Ultima Quotes

Singura clipă care contează cu adevărat este ultima. Atunci când trebuie să răsufli ușurat și să nu-ți pară rău după nimic.

I made strength from everything that had happened to me, so that in the end even the final tragedy could not defeat me. And that is what Ultima tried to teach me, that the tragic consequences of life can be overcome by the magical strength that resides in the human heart. --Antonio

Quali occhi dovrei cercare per trovare l’ultima risposta irragionevole?

It is because good is always stronger than evil. Always remember that, Antonio. The smallest bit of good can stand against all the powers of evil in the world and it will emerge triumphant.

I had been afraid of the awful presence of the river, which was the soul of the river, but through her [Ultima] I learned that my spirit shared in the spirit of all things.

Femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie, trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei.

Understanding comes with life. As a man grows he sees life and death, he is happy and sad, he works, plays, meets people - sometimes it takes a lifetime to acquire understanding, because in the end understanding simply means having sympathy for people.

It seemed the more I knew about people the more I knew about the strange magic hidden in their hearts.

Ultima came to stay with us the summer I was almost seven. When she came the beauty of the llano unfolded before my eyes, and the gurgling waters of the river sang to the hum of the turning earth. The magical time of childhood stood still, and the pulse of the living earth pressed its mystery into my living blood.

Omnes vulnerant; ultima necat. I remember the phrase from high school Latin class, although not because I excelled at the language. In fact, I was terrible at it. I remember only because it sent a chill through me when I first learned what it meant. All hours wound; the last one kills.

Bunătatea adevărată este neapărat inteligenţă şi imaginaţie

Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, şi să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.

De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri.

Y con un suspiro, dana la señora de la torre, la dama del dragon, la ultima kim-Shannay, abandono el mundo de los vivos

The sun was good. The men of the llano were men of the sun. The men of the farms along the river were men of the moon. But we were all children of the white sun.

I think that if there is a hell it's just a place where you're left all alone, with nobody around you. Man, when you're alone you don't have to burn, just being by yourself for all of time would be the worst punishment the Old Man could give you

Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta neîntrerupta, încare eram vesnic de veghe, cu toate simturile la pânda, gata sa previu orice pericol.

The germ of creation lies in violence.

Nelinişte metafizică? Nelinişte metafizică e ...să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.

Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.

Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima!

Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!

Infine (sì, di nuovo un'ultima volta) devo ringraziare quel rompiscatole del mio amico a quattro zampe, senza il quale non ci sarebbe questo libro. Sarebbe felice di sapere che il suo debito per tutti i materassi strappati, le pareti sventrate e gli oggetti di valore inghiottiti è stato adesso pienamente saldato.

Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.

Always have the strength to live. Love life, and if despair enters your heart, look for me in the evenings when the wind is gentle and the owls sing in the hills, I shall be with you-

«Signore», disse Morton. «Il primo chiodo della vostra bara». «Spero sia di oro massiccio, l’ultima volta che li ho ordinati me li hanno consegnati in un’assurda lega a cui non voglio nemmeno pensare». Bryce Vandemberg, che stava esaminando un certo numero di elaborati vasi di marmo, si voltò verso la soglia dove Sophia, poco dietro Morton, gli rivolse un inchino compito. «Oh, ma si riferisce a te», Bryce inarcò un sopracciglio. «Deve essere arrivata la fine del mondo se Morton si è messo a fare dell’umorismo».

Sometimes a man has to cry. Even if he is a man.

Any land will flow with milk and honey if it is worked with honest hands!

A [real] man does not flee from truth

Perhaps the best god would be like a woman, because only women really knew how to forgive.

La prima e l'ultima pagina di un libro.

And that is what Ultima tried to teach me, that the tragic consequences of life can be overcome by the magical strength that resides in the human heart.

There are many gods . . . gods of beauty and magic, gods of the garden, gods in our own backyards, but we go off to foreign countries to find new ones, we reach to the stars to find new ones--. . . . The god of the church is a jealous god; he cannot live in peace with other gods.

Good is always stronger than evil. Always remember that...The smallest bit of good can stand against the powers of evil in the world and it will emerge triumphant.

With favoring winds, o'er sunlit seas, We sailed for the Hesperides, The land where golden apples grow; But that, ah! that was long ago. How far, since then, the ocean streams Have swept us from that land of dreams, That land of fiction and of truth, The lost Atlantis of our youth! Whither, ah, whither? Are not these The tempest-haunted Orcades, Where sea-gulls scream, and breakers roar, And wreck and sea-weed line the shore? Ultima Thule! Utmost Isle! Here in thy harbors for a while We lower our sails; a while we rest From the unending, endless quest.

Quel che abbiamo letto di più bello lo dobbiamo quasi sempre a una persona cara. Ed è a una persona cara che subito ne parleremo. Forse proprio perché la peculiarità del sentimento, come del desiderio di leggere, è il fatto di preferire. Amare vuol dire, in ultima analisi, far dono delle nostre preferenze a coloro che preferiamo. E queste preferenze condivise popolano l'invisibile cittadella della nostra libertà. Noi siamo abitati da libri e da amici.

L’odio è una sanguisuga: la cosa che si appiccica alla pelle di una persona; che se ne nutre e prosciuga la linfa dallo spirito. Cambia una persona, e non se ne va finché non le ha succhiato via l’ultima goccia di pace.

I had seen beauty, but the beauty had burdened me with responsibility.

Le persone non nascono tutte uguali. È una grande verità che scoprii a quattro anni. La mia prima e ultima, amara delusione.

Ad un certo punto della vita non è la speranza l’ultima a morire, ma il morire è l’ultima speranza.

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta neîntrerupta, în care eram vesnic de veghe, cu toate simturile la pânda, gata sa previu orice pericol.

Dragostea nu e idilică ci are o drojdie grea de amărăciune.

Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi când trupul a îngheţat pentru totdeauna ― îi dădea şi ei puterea să mai aştepte şi să stăruiască...

Where did you get Ultima’s name?” many ask me. “That was her name when she came to me,” I answer. From that first fortuitous meeting I have trained myself to act as a dream catcher. I don’t seek characters, they seem to come to me asking me to tell their stories.

Domani, domani e domani, avanza a poco a poco, giorno dopo giorno, verso l’ultima sillaba del copione, e tutti i nostri ieri avranno illuminato a degli sciocchi la polverosa via della morte. Spegniti, spegniti, breve candela! La vita non è che un’ombra che cammina, un povero attore che si pavoneggia e si agita su un palcoscenico per il tempo a lui assegnato, e poi nulla più s’ode: è un racconto narrato da un idiota, pieno di rumori e strepiti che non significano nulla.

YOU You are that song that plays rarely on the radio, But when it does I have to sing it out loud… You are the water that formed a puddle on a rainy day,that I played in, When I was only eight years old. You are the first snowfall of the season, And the reason I like the morning... You’re a single seashell that washed up onto the shore. You are my set of old medals Hidden deep in a drawer… You are the sun, the moon, the stars, and all the planets. You are the first breath of a baby just born. Eres una dandelion que encuentro, I pull, make a wish, then blow. You are the sunrise that I tried to paint after I woke up in Eilat. You give the nights its meaning… to dream, while others just sleep. You are my 3rd grade valentine, Read, frayed and loved a thousand times. Eres perfección envuelto en humildad… Eres oro, plata, y diamantes… Eres mi querido viejito Pooh, que nunca lo abandonare. You are my first time driving my brother’s Impala, When I was just fourteen. You are the name hidden deep inside my name… And I’m the fingers interlaced with yours. Eres el PS: I love you at the end la carta, Y yo soy el PS: I love you too. Somos el principio, el medio y la ultima palabra De mi libro final. Eternamente nosotros, nosotros, nosotros… Porque nosotros siempre es mejor Que solamente… yo… YOU

Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică?

Nunca se te olvida la cara de quien es tu ultima esperanza

Prea târziu" este doar la ultima bătaie a inimii, dar că nimic nu trebuie amânat până atunci deoarece nu știi niciodată când ajungi la capătul vieții.

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

Pe oameni tocmai asta-i măsoară, ultima atitudine! filozofa Dominic. O singură dată ai prilejul să fii superb. Viaţa e stupidă, iremediabil stupidă. Nu întâlneşti în jurul tău decât iluzii şi regrete. Sunt obosit de privirile care se agaţă de trecut sau de viitor ca să-şi suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumuseţea? [...] În sfârşit, numai moartea îţi dă prilejul unei atitudini estetice. Ultimul spectacol e singurul interesant. Pentru acest spectacol te plictiseşti destul toată viaţa.

Ho da poco scoperto che la mia amica Mary, quando finisce un libro, fa passare qualche giorno prima di cominciarne un altro - vuole dare all'ultima lettura un po' più di respiro, prima che venga soffocata dalla prossima. È una cosa sensata, e mi sembra una linea di comportamento assolutamente lodevole. Noi che leggiamo nevroticamente, tuttavia - per scongiurare la noia e il timore dell'ignoranza e della nostra morte imminente - non possiamo permetterci di farlo.

Niciodată nu am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.

Se vuoi fare un passo in avanti, devi perdere l'equilibrio per un attimo.

Ho passato la vita a desiderare che fosse la persona giusta. Il guaio è che una persona non diventa giusta solo perché tu lo desideri.

Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.

Inert, ca un manechin, și dezgustat, mă lăsam sărutat de buze fade, iar ei erau așa de plini de bucuria lor, că nici nu băgau de seamă dezgustul meu.

Am privit după atâtea femei frumoase în viața mea și nici una, până la capăt, nu m-a înțeles.

Nu vedeam rostul pentru care ar trebui să învăţ despre lucruri pe care le creaseră alţii, atât timp cât şi eu mă simţeam în stare să creez pe cont propriu. Aveam o credinţă specială legată de artă, şi anume că viaţa fiecăruia dintre noi este materialul pe care ne putem desfăşura liber imaginaţia. Eu eram propria mea operă de artă - şi cât eram de reuşită ! „

Al boia che lo invita a togliersi il farsetto dice: "Non parlarmi in modo così gelido; già ho la voce rauca./ Non vorrei prendere altro freddo, sai./ Indica il ceppo; qui non ci sono stato mai". E quando quello precisa "Dal lato oriente, signore" Moro dice la su ultima battuta: "Oriente, sia./ Andiamo a spirare; fatto quello, il sonno riposo mi dia./ Qui muore l'allegria di More. E a buona ragione:/ Con la vita fragile delle carne, muore anche il buffone./ Non un occhio saluti questo mio tronco con una lacrima amara. /La nostra nascita al cielo deve essere così, senza paura".

The Tide Rises, The Tide Falls The tide rises, the tide falls, The twilight darkens, the curlew calls; Along the sea-sands damp and brown The traveller hastens toward the town, And the tide rises, the tide falls. Darkness settles on roofs and walls, But the sea, the sea in the darkness calls; The little waves, with their soft, white hands, Efface the footprints in the sands, And the tide rises, the tide falls. The morning breaks; the steeds in their stalls Stamp and neigh, as the hostler calls; The day returns, but nevermore Returns the traveller to the shore, And the tide rises, the tide falls.

Totul e provizoriu: Dragostea, arta, planeta Pământ, voi, eu. Moartea e atât de inevitabilă, încât îi ia pe toți prin surprindere. Cum poți ști dacă ziua asta nu e ultima? Crezi că ai tot timpul. Și, pe urmă, dintr-odată, s-a zis, te îneci, sfârșitul timpului regulamentar. Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă.

Si indrazneala cu care Nietzsche rostea lucrurile! Incredibil! Sa spui ca speranta e cel mai mare rau! Ca Dumnezeu a murit! Ca adevarul este o greseala fara de care nu putem trai! Ca dusmanii adevarului nu sunt minciunile, ci convingerile! Ca rasplata ultima a celui mort este ca nu va mai muri! Ca medicii nu au nici un drept sa deposedeze un om de moartea sa! Ganduri malefice! Il contrazisese pe Nietzsche la fiecare dintre ele. Si totusi, era o falsa polemica: in adancul inimii, el stia ca Nietzsche are dreptate.

Per sapere se un sogno è giusto bisogna prima rinnegarlo, affinché la vita te lo restituisca per sempre con una rivelazione improvvisa.

Che senso ha crescere, se non puoi lasciarti indietro le ferite, le crepe, le maledette insicurezze?

Adesea excesul de precizare duce la confuzii - e asta una din ciudățeniile logicii.

Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele.

Dacă ar exista un acces direct la bucuria mistică, la jubilarea în Divinitate - fără a fi silit să parcurgi drumul spinos al experienței întregi și toate antecedentele chinuitoare ale extazului -, atunci soluția terestră a fericirii ar fi la îndemâna oricui. Cum un astfel de acces nu există, suntem condamnați a urca o scară, fără a-i atinge vreodată ultima treaptă.

SOCRATE Come va ad Atene? MENIPPO Molti giovanotti dicono di far filosofia, e a giudicare dai vestiti e dal modo di camminare, si tratterebbe di sommi filosofi! SOCRATE Ah, ne ho visti tanti davvero! [...] E di me che pensano? MENIPPO In questo, Socrate, sei un uomo fortunato. Tutti credono infatti che tu sia un uomo ammirevole, e tu sappia tutto, e per giunta senza sapere nulla! Quest'ultima cosa, però, penso che sia vera. SOCRATE Anch'io glielo dicevo sempre, ma loro credevano che si trattasse di un'ironia! (Dialoghi dei morti, 6, Menippo ed Eaco)

Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devie sonor, și așa mai departe.

Hay una literatura para cuando estás aburrido. Abunda. Hay una literatura para cuando estás calmado. Esta es la mejor literatura, creo yo. También hay una literatura para cuando estás triste. Y hay una literatura para cuando estás alegre. Hay una literatura para cuando estás ávido de conocimiento. Y hay una literatura para cuando estás desesperado. Esta ultima es la que quisieron hacer Ulises Lima y Belano.

The body is not important. It is made of dust; it is made of ashes. It is food for the worms. The winds and the waters dissolve it and scatter it to the four corners of the earth. In the end, what we care most for lasts only a brief lifetime, then there is eternity. Time forever. Millions of worlds are born, evolve, and pass away into nebulous, unmeasured skies; and there is still eternity. Time always. The body becomes dust and trees and exploding fire, it becomes gaseous and disappears, and still there is eternity. Silent, unopposed, brooding, forever… But the soul survives. The soul lives on forever. It is the soul that must be saved, because the soul endures.

The orange of the golden carp appeared at the edge of the pond. . . . We watched in silence at the beauty and grandeur of the great fish. Out of the corners of my eyes I saw Cico hold his hand to his breast as the golden carp glided by. Then with a switch of his powerful tail the golden carp disappeared into the shadowy water under the thicket.

„Noaptea aceasta era specială, era ca ultima femeie, care-și lăsa urma de parfum acolo unde începuse amorul – în gând. Scurtă, fugară și, ca orice iubită de împrumut, era carnală. Nu-mi cerea să-i ofer iubire, jurăminte și cuvinte dulci. Știa de ce fel de resurse dispunea, știa ce trebuia să facă și știa în cât timp să dispară până-n zori. Noaptea aceasta purta ceas la mână. Nu voia nimic de la mine și îmi era atât de dragă, pentru că, astfel, îmi aparțineam mie însumi mai mult. Delicat, îmi atinse pielea rece și își lipi buzele fierbinți de vis, cu patosul unei nebunii trecătoare. Mă sărută-n gând, furându-mi respirația și m-am trezit rostind două cuvinte de somnambul, nu „te iubesc!”, ci... „noapte bună!“ Știam amândoi că se va sfârși. Ea nu era fidelă, în caz contrar nu și-ar împărți trupul între duminică și luni. O îmbrăţişam cu drag, căci nu o voi revedea nicicând. I-am păstrat, în gând, urma de ruj și parfumul.

ーEscribí algo para ti, ーla corrigió con una sonrisa y comenzó a tocar. Ella escuchó emocionada; comenzó lento, sencillo, su control sobre el arco producía un sonido armónico. La melodía la lleno tan fresca y dulce como el agua, tan esperanzadora y adorable como un amanecer. Miró a sus dedos fascinada por el movimiento tan exquisito que hacia que las notas salieran del violín. El sonido se volvió mas profundo conforme el arco se movía mas rápido, el antebrazo de Jem se desplazaba hacia adelante y atrás, su delgado cuerpo parecía difuminarse con el movimiento de su hombro. Sus dedos se deslizaban cuidadosamente arriba y abajo, el tono de la música profundizó, como nubes de tormenta reuniéndose en un horizonte brillante, un río que se convertía en torrente. Las notas se estrellaban a sus pies aumentando el sonido, el cuerpo entero de Jem parecía moverse en sintonía con los sonidos que emanaban del instrumento, a pesar de que ella sabia que sus pies se encontraban firmes en el suelo. Su corazón encontró la paz con la música, los ojos de Jem estaban cerrados, las comisuras de sus labios mostraban un gesto de dolor. Una parte de ella quería correr a sus pies, rodearlo con sus brazos; la otra otra parte no quería que se detuviera la música, el hermoso sonido de él. Era como si él hubiera tomado su arco utilizándolo como un pincel para pintar, creando un lienzo en el cual su alma se muestra claramente. Cuando las ultimas notas se alzaron más y más alto, llegando a tocar el paraíso, Tessa estuvo consciente de que su rostro estaba húmedo, pero no fue hasta que la ultima nota dejo de sonar y él bajo el violín cuando se dio que estaba llorando.

Avendo perso uno degli inseguiti, Ivan concentrò la sua attenzione sul gatto, e vide quello strano animale avvicinarsi al predellino del vagone di testa del tram A immobile alla fermata, spingere via con insolenza una donna, afferrare la maniglia e tentare perfino di dare una moneta da dieci copeche alla bigliettaria attraverso un finestrino aperto per l'afa. Il comportamento del gatto sbalordì talmente Ivan da lasciarlo immobile davanti alla drogheria sull'angolo; e subito una seconda volta, ma con molta più forza egli fu sbalordito dal comportamento della bigliettaria. Questa, non appena vide il gatto che saliva sul tram, gridò con una rabbia che la scuoteva tutta: - È vietato ai gatti! È vietato portare gatti! Passa via! Scendi, se no chiamo la polizia! Né la bigliettaria né i passeggeri furono colpiti dalla cosa principale: non dal fatto che un gatto salisse sul tram, questo poteva ancora passare, ma dal fatto che volesse pagare il biglietto! Il gatto si dimostrò animale non soltanto solvibile, ma anche disciplinato. Alla prima sgridata della bigliettaria cessò l'attacco, si staccò dal predellino e si sedette alla fermata, soffregandosi i baffi con la monetina. Ma non appena la bigliettaria diede il segnale e il tram si mosse, il gatto si comportò come chiunque sia cacciato da un tram, sul quale deve viaggiare per forza. Dopo essersi lasciato passare davanti tutte e tre le vetture, balzò sulla parte posteriore dell'ultima, si afferrò con la zampa a un tubo che usciva dal veicolo e filò via, economizzando in tal modo il prezzo della corsa.

Vedere il lato bello, accontentarsi del momento migliore, fidarsi di quest’abbraccio e non chiedere altro perché la sua vita è solo sua e per quanto tu voglia, per quanto ti faccia impazzire non gliela cambierai in tuo favore. Fidarsi del suo abbraccio, della sua pelle contro la tua, questo ti deve essere sufficiente, lo vedrai andare via tante altre volte e poi una volta sarà l’ultima, ma tu dici, stasera, adesso, non è già l’ultima volta? Vedere il lato bello, accontentarsi del momento migliore, fidarsi di quando ti cerca in mezzo alla folla, fidarsi del suo addio, avere più fiducia nel tuo amore che non gli cambierà la vita, ma che non dannerà la tua perché se tu lo ami, e se soffri e se vai fuori di testa questi sono problemi solo tuoi; fidarsi dei suoi baci, della sua pelle quando sta con la tua pelle, l’amore è niente di più, sei tu che confondi l’ amore con la vita.

E nevoie de un dușman ca să-i dai poporului o speranță. Cineva a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfășoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor. Identitatea națională este ultima resursă a dezmoșteniților. Or, simțul identității se întemeiază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetățenesc. Dușmanul e prietenul popoarelor. E nevoie oricând de cineva demn de a fi urât ca să te simți justificat în propria-ți mizerie. Ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situație anormală.

Tu ancora non puoi sapere dove approderai. Ma chi incomincia a cercare ciò che ama finirà sempre per amare ciò che trova. Ti metti in cammino verso Est e magari raggiungi l'Ovest. Non è importante adesso. L'importante è mettersi in cammino. Altrimenti non arriverai da nessuna parte. E passerai il resto della tua vita a disprezzarti per ciò che avresti potuto essere e non sei stato. La meta iniziale del viaggio rappresenta solo lo stimolo per partire

La origine inteligența n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas și azi același lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele, le contrazice fundamental și inteligența. Înafară de un număr infim de perverși - dacă o fi existând cu adevărat - nimeni nu poate face răul, dacă inteligența lui nu-i priește asta.

Un bel libro, Marcus, non si valuta solo per le sue ultime parole, bensì sull'effetto cumulativo di tutte le parole che le hanno precedute. All'incirca mezzo secondo dopo aver finito il tuo libro, dopo averne letto l'ultima parola, il lettore deve sentirsi pervaso da un'emozione potente; per un istante, deve pensare soltanto a tutte le cose che ha appena letto, riguardare la copertina e sorridere con una punta di tristezza, perché sente che quei personaggi gli mancheranno. Un bel libro, Marcus, è un libro che dispiace aver finito.

Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceasta neputinta dea îndura necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece înainte. Cred ca acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.

O cuprinse in brate; parca nu auzise. - Eva, o sa-ti simt lipsa! - Atunci de ce pleci? Îl simti ca se duce departe, de unde poate venise adineauri. - Nu stiu; mi-e teama sa nu ma transform in copac. (Nu glumea, nici nu parea nebun.) Mi-e teama de limitarile spatiului. Trebuie sa plec repede, si mereu, sa ma apar! Nu-l intelegea si nici nu credea ca trebuie sa-l inteleaga. Isi pregatise si ultima miza: - Ia-ma cu tine! Nu-i raspunse; din departarile intunecate unde se chinuise ajungea iar la lumina, in mijlocul camerei. O privea si o adulmeca, mirat de ceea ce gasea iarasi nou in pielea curata, aurita de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, cum ar fi fost incarcata de electricitate. Tacerea o facu sa spere; in inima incepeau sa i se lipeasca la loc firele rupte si nu indraznea sa spuna nimic, inainte de a simti ca sudura e trainica. Trebuie sa umble incet cu speranta ei, sa n-o destrame.

-Nu voi pleca. Raman. Ce vrei? Te-am indragit. Te-am indragit pentru ca esti prost, imaparate. Wilczur zambi. -Prost... repeta. -Da. In vremurile de astazi, cand mintea exista numai pentru a face rau, ce este prostia daca nu cel mai de pret bun? Si ce este binele daca nu intelepciune? Viata devine un paradox. Atunci poate intelept e si faptul ca tu, carissime, traiaesti pentru a aduce fericire altora. -Poate ca pentru asta am fost facut, spuse Wilczur dus pe ganduri. -Tu traiesti pentru altii, altii pentru ei insisi, numai eu nu stiu pentru cine si pentru ce traiesc... De ani de zile caut raspunsul, il caut pe fundul fiecarei sticle. Si nu-l gasesc... Se vede ca nu nimeresc sticla potrivita. Dar nu-ti fie teama! Vine si randul ei... Am s-o gasesc si in ultima inghititura voi afla adevarul...

L'invidia è la religione dei mediocri. Li consola, risponde alle inquietudini che li divorano e, in ultima istanza, imputridisce le loro anime e consente di giustificare la loro grettezza e la loro avidità fino a credere che siano virtù e che le porte del cielo si spalancheranno solo per gli infelici come loro, che attraversano la vita senza lasciare altra traccia se non i loro sleali tentativi di sminuire gli altri e di escludere, e se possibile distruggere, chi, per il semplice fatto di esistere e di essere ciò che è, mette in risalto la loro povertà di spirito, di mente e di fegato. Fortunato colui al quale latrano i cretini, perché la sua anima non apparterrà mai a loro.

Es como en un ascensor, tú estás en el ascensor hablando con la gente, y no sientes nada raro, y entre tanto pasa el primer piso, el décimo, el veintiuno, y la ciudad se queda ahí abajo, y tú estás terminando la frase que habías empezado al entrar, y entre las primeras palabras y las ultimas hay cincuenta y dos pisos. Yo me di cuenta cuando empecé a tocar que entraba en un ascensor, pero era un ascensor de tiempo, si te lo puedo decir así. No creas que me olvidaba de la hipoteca o de la religión. Solamente que en esos momentos la hipoteca y la religión eran como el traje que uno no tiene puesto; yo sé que el traje está en el ropero, pero a mí no vas a decirme que en este momento ese traje existe.

Me ne duole, perché dovrò tradurre il suo italiano incerto e il suo discorso piano di buon soldato nel mio linguaggio di uomo incredulo. Ma questo ne era il senso, non dimenticato allora né poi: che appunto perché il Lager è una gran macchina per ridurci a bestie, noi bestie non dobbiamo diventare; che anche in questo luogo si può sopravvivere, e perciò si deve voler sopravvivere, per raccontare, per portare testimonianza; e che per vivere è importante sforzarci di salvare almeno lo scheletro, l'impalcatura, la forma della civiltà. Che siamo schiavi, privi di ogni diritto, esposti a ogni offesa, votati a morte quasi certa, ma che una facoltà ci è rimasta, e dobbiamo difenderla con ogni vigore perché è l'ultima: la facoltà di negare il nostro consenso. Dobbiamo quindi, certamente, lavarci la faccia senza sapone, nell'acqua sporca, e asciugarci nella giacca. Dobbiamo dare il nero alle scarpe, non perché cosi prescrive il regolamento, ma per dignità e per proprietà. Dobbiamo camminare diritti, senza strascicare gli zoccoli, non già in omaggio alla disciplina prussiana, ma per restare vivi, per non cominciare a morire.

Qualcuno ha detto che il patriottismo è l'ultimo rifugio delle canaglie: chi non ha principi morali si avvolge di solito in una bandiera, e i bastardi si richiamano sempre alla purezza della loro razza. L'identità nazionale è l'ultima risorsa dei diseredati. Ora il senso dell'identità si fonda sull'odio, sull'odio per chi non è identico. Bisogna coltivare l'odio come passione civile. Il nemico è l'amico dei popoli. Ci vuole sempre qualcuno da odiare per sentirsi giustificati nella propria miseria. L'odio è la vera passione primordiale. È l'amore che è una situazione anomala.

În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor – cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului." Neverland

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Oggi, mezzo gennaio, non è giornata allegra; cielo nubiloso, aritmie, il solito disordine che a farsi potabile richiede il tempo che una sardina impiega a farsi capodoglio. Ovvio che la sardina mi abbia orientato verso l’olio, e dunque l’Oglio, e l’ingrata patria, gli ossicini io non ti do. Ecco, in un giorno come questo è difficile fare l’unica cosa che io sappia veramente fare: comprare libri. Quando la primavera si sbizzarrisce, e i capri petulchi lasciviano pe’ prati, e l’odore della mortella – erba di cui ignoro tutto, e che quindi è puramente letteraria – impreziosisce l’aria, io vado ad acquistare libri. Badate: io non ho detto che vado ad acquistare libri che ho preventivamente scelto, che voglio assolutamente, che, acquistati, porterò golosamente a casa e leggerò, scrivendo poi un mirabile saggio critico, splendore di acutezza e di segreta poesia, destinato a procurarmi lettere di appassionati lettori, sconvolti e rigenerati. Macché. L’unica faccenda che mi sta a cuore è questa appunto: comprare libri. Ora, il quesito, la quaestio quodlibetalis è come segue: colui che acquista libri è per ciò stesso un lettore? Ovviamente, la maggioranza dei leggenti queste righe, se ve ne sono, penseranno che no; lettore è colui che legge. Quale errore. Non v’ha dubbio che è naturale che il lettore legga, ma contesto che per esser lettori si debba assolutamente leggere; e soprattutto che acquistare libri non sia gesto di lettore. Ma se il libro non lo leggi, che senso avrà mai che se ne stia nella tua biblioteca? E tu stesso lo dici: forse non lo leggerò mai, magari un giorno lo regalerò. Eh no, quest’ultima facezia me la fate dire voi, io i libri acquistati non letti, forse non mai letti, nemmeno li presto. Essi ‘mi servono’. Servono a che? Servono grazie alla naturale attività magica e umbràtile e stemmica che un libro esercita. Un libro lo si compra con animo che suppongo simile a quello con cui si dipingevano bovi e capri nelle caverne paleolitiche. Una mucca dipinta non si munge né si mangia, ma è ‘la mucca’, cosa che non è consentito ad alcuna altra mucca. E così il libro non letto, acquistato e depositato sugli scaffali, è ‘il libro’. Acquistare un libro ha un effetto nervino che nessun altro gesto può avere; è una scelta del tutto onirica, isterica, fantastica, e suppone un progetto di vita, e naturalmente più libri possono alludere a più progetti di vita.

Orice poate fi discutabil pana la infinit, dar din mine nu a razbit decat negarea, fara niciun fel de generozitate si fara niciun fel de forta. Asadar, nici macar o negare adevarata n-am fost in stare sa intruchipez. Totul si intotdeauna n-a fost decat meschin si fara vlaga. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea si s-a impuscat; dar eu imi dau seama ca a fost atat de generos pentru ca nu era in toate mintile. Eu nu sunt capabil sa-mi pierd ratiunea vreodata si nu sunt in stare sa cred vreodata intr-o idee, in masura in care a crezut el. Nici chiar sa ma preocupe o idee in aceeasi masura nu sunt in stare. Niciodata, niciodata nu voi fi capabil sa ma impusc. Imi dau seama ca ar trebui sa ma omor, sa ma inlatur de pe suprafata pamantului ca pe o ganganie respingatoare, dar ma tem de sinucidere, pentru ca mi-e frica sa arat marime sufleteasca. Stiu ca va fi inca o inselaciune, ultima inselaciune intr-un sir nesfarsit de inselaciuni. Ce folos sa te inseli pe tine insuti, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rusine si, prin urmare, nici de disperare.

Supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie, când zaci, te chinuieşti de moarte şi nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte înseamnă a nu putea muri, totuşi nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea. Atunci când pericolul suprem este moartea, ea speră în viaţă; cine a cunoscut însă pericolul şi mai îngrozitor, speră în moarte. Dacă, aşadar, pericolul este atât de mare încât se pun speranţele în moarte, disperarea constă în absenţa speranţei de a putea măcar muri. Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine, de a muri veşnic, de a muri fără totuşi să mori şi de a muri moartea. Căci a muri înseamnă că totul se încheie, dar a muri moartea arăta că trăieşti faptul de a muri; şi dacă îl trăieşti o singură clipă, înseamnă că îl trăieşti pe veci. Dacă omul ar muri de disperare aşa cum se moare de o boală, atunci ar trebui că eternul din el, sinele, să poată muri în acelaşi sens în care trupul moare dintr-o boală. Or acest lucru este imposibil; faptul de a muri al disperării se converteşte permanent în viaţă. Disperatul nu poate muri: «pe cât de puţin poate un pumnal să ucidă gânduri», pe atât de puţin poate mistui disperarea veşnicia, sinele aflat la baza disperării, al căror vierme nu piere şi al căror foc nu se stinge. Totuşi disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea. Disperarea vrea însă să se nimicească, ceea ce îi este peste puteri, iar această slăbiciune este o nouă formă de a se roade pe dinăuntru, în care totuşi disperarea din nou nu poate ce vrea, să se autodistrugă, ci avem de-a face cu o potenţare sau cu legea ridicării la putere. Această măcinare este ceea ce aţâţă sau e incendiul glacial din disperare, o măcinare întoarsă mereu spre interior şi care roade tot mai adânc şi tot mai neputincios din sine. Pentru cel ce disperă nu este o consolare nici măcar faptul că disperarea pe el nu-l distruge; dimpotrivă, tocmai această consolare este supliciul care ţine în viaţă disperarea mistuitoare şi viaţa în durere mistuitoare. Căci tocmai de aceea el nu a disperat, ci disperă: pentru că nu se poate distruge, nu se poate lepăda de sine, nu se poate nimici. Aceasta este formula potenţată a disperării, urcarea febrei în această boală a sinelui.

Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator, si numai prin faptul ca a fost rostita, intrebarea justa regenereaza si fertilizeaza; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul. Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga; intreaga viata cosmica sufera si se ofileste prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand sa ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. As putea merge si mai departe. As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca sanatosi si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei cativa alesi care, asemenea lui Parsifal, patimesc pentru lenea noastra spirituala. Poate ca am deveni, peste noapte, sterpi si bolnavi daca n-ar exista, in fiecare tara si in fiecare moment istoric, anumiti oameni hotarati si luminati, care sa-si puna intrebarea justa... Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze, in ultima instanta, disparitiei acestor oameni hotarati si luminati, sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna, din nou, intrebarea justa...

Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, în-cât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz’’. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presen-timente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum ni-meni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Exis-tenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri" calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz" este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie,un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întreba-re: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.

Puoi essere la storia di un vile o di un eroe, di uno che trema in fondo alla spelonca delle sue paure o che crede nell'amore capace di spostare le montagne. Scegli tu il destino che preferisci. Ma smetti di cercarlo fuori di te. [...] Tu ancora non puoi sapere dove approderai. Ma chi incomincia a cercare ciò che ama finirà sempre per amare ciò che trova. Ti metti in cammino verso Est e magari raggiungi l'Ovest. Non è importante, adesso. L'importante è mettersi in cammino. Altrimenti non arriverai da nessuna parte. E passerai il resto della tua vita a disprezzarti per ciò che avresti potuto essere e non sei stato. La meta iniziale del viaggio rappresenta solo lo stimolo per partire.

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

«Scusa Sasha, ma non avevo previsto di tornare così tardi.» Dima cercò di farsi perdonare per non essere rientrato a effettuare i lavori alla fattoria. «Ragazzo, lo sai che sto lavorando nei boschi in questi giorni. Il lavoro di taglialegna mi porta via molto tempo, gli alberi devono essere preparati per l’inverno. Puoi trascorrere la notte da Irina tutte le volte che vuoi, ma la mattina devi essere qui, puntuale per la mungitura» lo rimproverò Sasha con severità, alzandosi dalla seggiola che lo ospitava mentre strizzava con vigore le mammelle dell’ultima vacca. Dima fece cenno affermativo con il capo, anche se Sasha era visibilmente infastidito dal suo comportamento lui non riusciva a non essere felice, i suoi occhi verdi brillavano come due gemme e il fratello lo notò subito. «Hai fatto pace con la nostra Irina, eh?» chiese sorridendo, mostrando uno sguardo malizioso e sfacciato che lasciava poco da intendere. Dima si limitò a fissarlo senza ribattere. «Tutto tranquillo alla collina?» lo sollecitò Sasha, inarcando un sopracciglio. «Sì, certo» rispose lui troppo velocemente. «Mi sono perso qualcosa?» insisté di nuovo Sasha. Dmitrij brontolò perché non si era aspettato che il fratello capisse subito che era successo qualcosa durante la notte. «Non ho fatto niente!» protestò di rimando, roso dal senso di colpa per essere così chiaramente leggibile agli occhi degli altri. «Può anche darsi…» Il fratello maggiore scrutò Dima negli occhi. «In tal caso, peggio per te» concluse con ironia, ostentando un sorriso arrogante. «Ma che stai dicendo?» «Ti conosco da quando ciucciavi le tette di mamma, pensi di potermi nascondere qualcosa?» affermò Sasha abbandonando completamente il lavoro. Si alzò e una volta vicino al fratello lo afferrò per le spalle e lo strattonò con vigore. «Sarebbe anche ora!» brontolò mentre sfiorava la fronte del fratello minore con la sua. Dima si liberò da quella morsa e lo sfidò: «Anche se fosse non è affar tuo, mi pare». «Ah, tu dici? Irina è come una di famiglia e se finalmente vi siete decisi a smettere di essere scemi e a fidarvi l’uno dell’altra, io non posso che esserne felice. Ho sempre fatto il tifo per voi due!» Dima scoppiò a ridere. Quell’energumeno sempre gelido con tutti aveva tutto sommato un cuore caldo. Sasha era un uomo rude e di poche parole, con pochi amici, ma buoni. Era stato per lui un secondo padre più che un fratello e non si aspettava una dichiarazione così diretta. «Questa notte è stata la più bella di tutta la mia vita. E ce ne saranno ancora!» confessò Dima, stampandosi un sorriso luminoso sull’ovale del viso. «Certo, sei mio fratello, non puoi aver fatto cilecca!» commentò Sasha, ridendo in modo sguaiato e mostrando così non solo i denti, ma anche le tonsille. «Ben detto, sono andato dritto all'obbiettivo!» Risero entrambi.