace, prepare for war, or tactically, the bad road is the good road in war, because its use is unexpected—granting surprise and thus at least a brief exemption from the entire predicament of a two-sided human struggle.

La femme n'étonne jamais autant son compagnon que par cette étrange capacité qu'elle possède de croire en des cajoleries qu'elle sait fausses - sauf, à dire vrai, quand elle se montre ouvertement sceptique vis-à-vis de remarques qu'elle sait être vraies.

Ah! comme la neige a neigé! Ma vitre est un jardin de givre. Ah! comme la neige a neigé! Qu'est-ce que le spasme de vivre À la douleur que j'ai, que j'ai! Tous les étangs gisent gelés, Mon âme est noire: Où vis-je? Où vais-je? Tous ses espoirs gisent gelés: Je suis la nouvelle Norvège D'où les blonds ciels s'en sont allés. Pleurez, oiseaux de février, Au sinistre frisson des choses, Pleurez, oiseaux de février, Pleurez mes pleurs, pleurez mes roses, Aux branches du genévrier. Ah! comme la neige a neigé! Ma vitre est un jardin de givre. Ah! comme la neige a neigé! Qu'est-ce que le spasme de vivre À tout l'ennui que j'ai, que j'ai!...

[…] I began to see Algiers as one of the most fascinating and dramatic places on earth. In the small space of this beautiful but congested city intersected two great conflicts of the contemporary world. The first was the one between Christianity and Islam (expressed here in the clash between colonizing France and colonized Algeria). The second, which acquired a sharpness of focus immediately after the independence and departure of the French, was a conflict at the very heart of Islam, between its open, dialectical — I would even say “Mediterranean” — current and its other, inward-looking one, born of a sense of uncertainty and confusion vis-à-vis the contemporary world, guided by fundamentalists who take advantage of modern technology and organizational principles yet at the same time deem the defense of faith and custom against modernity as the condition of their own existence, their sole identity. […] In Algiers one speaks simply of the existence of two varieties of Islam — one, which is called the Islam of the desert, and a second, which is defined as the Islam of the river (or of the sea). The first is the religion practiced by warlike nomadic tribes struggling to survive in one of the world's most hostile environments, the Sahara. The second Islam is the faith of merchants, itinerant peddlers, people of the road and of the bazaar, for whom openness, compromise, and exchange are not only beneficial to trade, but necessary to life itself.

Rien ne rétrécit plus l’esprit, rien n’engendre plus de riens, de rapports, de paquets, de tracasseries, de mensonges, que d’être éternellement renfermés vis-à-vis les uns des autres dans une chambre, réduits pour tout ouvrage à la nécessité de babiller continuellement.

Ko nors laukiantis, šiek tiek pasikankinęs, visada nubrėžia ribą. Iki kurios lauks. Ir kai laikas kerta tą ribą, ir pradeda nuo jos tolti, laukiantis jaučiasi vis labiau išduotas. Ir pradeda to, ko laukia nekęsti. Taip nekęsti, kad pasiryžta nebelaukti, niekada ir niekur.

From the Absolute to the Relative-from the Infinite to the Finite-from the Undifferentiated to the Differentiated-from the Unconditioned to the Conditioned and again from the Relative to the Absolute. That is the whole truth of the inexistance to the existentialist, formless to the form, Creator to the Creature, one to the every being, absolute to the inabsolute and vis-á-vis, soforth every single thing is temporary, non-existed, so do I, the dream that I dreamed off is simply a 'lie and impermanent too' same as in the mortal world whatever I do experience.

Sonnet VIII Je vis, je meurs : je me brûle et me noie, J’ai chaud extrême en endurant froidure ; La vie m’est et trop molle et trop dure, J’ai grands ennuis entremêlés de joie. Tout en un coup je ris et je larmoie, Et en plaisir maint grief tourment j’endure, Mon bien s’en va, et à jamais il dure, Tout en un coup je sèche et je verdoie. Ainsi Amour inconstamment me mène Et, quand je pense avoir plus de douleur, Sans y penser je me trouve hors de peine. Puis, quand je crois ma joie être certaine, Et être en haut de mon désiré heur, Il me remet en mon premier malheur.

...moters ir vyro santykiai panašūs į dangaus skliautą. Tai mėlynas, tai juodas, kartais debesuotas, kartais lietingas, nesvarbu - vis tiek dangaus skliautas tas pats. Neapykanta, kurią jaučiame seniau mylėtam žmogui, neturi nieko bendra su kitomis neapykantomis. Ją maitina buvusi meilė.

Mama a fost o fiinţă admirabilă. Asta pentru noi e o consolare. Scrie-mi cît ai cheltuit cu înmormîntarea. Natural, voi contribui şi eu. Căci viaţa pămînteanului este umbră şi vis. Mi-aduc aminte de cuvintele astea pline de înţelepciune care se rostesc, cred, la parastas. Ele spun totul.

Stiti ce fac cei care citesc ratingurile si numara cash-ul care curge din rating? Se uita la procente, la cifre, nu vad acolo nicio figura, nicio faptura, nu-ti stiu niciun vis, habar n-au cum arati, ce drama traiesti, ce grozav si tanar esti. Nu esti o fiinta, ci un numar si o categorie. Te incadrezi fortat la „18-49" sau la cei cu „venituri medii", la „urban" sau la „capi-tala". Nu existi ca individ, nu te descrie nimeni, nu te recomanda nimic. Esti o cifra. Din aceste cifre, unii primesc onoruri, altii numara banii... Din lipsa unor cifre mari, oamenii buni de televiziune, cu emisiuni destepte, pleaca acasa. Din prea multe cifre mari, facute din scandal de mahala, se instaureaza nenorocirea de a nu mai scapa de impostori.

Am avut intr-o noapte un vis ciudat. Purtam o rana adanca la umarul stang din care imi curgeau valuri de sange. Incet, din sangele coagulat s-au format larve ce-mi misunau pe trup haotic. Din larve au iesit fluturi... M-am trezit din somn scuturandu-mi trupul... Ceasul de pe noptiera nu arata decat ora doua. La ferestre se zareau umbrele noptii. Copacii isi despleteau trupurile cu bratele scheletice ale crengilor, in bataia vantului. Isi alungeau formele, in descompunere, pana la mine in camera, desenau pe pereti tablouri in miscare. Nu stiu cat timp am stat culcat cu fata in sus. Priveam umbrele copacilor in geometrii abstracte. Parca imi comunicau ceva printr-un limbaj bizar al miscarilor unduitoare. Spre dimineata am adormit rapus.

Pamaži galima, ko gero, susitaikyti su viskuo: su griūvančiu ant galvos dangumi, su vis labiau išsigimstančiu savo paties šešėliu, netgi su tuo, kad iš visų jėgų įsignybęs nejauti skausmo. Reikia dar aštresnių pojūčių, dar žiauresnės kasdienybės, kad įstengtum krestelėti galvą ir pašiurpti: čia aš?

Frågar du mig var jag finns så bor jag här bakom bergen Det är långt men jag är nära Jag bor i en annan värld men du bor ju i samma Den finns överallt om också sällsynt som helium Varför begär du ett luftskepp att fara med Begär i stället ett filter för kväve ett filter för kolsyra, väte och andra gaser Begär ett filter för allt som skiljer oss ett filter för livet Du säger att du nästan inte kan andas Än sen! Vem tror du kan andas? Den mesta tiden tar vi det ändå med jämnmod En vis man har sagt : >>Det var så mörkt att jag nätt och jämt kunde se stjärnorna<< Han menade bara att det var natt

On the short walk to the front past the others, either bowing or kneeling or whirling or howling, I feel glad that my life is this way; so full of jarring experience. Sometimes you feel that life is full and beautiful, all these worlds, all these people, all these experiences, all this wonder. You never know when you will encounter magic. Some solitary moment in a park can suddenly burst open with a spray of preschool children in high-vis vests, hand in hand; maybe the teacher will ask you for directions, and the children will look at you, curious and open, and you’ll see that they are perfect.

I mention my indifference because it illuminates the gap between positions. The anarchist, as the born foe of authority, will be destroyed by it after damaging it more or less. The anarch, on the other hand, has appropriated authority; he is sovereign. He therefore behaves as a neutral power vis-à-vis state and society. He may like, dislike, or be indifferent to whatever occurs in them. That is what determines his conduct; he invests no emotional values.

In the United States, racism and casteism frequently occur at the same time, or overlap or figure into the same scenario. Casteism is about positioning and restricting those positions, vis-à-vis others. What race and its precursor, racism, do extraordinarily well is to confuse and distract from the underlying structural and more powerful Sith Lord of caste. Like the cast on a broken arm, like the cast in a play, a caste system holds everyone in a fixed place.

There’s a reason why the world’s wealthiest people—people with near-infinite options vis-à-vis the choice of where to make their home—consistently choose to live in the densest areas on the planet. Ultimately, they live in these spaces for the same reason that the squatter classes of São Paulo do: because cities are where the action is. Cities are centers of opportunity, tolerance, wealth creation, social networking, health, population control, and creativity.

Ben has been a discreet and true friend, given he was an usher at my wedding. I tried to explain the situation vis-à-vis Lottie but he didn't want to hear. 'I don't care, Logan. You live your life and I'll live mine. I won't judge you― just as long as you're happy. I'd hope you'd do the same for me.' I assured him I would.

Tiesą sakant, nė nežinojo, ką reiškia suaugti. Galbūt pradėjo jausti, ką reiškia senti. Vis mažiau džiaugsmo liesti. Vis mažiau džiaugsmo užuosti. Vis mažiau džiaugsmo skanauti. Vis mažiau džiaugsmo girdėti. Vis mažiau džiaugsmo regėti. Vis mažiau džiaugsmo atspėti. Vis mažiau nuostabos. Ir vis mažiau akimirkų kaip štai ši.

Unless a theologian has the inner fortitude of a desert saint, he has only one effective remedy against the threat of cognitive collapse in the face of these pressures: he must huddle together with like-minded fellow deviants⁠—and huddle very closely indeed. Only in a countercommunity of considerable strength does cognitive deviance have a chance to maintain itself. The countercommunity provides continuing therapy against the creeping doubt as to whether, after all, one may not be wrong and the majority right. To fulfill its functions of providing social support for the deviant body of "knowledge," the countercommunity must provide a strong sense of solidarity among its members (a "fellowship of the saints" in a world rampant with devils) and it must be quite closed vis-à-vis the outside ("Be not yoked together with unbelievers"); in sum, it must be a kind of ghetto.

Vis dėlto jis turėjo kai ką, ko jai stigo: vidinį gyvenimą, kuriame nebuvo jokio kito asmens.

Vis pour le seul amour des êtres et des choses. Laisse les plis de ton manteau Vides de biens nouveaux. Ne cueille pas les roses : Elles se fanent assez tôt.

I'm cracking up in this fucking Fishbinder Problem Box. A terrible seizure is coming on, I can feel its sinister pulsation creeping up my spine as I gnaw my tail apprehensively, grinding my teeth with anxiety, wishing I had some DDT to drown these rats in misery, repetitive cycles of poetry, symptoms of psychotic activity, rhyming of lines endlessly, results in Mazes D and E, dervish spinning round me vis-a-vis, Poole, Broome, Helvicki, help me, please, somebody, take a look at my pedigree, Albino Number 243, Doctor of Psychology, rashes, warts, and a small goatee, expert in lobotomy, performed six times on a chimpanzee, sweet land of liberty, Jesus this is agony, poisonous snake subfamily, here he comes after me!

JEAN: Visezi de-a-mpicioarelea! BERENGER: Dar eu stau jos. JEAN: Jos sau în picioare-i tot aia! BERENGER: Eh. nu... totuşi e-o diferenţă! JEAN: Nu-i vorba de asta. BERENGER: Păi tu ai spus că-i totuna de-i jos sau în picioare... JEAN: Nu m-ai înţeles. Atunci cînd visezi e totuna dacă visezi aşezat sau în picioare!... BERENGER: Ei bine, da, visez... Viaţa e vis...

Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

Et que faudrait-il faire ? Chercher un protecteur puissant, prendre un patron, Et comme un lierre obscur qui circonvient un tronc Et s'en fait un tuteur en lui léchant l'écorce, Grimper par ruse au lieu de s'élever par force ? Non, merci ! Dédier, comme tous ils le font, Des vers aux financiers ? se changer en bouffon Dans l'espoir vil de voir, aux lèvres d'un ministre, Naître un sourire, enfin, qui ne soit pas sinistre ? Non, merci ! Déjeuner, chaque jour, d'un crapaud ? Avoir un ventre usé par la marche ? une peau Qui plus vite, à l'endroit des genoux, devient sale ? Exécuter des tours de souplesse dorsale ?... Non, merci ! D'une main flatter la chèvre au cou Cependant que, de l'autre, on arrose le chou, Et donneur de séné par désir de rhubarbe, Avoir son encensoir, toujours, dans quelque barbe ? Non, merci ! Se pousser de giron en giron, Devenir un petit grand homme dans un rond, Et naviguer, avec des madrigaux pour rames, Et dans ses voiles des soupirs de vieilles dames ? Non, merci ! Chez le bon éditeur de Sercy Faire éditer ses vers en payant ? Non, merci ! S'aller faire nommer pape par les conciles Que dans des cabarets tiennent des imbéciles ? Non, merci ! Travailler à se construire un nom Sur un sonnet, au lieu d'en faire d'autres ? Non, Merci ! Ne découvrir du talent qu'aux mazettes ? Être terrorisé par de vagues gazettes, Et se dire sans cesse : "Oh ! pourvu que je sois Dans les petits papiers du Mercure François" ?... Non, merci ! Calculer, avoir peur, être blême, Préférer faire une visite qu'un poème, Rédiger des placets, se faire présenter ? Non, merci ! non, merci ! non, merci ! Mais... chanter, Rêver, rire, passer, être seul, être libre, Avoir l'œil qui regarde bien, la voix qui vibre, Mettre, quand il vous plaît, son feutre de travers, Pour un oui, pour un non, se battre, - ou faire un vers ! Travailler sans souci de gloire ou de fortune, À tel voyage, auquel on pense, dans la lune ! N'écrire jamais rien qui de soi ne sortît, Et modeste d'ailleurs, se dire : mon petit, Sois satisfait des fleurs, des fruits, même des feuilles, Si c'est dans ton jardin à toi que tu les cueilles ! Puis, s'il advient d'un peu triompher, par hasard, Ne pas être obligé d'en rien rendre à César, Vis-à-vis de soi-même en garder le mérite, Bref, dédaignant d'être le lierre parasite, Lors même qu'on n'est pas le chêne ou le tilleul, Ne pas monter bien haut, peut-être, mais tout seul !

Amerikā! Te jau cilvēks ne mirklīti nedrīkstēja aizmirsties savās pārdomās. Te bija jātur acis pirkstos un jādomā tikai par ceļu un pedāļiem, citādi draudēja, ja ne tieši ātrs gals, tad nepatikšanas un izdošanas. Te nevarēja vis kā Kopenhāgenā, Liepājā vai Rīgā, lēni staigājot pa liepu alejām, izdomāt domu domas un izsapņot veselus romānus! Automobiļi nokāva gara darbību.

Invariably, knowledge dictates life, liberty, and death, but those who have historically occupied the seats of power not only dictate what is defined as knowledge but also dictate what’s included, what’s excluded, and how it is filtered to society vis-à-vis America’s major institutions . . . particularly the educational system; ultimately, shaping the very essence of life.

Mais… chanter Rêver, rire, passer, être seul, être libre, Avoir l’œil qui regarde bien, la voix qui vibre, Mettre, quand il vous plaît, son feutre de travers, Pour un oui, pour un non, se battre, — ou faire un vers Travailler sans souci de gloire ou de fortune, A tel voyage, auquel on pense, dans la lune ! N’écrire jamais rien qui de soi ne sortît, Et modeste, d’ailleurs, se dire : « Mon petit, Sois satisfait des fleurs, des fruits, même des feuilles Si c’est dans ton jardin à toi que tu les cueilles ! » Puis, s’il advient d’un peu triompher, par hasard, Ne pas être obligé d’en rien rendre à César, Vis-à-vis de soi-même en garder le mérite, Bref, dédaignant d’être le lierre parasite, Lors même qu’on n’est pas le chêne ou le tilleul, Ne pas monter bien haut, peut-être, mais tout seul…

Je suis vivant. Et pendant que je mange, je ne fais rien d'autre que manger. Quand je marcherai, je marcherai, c'est tout. Et s'il faut un jour me battre, n'importe quel jour en vaut un autre pour mourir. Parce que je ne vis ni dans mon passé ni dans mon avenir. Je n'ai que le présent, et c'est lui seul qui m'intéresse. Si tu peux demeurer toujours dans le présent, alors tu seras un homme heureux.

Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai compris qu'en toutes circonstances, J’étais à la bonne place, au bon moment. Et alors, j'ai pu me relaxer. Aujourd'hui je sais que cela s'appelle... l'Estime de soi. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai pu percevoir que mon anxiété et ma souffrance émotionnelle N’étaient rien d'autre qu'un signal Lorsque je vais à l'encontre de mes convictions. Aujourd'hui je sais que cela s'appelle... l'Authenticité. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J'ai cessé de vouloir une vie différente Et j'ai commencé à voir que tout ce qui m'arrive Contribue à ma croissance personnelle. Aujourd'hui, je sais que cela s'appelle... la Maturité. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai commencé à percevoir l'abus Dans le fait de forcer une situation ou une personne, Dans le seul but d'obtenir ce que je veux, Sachant très bien que ni la personne ni moi-même Ne sommes prêts et que ce n'est pas le moment... Aujourd'hui, je sais que cela s'appelle... le Respect. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai commencé à me libérer de tout ce qui n'était pas salutaire, personnes, situations, tout ce qui baissait mon énergie. Au début, ma raison appelait cela de l'égoïsme. Aujourd'hui, je sais que cela s'appelle... l'Amour propre. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai cessé d'avoir peur du temps libre Et j'ai arrêté de faire de grands plans, J’ai abandonné les méga-projets du futur. Aujourd'hui, je fais ce qui est correct, ce que j'aime Quand cela me plait et à mon rythme. Aujourd'hui, je sais que cela s'appelle... la Simplicité. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai cessé de chercher à avoir toujours raison, Et je me suis rendu compte de toutes les fois où je me suis trompé. Aujourd'hui, j'ai découvert ... l'Humilité. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai cessé de revivre le passé Et de me préoccuper de l'avenir. Aujourd'hui, je vis au présent, Là où toute la vie se passe. Aujourd'hui, je vis une seule journée à la fois. Et cela s'appelle... la Plénitude. Le jour où je me suis aimé pour de vrai, J’ai compris que ma tête pouvait me tromper et me décevoir. Mais si je la mets au service de mon coeur, Elle devient une alliée très précieuse ! Tout ceci, c'est... le Savoir vivre. Nous ne devons pas avoir peur de nous confronter. Du chaos naissent les étoiles.

He feels that most high-placed Nazis are refusing to face facts vis-à-vis their economic plight. By doing so, they accelerate the tendency toward greater tour de force adventures, less predictability, less stability in general. The cycle of manic enthusiasm, then fear, then Partei solutions of a desperate type—well, the point he got across was that all this tends to bring the most irresponsible and reckless aspirants to the top.” Mr. Tagomi nodded. “So we must presume that the worst, rather than the best, choice will be made. The sober and responsible elements will be defeated in the present clash.

While the 1960s and 1970s were turbulent times for US–Pakistan ties, Pakistan again became closely allied with the United States in the 1980s, after the Soviet invasion of Afghanistan. Pakistan argued that US military assistance was required to expand the Pakistan Army, ostensibly because doing so would enable Pakistan to better counter the emerging Soviet threat, even though Pakistan sought this assistance to strengthen its position vis-à-vis India. Consequently, with US military and economic assistance, by 1989, the Pakistan Army had grown to nearly 450,000 and had become increasingly reliant upon US weapon systems.

<..> sunku suprasti žmones.Jie tegimsta vienai sekundei,idant jai praskriejus mirtų.Tačiau vis vien daro viską,kad ji būtų kuo beprasmiškesnė.Jie meluoja,apsimeta,apgaudinėja,gaudo mirksnio naudą ir džiūgauja dėl niekniekių.Visi jie nepaiso jokios pareigos amžinybei.Jie nejaučia jokios atsakomybės.Žmonių gyvenimas-tai įmantrių idiotizmų varžytynės.Kiekvienas stengiasi žūt būt pranokti kitus savo kvailybės beribiškumu.

Ai fost stirv cu stirvurile lumii? atunci iti meriti primavara altor vazduhuri. Cu istoria trebuie sa lupti și cu trecutul sa te incrincenezi intocmai ca cu prezentul. Cine cauta o epoca din timiditate sau eruditie e domol si las. Intreaga istorie universala s-o consideri cimp de desfasurare a vitejiei tale. Si daca n-ai imboldul razboitor, transforma-o atunci in vis, ca pretextul irealitatii sa-ti scuze siestele instinctelor.

...When she'd skillfully turned it back towards the herd, Rebecca lifted an arm to wave at Jake, her smile vis­ible even from this distance. He felt a familiar tightening in his loins. How many times had he watched her ride across the Lazy A, experienced the same stirrings, and rid­den away so she'd never know what his true feelings were? He didn't have to ride away today. He could watch her graceful movements to his heart's content.

Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue ; Un trouble s’éleva dans mon âme éperdue ; Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouvais parler; Je sentis tout mon corps et transir et brûler : Je reconnus Vénus et ses feux redoutables, D’un sang qu’elle poursuit tourments inévitables ! Par des vœux assidus je crus les détourner : Je lui bâtis un temple, et pris soin de l’orner ; De victimes moi-même à toute heure entourée, Je cherchais dans leurs flancs ma raison égarée : D’un incurable amour remèdes impuissants ! En vain sur les autels ma main brûlait l’encens ! Quand ma bouche implorait le nom de la déesse, J’adorais Hippolyte ; et, le voyant sans cesse, Même au pied des autels que je faisais fumer, J’offrais tout à ce dieu que je n’osais nommer. Je l’évitais partout. Ô comble de misère ! Mes yeux le retrouvaient dans les traits de son père. Contre moi-même enfin j’osai me révolter : J’excitai mon courage à le persécuter. Pour bannir l’ennemi dont j’étais idolâtre, J’affectai les chagrins d’une injuste marâtre ; Je pressai son exil ; et mes cris éternels L’arrachèrent du sein et des bras paternels. Je respirais, ŒNONE ; et, depuis son absence, Mes jours moins agités coulaient dans l’innocence : Soumise à mon époux, et cachant mes ennuis, De son fatal hymen je cultivais les fruits. Vaines précautions ! Cruelle destinée ! Par mon époux lui-même à Trézène amenée, J’ai revu l’ennemi que j’avais éloigné : Ma blessure trop vive aussitôt a saigné. Ce n’est plus une ardeur dans mes veines cachée : C’est Vénus tout entière à sa proie attachée. J’ai conçu pour mon crime une juste terreur ; J’ai pris la vie en haine, et ma flamme en horreur ; Je voulais en mourant prendre soin de ma gloire, Et dérober au jour une flamme si noire : Je n’ai pu soutenir tes larmes, tes combats : Je t’ai tout avoué ; je ne m’en repens pas. Pourvu que, de ma mort respectant les approches, Tu ne m’affliges plus par d’injustes reproches, Et que tes vains secours cessent de rappeler Un reste de chaleur tout prêt à s’exhaler.

There is a transcendent spontaneity of life, a ‘creative Reality’, as Krishnamurti calls it, which reveals itself as immanent only when the perceiver’s mind is in a state of ‘alert passivity’, of ‘choiceless awareness’. Judgement and comparison commit us irrevocably to duality. Only choice-less awareness can lead to non-duality, to the reconciliation of opposites in a total understanding and a total love. Ama et fac quod vis. If you love, you may do what you will.

Beau chou, disent-ils, vis et fleuris, afin que notre jeune mariée ait un beau petit enfant avant la fin de l'année; car si tu mourais trop vite ce serait signe de stérilité, et tu serais là-haut sur sa maison comme un mauvais présage.

Je cherchais une âme qui et me ressemblât, et je ne pouvais pas la trouver. Je fouillais tous les recoins de la terre; ma persévérance était inutile. Cependant, je ne pouvais pas rester seul. Il fallait quelqu’un qui approuvât mon caractère; il fallait quelqu’un qui eût les mêmes idées que moi. C’était le matin; le soleil se leva à l’horizon, dans toute sa magnificence, et voilà qu’à mes yeux se lève aussi un jeune homme, dont la présence engendrait les fleurs sur son passage. Il s’approcha de moi, et, me tendant la main: "Je suis venu vers toi, toi, qui me cherches. Bénissons ce jour heureux." Mais, moi: "Va-t’en; je ne t’ai pas appelé: je n’ai pas besoin de ton amitié." C’était le soir; la nuit commençait à étendre la noirceur de son voile sur la nature. Une belle femme, que je ne faisais que distinguer, étendait aussi sur moi son influence enchanteresse, et me regardait avec compassion; cependant, elle n’osait me parler. Je dis: "Approche-toi de moi, afin que je distingue nettement les traits de ton visage; car, la lumière des étoiles n’est pas assez forte, pour les éclairer à cette distance." Alors, avec une démarche modeste, et les yeux baissés, elle foula l’herbe du gazon, en se dirigeant de mon côté. Dès que je la vis: "Je vois que la bonté et la justice ont fait résidence dans ton coeur: nous ne pourrions pas vivre ensemble. Maintenant, tu admires ma beauté, qui a bouleversé plus d’une; mais, tôt ou tard, tu te repentirais de m’avoir consacré ton amour; car, tu ne connais pas mon âme. Non que je te sois jamais infidèle: celle qui se livre à moi avec tant d’abandon et de confiance, avec autant de confiance et d’abandon, je me livre à elle; mais, mets-le dans ta tête, pour ne jamais l’oublier: les loups et les agneaux ne se regardent pas avec des yeux doux." Que me fallait-il donc, à moi, qui rejetais, avec tant de dégoût, ce qu’il y avait de plus beau dans l’humanité!

Altfel spus; orice relatie de dragoste se intemeiaza pe niste conventii nescrise, pe care partenerii le stabilesc inconstient din primele saptamani. Traiesc amandoi ca intr-un vis, in acelasi timp, fara sa-si dea seama, redacteaza in amanuntime, ca niste jurnalisti intransigenti, clauzele contractului lor. O,amanti! fiti prudenti in aceste prime zile primejioase. Daca veti duce celuilalt micul dejun la pat, va trebui sa faceti asta mereu, de nu veti fi acuzati de indiferenta si tradare.

E tenebris tantis tam clarum extollere lumen qui primus potuisti inlustrans commoda vitae, te sequor, o Graiae gentis decus, inque tuis nunc ficta pedum pono pressis vestigia signis, non ita certandi cupidus quam propter amorem quod te imitari aveo; quid enim contendat hirundo cycnis, aut quid nam tremulis facere artubus haedi consimile in cursu possint et fortis equi vis? tu, pater, es rerum inventor, tu patria nobis suppeditas praecepta, tuisque ex, inclute, chartis, floriferis ut apes in saltibus omnia libant, omnia nos itidem depascimur aurea dicta, aurea, perpetua semper dignissima vita. nam simul ac ratio tua coepit vociferari naturam rerum divina mente coorta diffugiunt animi terrores, moenia mundi discedunt. totum video per inane geri res. apparet divum numen sedesque quietae, quas neque concutiunt venti nec nubila nimbis aspergunt neque nix acri concreta pruina cana cadens violat semper[que] innubilus aether integit et large diffuso lumine ridet: omnia suppeditat porro natura neque ulla res animi pacem delibat tempore in ullo.

I sells ladies fings, and vis nun, she comes up to me stall an’ afore you can blink an eye, she picks up a couple of bread an’ cheeses, tucks ’em in ’er petticoats, an’ is off round the Jack Horner, dahn ve frog an’ toad, quick as shit off a stick. I couldn’t Adam an’ Eve it, bu’ vats wot she done. When I tells me carvin’ knife wot I seen, she calls me an ’oly friar, an’ says she’ll land me one on me north and south if I calls Sister Monica Joan a tea-leaf. Very fond of Sister, she is. So I never says nuffink to no one, like.

[...]vaikystėje mus domina tiktai herojai. Vėliau įgyjame kitokios patirties, herojus keičia personažai, mąstytojai, kitaip sakant, visokio plauko hamletai. Jie kelia iš tiesų svarbias problemas, kartais įžvelgia dramatiškiausius pasaulio aspektus, tačiau vis rečiau kyla noras su jais tapatintis. Jie ne herojai. Mūsų santykis su literatūros tekstu sudėtingėja, tampa komplikuotas. Herojų era baigaisi, prasideda abejonių, pažinimo, analizės, pastangų suprasti periodas. Skaitai tekstą dažniausiai jau dėl visai kitų paskatų nei vaikystėje...

It is a refinement of Jeremy Bentham’s formulation of utilitarianism, the idea that all humans tend to gravitate toward what make them happy, and to stay away from what hurts them. On that account, trekonomics could be seen as the highest form of utilitarianism. The Federation is organized in such a way that every one of its citizens gets a chance to maximize his or her own utility. Since almost nothing is scarce, the necessity to make choices on budgeting and spending is removed from everyday life. The only thing that one really needs to decide upon is how to balance the goal of bettering oneself vis-à-vis the injunction to better humanity. In other words, the biggest challenge for every Federation citizen resides in how to allocate his or her talents, time, and capacity for empathy, and how to best contribute to the common wealth.

Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.

Bloom of adulthood. Try a whiff of that. On your back in the dark you remember. Ah you remember. Cloudless May day. She joins you in the little summerhouse. Entirely of logs. Both larch and fir. Six feet across. Eight from floor to vertex. Area twenty-four square feet to the furthest decimal. Two small multicoloured lights vis-a-vis. Small stained diamond panes. Under each a ledge. There on summer Sundays after his midday meal your father loved to retreat with Punch and a cushion. The waist of his trousers unbuttoned he sat on the one ledge and turned the pages. You on the other your feet dangling. When he chuckled you tried to chuckle too. When his chuckle died yours too. That you should try to imitate his chuckle pleased and amused him greatly and sometimes he would chuckle for no other reason than to hear you try to chuckle too. Sometimes you turn your head and look out through a rose-red pane. You press your little nose against the pane and all without is rosy. The years have flown and there at the same place as then you sit in the bloom of adulthood bathed in rainbow light gazing before you. She is late.

Atsisveikinimas - tai įsisąmoninimas, kad iš tikrųjų gyvenai, kad vis dar gyveni, nes kartais net per aštuoniasdešimt metų tam pritrūksta laiko. Tai - kiekvienos akimirkos pajautimas, tarsi minutės būtų rožinio kamuoliukai, kuriuos čiuopi pirštais ir kartoji: Ačiū už kiekvieną nuostabų mirksnį, kuris man skirtas. Per šias ilgas savo paties palydas Anapilin staiga pamatai begalę anksčiau nepastebėtų kasdienybės detalių: žėrinti dulkelytė nuo drugelio sparno tampa didesnė už juodu dangumi per amžius skriejančias planetas, o žvaigždės telpa delne, kad galėtum nuodugniai jas apžiūrėti. Žinoma, „drugeliai“ ir „žvaigždės“ yra ne tiek botanikos ar astronomijos vadovėlių objektai, o žmonės, jų jausmai, tarpusavio santykiai, buvimas drauge, skyriumi, vienulystė, ryšys su „mažaisiais broliais“ - gyvūnais, su stichijomis, su tuo, kas iš pažiūros negyva, su savimi, su Dievu.

Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lângă mine, și-și apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pământului — și pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii și-am visat... ce?... Nu știu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitir. Luna revărsa printre arborii ninși și străluciți în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scândurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.

It is not their quantative scarcity vis-a-vis the majority that makes minorities hapless but rather their qualitative similarity. As a member of a minority group, you can be as industrious as an ant, even hit the jackpot and acquire a considerable fortune, but someday, just because you presently and will always belong to the same community, you could in an instant find yourself on par with those of your community who have idled their lives away since birth. That is why the affluent among the minorities are never affluent enough; neither are their exceptional members ever sufficiently so.

An amusing writer of the last century, justly complains of the want of definite words to express, distinctly and unmistakably, the different degrees of visits, with reference to their length. Whether the stay of the guest comprises ten minutes, an hour, an evening, a day, a week, or a month, still it goes under the vague and general term of a visit. We propose, humourously, that if the stay of the guest exceeds a week, it should be called a 'visitation.' If it includes a dining, or a tea-drinking, or evening-spending, it may be terms 'a visit;' while a mere call can be mentioned as 'a vis.

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător ne-am vindecat!... N-a fost decât un zbor de triolete Pe care un poet le-a scris în vis, În cinstea celei mai frumoase fete, Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!... N-a fost decât ce nu se poate spune Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat, În ritmul unui început de rugăciune Pentru iertarea primului păcat!... N-a fost decât ce-a trebuit să fie, Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva, N-a fost decât un strop de veşnicie Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

While it is true that only humans are created in the image of God, and that this makes us unique in important ways vis-a-vis other creatures, it does not follow that human uniqueness undermines our calling as earthkeepers. We are supremely valuable, but other creatures are valuable too. Our uniqueness does not exempt us from extending care but rather summons us to faithfully exercise our God-given responsibility to till and keep the garden that is the earth. Human uniqueness is not a license for exploitation but a call to service. If God loves all creatures, then as God's image-hearers, so should we.

But, you will say, what a dreadful person you are, with your impossible religious notions and idiotic scruples. If my ideas are impossible or idiotic then I would like nothing better than to be rid of them. But this is roughly the way I actually see things. In Le philosophe sous les toits by Souvestre you can read what a man of the people, a simple craftsman, pitiful if you will, thinks of his country: ‘Tu n’as peut-être jamais pensé á ce que c’est la patrie, reprit-il, en me posant une main sur l’épaule; c’est tout ce qui t’entoure, tout ce qui t’a élevé et nourri, tout ce que tu as aimé. Cette campagne que tu vois, ces maisons, ces arbres, ces jeunes filles qui passent lá en riant, c’est la patrie! Les lois qui te protégent, le pain qui paye ton travail, les paroles que tu échanges, la joie et la tristesse qui te viennent des hommes et des choses parmi lesquels tu vis, c’est la patrie! La petite chambre oú tu as autrefois vu ta mere, les souvenirs qu’elle t’a laisses, la terre oú elle repose, c’est la patrie! Tu la vois, tu la respires partout! Figure toi, tes droits et tes devoirs, tes affections et tes besoins, tes souvenirs et ta reconnaissance, réunis tout ça sous un seul nom et ce nom sera la patrie.

Mais à cette heure, où suis-je ? Et comment séparer ce café désert de cette chambre du passé. Je ne sais plus si je vis ou si je me souviens. Les lumières des phares sont là. Et l’Arabe qui se dresse devant moi me dit qu’il va fermer. Il faut sortir. Je ne veux plus descendre cette pente si dangereuse. Il est vrai que je regarde une dernière fois la baie et ses lumières, que ce qui monte alors vers moi n’est pas l’espoir de jours meilleurs, mais une indifférence sereine et primitive à tout et à moi-même. Mais il faut briser cette courbe trop molle et trop facile. Et j’ai besoin de ma lucidité. Oui, tout est simple. Ce sont les hommes qui compliquent les choses. Qu’on ne nous raconte pas d’histoires. Qu’on ne nous dise pas du condamné à mort : « Il va payer sa dette à la société », mais : « On va lui couper le cou. » Ça n’a l’air de rien. Mais ça fait une petite différence. Et puis, il y a des gens qui préfèrent regarder leur destin dans les yeux.

Illam meae si partem animae tulit Maturior vis, quid moror altera? Nec carus aeque, nec superstes Integer. Ille dies ultramque Ducet ruinam. [Wenn meinen besten Teil der Seele die Parzen vor der Zeit abrissen, was zaudert der andere, der mir nicht lieber, nicht überlebender ist! Ein Tag stürzt uns beide ins Grab.]

Vis-à-vis vom Club >Leon&Eddis< ... Der reinste Wahnsinn! Ich vernehme in der Tiefe der Nacht das monotone Schlagen der Tamburins, sinnlich und suggestiv, tätowierte Körper und Visionen von Orgien spuken mir im Hirn. Geruch nach Gin und Bier für neunzig Cent, ich fühle eine schmerzhafte Starre in mir. Ich höre, wie das Publikum tobt und einer Tänzerin zujubelt, die es mit ihren aufreizenden lasziven Bewegungen in ihren Bann zieht.. Schweiß rinnt überall an ihr herunter und die schicke Gesellschaft in den ersten Reihen lässt sich keinen Tropfen davon entgehen. Der Gipfel des Widerwärtigen. Es ist halb sieben Uhr früh... Die zweite Schublade von unten, zu meiner Linken, birgt eine Kollektion suggestiver Bilder. Zeichnungen und Fotos. Das ist meine Comedia Divida... Ich würde dir gerne von schöneren Dingen erzählen. Aber man muss die Realität ohne Illusion sehen, nicht? Alles, was ich hier geschrieben habe, ist wahr. Es ist schwierig für mich. Ich fühle mich allein. Entschuldige. Ich fühle mich allein.

Moreover, even at elite colleges, the personnel attracted to college admissions are seldom themselves part of the intellectual elite. Yet their job is to select students unlike themselves, to be taught by professors unlike themselves, for careers unlike theirs. It can hardly be surprising that admissions personnel are drawn toward non-intellectual criteria and toward ideas not unlike the notion of judging “the whole person,” as found among educators at the pre-college level. Over the years, all sorts of criteria from popular psychology and sociological speculation have assumed increasing weight visa-vis such standard intellectual criteria as academic records and test scores. The

Galima pasiekti visišką laimės būseną prisigėrus degtinės. Šuolis į laimę. Žinau, nes bandžiau. Kiti rekomenduojami metodai, kuriuos bandžiau, tikros laimės nesuteikdavo, nebent pasijusdavau ne toks nelaimingas kaip paprastai. Žmogus sėdi ant lietuviškos kėdės ir jaučiasi nelaimingas. Jis nutaria, kad kėdė kalta. Jeigu sėdėtų ant amerikietiškos kėdės, būtų laimingas. Sunkiai dirba, taupo ir nusiperka amerikietišką kėdę. Atsisėda ant jos ir laukia, kada užplūs palaima. Neužplūsta. Vis tiek nelaimingas. Kėdėje laimės nėra. Išorėje nėra. Laimė - tai nepaprastas dalykas: labai sunku ją rasti savy ir visai neįmanoma - kitur, - sakė Nikola Sebastjenas de Šamforas. Degtinė, kol yra butelyje, jokios laimės neteikia. Atsidūrusi žmogaus viduje, savy, ji paskleidžia palaimą po visą kūną ir sielą. Degtinė yra paprasčiausia ir geriausia priemonė gyvenimo tikslui pasiekti. Deja. Gerti viešose vietose draudžiama. Laimingam būti reikia pasislėpus, tarsi laimė būtų kas nors nepadoru. Štai iki ko nusirito pasaulis. Laimingam būti draudžiama. Dieve brangus!

Vis dėlto stebėti debesis ir bangas buvo kur kas maloniau nei žmones. Su nuostaba pamačiau, kad žmogus nuo gamtos skiriasi daugiausia tais slidžiais melo drebučiais, jį supančiais ir saugančiais. Greitai įsitikinau, kad visiems mano pažįstamiems būdingas tas pats bruožas, tas aplinkybių diktatas, kai kiekvienas iš jų turi vaizduoti tam tikrą asmenybę, ryškią figūrą, o nė vienas iš jų nepripažįsta pats savęs. Keistai pasijutau, pamatęs, kad ir aš pats esu toks, ir nustojau ieškojęs asmenybės esmės. Daugeliui tie drebučiai buvo svarbiau už viską. Aš tai mačiau visur, net ir vaikai, sąmoningai ar nesąmoningai, vaidino kokį nors vaidmenį, užuot instinktyviai ir nesislapstydami atskleidę patys save.

victor hugo, Les Contemplations, Mors Je vis cette faucheuse. Elle était dans son champ. Elle allait à grands pas moissonnant et fauchant, Noir squelette laissant passer le crépuscule. Dans l'ombre où l'on dirait que tout tremble et recule, L'homme suivait des yeux les lueurs de la faulx. Et les triomphateurs sous les arcs triomphaux Tombaient ; elle changeait en désert Babylone, Le trône en échafaud et l'échafaud en trône, Les roses en fumier, les enfants en oiseaux, L'or en cendre, et les yeux des mères en ruisseaux. Et les femmes criaient : - Rends-nous ce petit être. Pour le faire mourir, pourquoi l'avoir fait naître ? - Ce n'était qu'un sanglot sur terre, en haut, en bas ; Des mains aux doigts osseux sortaient des noirs grabats ; Un vent froid bruissait dans les linceuls sans nombre ; Les peuples éperdus semblaient sous la faulx sombre Un troupeau frissonnant qui dans l'ombre s'enfuit ; Tout était sous ses pieds deuil, épouvante et nuit. Derrière elle, le front baigné de douces flammes, Un ange souriant portait la gerbe d'âmes.

Mi-am adus aminte de cerceii Liviei şi i-am spus că încercam să înfăţişez un nor de lăcuste care devoră o catedrală. "Dumnezeu mâncat de lăcuste, îţi place ideea?" Privirea ei uluită m-a încurajat să continui: "Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii pe care erau ţesute cu fir de aur lăcuste şi cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toţi cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor să nu devii tu însuţi ca ele, mi-am zis cu amărăciune".

A ce moment-là, Maxim me regarda enfin. Il me regarda pour la première fois de la soirée et, dans ses yeux, je lus un message d'adieu. C'était comme s'il se penchait au bastingage d'un navire, et que je me tenais en contrebas sur le quai. Il y avait d'autres gens qui touchaient son épaule et qui touchaient la mienne, mais nous ne les remarquions pas. Nous ne nous parlions pas et ne nous hélions pas, car le vent et la distance emportaient le son de nos voix. Mais je vis ses yeux, tout comme lui vit les miens, avant que le navire se détache du quai. Favell, Mme Danvers, le colonel Julyan, Frank avec son bout de papier à la main, tous furent oubliés à cet instant-là. Cet instant-là était le nôtre, inviolé, communion éphémère entre nos deux êtres.

Aš mėgau taip ramiai sėdėti ir žiūrėti, kaip Pat rengiasi. Niekad taip nejutau amžinojo moters paslaptingumo, kaip tomis valandėlėmis, kai ji tyliai vaikščiodavo priešais veidrodį, susimąsčiusi žiūrėdavo į jį, visiškai paskęsdavo savyje, pasitraukdama į nesąmoningą savo lyties nuojautą. Negalėjau įsivaizduoti, kad moteris galėtų rengtis plepėdama ir juokdamasi; o jeigu ji tai daro, tai, vadinasi, jai stinga paslaptingumo ir to nepaaiškinamo žavesio, kurį sukelia tai, kas nuolatos pasprunka iš akių. Aš mėgau švelnius ir vis dėlto lanksčius Pat judesius prieš veidrodį; nuostabu buvo žiūrėti, kaip ji šukuodavosi plaukus arba atsargiai lyg strėlę pakeldavo prie smilkinių pieštuką antakiams dažyti. Tada ji kažkuo primindavo stirną ir liekną panterą, ir amazonę prieš kovą.

Nu ştiu. Îmi lipseşte un simţ, îmi lipseşte un tact În viaţă, fie pentru amor, fie pentru glorie... Şi la ce bună oricare istorie, Sau orice alt fapt? Sunt singur, singur cum nimeni niciodată n-a stat Gol pe dinăuntru, fară mai devreme sau mai târziu Clipele trec pe lângă mine şi par să nu mă ia-n seamă, dar ştiu Că nu trec uşor, pasul lor este apăsat. Încep să citesc. Deja mă oboseşte ceea ce n-am citit. Mă gândesc la unele. Şi mă doare concluzia, oricare ar fi. Somnul mă apasă înainte chiar să îl am. Ştiu că a simţi E numai unul şi acelaşi lucru, pe care demult l-am văzut. Să nu fii nimic, sau doar o figură dintr-un roman, imprecis, Lipsit de viaţă, sau de moarte materială, doar o idee brută, Ceva care să nu-şi găsească nici o utilitate, o închipuire urâtă, Doar o umbră pe un pământ ireal, sau numai o transă în vis.

În vis se făcu întuneric până când Godrick se trezi într-o încăpere uriaşă construită numai din aceste suprafeţe îngheţate. Tavanul era atât de sus încât părea invizibil pentru el, iar el făcând mai mulţi paşi prin încăpere realiză că aceasta nu avea uşi şi că trecând dintr-o încăpere în alta, interminabile, ajunsese la concluzia că acesta trebuie să fie un castel uriaş de gheaţă. I se făcu dor de căldura unui şemineu, de îmbrăţişarea lui Mami şi de chipul tatălui său. Iar pe măsură ce mângâia oglinzile de gheaţă simţi căldura unui foc, apoi văzu şemineul plin de lemne şi flăcările roşii care jucau în toate direcţiile. Încălzindu-şi mâinile la foc se afla tatăl lui care privea fix şi îngândurat în oglinda lui de gheaţă. Poate că era chiar trist. Godrick atinse oglinda şi astfel parcă reuşise să atingă creştetul tatălui care tresări, dar cum nu-l vedea căzu iar pe gânduri. Lângă bătrân stătea Mami, cosând la o cămaşă veche, îngălbenită. Din privirea plecată îi cobora o lacrimă. Godrick atinse din nou oglinda şi atinse obrazul lui Mami ocolo unde aluneca lăcrima şi simţi udătura lăsată pe degetele lui. Inima lui Godrick se întristă că acesta era doar un vis şi depărtând braţele îmbrăţişă oglinda care conţinea imaginea aceia caldă de acasă.

Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.

Dar să adâncim puţin judecata ce e întemeiată pe nădejdea de a socoti moartea un bine. în adevăr, din două lucruri unul este a fi mort: sau este tot una cu a nu fi deloc, şi atunci cel mort n-are nici o simţire pentru nimic, sau este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului dintr-un loc într-altul. Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Căci eu socotesc că dacă şi-ar alege cineva o noapte în care a dormit aşa de bine că n-a fost tulburat nici măcar de un vis, dacă apoi ar compara acea noapte cu toate celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetându-le întru sine, ar trebui să spună câte zile şi câte nopţi din viaţa lui a trăit mai liniştit şi mai plăcut decât în noaptea aceea, socotesc că nu numai un om de rând, dar însuşi Marele Rege ar găsi că acestea sunt prea puţine la număr faţă de celelalte zile şi nopţi. Dacă moartea este aşa ceva, eu o numesc câştig. Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină. Dacă însă moartea este ca şi o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea, o, judecătorii mei?

I have the body but of a weak, feeble woman,” she told her troops as the Spanish Armada sailed for home in 1588, “but I have the heart and stomach of a king, and of a king of England too.” Relishing opposites, the queen was constant only in her patriotism, her insistence on keeping ends within means, and her determination—a requirement for pivoting—never to be pinned down. 38 Her hopes for religion reflected this. Knowing the upheavals her country had undergone—Henry VIII’s expulsion of the pope from English Catholicism, the shift to strict Protestantism in Edward VI’s brief reign, the harsh reversion to Rome under Mary—Elizabeth wanted a single church with multiple ways of worship. There was, she pointed out, “only one Jesus Christ.” Why couldn’t there be different paths to Him? Theological quarrels were “trifles,” or, more tartly, “ropes of sand or sea-slime leading to the Moon.” 39 Until they affected national sovereignty. God’s church, under Elizabeth, would be staunchly English: whether “Catholic” or “Protestant” mattered less than loyalty. This was, in one sense, toleration, for the new queen cared little what her subjects believed. She would watch like a hawk, though, what they did. “Her Majesty seems to me incomparably more feared than her sister,” Feria warned Philip—which was saying something since that lady had been “bloody” Mary. “We have lost a kingdom,

The use of rewards—what might be called positive coercion—does not work in the long run any better than threat and punishment, or negative coercion. In the reward, the child senses the parent’s desire to control no less than in the punishment. The issue is the child’s sense of being forced, not the manner in which the force is applied. This was well illustrated in a classic study using magic markers.2 A number of children were screened to select some who showed a natural interest and inclination for playing with magic markers. Those who did were then divided into three different groups. For one group, there was no reward involved and no indication what to do with the markers. Another group was given a small reward to use the markers, and the third was promised a substantial reward. When retested sometime later, the group that had been most rewarded showed the least interest in playing with the magic markers, while the children who had been left uninstructed showed by far the greatest motivation to use them. Simple behaviorist principles would suggest it ought to have been the other way around, another illustration that behavioral approaches have no more than short-term efficacy. At work here, of course, was residual counterwill in response to positive coercion. In a similar experiment, the psychologist Edward Deci observed the behaviors of two groups of college students vis-à-vis a puzzle game they had originally all been equally intrigued by. One group was to receive a monetary reward each time a puzzle was solved; the other was given no external incentive. Once the payments stopped, the paid group proved far more likely to abandon the game than their unpaid counterparts. “Rewards may increase the likelihood of behaviors,” Dr. Deci remarks, “but only so long as the rewards keep coming... Stop the pay, stop the play.” We

276. Pour la nouvelle année. Je vis encore, je pense encore : il faut encore que je vive, car il faut encore que je pense. Sum, ergo cogito : cogito, ergo sum. Aujourd’hui je permets à tout le monde d’exprimer son désir et sa pensée la plus chère : et, moi aussi, je vais dire ce qu’aujourd’hui je souhaite de moi-même et quelle est la pensée que, cette année, j’ai prise à cœur la première — quelle est la pensée qui devra être dorénavant pour moi la raison, la garantie et la douceur de vivre ! Je veux apprendre toujours davantage à considérer comme la beauté ce qu’il y a de nécessaire dans les choses : c’est ainsi que je serai de ceux qui rendent belles les choses. Amor fati : que cela soit dorénavant mon amour. Je ne veux pas entrer en guerre contre la laideur. Je ne veux pas accuser, je ne veux même pas accuser les accusateurs. Détourner mon regard, que ce soit là ma seule négation ! Et, somme toute, pour voir grand : je veux, quelle que soit la circonstance, n’être une fois qu’affirmateur !

Reclama prezenta o familie „obișnuită” dezgustător de fericită în jurul mesei, la micul dejun: tatăl bronzat, mama tânără și frumușică, o fetiță, un băiețel, o lume de vis. Metaforic, am scuipat cu scârbă. Și totuși, în toate astea trebuie să existe și un pic de realitate, o aspirație spre ordine, armonie, în spatele dorinței meschine de a fi ca toți ceilalți, în spatele dorinței egoiste de a avea pe cineva care să-ți spele lucrurile, să-ți coasă nasturii, să-ți asigure urmași și să-ți gătească mâncăruri gustoase.

Mes žinom, kad mirsim - tiesą sakant, vien tą ir težinom apie savo ateitį. Visa kita yra tik spėliojimai, kurie dažniausiai nepasitvirtina. Kaip vaikai neįžengiamoj girioj kiūtinam apgraibom per gyvenimą, laimingi, kad nežinom, kas mums nutiks rytoj, su kokiais susidursime negandais, kokie šiurpūs išmėginimai mūsų laukia prieš patį šiurpiausią išmėginimą - Mirtį. Kartkarčiais apstulbę ryžtamės baikščiai prašnekinti savo likimą, bet atsakymo į klausimą negauname, nes žvaigždės per toli. Juo greičiau suprasime, kad mūsų likimas pareina nuo mūsų pačių, o ne nuo žvaigždžių, juo mums bus geriau. Laimę galime rasti tik patys savyje, nesitikėkite jos sulaukti iš kitų - laimės taip mažai, jog retas gali ja dalytis. Skausmą turime pakelti vieni - nesąžininga užkrauti jį kitam, vis tiek, ar tai būtų vyras, ar moteris. Kiekvienas iš mūsų turi pats savo jėgomis kvėpuoti ir kirsti iš paskutiniųjų, kaip pridera kovotojams, nes mes tokie ir esame gimę. Visi mes vieną dieną sulauksime taikos, - taikos, kuri bus garbinga net nugalėtajam, jeigu jis ištvėrė iki galo.

Prin metoda asocierii libere si prin tehnica de interpretare care i se adauga, psihanaliza reuseste sa faca un lucru care nu parea pre important din punct de vedere practic, dar care trebuia in realitate sa duca la o pozitie si o valorificare cu totul noi in evolutia stiintei. A devenit posibil sa se dovedeasca ca visurile au un sens si sa se ghiceasca acest sens. In antichitatea clasica, visurile erau considerate adesea previziuni ale viitorului; stiinta moderna nu voia sa auda de visuri, le lega de domeniul superstitiei, declarandu-le un simplu act «corporal», un soi de tresarire a vietii psihice, de altfel adormite. Parea sa fie exclusa posibilitatea ca un savant care a facut deja lucrari stiintifice serioase sa poata aparea ca un «interpretator de visuri». Dar din moment ce nu era luata in seama dispretuirea visului si era tratat ca un simptom nevrotic neinteles, ca o idee deliranta sau obsesiva care, indepartandu-se de continutul sau aparent, lua ca obiect al asocierii libere imaginile sale izolate, atunci se ajungea la un cu totul alt rezultat. Se ajungea prin urmatoarele asocieri ale celui care visa, la constientizarea unor ansambluri de ganduri care nu mai puteau fi numite absurde sau confuze, care corespuneau unui act psihic de mare valoare si ale carui vis manifest nu era decat o traducere deformata, trunchiata sau rau inteleasa, cel mai adesea o traducere in imagini vizuale. Aceste ganduri latente ale visului contineau sensul visului, continutul manifest al visului nefiind decat o iluzie, o fatada de unde putea pleca asocierea cu adevarul dar nu si interpretarea.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».

Kiek blogybių atsiranda dėl prabangos, pavydo, godumo svaigalų ir kitų panašių dalykų? Vis dėlto jie yra priimtini, nes valstybė negali jų uždrausti įstatymais, kad ir kokie ydingi bebūtų; todėl privalu dar daugiau suteikti sprendimo laisvės, kuri apskritai yra tikra dorybė ir niekaip negali būti uždrausta įstatymais. Be to, iš jos nekyla tokių nepatogumų, kurių (kaip tuoj parodysiu) valstybės pareigūnai negalėtų išvengti; jau nekalbu, kad ji yra būtina mokslo ir menų tobulėjimui, nes jie gali būti sėkmingai vystomi tik tų, kurie turi laisvą ir nevaržomą sprendimą.

I did it again, Robert Childan informed himself. Impossible to avoid the topic. Because it's everywhere, in a book I happen to pick up or a record collection, in these bone napkin rings -- loot piled up by the conquerors. Pillage from my people. Face facts. I'm trying to pretend that the Japanese and I are alike. But observe: even when I burst out as to my gratification that they won the war, that my nation is lost -- there's still no common ground. What words mean to me is a sharp contrast vis-à-vis them. Their brains are different. Souls likewise. Witness them drinking from English bone china cups, eating with U.S. silver, listening to Negro style of music. It's all on the surface. Advantage of wealth and power makes this available to them, but it's ersatz as the day is long. Even the I Ching, which they've forced down our throats; it's Chinese. Borrowed from way back when. Whom are they fooling? Themselves? Pilfer customs right and left, wear, eat, talk, walk, as for instance consuming with gusto baked potato served with sour cream and chives, old-fashioned American dish added to their haul. But nobody fooled, I can tell you; me least of all.

« Dans nos écoles on nous enseigne le doute et l’art d’oublier. Avant tout l’oubli de ce qui est personnel et localisé. » « — Personne ne peut lire deux mille livres. Depuis quatre siècles que je vis je n’ai pas dû en lire plus d’une demi-douzaine. D’ailleurs ce qui importe ce n’est pas de lire mais de relire. L’imprimerie, maintenant abolie, a été l’un des pires fléaux de l’humanité, car elle a tendu à multiplier jusqu’au vertige des textes inutiles. — De mon temps à moi, hier encore, répondis-je, triomphait la superstition que du jour au lendemain il se passait des événements qu’on aurait eu honte d’ignorer. » « — À cent ans, l’être humain peut se passer de l’amour et de l’amitié. Les maux et la mort involontaire ne sont plus une menace pour lui. Il pratique un art quelconque, il s’adonne à la philosophie, aux mathématiques ou bien il joue aux échecs en solitaire. Quand il le veut, il se tue. Maître de sa vie, l’homme l’est aussi de sa mort[30]. — Il s’agit d’une citation ? lui demandai-je. — Certainement. Il ne nous reste plus que des citations. Le langage est un système de citations. » Extrait de: Borges,J.L. « Le livre de sable. » / Utopie d’un homme qui est fatigué

Omul, desigur, luat ca fiinţă izolată ar putea fi fericit, dar omenirearea — niciodată. Tragedia omului constă în faptul că fost silit să devină omenire, sau că a prea târziu, când era era diferenţiat iremediabil în popoare, rase religii, stări si clase, în bogaţi şi săraci, în culţi şi inculţi. în stăpînitori şi stăpîniţi. Puneţi într-o singură turmă cai, lupi, oi, pisici, vulpi şi căprioare, urşi şi capre, închideţi-le in aceeaşi curte, siliţi-le să trăiască in această mulţime absurdă pe care o numiţi socială şi să respecte regulile vieţii sociale; va fi o turmă nefericită, nemulţumită, fatal sfîşiată de contradicţii, în care nici o făptură nu se va simţi acasă. Acesta este, in general, tabloul exact al turmei mari şi eterogene care se numeşte omenire (...)Am pus legea morală deasupra legii biologice. Am încălcat marea premiza naturala, care glăsuieşte că numai că societate omogena poate sa cunoască fericirea. Si această fericire realizabila a fost jertfită unui vis cu neputinţă de realizat: adică înfăptuirii unei singure omeniri, a unei singure orânduiri, la care să participe toți oamenii, toate popoarele, toate clasele şi păturile sociale. A fost o prostie mărinimoasă! Şi, în felul ei, o încercare lăudabilă a omului de a se ridica deasupra lui însuşi !

If we are lucky enough, as I am, to be from time to time in quite close contact with young people, they can sometimes make it easier to hang on to this notion when they function, as every person does vis-a-vis every other person they come up against, as a mirror. Always we are being reflected in the eyes of others. Are we silly or sensible, stupid or clever, bad or good, unattractive or sexy...? We never stop being at least slightly aware of, if not actively searching for, answers to such questions, and are either deflated or elated, in extreme cases ruined or saved, by what we get. So if when you are old a beloved child happens to look at you as if he or she thinks (even if mistakenly!) that you are wise and kind: what a blessing! It's not that such a fleeting glimpse of yourself can convert you into wiseness and kindness in any enduring way; more like a good session of reflexology which, although it can cure nothing, does make you feel like a better person while it's going on and for an hour or two afterwards, and even that is well worth having. The more frequent such shots of self-esteem are, the more valuable they become, so there is a risk - remote, but possible - of their becoming addictive. An old person who doesn't enjoy having young people in her life must be a curmudgeon, but it is extremely important that she should remember that risk and watch her step. Or he, his.

Harris doesn’t have a lot of conflicted feelings vis-à-vis the domestic sphere. I didn’t either until we had a baby. Harris and I were just two workaholics, fairly equal. Without a child I could dance across the sexism of my era, whereas becoming a mother shoved my face right down into it. A latent bias, internalized by both of us, suddenly leapt forth in parenthood. It was now obvious that Harris was openly rewarded for each thing he did while I was quietly shamed for the same things. There was no way to fight back against this, no one to point a finger at, because it came from everywhere. Even walking around my own house I felt haunted, fluish with guilt about every single thing I did or didn’t do. Harris couldn’t see the haunting and this was the worst part: to be living with someone who fundamentally didn’t believe me and was really, really sick of having to pretend to empathize—or else be the bad guy! In his own home! How infuriating for him. And how infuriating to be the wife and not other women who could enjoy how terrific he was. How painful for both of us, especially given that we were modern, creative types used to living in our dreams of the future. But a baby exists only in the present, the historical, geographic, economic present. With a baby one could no longer be cute and coy about capitalism—money was time, time was everything. We could have skipped lightly across all this by not becoming parents; it never really had to come to a head. On the other hand, sometimes it’s good when things come to a head. And then eventually, one day: pop.

Pastebėjau, kad didžiausios abejonės (už jas jau tapau pasmerkta, pasmerkta, pasmerkta 100 000 metų pragaruose) mane visada apima tuomet, kai esu pasiekusi ar bent jau bepasiekianti išsvajotą ramybę. Bet ar tikrai išsvajotą ramybę, o gal tik kokį vis subtilesnės ir subtilesnės saviapgaulės lygmenį?! Alanas Wattsas, buvęs anglikonų kunigas, vėliau tapęs vienu poetiškiausių dzenbudizmo skelbėjų Vakaruose, dažnai pateikdavo parabolę apie Mėnulį ir pirštą. Mėnulis jo prilyginamas tai Didžiajai Neįmenamybei, kuri vadinama Absoliutu, Dievu, Demiurgu, Viso, kas Esti, Esme, Šunjata, Vaiskiąja šviesa, Budos prigimtimi ir dar daugybe šventų, transcendentinių dalykų, į kuriuos rodo pirštas – bet kuri religinė doktrina. Parabolės moralas yra tas, kad dažniausiai rodantis pirštas yra supainiojamas su Mėnuliu arba net Juo palaikomas. Žmonės tik tą pirštą temato, į jį įsikimba, jį čiulpia jausdamiesi teisūs, ramūs ir saugūs. O Mėnulis šviečia kaip švietęs, bet į Jį jau niekas nė akių nebepakelia. Tik kartais beveik kiekvienas iš mūsų vis dėlto žvilgteli dangun ir Mėnulį išvysta. Ir apimta jį nuostaba, tikrų tikriausias apstulbimas, kaip galėjo to šviesulio nepastebėti anksčiau. Pirštas ištirpsta visa persmelkiančiame švytėjime, nes, pasak A. Wattso, religinė doktrina išnyksta, kai ji tampa tikrai reali ir veiksminga. Tą akimirką Mėnulį regėdamas žmogus staiga pamato visas savo paties sielos ir Visatos paslaptis. Atrodo, kad jis daugiau niekada nepamirš absoliutaus, lyg žaibas trenkusio aiškumo. Bet… dar po poros akimirkų visagalis žinojimas išsisklaido, pradingsta, lieka tik nenumalšinamas ilgesys.

Quand je vis avec mes semblables, ma pensée s'occupe d'eux si exclusivement, soit pour les aider à vivre bien, soit pour comprendre pourquoi ils vivent mal, que j'oublie absolument de vivre pour mon compte. Quand je m'aperçois que j'ai fait pour eux mon possible et que je ne leur suis plus nécessaire, ou, ce qui arrive plus souvent, que je ne leur suis bon à rien, j'éprouve le besoin de vivre avec ce moi intérieur qui s'identifie à la nature et au rêve de la vie dans l'éternel et dans l'infini. La nature, je le sais, parle dans l'homme plus que dans les arbres et les rochers; mais elle y parle follement, elle y est plus souvent délirante que sage, elle y est pleine d'illusions ou de mensonges. Les animaux sauvages eux-mêmes sont tourmentés d'un besoin d'existence qui nous empêche de savoir ce qu'ils pensent et si leurs obscures manifestations ne sont pas trompeuses. Dès qu'ils subissent des besoins et des passions, ils doivent les satisfaire à tout prix, et toute logique de leur instinct de conservation doit céder à cette sauvage logique de la faim et de l'amour. Où donc trouver, où donc surprendre la voix du vrai absolu dans la nature? Hélas, dans le silence des choses inertes, dans le mutisme de ce qui ne ment pas! la face impassible du rocher qui boit le soleil, le front sans ombre du glacier qui regarde la lune, la morne altitude des lieux inaccessibles, exercent sur nous un rassérénement inexplicable. Là, nous nous sentons comme suspendus entre ciel et terre, dans une région d'idées où il ne peut y avoir que Dieu ou rien, et, s'il n'y a rien, nous sentons que nous ne sommes rien nous-mêmes et que nous n'existons pas; car rien ne peut se passer de sa raison d'être.

Žmogus gyvena ne tik savo asmeninį gyvenimą kaip individas, bet, sąmoningai ar nesąmoningai, taip pat ir savo epochos, savo amžininkų gyvenimą, ir jeigu jis į bendruosius ir neasmeninius savo būties pagrindus net žiūri kaip į besąlygiškai duotus ir savaime suprantamus ir anaiptol nemano jų kritikuoti, kaip kad, sakysim, mūsų Hansas Kastorpas, tai vis dėl to labai galimas daiktas, kad jis vis tiek neaiškiai jaučia jų ydas ir jų poveikį savo moralinei savijautai. Atskiram žmogui gali iškilti visokiausių asmeninių tikslų, siekimų, vilčių, perspektyvų, iš kurių jis semiasi impulsų intensyvioms pastangoms ir veikalams; bet jeigu tai, kas neasmeniška aplink jį, pati gyvenamoji epocha, kad ir kokia iš paviršiaus judri, stokoja, iš esmės imant, bet kokių vilčių, bet kokių perspektyvų, jeigu ji leidžia jam slapta įžvelgti, kokia ji beviltiška, nieko nežadanti ir bejėgė, ir jeigu į visus, sąmoningai ar nesąmoningai iškeltus, bet vis dėlto kažkaip iškeltus klausimus, kokia yra paskutinė, daugiau negu asmeninė, absoliuti visų pastangų ir veikalų prasmė, atsakoma tik nykiu tylėjimu, tai kaip tik doriesiems žmonijos atstovams tokia padėtis bemaž neišvengiamai sukelia tam tikrą paralyžiuojamą poveikį, kuris per dvasinį ir moralinį individo pasaulį gali pasiekti ir jo fizinę bei organinę pusę. Idant žmogus, negavęs iš epochos patenkinamo atsakymo į klausimą „kam“, galėtų ryžtis darbams, prašokantiems įprastuosius, jam reikalinga arba moralinė vienatvė ir betarpiškumas, – o tokių savybių pasitaiko retai, ir jos yra herojiškos prigimties, – arba labai galinga vitalinė jėga. Nei vieno, nei kito Hansas Kastorpas neturėjo, ir todėl vis dėlto reikėtų jį pavadinti vidutinybe, tegul ir neužgaulia šio žodžio prasme.

Văzând în fapta lui jignire, Boierii şi-au ieşit din fire: „Vecinu-i fire prost crescută, Un farmazon, un om năuc: Bea roşul vin ca un haiduc, La doamne mâna nu sărută, Doar da şi nu, nicicând poftim” - îl osândiră unanim. În satul său, pe-aceeaşi vreme Un alt boier sosi-n vecini, Stârnind aidoma dileme La moşierii cei meschini. Vladimir Lenski se numeşte, Direct din Gottirsgen soseşte: Frumos şi tânăr şi poet, Lui Kant discipol, interpret, El din Germania ceţoasă Aduse roadele ştiinţei — S-aline greul suferinţei; Fiinţă-aprinsă, curioasă, Cu negrul păr adus pe spate Vorbea cu foc de libertate. Adică francmason, aici în sens de liber-cugetător. Ferit de tina infamiei, Cu sufletul cuprins de-ardoare, Credea-n căldura prieteniei Şi-n duioşie de fecioare. În inima-i ce ignoranţă! — Nutrea statornic o speranţă. Şi-a lumii larmă, strălucire îi răscoleau tânăra-i fire, împodobind ideea-n haină De reverii şi dulce vis; Scruta cu sufletul deschis în viaţă-un scop, în lume-o taină Ce-i frământa adânca minte, …Visând minuni, ţintind nainte! Credea el că un suflet mare Se va uni cu el, odată, Că chipul gingaşei fecioare L-aşteaptă undeva curată; Sau că amicii-s plini de zel Să poarte lanţuri pentru el, Să sfarme-n ţăndări braţul lor Ulciorul clevetirilor; Că-n viaţă sunt aleşi ai sorţii, Prieteni sfinţi ai omenirii, Ce hărăziţi sunt nemuririi, Cu veşnica văpaie-a torţii Şi cu raza ei de înnoire S-aducă-n lume fericire. Revolta şi compătimirea, iubirea binelui avea Şi-a slavei dulce pătimire De june-n sânge-i clocotea. El lira şi-o plimba cu sete Sub cerul lui Schiller şi Goethe Şi sufletu-i vibra patetic, Aprins de jarul lor poetic. Şi-a muzelor înaltă artă N-a ruşinat-o el nicicând. Şi nimeni de semeţu-i gând N-a fost în stare să-l despartă, De dorul sfânt al tinereţii Şi gingăşia simplităţii.

In 1517, few western Christians worried that Muslims might have a more convincing message to offer than Christianity or that Christian youth might start converting to Islam. The Turks were at the gate, it's true, but they weren't in the living room, and they certainly weren't in the bedroom. The Turks posed a threat to the physical health of Christians, but not to the spiritual health of Christianity. Muslims were in a different boat. Almost from the start, as I've discussed, Islam had offered its political and military successes as an argument for its doctrines and a proof of its revelations. The process began with those iconic early battles at Badr and Uhud, when the outcome of battle was shown to have theological meaning. The miracle of expansion and the linkage of victory with truth continued for hundreds of years. Then came the Mongol holocaust, which forced Muslim theologians to reexamine their assumptions. That process spawned such reforms as Ibn Taymiyah. Vis-a-vis the Mongols, however, the weakness of Muslims was concrete and easy to understand. The Mongols had greater killing power, but they came without an ideology. When the bloodshed wound down and the human hunger for meaning bubbled up, as it always does, they had nothing to offer. In fact, they themselves converted. Islam won in the end, absorbing the Mongols as it has absorbed the Turks before them and the Persians before that. ... The same could not be said of the new overlords. The Europeans came wrapped in certainty about their way of life and peddling their own ideas of ultimate truth. They didn't challenge Islam so much as ignore it, unless they were missionaries, in which case they simply tried to convert the Muslims. If they noticed Islam, they didn't bother to debate it (missionaries are not in the debating business) but only smiled at it as one would at the toys of a child or the quaint relics of a more primitive people. How maddening for the Muslim cognoscenti! And yet, what could Muslims do about it?

Augmentez la dose de sports pour chacun, développez l'esprit d'équipe, de compétition, et le besoin de penser est éliminé, non ? Organiser, organisez, super-organisez des super-super-sports. Multipliez les bandes dessinées, les films; l'esprit a de moins en moins d'appétits. L'impatience, les autos-trades sillonnées de foules qui sont ici, là, partout, nulle part. Les réfugiés du volant. Les villes se transforment en auberges routières; les hommes se déplacent comme des nomades suivant les phases de la lune, couchant ce soir dans la chambre où tu dormais à midi et moi la veille. (1re partie) On vit dans l'immédiat. Seul compte le boulot et après le travail l'embarras du choix en fait de distractions. Pourquoi apprendre quoi que ce soit sinon à presser les boutons, brancher des commutateurs, serrer des vis et des écrous ? Nous n'avons pas besoin qu'on nous laisse tranquilles. Nous avons besoin d'être sérieusement tracassés de temps à autre. Il y a combien de temps que tu n'as pas été tracassée sérieusement ? Pour une raison importante je veux dire, une raison valable ? - Tu dois bien comprendre que notre civilisation est si vaste que nous ne pouvons nous permettre d'inquiéter ou de déranger nos minorités. Pose-toi la question toi-même. Que recherchons-nous, par-dessus tout, dans ce pays ? Les gens veulent être heureux, d'accord ? Ne l'as-tu pas entendu répéter toute la vie ? Je veux être heureux, déclare chacun. Eh bien, sont-ils heureux ? Ne veillons-nous pas à ce qu'ils soient toujours en mouvement, toujours distraits ? Nous ne vivons que pour ça, c'est bien ton avis ? Pour le plaisir, pour l'excitation. Et tu dois admettre que notre civilisation fournit l'un et l'autre à satiété. Si le gouvernement est inefficace, tyrannique, vous écrase d'impôts, peu importe tant que les gens n'en savent rien. La paix, Montag. Instituer des concours dont les prix supposent la mémoire des paroles de chansons à la mode, des noms de capitales d'État ou du nombre de quintaux de maïs récoltés dans l'Iowa l'année précédente. Gavez les hommes de données inoffensives, incombustibles, qu'ils se sentent bourrés de "faits" à éclater, renseignés sur tout. Ensuite, ils s'imagineront qu'ils pensent, ils auront le sentiment du mouvement, tout en piétinant. Et ils seront heureux, parce que les connaissances de ce genre sont immuables. Ne les engagez pas sur des terrains glissants comme la philosophie ou la sociologie à quoi confronter leur expérience. C'est la source de tous les tourments. Tout homme capable de démonter un écran mural de télévision et de le remonter et, de nos jours ils le sont à peu près tous, est bien plus heureux que celui qui essais de mesurer, d'étalonner, de mettre en équations l'univers ce qui ne peut se faire sans que l'homme prenne conscience de son infériorité et de sa solitude. Nous sommes les joyeux drilles, les boute-en-train, toi, moi et les autres. Nous faisons front contre la marée de ceux qui veulent plonger le monde dans la désolation en suscitant le conflit entre la théorie et la pensée. Nous avons les doigts accrochés au parapet. Tenons bon. Ne laissons pas le torrent de la mélancolie et de la triste philosophie noyer notre monde. Nous comptons sur toi. Je ne crois pas que tu te rendes compte de ton importance, de notre importance pour protéger l'optimisme de notre monde actuel.

Assurément, si mon mal pouvait se guérir, ces gens le guériraient. C’est aujourd’hui mon jour de naissance ; et, de grand matin, je reçois d’Albert un petit paquet. En l’ouvrant, ce qui frappe d’abord mes yeux, c’est un des nœuds de rubans rosés que Charlotte portait, le premier jour où je la vis, et que depuis lors je l’avais quelquefois priée de me donner ; puis deux petits volumes in-douze, le petit Homère de Wetstein, édition que j’avais souvent désirée, pour.ne pas traîner à la promenade celle d’Ernesti. Voilà comme ils préviennent mes désirs, comme ils cherchent à me témoigner toutes les petites complaisances de l’amitié, mille fois plus précieuses que ces présents magnifiques, par lesquels la vanité du donateur nous humilie. Je baise ce nœud mille fois le jour, et, à chaque aspiration, je savoure le souvenir des félicités dont me comblèrent ce peu de jours heureux, passés pour jamais. Wilhelm, c’est comme cela, et je ne murmure point : les fleurs de la terre ne sont que des apparitions. Combien se flétrissent sans laisser aucune trace. Combien peu fructifient, et combien peu de ces fruits mûrissent ! Et pourtant il en est assez encore ; et pourtant…. ô mon frère…. pouvons-nous négliger les fruits mûrs, les mépriser, et, sans en jouir, les abandonner à la pourriture ?

13. ‘’Cel pe care mi-l arati, ce insemnatate are cate stie? E asemenea unui dictionar. Important este ceea ce este.’’ 14. ‘’ Si, una cate una, dintr-o contradictie invinsa in alta, ma indrept spre tacerea intrebarilor si astfel, catre fericire. O, limbutilor! Intrebarile au stricat atat de mult oamenii! Nebun cel care spera in raspunsul providentei! ‘’ 15. ‘’Iubesti fiindca iubesti! Nu exista ratiune pentru a iubi. ‘’ 16. ‘’Te folosesti de trecutul tau ca de o priveliste, marginita aici de un munte, dincolo de un fluviu si dispui in libertate de orasele viitoare, tinand seama de ceea ce exista. Iar daca ceea ce exista n-ar exista, ai inventa cu usurinta orase de vis, caci visului nimic nu-i rezista, dar vor fi nu numai usor de imaginat, ci si pierdute in arbitrar.’’ 17. ‘’ Iar desfraul se naste din spaima de a nu reusi sa fii…La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decat golul din oameni, caci ei sunt goi daca nu sunt ferestre inspre eternitate. Iata pentru ce in dragostea vulgara nu iubesti decat ceea ce-ti scapa, caci altfel vei fi satul si scarbit de placerea ta. ‘’ 18. ‘’Caci exista un timp al judecatii. Dar exista si un timp al devenirii.’’ 19. ‘’Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care adduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii commune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctual proprietatii, care este contrariul dragostei.’’ 20. ‘’De-abia v-a fost acordata dragostea si voi, intocmai ca in falsele voastre prietenii, transformati acest dar liber in servitute si robie si, din clipa in care sunteti iubiti, incepeti sa va simtiti lezati. Si va impuneti, pentru a aservi mai bine spectacolul suferintei voastre.’’ 21. ‘’Si-ti voi raspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare si simple, pe care intelepciunea m-a facut sa-l aflu, putin cate putin, de-a lungul vietii: ca a pregati viitorul nu inseamna decat a crea prezentul. Iar cei care urmaresc imagini indepartate, fruct al inventiei lor, se irosesc in utopia si himera.’’ 22. ‘’Din distrugere in distrugere, aluneci spre vanitate, caci ea ramane singura culoare posibila, atunci cand tot ce mai exista este doar reziduu ce nu te poate hrani. …Iata ca esti obligat, in pustiul tau, sa fii satisfacut de tine insuti, caci nu mai exista nimeni in afara ta. Si esti condamnat sa strigi de-acum inainte: ‘’Eu, eu, eu’’ in gol, si nu vei primi niciodata raspuns.’’ 23. ‘’Nu aceeasi este placerea pe care ti-o da un diamant fals si un diamant pur. Cea care tace in fata ta nu este aceeasi cu o alta, in profunzimea tacerii ei. Si nu vei fi niciodata inselat de la inceput…Ce inseamna diamantul daca nu este un bolovanis tare de scurmat, care-l ascunde? Ce inseamna o spade, daca nu exista dusmani? Ce inseamna o revenire fara absenta? Ce inseamna fidelitate daca nu exista tentatie?’’ 24. ‘’Am cautat si am gasit, caci spiritul nu doreste decat ceea ce poseda. A gasi inseamna a vedea. Si cum as putea cauta ceea ce pentru mine inca nu are sens? Ti-am spus, regretful dragostei inseamna dragoste. Nimeni nu sufera de dorinta a ceea ce nu concepe.'' 25. ‘’Nu incerca sa transformi omul in altceva decat este. Caci, fara indoiala, ratiuni puternice , impotriva carora nu poti sa faci nimic, il oblige sa fie asa cum este si nu altfel. Dar il poti transforma in ceea ce este, caci omul e greu de substanta. Tu esti cel care trebuie sa alegi din el ceea ce iti place. Si sa faci desenul a ceea ce ai ales, astfel incat sa para evident tuturor si lui insusi.’’ 26. ‘’Iata de ce nu am dusmani. In dusman vad prietenul. Iar el imi devine prieten. Iau toate partile. Nu am de ce sa schimb partile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Si aceeasi fiinta se poarta altfel.’’ 27. ‘’Umilinta inimii iti cere nu sa te umilesti, ci sa te deschizi. Aceasta este cheia transformarilor. Doar atunci poti sa daruiesti si sa primesti.’’ 28. ‘’Daca iubirea ta dispretuieste semnele iubirii sub pretextul de a atinge esenta, ea nu mai este decat vocabular.

The only genuinely photographic subjects are those which are violated, taken by surprise, discovered or exposed despite themselves, those which should never have been represented because they have neither self-image nor selfconsciousness. The savage - like the savage part of us - has no reflection. He is savagely foreign to himself. The most seductive women are the most selfestranged (Marilyn). Good photography does not represent anything: rather, it captures this non-representability, the otherness of that which is foreign to itself (to desire, to self-consciousness), the radical exoticism of the object. Objects, like primitives, are way ahead of us in the photogenic stakes: they are free a priori of psychology and introspection, and hence retain all their seductive power before the camera. Photography records the state of the world in our absence. The lens explores this absence; and it does so even in bodies and faces laden with emotion, with pathos. Consequently, the best photographs are photographs of beings for which the other does not exist, or no longer exists (primitives, the poor, objects). Only the non-human is photogenic. Only when this precondition is met does a kind of reciprocal wonder come into play - and hence a collusiveness on our part vis-a-vis the world, and a collusiveness on the part of the world with respect to us.

In the absence of expert [senior military] advice, we have seen each successive administration fail in the business of strategy - yielding a United States twice as rich as the Soviet Union but much less strong. Only the manner of the failure has changed. In the 1960s, under Robert S. McNamara, we witnessed the wholesale substitution of civilian mathematical analysis for military expertise. The new breed of the "systems analysts" introduced new standards of intellectual discipline and greatly improved bookkeeping methods, but also a trained incapacity to understand the most important aspects of military power, which happens to be nonmeasurable. Because morale is nonmeasurable it was ignored, in large and small ways, with disastrous effects. We have seen how the pursuit of business-type efficiency in the placement of each soldier destroys the cohesion that makes fighting units effective; we may recall how the Pueblo was left virtually disarmed when it encountered the North Koreans (strong armament was judged as not "cost effective" for ships of that kind). Because tactics, the operational art of war, and strategy itself are not reducible to precise numbers, money was allocated to forces and single weapons according to "firepower" scores, computer simulations, and mathematical studies - all of which maximize efficiency - but often at the expense of combat effectiveness. An even greater defect of the McNamara approach to military decisions was its businesslike "linear" logic, which is right for commerce or engineering but almost always fails in the realm of strategy. Because its essence is the clash of antagonistic and outmaneuvering wills, strategy usually proceeds by paradox rather than conventional "linear" logic. That much is clear even from the most shopworn of Latin tags: si vis pacem, para bellum (if you want peace, prepare for war), whose business equivalent would be orders of "if you want sales, add to your purchasing staff," or some other, equally absurd advice. Where paradox rules, straightforward linear logic is self-defeating, sometimes quite literally. Let a general choose the best path for his advance, the shortest and best-roaded, and it then becomes the worst path of all paths, because the enemy will await him there in greatest strength... Linear logic is all very well in commerce and engineering, where there is lively opposition, to be sure, but no open-ended scope for maneuver; a competitor beaten in the marketplace will not bomb our factory instead, and the river duly bridged will not deliberately carve out a new course. But such reactions are merely normal in strategy. Military men are not trained in paradoxical thinking, but they do no have to be. Unlike the business-school expert, who searches for optimal solutions in the abstract and then presents them will all the authority of charts and computer printouts, even the most ordinary military mind can recall the existence of a maneuvering antagonists now and then, and will therefore seek robust solutions rather than "best" solutions - those, in other words, which are not optimal but can remain adequate even when the enemy reacts to outmaneuver the first approach.

TOUZENBACH Si vous voulez. De quoi parlerons-nous ? VERCHININE De quoi ? Rêvons ensemble... par exemple de la vie telle qu’elle sera après nous, dans deux ou trois cents ans. TOUZENBACH Eh bien, après nous on s’envolera en ballon, on changera la coupe des vestons, on découvrira peut-être un sixième sens, qu’on développera, mais la vie restera la même, un vie difficile, pleine de mystère, et heureuse. Et dans mille ans, l’homme soupirera comme aujourd’hui : « Ah ! qu’il est difficile de vivre ! » Et il aura toujours peur de la mort et ne voudra pas mourir. VERCHININE, après avoir réfléchi. Comment vous expliquer ? Il me semble que tout va se transformer peu à peu, que le changement s’accomplit déjà, sous nos yeux. Dans deux ou trois cents ans, dans mille ans peut-être, peu importe le délai, s’établira une vie nouvelle, heureuse. Bien sûr, nous ne serons plus là, mais c’est pour cela que nous vivons, travaillons, souffrons enfin, c’est nous qui la créons, c’est même le seul but de notre existence, et si vous voulez, de notre bonheur. Macha rit doucement. TOUZENBACH Pourquoi riez-vous ? MACHA Je ne sais pas. Je ris depuis ce matin. VERCHININE J’ai fait les mêmes études que vous, je n’ai pas été à l’Académie militaire. Je lis beaucoup, mais je ne sais pas choisir mes lectures, peut-être devrais-je lire tout autre chose ; et cependant, plus je vis, plus j’ai envie de savoir. Mes cheveux blanchissent, bientôt je serai vieux, et je ne sais que peu, oh ! très peu de chose. Pourtant, il me semble que je sais l’essentiel, et que je le sais avec certitude. Comme je voudrais vous prouver qu’il n’y a pas, qu’il ne doit pas y avoir de bonheur pour nous, que nous ne le connaîtrons jamais... Pour nous, il n’y a que le travail, rien que le travail, le bonheur, il sera pour nos lointains descendants. (Un temps.) Le bonheur n’est pas pour moi, mais pour les enfants de mes enfants. TOUZENBACH Alors, d’après vous, il ne faut même pas rêver au bonheur ? Mais si je suis heureux ? VERCHININE Non. TOUZENBACH, joignant les mains et riant. Visiblement, nous ne nous comprenons pas. Comment vous convaincre ? (Macha rit doucement. Il lui montre son index.) Eh bien, riez ! (À Verchinine :) Non seulement dans deux ou trois cents ans, mais dans un million d’années, la vie sera encore la même ; elle ne change pas, elle est immuable, conforme à ses propres lois, qui ne nous concernent pas, ou dont nous ne saurons jamais rien. Les oiseaux migrateurs, les cigognes, par exemple, doivent voler, et quelles que soient les pensées, sublimes ou insignifiantes, qui leur passent par la tête, elles volent sans relâche, sans savoir pourquoi, ni où elles vont. Elles volent et voleront, quels que soient les philosophes qu’il pourrait y avoir parmi elles ; elles peuvent toujours philosopher, si ça les amuse, pourvu qu’elles volent... MACHA Tout de même, quel est le sens de tout cela ? TOUZENBACH Le sens... Voilà, il neige. Où est le sens ? MACHA Il me semble que l’homme doit avoir une foi, du moins en chercher une, sinon sa vie est complètement vide... Vivre et ignorer pourquoi les cigognes volent, pourquoi les enfants naissent, pourquoi il y a des étoiles au ciel... Il faut savoir pourquoi l’on vit, ou alors tout n’est que balivernes et foutaises. Comme dit Gogol : « Il est ennuyeux de vivre en ce monde, messieurs. »