Urc Quotes

Mă-ntorsei, deci, de la pârâul sfânt ca nou, asemeni plantei tinerele când nouă crește-n noul său vestmânt, curat și gata să mă urc la stele.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

- O, dar mătușă Polly, mătușă Polly, nu mi-ai lăsat deloc timp să... trăiesc, pur și simplu! - Să trăiești, copilă! Ce vrei să spui? Ca și cum n-ai trăi tot timpul! - O, bineînțeles că voi respira tot timpul în care voi face toate acestea, mătușă Polly, dar nu voi trăi. Respiri tot timpul atunci când dormi, dar nu trăiești. Vreau să spun, să trăiești - adică să faci ce vrei: să mă joc afară, să citesc, să urc pe dealuri, să vorbesc cu domul Tom, în grădină, și cu Nancy, și să aflu totul despre casele și oamenii de pretutindeni, de pe toate străzile frumoase pe care am venit ieri. Asta numesc eu să trăiești, mătușă Polly. Numai să respiri nu înseamnă să trăiești!

Unor astfel de oameni ma voi arta asa cum sunt 5. Dar cu ce folos vor ei lucrul acesta? Doresc cumva sa ma felicite, dupa ce vor fi aflat cit de mult m-am apropiat de Tine prin darul pe care Tu mi l-ai dat, si sa se roage pentru mine cind vor fi aflat cit de mult zabovesc sub povara greutatii mele? Ma voi arata lor, celor care sint in acest fel. Caci, o, Dumnezeule al meu, nu e putin lucru ca tie sa ti se aduca multumiri de catre multi dintre noi si sa-Ti se adreseze multe rugaciuni pentru noi. Sufletul lor fratesc sa iubeasca in mine ceea ce Tu le arati ca merita sa fie iubit, si sa deplinga ceea ce Tu le arati ca trebuie sa fie deplins. Acest lucru sa-l realizeze acel suflet fratesc, nu un altul din afara, nu al altor fii, a caror gura a grait desertaciune si a caror dreaptat este dreapta nedreptatii , ci sufletul acela fratesc, care, atunci cind ma aproba, se bucura de mine; dar care, atunci cind ma dezaproba, se intristeaza de mine: deoarece, fie ca ma aproba, fie ca ma dezaproba, acela ma iubeste. Unor asemenea oameni ma voi arata: cei care isi potrivesc respiratia cu mine in cele bune ale mele si care suspina cu mine in cele rele. Or, bunurile mele sint rinduielile Tale si darurile Tale; iar relele mele sint pacatele mele si judecatile Tale; sa-si potriveasca respiratia cu mine in unele, si sa suspine cu mine in celelalte, si cintul de preamarire si plinsul sa se urce pina la Tine din inimile fratesti, cadelnitele Tale. Iar Tu, o, Doamne, desfatat de mireasma templului Tau cel sfint, ai mila de mine dupa mare mila Ta , pentru numele Tau si, neparasind nicidecum cele pe care deja le-ai inceput, pune capat neajunsurilor mele. 6. Acesta este rostul marturisirilor mele, nu in ce fel voi fi fost eu, ci in ce fel sint acum, intrucit nu numai in fata Ta ma marturisesc intr-o tainica preamarire plina de cutremur si intr-o tainica jale plina de speranta, ci ma marturisesc chiar in urechile fiilor oamenilor care cred in Tine, ei, partasii bucuriilor mele si ai destinului meu muritor, in urechile concetatenilor mei si in ale celor care calatoresc cu mine in lumea aceasta, ale celor care au fost inaintea mea si ale celor care vin dupa mine, in ale tuturor celor ce-mi urmeaza pasii, si devin partasi la calea mea. Acestia sint robii Tai, fratii mei, cei pe care Tu ai voit sa-i numesti fiii Tai, stapinii mei, cei carora Tu ai poruncit sa le slujesc, daca vreau sa traiesc cu Tine si din Tine. Si cuvintul acesta al Tau ar fi fost putin pentru mine, daca el m-ar fi instruit vorbind doar, si nu ar fi mers inaintea mea lucrind. Iar eu fac acest lucru prin fapte si prin vorbe, savarsesc asta sub acoperamintul aripilor Tale ; sub amenintarea unei primejdii prea mari, daca sufletul meu n-ar fi fost pus sub acoperamintul aripilor Tale si daca slabiciunea mea nu Ti-ar fi cunoscuta. Eu sint mititel, dar Tatal meu traieste vesnic, si Ocrotitorul meu este potrivit pentru mine: caci acelasi este si Cel Care m-a nascut si Cel Care ma pazeste. Tu insuti esti toate bunurile mele, Tu, CeL Atotputernic, Tu CeL Care esti cu mine inainte ca eu sa fiu cu Tine. Asadar, ma voi arata unor astfel de oameni, carora Tu imi poruncesti sa le slujesc, nu cum am fost eu cindva, ci in ce fel am fost pina acum si inca sint. De altfel, nici eu nu ma judec pe mine insumi ; deci in felul acesta sa fiu ascultat.

De ce?” - întreabă și deștepții, și proștii. Proștii produc ceea ce aș numi ”de ce”-ul castrator, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde și care blochează orice înfăptuire eficientă: nu există soluție, dar se suspendă și bruma de soluție anterioară întrebării. E ca și cum ai spune: nu mă urc în lift până nu înțeleg cum funcționează. S-ar putea să urci toată viața pe scări...

Plictiseala de ceea ce este în permanent nou,plictiseala de a descoperi,sub falsa diferenţă dintre lucruri şi idei,perena identitate a totului,similitudinea absolută existentă între moschee,templu şi biserică,egalitatea dintre o cocioabă şi un palat,acelaşi corp structurat să fie un rege îmbrăcat sau un sălbatic gol puşcă,eterna concordanţă a vieţii însăşi,stagnarea dintre toate cele pe care le trăiesc numai prin faptul că se agită,mi-au trecut. Peisajele sunt nişte repetiţii.Repetiţii inutile şi angoasante.În timpul unei simple călătorii cu trenul mă împart inutil şi gust între neatenţia acordată peisajului şi neatenţia faţă de cartea care ar putea să mă distreze,dacă eu aş fi fost altul.Viaţa îmi produce un vag dezgust,iar mişcarea mi-l sporeşte. Plictiseala lipseşte doar din peisajele care nu există şi din cărţile pe care nicicând nu le voi citi.Pentru mine,viaţa este o somnolenţă care nu reuşeşte să urce la creier.O păstrez în libertate să pot să fiu trist în ea. Să călătorească,deci,cei care nu există!Pentru cei care nu sunt nimic,viaţa trebuie să fie o curgere,aşa cum viaţa este curgerea pentru un râu.Însă pe cei care gândesc sau simt,pe cei care sunt treji,oribila isterie a trenurilor,a automobilelor,a navelor nu-i lăsa nici să doarmă,nici să vegheze.

... coloana vertebrală a lungului manuscris... Fiecare fragment e o vertebră din coloana vertebrală a fricii, având în vârf, sprijinită pe mecanismul obscen al axisului înfipt în atlas, cupola de os în care m-am născut și din care nu există ieșire. Urc de-a lungul ei, mă cațăr pe oasele ei poroase, ..., îmi lipesc urechea de lama arcului vertebral și ascult: măduva curge în interior cu vuiet, ca o cascadă. Sus e marele bazin neural, sunt un castel de apă ce alimentează cu frică îndepărtatul cartier al trupului meu.

En la ebriedad le rodeaban mujeres, sombra, policía, viento. Ponía venas en las urces cárdenas, vértigo en la pureza; la flor furiosa de la escarcha era azul en su oído. Rosas, serpientes y cucharas eran bellas mientras permanecían en sus manos.

Un timp care curgea în sens contrar și care nu înceta niciodată să urce spre izvoarele sale. Un spațiu al cărui centru era acest leagăn al familiei spre care moartea ne aducea înapoi.

Daca ne intalnim pe aceeasi poteca, nu-mi face urcusul mai greu. Rucsacul meu poate sa para mai usor. Nu-mi pune pietre in el numai pentru ca il pot duce. Si, mai ales, nu-mi da branci. Eu o sa ma ridic si o sa urc din nou. Si o sa uit. Dar tu o sa tii minte.

Lacrima compasiunii se naște când devenim conștienți de rana urât mirositoare, ale cărei cauze și forme diferă de la om la om. O astfel de rană este, pentru unii, strădania lor de-o viață de a urca un munte, pentru a-și da seama, într-un târziu, că nu acela trebuiau să-l urce. Pentru alții, ea reprezintă abuzurile nerezolvate și netratate, suferite în copilărie. Iar pentru alții, rana poate fi o pierdere dureroasă, suferită în viață sau în iubire.

Se spune ca vestitul scriitor francez Victor Hugo obisnuia sa urce de cele mai multe ori la etajul de sus al omnibuzelor cu cai de la Paris, colindand astfel orasul de la un capat la altul si studiind comportamentul concetatenilor sai. Ieri am facut si eu acelasi lucru si am ajuns la concluzia ca foarte multi dintre concetatenii nostri istanbulezi circula pe strazi foarte neglijent, izbindu-se necontenit unii de altii, ca obisnuiesc sa arunce pe jos bilete, cornete de inghetata ori coceni de porumb, ca pietonii circula pe sosele, iar masinile pe trotuare si ca toti locuitorii orasului sunt foarte prost imbracati, nu atat din saracie, cat din lene si ignoranta. Daca vom circula pe strazi ori prin piete respectand regulile de circulatie, la fel ca in Occident, nu asa cum ne trece prin minte ori cum ne vine noua, vom scapa de haosul care domneste in jur. Daca o sa ma intrebati insa cate persoane din acest oras cunosc regulile de circulatie, asta este alta poveste.

Cel ce tinde sa urce mereu "mai sus" trebuie sa se astepte ca, intr-o buna zi, sa-l surprinda ameteala. Ce inseamna ameteala? Teama de a cadea? Dar cum se face ca ne cuprinde ameteala chiar atunci cand ne aflam pe o belvedere prevazuta cu o balustrada solida? Ameteala e altceva decat teama de a cadea. E vocea golului de sub noi, care ne atrage, ne ispiteste, trezind in noi dorinta caderii, careia ne impotrivim apoi, cu teama.

Pe acești îngeri i-am chemat. Și tuturor, făpturi mari și frumoase, le-am vorbit blând, în șoaptă, ca să nu-i sperii și am vrut să le povestesc mari întâmplări , dar ochii lor erau goi și nu înțelegeau ce le spuneam și nici nu păreau să audă și tăceau. Și atunci, văzându-i așa, le-am dat semne de bunăvoință și de dragoste și, mâhnit, am înhămat caii negri la carul de umbră și i-am îmbiat, prin semne, să urce, și m-am uitat după ei cum plecau.

Unii ar vrea sa urce Golgota cu limuzina. Nu se poate. Golgota se urca in genunchi.

De ce trebuie sa cad din cauza gravitatiei de sus in jos, cand pot sa cad de jos in sus, si atunci incep sa urc?