“
În secolele târzii care se mândresc pe bună dreptate cu umanitatea lor, persistă încă o teamă atât de mare si de superstitioasă fată de „animalele sălbatice fioroase“, (tocmai dominatia asupra lor constituind mândria acelor secole mai umanitare) încât până si adevărurile evidente au fost trecute sub tăcere, rămânând, oarecum printr-o întelegere tacită, inexprimate secole la rând, deoarece ele aveau aerul că trezesc la viată acele fiare în sfârsit ucise. Poate că mă expun la anumite riscuri lăsând să-mi scape un astfel de adevăr: n-au decât să-i captureze altii si să-i dea de băut „laptele gândirii blajine“, până ce se va reîntoarce, linistit si uitat, în cusca în care dormita. - Trebuie să ne revizuim ideile privitoare la cruzime si să deschidem bine ochii; trebuie să ne deprindem cu nerăbdarea, pentru ca astfel de erori arogante si grosolane să înceteze o dată pentru totdeauna să se mai fâtâie virtuoase si impertinente în fată-ne, cum sunt de pildă erorile întretinute de către vechii si noii filozofi în privinta tragediei. Aproape tot ceea ce numim noi „cultură înaltă" are la bază spiritualizarea si aprofundarea cruzimii - aceasta e convingerea mea; „animalul sălbatic“ n-a fost nicidecum ucis, e bine sănătos, numai că a devenit - divin. Cruzimea este cea care produce voluptatea dureroasă a tragediei; senzatiile plăcute în savurarea asa-numitei compasiuni tragice si, de fapt, în toate cele sublime, până la culmile celor mai subtile fioruri ale metafizicii, îsi datorează dulceata numai si numai grăuntelui de cruzime amestecat în ele. Ce îl atrage pe roman în arenă, pe crestin în extazul crucii, pe spaniol în fata rugurilor sau la luptele de tauri, pe japonezul zilelor noastre care dă năvală la tragedii, pe lucrătorul suburbiilor pariziene care duce dorul revolutiilor sângeroase, pe wagneriana care cu vointa inhibată se lasă „coplesită“ de Tristan si Isolda? Cu totii, ei savurează si năzuiesc să soarbă în ei cu o ardoare misterioasă tocmai licorile aromate ale marii Circe pe nume „Cruzimea“. Fireste că trebuie izgonită totodată si neghioaba psihologie de odinioară care stie să ne învete doar că cruzimea ia nastere la vederea suferintei altcuiva: se poate afla plăcere, o plăcere cât se poate de mare, chiar si în propria-ti suferintă, în a-ti-provoca-suferintă, - si ori de câte ori omul se lasă înduplecat la lepădarea de sine, în sensul religios al cuvântului, sau la automutilare, precum o practicau fenicienii si ascetii, sau, în general, la renuntarea la nevoile simturilor si ale cărnii, la umilintă, la convulsii puritanice de pocăintă, la vivisectia constiintei si la pascaliana sacrifizio dell'inteletto, cruzimea sa este aceea care în taină îl ademeneste si îl îmboldeste, fiorul cel primejdios al cruzimii îndreptate împotriva lui însusi. În fine, luati în consideratie si recunoasteti faptul că însusi cunoscătorul, aplicând constrângerea asupra spiritului său, potrivnic înclinatiei acestuia si adeseori împotriva dorintelor inimii sale - si anume, spunând Nu atunci când ar dori să aprobe, să iubească, să adore -, actionează în chip de artist si adept al cruzimii: orice coborâre spre profunzimile si temeliile lucrurilor constituie prin ea însăsi o siluire, o vrere de îndurerare a vointei fundamentale a spiritului, care se avântă fără încetare spre aparentă si suprafată, - în orice vrere de cunoastere se află si câte o picătură de cruzime.
”
”