Tu Lam Quotes

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Coșmarul pe care l-am trăit atunci, între iunie și decembrie, nu poate fi descris. E dureros și să mi-l amintesc. E genul de amintire pe care aș amputa-o bucuros din existența mea. Dar cu trecutul e ca și cu timpul. Dacă vrei ca el să moară, să-și piardă puterea asupra ta, nu poți fugi, trebuie să-l înfrunți, să ți-l asumi, să te lupți cu el și să-l supui tu înainte să te calce el în picioare. Cumva, de undeva, trebuie să găsești niște energii de a-l toca mărunt, până se face mic și neînsemnat, altfel te înghite. Trecutul nu trebuie să se creadă mai grozav decât este dacă vrei să nu aibă putere asupra ta. Trecutul trebuie să înțeleagă că nu poate avea ultimul cuvânt în viața unui om. E doar o parte peste care totul, oricând, se poate rescrie.

- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...

Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Mormântul ei este singurul loc de pe pământ care merită să spun că este al meu. Numai eu cunosc locul; l-am acoperit cu trandafiri, care înfloresc precum înflorea altădată obrazul ei și care răspândesc o mireasmă asemănătoare răsuflării ei. În fiecare an în luna florilor, vizitez buchetul sacru... mă așez pe mormântul ei, culeg un trandafir și-mi spun „Așa înfloreai și tu pe vremuri”... Apoi îi rup petalele și le împrăștii. Îmi amintesc visul dulce al iubirii noastre... Iubita mea, unde ești?

Uneori, copiii se pot simți respnsabili față de așteptările părinților chiar și atunci când aceștia nu le cer , în mod explicit și clar, ceva anume. Atunci când adulții semnificativi sunt deprimați o perioadă mai lungă de timp, dependenți de diferite substanțe sau nu sunt cu adevărat prezenți, din diferite motive, copiii pot interpreta acest gen de situații ca pe o nevoie a adultului de ajutor, și, mânați de loialitatea invizibilă pe care o manifestă față de cei care le-au dat viață, încep să preia din responsabilități fără să mai aștepte, în schimb, să primească iubirea părintească. Deseori am fost prins și eu în acest mecanism relațional în care, preocupați de propriile dureri psihologice, părinții îmi ofereau atenție doar atunci când deveneam o sursă de suport emoțional și ajutor practic; mai concret, atunci când adoptam comportamente care nu erau potrivite pentru vârsta mea, fenomen care în cărțile de terapia familiei este cunoscut ca parentificare. În timp, am învățat că pot să contribui la schimbarea stării emoționale a părinților mei, dar și a altor adulți din jur și că atunci sunt șanse mai mari să fie liniște în familie și poate - poate voi căpăta și eu puțină alinare emoțională. Însă cel mai dureros mesaj distorsionat pe care l-am dobândit a fost că eu pot fi acceptat doar dacă mă abțin de la a cere, dacă renunț la nevoile mele și mă străduiesc să țin cont de ale celor din jur. La maturitate, am ajuns să caut plăcerea în relații complicate, fiind atras de adulții care erau în căutarea unui colac de salvare. Și culmea sau nu, ajunsesem să mă simt bine în aceste diade unilaterale, în care mă dedicam trup și suflet pentru ca celorlalți să le fie bine. Nu este vorba doar despre conexiunile sentimentale, același obicei îl manifestam și în relațiile de prietenie și cele profesionale. Convingerea bazală fiind aceea că, dacă sunt perfect, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge să primesc și eu ceva. Trăind astfel după principiul - Nu te accepta pentru ceea ce ești, deoarece nu ești suficient, tu trebuie să fii ceea ce cred alții că ești. Iar aceasta este o variantă a dependenței de nefericire.

Cine crezi că ești când lumea ia sfârșit și te întorci spășit la viața ta mundană? O iluzie ce a explodat în momentul în care ai întors spatele la ei. Exteriorul este fermecător, îți ucide ființa, căci tot ceea ce vezi este ceea ce nu ai. Observi omul de lângă tine, ce mult ai vrea să fii și tu la fel, să ai ce are el, poate frumusețe, bogăție, noroc. Și totuși, pândești să iasă din ascunzișul sufletului și să i te bagi acolo, pe sub piele. Mult ne mai înșelăm, căutând ceea ce nu ne aparține. Dacă ar exista norocul, toți am sta la rând să primim câte o bucățică din el. Ne-am înghesui unul în altul, ne-am împinge, am întinde primii mâna să primim ceva invizibil. Iar, dacă vecinul a fost mai rapid, l-am împroșca cu înjurături care de care mai fantastice. Și ăștia suntem noi, în loc să privim în interior, în noi înșine, în viața noastră, așteptăm să moară capra vecinului ca apoi să spunem: săracu om, a dat năpasta peste el! Ce ipocriți! De fapt asta și vrem, ca cineva să o pățească și noi să fim bine. Consider că norocul depinde de fiecare în parte și de cât de mult muncim, ne străduim și ne dorim să-l avem.

Eram într-o frizerie. Tin minte fiecare amanunt...[..] În timp ce frizerul ma tundea, vedeam în oglinda, la garderoba, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbracata si cu ceva blînd si casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie sa fie nici frumoase, nici bine îmbracate, care au un fel de maternitate elementara si o blîndete resemnata si tacuta, traind între gesturi mici. Statea la garderoba, în aceeasi pozitie, fara nici o miscare, fara nici o vorba, privind în gol. De fapt, aveam impresia ca nici macar nu se gîndea.[..] La un moment dat am vazut-o cum se îmbraca, si-a luat o punga de plastic si era gata sa se îndrepte spre usa cînd s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealalta, si mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat cîteva clipe fara sa spuna nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodata s-a congestionat si a început sa strige. Si pe masura ce striga, vocea ei se subtia, devenea tipat, pîna cînd tipatul s-a sfarîmat. Ea îsi dadea seama ca vocea n-o mai ajuta si tipa atunci si mai tare. Nu întelegeam nimic din ce spunea, dar tipatul acela nesigur, ca o lama de cutit care se frînge, suna atît de strident încît era înfricosator. Nu mai era un tipat omenesc. Era un tipat animalic plin de disperare si de neputinta. Nu stiu cît a durat astfel, dar parca nu se mai termina si simteam ca nu mai puteam sa suport. Si poate si mai mult m-a înfricosat faptul ca în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca si cum tot ce vedeam si auzeam erau nascociri ale imaginatiei mele. Pentru ceilalti, femeia aceea tacea în continuare la garderoba ei sau plecase. Întelegeti? Tipatul ei nu exista. În zadar tipa, nimeni nu vroia s-o auda. Inclusiv eu, de fapt. Caci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun sa ma întorc. L-am lasat pe frizer sa ma tunda mai departe. Si numai dupa ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îsi lasau frizerii halatele, caci i se facuse rau, l-am întrebat pe cel care ma tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca si cum eu nu fusesem de fata sau ma gîndisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci ca femeia lucra acolo de mai multa vreme si fusese concediata, iar ea, neavînd din ce trai, venea totusi si-si facea treaba mai departe fara nici un salariu, multumindu-se cu ceea ce primea bacsis. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorba grosolana, adaugînd ca nu era nevoie de ea acolo, de ce venea...Îi auzeam înca gemetele cînd am platit si am plecat cît am putut mai repede. Simteam ca trebuia sa ajung afara. Sa n-o mai aud pe femeia aceea gemînd. Si parca tipatul ei plutea în continuare ca un tais de pumnal în aerul frizeriei, desi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeasi ca deobicei. "Criza de isterie, a zis unul. Am mai vazut noi de-astea."Atît. Întelegeti? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... [..]Tipatul dizgratios si disperat, aproape animalic, al acelei femei sfîsiase brutal tot ce tesusem eu cu grija ani de zile. Fericire? Lumina? Frumusete? Gogosi! Cacialma, domnilor. Nu exista decît tipatul si tacerea. Gemetele de animal înjunghiat si exclamatia: "Am mai vazut noi de-astea". Atunci am priceput prima oara ca traisem într-o minciuna aurita. [..] Mi-am dat seama ca tipetele exista, însa nu le auzim.Nu vrem sa le auzim. Sîntem surzi, iar cei care tipa se chinuiesc sa tipe si mai tare vazînd ca nimeni nu-i aude. Toti îsi vad de treburile lor mai departe, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simti atunci ca o papusa dezarticulata.

M-am dus în pădure și întâlnii flacăra. Flacăra era o veveriță. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus pe câmp între lanuri și întâlnii cântecul. Cântecul era o greierușă. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus lângă râul morilor și întâlnii floarea luminii. Floarea era Mângâierea Apelor. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus pe marginea râpilor și întâlnii floarea dărniciei. Floarea era Fumul Pământului. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. Toate făpturile trebuie să tacă în fața ta. Li s-a hotărât dintru începuturi să rămână, toate, fără de nume, căci singură tu ești vrednică să le porți pe toate, ca să fii bogată în veac.

Cateodata doamna Agnon spunea ceva cu o voce ascutita, poruncitoare, si o data domnul Agnon i-a spus, cu capul un pic inclinat intr-o parte si cu o umbra de zambet sarcastic: " Fa bine si ingaduie-mi sa fiu stapan in casa mea cata vreme oaspetii mai sunt aici. Dupa ce pleaca, tu vei fi stapana". Imi amintesc limpede aceasta faza, nu numai din cauza neasteptatei malitiozitati pe care o continea (pe care in zilele noastre am numi-o subversivitate), dar in primul rand din cauza folosirii cuvantului "stapana", care este rar in ebraica. L-am intalnit din nou dupa multi ani, cand am citit povestea lui "Stapana si negustorul ambulant", In afara de domnul Agnon n-am mai intalnit pe cineva casa sa foloseasca cuvantul de "stapana" in sensul de stapana casei. Cu toate ca atunci cand zicea "stapana" poate ca se gandea la ceva un pic diferit. E greu de spus: la urma urmei, era un barbat cu trei sau mai multe umbre.

Poème de Ion Barbu, « adapté » en français par Guillevic, suivi de l’original : Humanisation De glace, ton château que j’ai connu, Pensée ; Sous tes tristes arcades j’ai longtemps erré, Avide de reflets nouveaux, mais pas un seul, Dans ces vitraux éteints que tu caches, ne parle ; Ensuite j’ai quitté ta polaire grandeur Et vers le sud, sa chaude terre, j’ai marché Et sous un bouquet d’arbres, vers le soir, Mon sentier, que surprit une ombre, s’arrêta. Et c’est dans ce bosquet sauvage, au crépuscule, Que je te vis sous des figures inconnues, Comme tu n’étais pas dans ce bourg froid, là-bas, Musique de la forme en son vol, Eurythmie. Sous les arbres en fleurs, sous mon œil étonné, Résorbée dans les sons, les lignes, les couleurs, Te voici dans les choses, comme, dans le mythe, Le divin s’épancha dans la précaire argile. Oh ! que toute mon âme aurait alors voulu Se dilater avec le cercle de tes ondes, Fendre avec lui l’espace et, large, centuplée, Sentir comme elle vibre en d’innombrables mondes ! Et dans le soir venu regardant vers le Nord, À l’heure de la pénombre à l’horizon décroît, Où le soir fait durer un accord somnolent, J’ai cru voir que fondait le dôme fait de glace. * Umanizare Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire: Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire, În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit; Am părăsit în urmă grandoarea ta polară Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi, Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară, Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri. Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg Mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie, Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie! Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit, Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare, Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit Se revărsa divinul în luturi pieritoare. O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit Cu cercul undei tale prelungi să se dilate, Să spintece văzduhul și - larg și înmiit - Să simtă că vibrează în lumi nenumărate... Și-n acel fapt de seară, uitindu-mă spre Nord, În ceasul când penumbra la orizont descrește Iar seara întârzie un somnolent acord, Mi s-a părut că domul de ghiață se topește. Sburătorul, 12 iunie 1920

no te preocupes; busca su reino La idea principal de este pasaje no puede ser más clara: Jesús no quiere que nos preocupemos por el futuro. Dios sabe lo que necesitamos para vivir. Cuando Él quiera que muramos, vamos a morir. Mientras Él quiera que vivamos, viviremos. Él nos proveerá de alimento, bebida, trabajo, casa y todo lo que necesitemos para vivir y glorificarle en esta vida hasta que Él quiera que le glorifiquemos con nuestra muerte. El preocuparnos y obsesionarnos con el futuro, aun sea una preocupación seudosanta por tratar de discernir la voluntad de Dios, no va a añadir ni una sola hora a nuestra vida, ni tampoco nos hará más felices ni más santos. La preocupación y la ansiedad no son simplemente malos hábitos ni idiosincracias. Son frutos pecaminosos que brotan de un corazón incrédulo. Jesús no trata una obsesión con el futuro como una peculiaridad personal, sino como una evidencia de poca fe (v 30). La preocupación y la ansiedad reflejan nuestra falta de confianza en la bondad y la soberanía de Dios. La preocupación es un asunto espiritual, y debe ser contrarrestado con la fe.1 Debemos luchar por creer que la misericordia de Dios es suficiente para enfrentar los problemas de hoy y que, sin importar lo que venga, Su misericordia será suficiente para enfrentar los problemas de mañana (Lam 3:22-23). La manera de Dios no es darnos un vistazo del futuro ni tampoco decirnos qué decisiones debemos tomar. Esa no es Su manera porque la fe no funciona así. La manera de Dios es decirnos que Él conoce el mañana. Él cuida de nosotros, así que no debemos preocuparnos. El versículo 33 es crucial para entender la voluntad de Dios para nuestras vidas. Jesús dice: “Busquen primeramente el Reino de Dios y Su justicia”. Él no nos llama a buscar una revelación divina antes de elegir las materias para el próximo semestre de clases o de decidir entre ir a jugar boliche o jugar golf. Él nos llama a correr tras Él, tras Sus mandamientos y Su gloria. Para estar en la voluntad de Dios no tenemos que escoger entre Miami y Nueva York, o entre ingeniería y arte, sino decidir diariamente si vamos a buscar el Reino de Dios o el nuestro, a someternos o no a Su señorío, a vivir de acuerdo con Sus reglas o con las nuestras. La pregunta que más le importa a Dios no es “¿Dónde debería vivir?”, sino “¿Amo al Señor con todo mi corazón, con toda mi alma, con todas mis fuerzas y con toda mi mente, y a mi prójimo como a mí mismo?” (ver Lc 10:27, LBLA). Esa segunda pregunta refleja la voluntad de Dios para tu vida.

The idea of Buddhism as a national religion did not take shape in the 1940s but much earlier—in the days of the Truc Lam Zen set on Mount Yen Tu. But the idea crystallized during the hardship and suffering that the Buddhists had to endure under the French occupation and the regime of President Ngo Dinh Diem. The campaign to overthrow the Ngo Dinh Diem regime in 1963 not only succeeded in mobilizing the people to the defense of Buddhism but also awakened the nationalistic consciousness of the masses. In every Buddhist the idea of Buddhism and nationalism are intertwined and cannot be easily separated.

Cand te nasti in vremuri tulburi, cand copilaria ta e plina doar de amintiri inundate de violenta, ai nevoie de un punct de reper. Majoritatea ajung fara nici unul…Eu l-am gasit in hotararea de a nu provoca niciodata, nimanui, suferinta care mi-a fost mie provocata. Mai bine dau cu pumnul intr-o piatra, decat in cineva nevinovat. Si niciodata, nu pot sa permit, altora sa nedreptateasca pe cineva atat de cumplit…. Fiecare pas, fiecare miscare, sa o judeci? Cine esti tu, om, sa judeci? Pana si o prostituata, sau un hot, se pot schimba. Cu cat mai mult judeci, cu atat mai mult arati cum esti…ce gasesti de judecat la altul, arata ce defecte ai tu de fapt, altfel nu ai mai judeca.

Tată, auzi, eu și niște prieteni, toți minori, vrem să mergem până în piață cu mașina unui prieten necunoscut al unei prietene pe care am cunoscut-o abia azi. Nici ea nu e tocmai prietena noastră, ci a vecinei Geta, tipa aceea pe care tu o crezi nebună. În fine, vrem să știm dacă ne dai voie să mergem cu ei. Ce? Păi, clar, intenționăm să ne și întoarcem... Granița? Nu, nu cred că trecem granița până la piață... Ha? Știu să mă întorc de la piață cu ochii închiși! Ai încredere în mine! Da, și cu Bibi. Unde e Bibi acum? Habar n-am... Nu-mi aduc aminte când l-am văzut ultima oară. Aha! Gata, stai liniștit, e sub furgoneta lui nenea ăsta. Da, e pornită mașina. Dar nu merge furgoneta, doar motorul ei e pornit! Bine, dacă e atât de important pentru tine, scot copilul de sub mașină chiar acum. Nu, nu voi încerca să-l vând pe Bibi la piață, am depășit acel moment. Bine, tată, pa! A zis că ne lasă. Hai, hopa sus cu toții!