Sars Quotes

Hide yourself in God, so when a man wants to find you he will have to go there first.

Sensitive people care when the world doesn't because we understand waiting to be rescued and no one shows up. We have rescued ourselves, so many times that we have become self taught in the art of compassion for those forgotten.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...

Sînt unii oameni atît de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Gore is nature's way of saying, "There are too many human beings on the planet, and I'm trying to rectify this any way I can. SARS didn't work, but trust me, I'm cooking up something better. In the interim, please kill lots of yourselves.

Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adînc, atît de adînc, încît, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari - de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa...

Kamu nggak akan bisa menyenangkan hati semua orang, Sar. Itu sebabnya kamu harus belajar bilang ‘NGGAK’.

I swam across the rocks and compared myself favorably with the sars. To swim fishlike, horizontally, was the logical method in a medium eight hundred times denser than air. To halt and hang attached to nothing, no lines or air pipe to the surface, was a dream. At night I had often had visions of flying by extending my arms as wings. Now I flew without wings. (Since that first aqualung flight, I have never had a dream of flying.)

Ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trai.

Ron: [mimicking Hermione] "It's Levi-OOOOH-sa not LevioSAR." She's a nightmare, honestly. It's no wonder she hasn't got any friends!

Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visurile,dacă omul ar putea trăi din visuri!

Always do good for others because when people try to drag your name through the mud, God will always bring a storm to wash it away.

Cine i-ar fi iubit ar fi spus că erau ochi de înger, cui i-ar fi fost ostili li s-ar fi părut de pisică.

De s-ar înfuria marile, sa-si sparga valurile de inima omeneasca!

Sufletul este ultimul lucru indivizibil, ca un atom. Între atomi e mereu un interval. “Dacă atomii s-ar atinge, atunci ei ar fi divizibili, dar, prin definiţie, ei sunt indivizibili: dar se pot atinge numai prin anumite părţi ale lor.” Adică trupurile se pot atinge, dar între suflete va fi mereu un interval, un loc pustiu.

Mereu am fost consternată de imensitatea buzunarelor băieților și totuși orgoliul lor nu ar încăpea niciodată acolo, oricât s-ar chinui.

Sunt atât de nefericit, de abătut, de sătul de lume și de toate, chiar și de propria-mi viață, încât prea puțin m-aș stresa dacă la geam s-ar auzi fâlfâitul de aripi al morții...

An Urdu couplet by one of his favorite poets, Mir Taqi Mir: Jis sar ko ghurur aaj hai yaan taj-vari ka Kal uss pe yahin shor hai phir nauhagari ka The head which today proudly flaunts a crown Will tomorrow, right here, in lamentation drown.

nu mai e nimic de făcut; trebuie să trăim împreună... Până la sfârşitul vieţii, adăugai eu turburat. Nu ştiu dacă ai simţit vreodată cât e de gravă şi de definitivă o asemenea dragoste; dacă ţi-ai dat vreodată seama că, orice s-ar întâmpla, nu te mai poţi despărţi de fiinţa iubită, că eşti legat de ea până la moarte, în sensul concret al cuvântului. Adică numai eventuala ei moarte îţi mai poate reda libertatea. Altminteri, cât trăieşte ea, fie că eşti sau nu eşti îndrăgostit, fie că vrea sau nu mai vrea iubita, te simţi al ei, legat de ea, ursit ei

Îndată ce aveam cozonăcelul la îndemână, închis în camera mea, îmi scoteam sticla din fundul vreunui dulap, şi ce chefuri trăgeam de unul singur, în timp ce citeam câteva pagini de roman! Căci a citi în timp ce mănânc a fost totdeauna un nărav al meu, din lipsă de a fi cu cineva. În felul acesta, înlocuiesc compania pe care n-o am. Înghit, rând pe rând, o pagină şi o îmbucătură: e ca şi cum cartea s-ar ospăta împreună cu mine.

One further factor, possibly the most crucial, was inherent to the way SARS-CoV affects the human body: Symptoms tend to appear in a person before, rather than after, that person becomes highly infectious. The headache, the fever, and the chills—maybe even the cough—precede the major discharge of virus toward other people.

S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.

Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decît să sfîşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar inventa ghicirea gîndurilor după voinţă, oamenii, deveniţi goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelări unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal.

When a disease insinuates itself so potently into the imagination of an era, it is often because it impinges on an anxiety latent within that imagination. AIDS loomed so large on the 1980s in part because this was a generation inherently haunted by its sexuality and freedom; SARS set off a panic about global spread and contagion at a time when globalism and social contagion were issues simmering nervously in the West. Every era casts illness in its own image. Society, like the ultimate psychosomatic patient, matches its medical afflictions to its psychological crises; when a disease touches such a visceral chord, it is often because that chord is already resonating.

Inutilitatea umplu scobiturile lumii ca un lichid ce s-ar fi răspândit în toate direcțiile,iar cerul deasupra mea,cerul veșnic corect,absurd și nedefinit,capătă culoarea proprie a disperării. În inutilitatea aceasta care mă înconjoară și sub cerul acesta pe veci blestemat umblu încă și azi.

Într-o zi un copil a găsit un măr frumos, rumen, cu coaja netedă. Era convins că este un măr perfect. Când a muşcat însă, în interiorul mărului era un vierme. - Cum ai putut să strici un măr atât de frumos! i-a strigat copilul. Viermele s-a oprit pentru o clipă din ros şi s-a mutat în alt măr. Chiar dacă ar fi înţeles că nu este bine ceea ce face, viermele nu s-ar fi schimbat, ar fi schimbat doar mărul. Când îi spui omului că trebuie să se schimbe, nu o va face. Te va privi cu neîncredere şi îşi va căuta alţi prieteni.

Cine a vorbit de demnitatea bărbaților?Calomnie!...Cine i-a ponegrit?Care demnitate?Drăguții de ei!Ce s-ar face fără de greșelile femeilor?Ar rămâne păcăliți...Și nici ifos n-ar mai avea:"Dă,Doamne să greșească ea să am ce ierta!" Generoși ca bunul Dumnezeu.

The downside was that hospital staff took the first big blasts of secondary infection; the upside was that those blasts generally weren’t emitted by people still feeling healthy enough to ride a bus or a subway to work. This was an enormously consequential factor in the SARS episode—

O operă proastă va plăcea celor mai mulţi. Nimic mai firesc, fiindcă, după cum v-am spus, majoritatea oamenilor sunt proşti. Ori, de vreme ce artiştii cei mai neînsemnaţi sunt întotdeauna încântaţi de micimea lor şi sunt linguşiţi de multime, la ce s-ar mai căzni să dobândească haruri adevărate? Până la urmă acestea doar le-ar spulbera buna părere pe care o au despre ei înşişi, i-ar mai domoli şi le-ar împuţina îndeajuns admiratorii.

S-ar putea să existe chiar fanatici puritani ai conştiinţei care să dorească a muri culcaţi mai degrabă pe un Nimic cert decât pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, însemnul unui suflet deznădăjduit şi dezgustat de moarte, oricât de curajoase ar părea atitudinile unei astfel de virtuţi.

that routine childhood vaccinations might provide kids with cross-immunity against SARS-2. In particular, the tuberculosis vaccine BCG (not currently used in the United States) has received substantial attention due to its nonspecific protective role that could have an effect on novel viruses.36 Other

Dissociation -the common factor in all types of post-traumatic syndromes- is facilitated by violation of boundaries by relational omission and intrusion as represented by distinct effects and consequences of childhood neglect and abuse.

DINU: Un imponderabil care s-ar putea numi destin a hotărât ca noi doi să ne aflăm acum în acest compartiment şi să luăm cunoştinţă de existenţele noastre. ANDA: Aveţi un dar de a complica lucrurile!... Ei, şi dacă am luat act de existenţele noastre, ce-i cu asta? Credeţi că va fi preludiul unei fericiri viitoare?

Un om de rând s-ar simți nemuritor dacă și-ar permite o oră, într-o zi ploioasă, să se uite afară și să încerce să numere picăturile căzute pe frunze, să asculte șoaptele naturii, cum aceasta îi zice să nu se teamă, că totul este în grija ei.

Orice om îşi inventează mai devreme sau mai târziu o poveste pe care o consideră a fi viaţa sa, cu orice preţ, sau o serie de poveşti, pe care le întăreşte cu nume şi date, încât s-ar zice că adevărul lor e de necontestat. Cu toate acestea însă, orice poveste e o invenţie şi, de aceea, poate fi, după părerea mea, oricând schimbată.

I have an iron lung, and the dog keeps me from getting too close to magnets. [...] I have SARS. He's tallying the people I infect. [...] I'm nearsighted. He helps me read the road signs. [...] I'm a recovering alcoholic. The dog gets between me and a beer. [...] I have an irregular heartbeat and he's CPR certified. [...] Color-blind. He tells me when the traffic lights change. [...] He translates for my Spanish-speaking clients. [...] He's a chick magnet. [...] I'm a lawyer. He chases ambulances for me.

Dacă ar fi să admitem că viața omului poate fi condusă numai de rațiune, atunci s-ar nimic însăși posibilitatea vieții.

Acest volum de-amor, amant răzleț, De s-ar lega, ar fi fără de preț

Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.

Holly Sykes," says Publicity Girl, falling down the sar-chasm.

It's not just a MASK it's a life saving TASK".

E o întrebare care nu m-­a slabit niciodata în razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s­ar fi purtat mai demn?

Avusesem un an atât de prost, încât mi s-ar fi părut că-l stric dacă lăsam să se întâmple ceva bun.

La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. Îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!

Norocul e un lucru care apare în mai multe forme. Cone poate să îl recunoască? Totuși aș lua un pic, în orice formă ar fi, și aș plăti cât mi s-ar cere. Aș vrea să văd luminile licărind.

Doar o data spuse, ca o surpriza manifestata tarziu si aproape cu ciuda: - M-am uitat la tine, de departe, cand ieseam din apa. Esti cea mai frumoasa femeie de pe plaja. - Nu sunt prea multe. - Ba nu! Chiar daca s-ar face un import de cateva mii - cine stie de unde? -, n-ar fi treaba usoara! - distanta de la medie pana la tine e mult prea mare ca sa te poata egala vreuna. El relua, cu o ingrijorare teoretica: - Trebuie sa ma port mai atent cu tine. Cateodata uit ca nu se face sa fii aruncata. Nu, zau, ar fi grozav de multi barbati care ar dori sa-mi ia locul. Tu nu te miri ca ma preferi pe mine?

...ei, daca asa s-ar fi intamplat lucrurile, va asigur ca mi-asi fi scos palaria si asi fi zis: domnule, este o lege! Daca e buna, daca e rea, nu discutam acum! buna sau rea, e pentru toata lumea si daca tu, care ai facut-o, o s-o simti si tu pe coaja ta ca e rea, o sa te grabesti cat mai repede s-o schimbi. Da, dar tu vii si nu respecti legea, il iai tot pe ala lovitu si-l judeci, iar pe ala care a lovit stai cu el in sedinta...

Nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece în jurul meu și continui să"cad" în viață printre întâmplări și decoruri,printre clipe și oameni,printre culori și muzici,tot mai vertiginos,secundă cu secundă,tot mai profund,fără sens,ca într-un puț cu pereții zugrăviți cu fapte și oameni,în care căderea mea nu este decât o simplă trecere și o simplă traiectorie în vid,constituind totuși ceea ce e bizar și fără justificare s-ar putea numi "a-mi trăi viața proprie...

Dissociation is the ultimate form of human response to chronic developmental stress, because patients with dissociative disorders report the highest frequency of childhood abuse and/or neglect among all psychiatric disorders. The cardinal feature of dissociation is a disruption in one or more mental functions. Dissociative amnesia, depersonalization, derealization, identity confusion, and identity alterations are core phenomena of dissociative psychopathology which constitute a single dimension characterized by a spectrum of severity. Clinical Psychopharmacology and Neuroscience 2014 Dec; 12(3): 171-179 The Many Faces of Dissociation: Opportunities for Innovative Research in Psychiatry

De aceea, orice fapta pe care o faci de dragul libertatii, vezi daca nu cumva iti inchide usile spre alte libertati, spre alti oameni si spre alta viata, pe care s-ar putea ca mai tarziu sa le doresti, dar nu vei mai fi liber sa le ai.

The transmission of SARS, Dwyer said, seems to depend much on super spreaders—and their behavior, not to mention the behavior of people around them, can be various. The mathematical ecologist’s term for variousness of behavior is “heterogeneity,” and Dwyer’s models have shown that heterogeneity of behavior, even among forest insects, let alone among humans, can be very important in damping the spread of infectious disease. “If you hold mean transmission rate constant,” he told me, “just adding heterogeneity by itself will tend to reduce the overall infection rate.” That sounds dry. What it means is that individual effort, individual discernment, individual choice can have huge effects in averting the catastrophes that might otherwise sweep through a herd. An individual gypsy moth may inherit a slightly superior ability to avoid smears of NPV as it grazes on a leaf. An individual human may choose not to drink the palm sap, not to eat the chimpanzee, not to pen the pig beneath mango trees, not to clear the horse’s windpipe with his bare hand, not to have unprotected sex with the prostitute, not to share the needle in a shooting gallery, not to cough without covering her mouth, not to board a plane while feeling ill, or not to coop his chickens along with his ducks. “Any tiny little thing that people do,” Dwyer said, if it makes them different from one another, from the idealized standard of herd behavior, “is going to reduce infection rates.

Cineva s-a aşezat la masă, plin de încredere în cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine când faci cutare lucru şi e rău dacă faci cutare. Şi în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâşiind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar minţile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înţelege şi cu atât mai puţin prevedea.

If SARS had conformed to the perverse pattern of presymptomatic infectivity, its 2003 emergence wouldn’t be a case history in good luck and effective outbreak response. It would be a much darker story. The much darker story remains to be told, probably not about this virus but about another. When the Next Big One comes, we can guess, it will likely conform to the same perverse pattern, high infectivity preceding notable symptoms. That will help it to move through cities and airports like an angel of death.

Când îmi ridic acum mâinile în dreptul ochilor, și ele îmi tremură puțin, un tremur de care probabil n-o să scap niciodată, mai retrăiesc senzația aia minunată și astăzi. Și, dacă o simt, presupun că e adevărată. Că a fost adevărată. Că este ceea ce am făcut. Și o parte din ce s-a întâmplat în ziua aia nu aș schimba nici acum, dacă mi s-ar da șansa neomenească de a mă reîntoarce în trecut.

Da, as face o arta a neputintelor, o arta a impotentelor, a inapetentelor si, daca s-ar putea, o arta a starii pe loc. (...) Ma obsedeaza ideea de a gasi virtuti in situatiile nenorocite in care te aduc evenimentele. Nemaiavind puterea tineretii, acum te lafai in neputinta, te asezi intr-o pozitie de satisfactie si zici: "A, asta-i un cistig!" Esti neputincios fizic si poti vorbi sau poti ride de neputinta.

Vreau să zic că am văzut lucrurile într-o lumină stranie, ca pentru prima oară. Toate mi s-au părut altfel: prea precis conturate, prea reale. Chiar și mâinile mele arată altfel. Alteori mi se pare că mă uit la tot ce se întâmplă în jur ca și cum s-ar fi întâmplat foarte demult.

A recunoscut-o înainte de a se apropia de dânsa, deși nu o mai văzuse niciodată. De câteva zile inima lui o aștepta și o căuta. Și a găsit-o printre miile de oameni indiferenți. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde și moi. S-a cutremurat până în temeliile ființei lui, ca și când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieții. Apoi li s-au încrucișat privirile și din uimirea ei a înțeles că și ea l-a recunoscut deși nu l-a mai văzut niciodată. Mergea la brațul unui bărbat străin, dar Toma simțea cum inima ei rămânea în urmă langă inima lui.

Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.

Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanență îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acțiune şi de la inteligență la înțelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va prococa altui om suferință, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariția noastră prin hazard, viața are un sens.

Neputând gândi moartea, nu ne raman, dupa cum s-ar parea, decat doua solutii: sau sa gandim asupra mortii, in jurul mortii, cu privire la moarte, sau sa ne gandim la altceva decat la moarte, de exemplu la viata. Prima solutie ineaca problema in oceanul generalitatilor inofensive. Dupa cum vom vedea, eufemia si perifraza sunt, fata de indicibil, ceea ce aceasta filosofie marginala e fata de incomprehensibil: o artă de a trăncăni pe lângă subiect.

Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte. Închipuieşte-ţi ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizare perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Câţi oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porţilor închise?

Noi suntem învingătorii. Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit. Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce. Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră. Actorii ei, nu spectatorii. Cei care schimbăm. Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.

Dna Moscu îi privise tot timpul zâmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuție. Bănuiește cât de interesantă, savantă, instructivă, dar e prea obosită ca s-o urmărească. Doamna Moscu, firește, nu auzise niciun cuvânt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistențe, fără urme.

„-S-ar putea, desigur, să nu-i salvăm, adăugă. Dar măcar așa o să ne salvăm pe noi, încercând să-i salvăm pe alții. Nu-i așa? Nu asta propovăduiai dumneata, dascăle? „ Singurul mod de a te salva pe tine însuți este să lupți să-i salvezi pe ceilalți...” la faptă, așadar, dascăl iscusit în predici... Aici să te văd!

A te delecta în trecut poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pierdut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă morţii să-şi îngroape morţii. Dacă vrei să trăieşti fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie să mori în momentul următor. A muri este o artă şi la vârsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm. Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară fiindcă a ştiut să trăiască — să trăiască acum şi aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta atrage în mod necesar după sine de asemenea a muri acolo şi atunci şi mâine şi în nenorocitul nostru eu mărunt. În decursul trăirii, aşa cum se cuvine, Helen murise în rate zilnice. Când a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.

Ioane, cu mine nu vorbi așa, că eu nu știu cine sunt nici jidanii, nici bolșevicii și nici masonii, zise bătrâna, chiar dacă tu o să încerci să-mi explici. Orice mi-ai spune, nu poți învinui pe oameni de la Dumnezeu, ca evreii, că sunt evrei, ca și când ei s-ar fi hotărât în burțile mamelor lor să fie jidani pe pământ, ca să poată alți oameni, care nici ei n-au avut niciun rol când s-a hotărât în burțile mamelor românce, să fie români, să-i împuște pe urmă când s-or face mari pe cei care s-au născut din burți de evreice.

Gripat. Am rămas în pat toată ziua. Revenirea unor vechi obsesii, a sentimentului că pentru mine nimic nu e posibil. Oriunde mă duc, bolile mele mă însoţesc. E datul capital al existenţei mele. S-ar spune chiar că aceste boli mă precedă, că pregătesc terenul ca să pot fi nefericit fără dificultate, fără obstacole. Chiar şi în Paradis de m-aş duce, fenomenul s-ar repeta ineluctabil.

Tot așa cum galbenul este intotdeauna asociat cu lumina, se poate spune și că albastrul aduce cu el și un principiu al întunericului. Această culoare are un efect special și aproape indescriptibil asupra ochiului. Pe scara culorilor este una puternică, însă de partea negativă, și la maximum de puritate este, cum s-ar zice, o negație stimulatoare. Aspectul său este deci un fel de contradicție între excitație și calm.

One further factor, possibly the most crucial, was inherent to the way SARS-CoV affects the human body: Symptoms tend to appear in a person before, rather than after, that person becomes highly infectious. The headache, the fever, and the chills—maybe even the cough—precede the major discharge of virus toward other people. Even among some of the superspreaders, in 2003, this seems to have been true. That order of events allowed many SARS cases to be recognized, hospitalized, and placed in isolation before they hit their peak of infectivity. The downside was that hospital staff took the first big blasts of secondary infection; the upside was that those blasts generally weren’t emitted by people still feeling healthy enough to ride a bus or a subway to work. This was an enormously consequential factor in the SARS episode—not just lucky but salvational.

Dumnezeu,asa cum ne este El zugravit in crestinism,ma face sa ma gandesc la Xenofon-considerat de unii ca intemeietorul scolii eleate si cu,orice s-ar spune,un atat de clar ponuntat scepticism-,care spunea ca daca boii si caii si-ar zugravi zeii i-ar infatisa ca boii si caii cei mai alesi.Asa si oamenii,au inzestrat un om cu toate insusirile ce li se pareau lor mai grozave,fiecare din ele impinsa la perfectiune,si au zis:"asta e Dumnezeu".

Era vanjos si viu, trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara niciun os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la o femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

În golful acela, oceanul retrăgându-se, lăsa în urma lui mii de şanţuri pline de apă, adânc săpate în nisip. Crepusculul le incendia cu roşeaţa lui şi atunci pe toată întinderea apăreau ca o reţea de sânge şi de foc. S-ar fi zis că în locul acela pîmântul ar fi fost jupuit, pentru a lăsa să se vadă circulaţia lui intimă, arterele arzătoare şi teribile prin care se scurgea în el aur şi purpură incendiată. Era o clipă de înspăimântătoare grandoare care tăia scurt respiraţia. În fund, soarele scufundându-se încet, vărsa ultimele şuvoaie de sânge. Tot aerul se întuneca brusc ca o soluţie ce devine mai concentrată, iar în albastrul lui adânc, reţeaua străluctioare căpăta fineţea şi precizia unei construcţii de oţel, întinsă până departe ca un bizar şi enorm plan metalic.

De ce-s cu toții așa de grosolani?Și sînt grosolani,subliniat grosolani ,chiar în clipele cînd nu au voie să fie grosolani,când omul,după beție,are toți nervii revărsați,când e descurajat și blând!De ce așa?O,dacă întreaga lume,dacă fiecare din lumea asta ar fi nesigur de sine și s-ar îndoi de temeinicia locului său sub soare- ce bine ar fi!N-ar mai exista nici entuziaști,nici fapte eroice,nici obsesii!Toți ar fi descurajați.Aș accepta să trăiesc pe pământ și o veșnicie,dacă mai înainte mi s-ar arăta un ungher unde nu întodeauna este loc pentru fapte eroice.

Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.

Țăranii, în orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau niciun motiv să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să-și rotunjească proprietățile, nicidecum să le piardă; țăranii săraci, pe de altă parte, erau și teribil de incluți, mulți dintre ei analfabeți, așa încât prea puțini aveau tentații ideologice, comuniste sau de orice altă natură. [...] Nici n-aveau un nivel intelectual de natură să contracareze impactul ideologic al comunismului; „învățătura” comunistă s-a așezat la ei pe un teren virgin. Au fost ușor captați de comunism. Li s-a oferit o promovare socială aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut și satisfacția de a vedea cum în timp ce ei urcă, alții, care față de ei fuseseră până atunci atât de sus, coboară sau se prăbușesc (e și asta o delectare care ține de latura mai puțin lăudabilă a psihologiei umane). S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior.

Eu nu aștept, îmi place doar să privesc linia orizontului. Parcă e o gură tăcută ce refuză să se deschidă. Buza de sus e cerul, cea de jos e pământul, poate că tac pentru că nu vor să-și întrerupă sărutul. Poate că dacă m-ai fi iubit, am fi devenit și noi o linie a orizontului, două buze ce nu vor să se despartă. Eu nu aștept, îmi risipesc doar gândurile. Le urmăresc cum aleargă spre linia orizontului și se întorc în grabă chicotind ca niște copii care au făcut o poznă. Eu nu aștept, las doar timpul să treacă pe lângă mine, îi dau un avans, vreau să creadă că m-a depășit dar se înșeală. Când va fi deja obosit de ticăitul ceasului, am să sar înaintea lui. Eu nu aștept!

Oamenii ne intră în viață diferit. Unii ca o pasăre, alții ca o frunză. Unii ca un animal bătut care se ascunde, alții ca o piatră care te lovește în față. De aceea viața e uneori zbor, alteori plutire, uneori suspin, alteori durere. Viața noastră e ceva atât de greu de numit! Uneori s-ar părea că suntem purtați prin lume de toți cei care ne-au iubit. Unii ne poartă ca pe o haină, alții ca pe o coroană. Unii sângerează, alții cântă. Pentru unii suntem poate ca o bucată de pâine dezgolită pe o masă, sau poate ca o cană cu vin. Nu descoperi fața ta pentru că va veni cineva să-ți pună o coroană. O pasăre se va așeza pe ea, apoi va cădea o frunză. Apoi vântul le va lua pe toate și le va duce departe, acolo unde tu nu vei putea ajunge niciodată.

Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins: ― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă

Este un punct de vedere superficial (al unui om care probabil n-a văzut vreodată un om disperat, nici măcar pe sine însuşi) atunci când se spune despre un disperat, de parcă aceasta i-ar fi pedeapsa, că el se distruge pe sine. Căci tocmai aceasta vrea cu disperare şi, spre durerea sa, nu poate, fiindcă prin disperare a fost dat pradă flacărilor ceva ce nu poate arde sau nu poate să fie mistuit, sinele. O fetişcană disperă din dragoste, deci disperă pentru pierderea iubitului, care a murit sau i-a devenit infidel. Aceasta nu este o disperare care s-a manifestat, ci ea disperă pentru ea însăşi. Acest sine al ei, de care s-ar fi eliberat sau pe care l-ar fi pierdut la modul cel mai încântător cu putinţă dacă ar fi devenit iubita «lui». Acest sine este acum pentru ea o calamitate, pentru că trebuie să fie un sine fără «el»; acest sine care ar fi devenit comoara ei, deşi ar fi fost de altfel la fel de disperat, chiar dacă într-un alt sens, a devenit acum pentru ea respingător de gol, din moment ce «el» este mort sau i-a devenit odios, amintinu-şi că a înşelat-o. Încearcă acum să-i spui unei asemenea fete: «Te distrugi pe tine însăţi!» şi o vei auzi răspunzând: «O, nu, durerea mea este tocmai că nu o pot face.»

Ar fi vrut să pară la fel de pură precum Natty, care indiferent de cât de multe puli ar fi supt și cât s-ar fi tăvălit prin noroaie, tot are spiritul de a se aranja frumos, ca o virgină, de a arăta atât de inocent, de a fi atât de iubită de toți. Ele sunt EXACT ca Nancy și Penny din Clasa 402. Becks va fi mereu Nancy, cea care aspiră la o persoană care nici n-are habar de existența ei. Și de asta s-a hotărât să urască femeile, din adâncul sufletului ei. Pentru că nu urăște nimic mai mult decât să se simtă slabă. Pentru că nu vrea să plătească prețul ăsta pentru a fi iubită sau nici măcar atât. Pentru că nu vrea să moară înecându-se cu propriul sânge, de dragul unui ideal. Așa că a făcut ce a fost mai ușor. S-a îndreptat spre băieți, și totuși… tot a suferit. Cum mama naibii? Cum mama naibii ajunge să fie mereu o victimă?

Perseverăm în viaţă pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită pînă şi de umbra unui temei. Moartea este prea exactă; toate argumentele sînt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desenează, în faţa cugetului nostru, limpede, fără farmece înşelătoare, şi fără falsele atracţii ale necunoscutului. Ingrămădind mistere de nimic şi monopolizînd nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decît moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atîta vid şi atîta neînţeles? Ne agăţăm de zile pentru că dorinţa de a muri e prea logică şi deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort către Nebunie... Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pămîntul într-o singură zi; şi nici cel mai pătimaş şi înverşunat om n-ar izbuti să mai însufleţească improbabilitatea fecundă a Dorinţei.

Dar să adâncim puţin judecata ce e întemeiată pe nădejdea de a socoti moartea un bine. în adevăr, din două lucruri unul este a fi mort: sau este tot una cu a nu fi deloc, şi atunci cel mort n-are nici o simţire pentru nimic, sau este, după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului dintr-un loc într-altul. Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Căci eu socotesc că dacă şi-ar alege cineva o noapte în care a dormit aşa de bine că n-a fost tulburat nici măcar de un vis, dacă apoi ar compara acea noapte cu toate celelalte nopţi şi zile ale vieţii sale şi, cercetându-le întru sine, ar trebui să spună câte zile şi câte nopţi din viaţa lui a trăit mai liniştit şi mai plăcut decât în noaptea aceea, socotesc că nu numai un om de rând, dar însuşi Marele Rege ar găsi că acestea sunt prea puţine la număr faţă de celelalte zile şi nopţi. Dacă moartea este aşa ceva, eu o numesc câştig. Căci atunci întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină. Dacă însă moartea este ca şi o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea, o, judecătorii mei?

Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.

Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, "viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.

Ce înseamnă: pur? A toate cuprinzător. Absolut pur ar fi, dacă vreţi, cuprinzător al tuturor impurităţilor. Sporind numărul lor, ele se virtualizează pur şi simplu. De ce o preocupare e mai pură decît alta, o bucurie (cărturărească, de pildă) mai dezinteresată şi pură decît alta? Pentru că închide în ea mai multe promisiuni. Dar analiza redescoperă lesne impurităţile, care nu se anulează decît pentru că se îndesesc. In bucuria de a descoperi ceva adînc, un adevăr revelator, e şi promisiunea aprobării viitoare, şi a succesului, şi — cît se poate de concret — a fericirii lumeşti de mîine. E promisiunea puterii. Pe care poţi să n-o exerciţi, s-o laşi "în putere", virtuală; dar care, singură cu bogăţia ei, e materia bucuriei tale pure. E paradisul în concretul lui, unde te bucuri să regăseşti toate fericirile. Paradisul înţeles de aici. Aş spune că paradisul pe care-1 scontează bunul creştin, dacă e viu, e cel în care se vor putea mînca toate fructele, începînd cu cele oprite. Dar s-ar putea, numai.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Întreaga psihologie de până acum a rămas împotmolită în prejudecăţi şi temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adâncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie şi genetică a voinţei de putere, -iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întâmpină rezistenţe inconştiente în ini-ma cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar şi o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ şi „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferinţa şi dezgustul unei conştiinţe încă viguroase şi îndrăzneţe -, şi, cu atât mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele. Însă, presupunând că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esenţiale ale vieţii, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esenţă şi în principiu, din economia generală a vieţii, dacă vrem ca viaţa să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăţilor sale ca de un rău de mare. şi aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă şi mai ciudată ipoteză din acest imens şi aproape nedesţelenit domeniu de cunoştinţe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în stare! Iar dacă totuşi nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strângeţi zdravăn din dinţi! deschideţi-vă ochii! apucaţi timona cu nădejde! - vom depăşi de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralităţi, cutezând să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor şi aventurierilor temerari nu li s-a mai înfăţişat vreo lume de cunoştinţe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puţin să pretindă în schimb ca psihologia să fie recunoscută iarăşi ca regină a ştiinţelor, pe care celelalte ştiinţe au menirea s-o slujească şi s-o pregătească. Căci de acum îna¬inte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

Uneori, firește, se trăda printr-o nemulțumire naivă, socotind că nu i se dă suficientă atenție; pe vremea când eram acolo se putea întâmpla să se înece brusc la masă, într-un fel ostentativ și complicat, care îi asigura compătimirea tuturor și o făcea, cel puțin pentru moment, să apară senzațională și captivantă, cum ar fi dorit să fie în viața mondenă. Presupun că tata era singurul care îi lua în serios crizele astea mult prea numeroase. El o privea înclinat politicos peste masă și se putea observa cum îi oferă în gând și îi pune la dispoziție propria-i trahee sănătoasă. Șambelanul, firește, nu mai mânca nici el; sorbea o înghițitură de vin și se abținea să-și declare opinia proprie. El și-o susținuse o singură dată, în fața soției sale, la masă. E mult de atunci, însă povestea a fost totuși colportată cu răutate și pe ascuns; se ivea aproape oriunde mai era cineva care încă n-a auzit-o. Se povestea că, într-o vreme, șambelana se putea supăra foarte rău din cauze petelor de vin care, din neîndemânare, apăreau pe fața de masă. Observa imediat o astfel de pată și, indiferent de împrejurarea în care s-ar fi produs, o expunea, ca să zic așa, batjocurii cu cea mai mare violență. Așa s-a întamplat tocmai când avea mai mulți oaspeți de vază. Câteva pete nevinovate, pe care le exagera, au devenit obiectul acuzațiilor ei batjocoritoare și, oricât s-a străduit bunicul să o calmeze prin semne discrete și exclamații glumețe, ea a rămas totuși la reproșurile încăpățânate pe care apoi, de altfel a trebuit să le întrerupă în mijlocul frazei. Pentru că s-a întâmplat ceva nemaipomenit și de neînțeles. Șambelanul ceruse vinul roșu care tocmai se servea și își umplea foarte atent paharul. Numai că, într-un fel uimitor, n-a încetat să toarne și după ce paharul era de mult plin, ci, tot mai calm, a turnat încet și atent până când maman, care niciodată nu se putea abține, a pufnit în râs și astfel toată situația penibilă s-a rezolvat râzând, pentru că toți s-au luat după ea ușurați, iar șambelanul a ridicat privirea și i-a întins sticla servitorului. [...] A murit spre primăvară, într-o noapte, în oraș. Sophia Oxe, care dormea alături, cu ușa deschisă, nu a auzit nimic. Când a fost găsită, dimineața, era rece ca gheața. Imediat după aceea a început boala grea și îngrozitoare a șambelanului. Parcă așteptase sfârșitul ei ca să poată muri fără să țină seama de nimic, așa cum îi convenea lui.