“
Ai ținut vreodată un ficat de vacă în mână? E doar o halcă de carne care, atunci când tragi de ea, se frânge, se rupe în bucăți, se sfâșie, iar pe mâini ești plin de sânge și miroase a sfârșit. Așa îți simți sufletul când sufletul celuilalt urmează să te topească în el și când îți dai seama că este singurul moment în care ai șansa să te salvezi. Cu cât aștepți mai mult să te ajute celălalt și să provoace el desprinderea, cu atât îi dai timp să se lege mai profund. Atâta cât îi este bine, nu înțelege de ce-ar trebui să iasă din tine. Mai mult decât atât, când i-ai permis să te locuiască atâta timp fără mari pretenții, de ce te miră când reacționează la tăierea gazelor, a curentului, a apei? Omul, prin natura lui, are instinct de supraviețuire.
Am existat în nevoia de a mă dărui necondiționat, fără întreruperi, fără oboseală, fără rutină, nevoia de a escalada noi și noi taine... Numai iubirea este capabilă să te facă să-ți dorești doar infinitul dintr-un singur om, să nu abdici când nu primești ceea ce aștepți, să ai răbdare să descoperi că nu există limită în suflet, să fii atent, să fii viu. Când o rană a făcut coajă și nu mai ai răbdare să se vindece și să cadă singură, începi să tragi și doare. Când e vorba despre suflet, durerea nu încape în cuvinte. Simți că te sfărâmi, că devii lichid, că nu te mai definești. Sunt secunde în care te întrebi dacă mai trăiești sau nu mai trăiești, dacă ești în plan real sau deja ai trecut dincolo, secunde de delir în care dorul de celălalt, iubirea de celălalt, amintirea te copleșesc. Reușeam cu greu și doar uneori să ies din starea asta și numai prin rugăciune. Începeam să spun toate rugăciunile pe care le știam, fără ordine, haotic, cu patimă și cu dorința de a-mi opri gândul în care celălalt mă invada. Făceam des astfel de crize și mă prindeau în cele mai ingrate ipostaze. De multe ori eram în public și trebuia să-mi iau instant un zâmbet de plastic, comandat special pentru păpușa pe care o interpretam. Reușeam să trec cu durerea neobservată. Zâmbetul era de calitate, iar oamenii din jur neatenți sau preocupați de sine. Intensitatea măcelului desprinderii de celălalt scade cu timpul, cu cât insiști în rugăciunea eliberării. Dacă ai suficienți pereți în care să lovești, așternuturi pe care să le rozi, parcări în care să pui mașina pe avarii și să plângi în hohote sau colțuri cu icoane în care să urli până îl asurzești pe Dumnezeu: „De ce? De ce? De ce?”... Ești unu la unu cu durerea și la un moment dat lași loc lucidității să se instaleze, te dai jos din tine, te cațări pe acoperișul sufletului tău și te privești. Când reușești să faci prima dată asta, îți dai seama că ești foarte departe de ceea ce credeai tu că trăiești, că suferința ta nu e nici pe departe marea suferință a lumii, că problema ta nu e nici pe departe cea mai mare problemă a universului și că, indiferent cât doare, trebuie să doară, căci este întârzierea ta, e un timp mort, fără viață, pe care ți l-ai permis să-l trăiești în non-acțiune și pe care acum vrei să-l extirpi.
”
”