Pusing Quotes

We've searched our database for all the quotes and captions related to Pusing. Here they are! All 100 of them:

. . . More octo . . .pi?' Thaniel said, knowing that it sounded wrong, though so did puses and podes. He tried to think where he had heard it last , but he did not often have business with more than one octopus at a time.
Natasha Pulley (The Watchmaker of Filigree Street (The Watchmaker of Filigree Street, #1))
This whole time, I'd been so busy pusing him away, telling him watever was between us wasn't real. And now I'd realized the depth of what he felt for me- what I felt for him- he was gone.
Jennifer L. Armentrout
Me puse a pensar que los poemas eran como la gente. A algunas personas las entendía de inmediato. A otras no las entendía nunca, y nunca las entendería.
Benjamin Alire Sáenz (Aristotle and Dante Discover the Secrets of the Universe (Aristotle and Dante, #1))
Supe, hace rato, que estaba alegre porque me puse a cantar y a decirle al locutor que era un tonto y a la vida que era estupenda.
Jaime Sabines (Yuria / Poemas Sueltos)
Dincolo de fereastra se aflau brazii inalti, smaltuiti in cerul de smoala. Isi puse halatul de baie si iesi pe balcon. Incepuse sa ploua marunt. Dadu drumul halatului sa-i cada la picioare. Se lasa cuprinsa in bratele ploii.
Sorina Popescu (Descântecul ploii)
Por lo pronto, me puse a medir el tamaño de mi cariño y dio 685 kilómetros por la carretera. Es decir, de aquí a donde tú estás. Ahí se acabó. Y es que tu eres el principio y fin de todas las cosas.
Juan Rulfo (Aire de las colinas: Cartas a Clara)
Un ser humano como yo no está adaptado al mundo en que vivimos. Si me puse a leer es porque me era difícil vivir, y me preguntaba si existiría una forma de vida más sosegada.
Yoshiharu Tsuge
No me puse a escribir porque en un momento dado hubiese decidido que quería ser escritora, sino que decidí ser escritora porque ya escribía y descubrí que no quería dejar de hacerlo.
Laura Gallego
Mute ca două oglinzi, care, puse față-n față nu și-ar răsfrânge decât vidul, prelungindu-și-l una într-alta.
Ionel Teodoreanu (Tudor Ceaur Alcaz)
Puse especial dedicación en darle todo lo que yo necesitaba que ella me diera.
Julián López (Una muchacha muy bella)
Saya pikir sikap kelapangan orang Indonesia yang tidak begitu ambil pusing, tidak tergesa-gesa dan mau menerima apa adanya adalah keindahan yang mereka miliki.
Hisanori Kato (Kangen Indonesia: Indonesia di Mata Orang Jepang)
Me puse a leer mucho para poder admirar a menudo.
Amélie Nothomb (Biographie de la faim)
Bersemangat dan bersyukurlah jika ada banyak pekerjaan yang harus Anda selesaikan. Seseorang dengan penyakit kanker otak, lumpuh karena kecelakaan lalu lintas, atau seseorang yang tengah pusing menyusun lamaran pekerjaannya, pasti sangat mengharapkan untuk ada di posisi Anda sekarang. Jika demikian, bukankah memalukan apabila ada keluhan yang terposting di media sosial Anda?
Lenang Manggala
Me puse muy, muy borracho la noche de graduación, y cuando me desperté, alguna descarada y sexy zorra había robado mi virginidad. Pensé que habíamos tenido una gran noche, pero cuando traté de conseguir su número, prometió que nunca me vería de nuevo. Es algo que me rompió el corazón. Llámame romántico, pero nunca había esperado que mi primera vez fuera tan impersonal... - Nathan
Kody Keplinger (A Midsummer's Nightmare (Hamilton High, #3))
— Ya estás acosándome otra vez, ¿no? ¿Tengo que llamar a la poli para que te ponga una orden de alejamiento? —Ni en sueños, gatita. —Sonrió—. Ah, espera, que ya salgo en ellos, ¿verdad? Puse los ojos en blanco. —Más bien apareces en mis pesadillas, Daemon.
Jennifer L. Armentrout (Obsidian (Lux, #1))
Le robé el corazón y puse hielo en su lugar.
Charles Dickens (Grandes Esperanzas (Anotado))
Mi reputación ya está formada, Rose. Me puse mis metas y luche por ellas, hace ya mucho tiempo. Lo que será de tu vida aún está por ver
Richelle Mead (Vampire Academy (Vampire Academy, #1))
Llevé el vestido al armario y se lo colgué. Tuvo gracia. Cuando lo colgué me puse un poco triste. Me la imaginé yendo a la tienda y comprándose el vestido sin que nadie supiese que era prostituta ni nada.
J.D. Salinger (The Catcher in the Rye)
—Eres una hechicera —le dijo una noche, rendido sobre ella después del amor—. ¿Qué has hecho de mí? Estoy atus pies desde el momento en que puse los ojos sobre ti. Dependo de ti para sentirme vivo. ¿Cómo puedo amarte tanto cuando trastornaste mi vida por completo? Desearía no amarte tanto —añadió con una nota amarga—, desearía no haber caído bajo tu conjuro. Así no sería tan vulnerable. Porque si volvieras a lastimarme...
Florencia Bonelli (La vuelta del ranquel (Indias Blancas #2))
No sois en absoluto parecidas a mi rosa, no sois nada aún —les dijo—. Nadie os ha domesticado y no habéis domesticado a nadie. Sois como mi zorro. No era más que un zorro semejante a cien mil otros. Pero yo lo hice mi amigo y ahora es único en el mundo… Y las rosas se sintieron bien molestas. —Sois bellas, pero estáis vacías —les dijo todavía—. No se puede morir por vosotras. Sin duda que un transeúnte común creerá que mi rosa se os parece. Pero ella sola es más importante que todas vosotras, puesto que es ella la rosa a quien he regado. Puesto que es ella la rosa a quien puse bajo un globo. Puesto que es ella la rosa a quien abrigué con el biombo. Puesto que es ella la rosa cuyas orugas maté (salvo las dos o tres que se hicieron mariposas). Puesto que es ella la rosa a quien escuché quejarse, o alabarse, o aun, algunas veces, callarse. Puesto que ella es mi rosa. Y volvió hacia el zorro: —Adiós —dijo. —Adiós —dijo el zorro—. He aquí mi secreto. Es muy simple: no se ve bien sino con el corazón. Lo esencial es invisible a los ojos. —Lo esencial es invisible a los ojos —repitió el principito, al fin de acordarse. —El tiempo que perdiste por tu rosa hace que tu rosa sea tan importante. —El tiempo que perdí por mi rosa… —dijo el principito, a fin de acordarse. —Los hombres han olvidado esta verdad —dijo el zorro—. Pero tú no debes olvidarla. Eres responsable para siempre de lo que has domesticado. Eres responsable de tu rosa… —Soy responsable de mi rosa… —repitió el principito, a fin de acordarse.
Antoine de Saint-Exupéry
Es esmu ļoti slikts biedrs, Robij." "To es ceru," sacīju. "Es arī negribu sievieti par biedru. Es gribu mīļāko." "Tā es arī neesmu," viņa nomurmināja. "Kas tad tu esi?" "Ne puse, ne kas vesels. Tikai fragments..." "Tā arī vislabāk," es teicu. "Tas ierosina fantāziju. Tādas sievietes var mūžam mīlēt. Gatavas sievietes drīz apnīk. Vērtīgās arī. Fragmenti nekad.
Erich Maria Remarque (Three Comrades)
Patrunsera prin labirintul plin de flori, pe sub boltile incarcate princiar.Trandafirii se scuturau delicat intr-o ninsoare de petale cu iz afrodisiac. Cateva albine dadeau tarcoale cupelor florale. Mergeau agale, aproape amandoi in acelasi ritm. Se oprira cufundati intr-o stare de reverie, la umbra trandafirilor in floare. Simtira cum patrund prin trup, iradiant, unde telurice, vegetale. Isi puse degetele ca o bratara la incheietura mainii ei. Ii mangaie suav, cu dosul palmei, arcuirea discreta a gatului spre umeri. O saruta prelung pe buze. Primira binecuvantarea petalelor din matase fina ce le cadeau pe crestet. Atinse fructul impietrit al sanilor ei. Se retrase. Statu pe o banca cu privirile pierdute printre flori. Ea se aseza langa el tacuta.
Sorina Popescu (Mireasma trandafirilor salbatici)
Mientras estaba tendido allí, a un paso de mí yacía un escarabajo, patas arriba, desesperado. No podía enderezarse, me habría gustado ayudarlo, era tan fácil hacerlo, bastaba un paso y un empujoncito para brindarle una ayuda efectiva. Pero lo olvidé a causa de la carta. Además no podía ponerme de pie. Por fin, una lagartija logró que volviera a tomar conciencia de la vida que me rodeaba. Su camino la llevó hasta el escarabajo, que ya estaba totalmente inmóvil. De modo que no fue un accidente, me dije, sino una lucha mortal, el raro espectáculo de la muerte natural de un animal. Pero la lagartija al deslizarse por encima del escarabajo, lo enderezó. Por uno instantes continuó inmóvil, como muerto, pero luego trepó la pared como la cosa más natural. Es probable que eso me haya brindado, de alguna manera, un poco de coraje. Lo cierto es que me puse de pie, bebí leche y le escribí a usted.
Franz Kafka (Letters to Milena)
Pero, en estos tiempos, es como si el mundo desapareciera cada día. "De vez en cuando" es un tiempo que no existe. Es inútil apostar por él. Durante más de dos años yo aposté, con cuerpo de perdida y dignidad de caballero, por un tiempo inexistente. No me quejo. No me arrepiento. Puse algo de dinero. Un gramo de locura. Un montón de afecto. Quizás amor. - Nazdrave! Afortunadamente, el amor ya no es lo que era.
Eduardo Mendicutti (Los novios búlgaros)
- Trebuie să-mi dai viaţa înapoi. Mi-ai luat-o când aveam paisprezece ani: de atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. Când te închini tu, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, daca mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. - Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. Eva îi puse mâna pe gură. - Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s-au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când răsare soarele şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi ştiu că aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. De data asta te opresc. Încui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin închis, te leg. - Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele. - Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se poate altfel; tu eşti bărbatul meu! - Vrei să ne căsătorim? Inima ei bătu greu. - Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n-am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred ca te-am uitat...
Radu Tudoran (Fiul risipitor)
De multe ori ne întrebăm dacă toate lucrurile pe care le trăim sunt oare conectate între ele, parte a unei deveniri care să ducă spre un rezultat în care am crede și pe care îl înțelegem și cu care să fim de acord privind în perspectivă, sau sunt doar bucăți puse anapoda, experiențe pe care le simțim reale, dar indescifrabile, străine de noi.
Alexandru Voicescu (Malad)
(...) Le tiré de la camisa, queriendo besa su piel. Él se apartó y se irguió. -¿En la sala de guerra, amor? ¿Y si entra alguien? Yo me puse en pie y le quité la camisa. -Entonces tendrán una historia muy buena que contar. -¿Una historia muy buena? - dijo él, y fingió que se ofendía. -Demuéstrame lo contrario. A él se le iluminaron los ojos con el desafío.
Maria V. Snyder (Fire Study (Study, #3))
Barang siapa tidak tahu kekuatan dirinya, tidak tahu kelemahan dirinya. Barang siapa tidak tahu kedua-duanya, dia pusing dalam ketidaktahuannya.
Pramoedya Ananta Toer (Arok dedes)
—Yo también tengo un corazón de oro —dije, y cogí su mano y la puse sobre mi pecho—. ¿Lo nota?
Nicolas Barreau (La sonrisa de las mujeres)
Šaubas ir ticības otra puse.
Erich Maria Remarque (The Black Obelisk)
Nisipul... Lucrurile care aveau formă păreau goale de orice conţinut cînd erau puse alături de nisip. Singurul factor sigur era mişcarea lui. Nisipul era antiteza formei.
Kōbō Abe (The Woman in the Dunes)
-Ăsta e numărul meu privat, nu cel de serviciu. Îmi dai un telefon? -Sigur. Probabil că peste o oră ar fi prea curând,nu? Ea râse şi îi puse carneţelul şi stiloul în mână.
Nora Roberts (Vision in White (Bride Quartet, #1))
Tokioje tamsoje, šalia kraujo, žvakių ir daugybės šešėlių galėjo atrodyti, kad ką tik sudariau sutartį su velniu. Kad ir kas būtų, tai tenkino abi puses.
Martynas Starkus (Tuk tuk Indija)
Del catálogo general de la susodicha fábrica Han deformado su naturaleza Y el resultado Eres tú, mi hijo siamés». Lo decía en plural[145] Entonces me puse a llorar.
Boris Vian
He necesitado hacer muchas cosas raras para librarme de la presencia de Bolaño en mi vida y en mi escritura. Hay influencias literarias que ayudan, que dan inspiración y fuerza, como Borges por ejemplo. Otros, como Nabokov y Bolaño, en mi caso, te destruyen, te obsesionan, te enferman, te impiden escribir. Puse a Bolaño en la novela para intentar exorcizarle.
Andrés Ibáñez
-Esto es nuevo para mí. Estoy aprendiendo cómo tener una relación con alguien que no sea Ashton. Cometí un error horrible. Era como una recaída. Pero tú... —La alcancé y puse su pelo humedecido por las lágrimas que habían hecho su camino con libertad, detrás de su oreja—. Tú tocas un lugar dentro de mí que Ashton nunca tocó. Siento cosas por ti que nunca sentí por ella. La amé por un tiempo muy largo. No puedo evitar el hecho de que todavía quiero estar allí cuando me necesite. La próxima vez que haya que tomar una decisión te elegiré primero. Te puedo prometer eso.
Abbi Glines (The Vincent Brothers (The Vincent Boys, #2))
Šo ļoti efektīvo konfliktu regulēšanas veidu ["kad konflikta puses "aizskrēja katra uz savu pusi""] pauž, piemēram, beduīnu sakāmvārds: "Lai tuvinātu mūsu sirdis, uzcelsim mūsu teltis tālāk citu no citas.
Voldis Jakubaņecs (Valsts jēdziens un formas)
bailēs un histērijā pūlis sekoja jebkuram sauklim, vienalga, no kuras puses tas nāktu, ja vien pūlim pašam nav jādomā un jāuzņemas atbildība, aizstāvot kaut ko, kas viņu biedē, bet no kā viņš nevar izvairīties.
Erich Maria Remarque (The Night in Lisbon)
Una vez cogí la pistola y me la puse en la cabeza. En la mano izquierda llevaba una aguja de hacer jersey con la que tenía que pulsar el botón de la polaroid para que me hiciera una foto apuntándome a la cabeza.
Félix Romeo (Dibujos animados)
Por el quincuagésimo cumpleaños de mi padre me puse a pensar por un momento en la vida. En como nos dejamos mear en la sopa. Como les dejamos pasar absolutamente todo a los más grandísimos mierdas, porque nada "vale la pena ni el esfuerzo".
Etgar Keret (Missing Kissinger)
Puse el teléfono en su cargador e inmediatamente comencé a hacer de todo. Enloquecer por las posibles actividades de Knight al mismo tiempo que guardaba las compras. Luego enloquecí al mismo tiempo que hacía un sándwich. Luego enloquecí al mismo tiempo que comía mi sándwich y me cambiaba de ropa. Luego enloquecí mientras caminaba a mi auto y continué enloqueciendo mientras manejaba a mi clase. Y por suerte había enloquecido lo suficiente que para el momento en que llegué a clase lo pude empujar a un lado y concentrarme.
Kristen Ashley (Knight (Unfinished Hero, #1))
Puse cara de no entender nada. Si eres inteligente, si sabes más de lo que debes, destacas como un cielo verde sobre un campo azul, y, como es bien sabido, la Presidenta de la Patria opina que los artistas que pintan ese tipo de paisajes deberían ser esterilizados.
Sally Gardner (Maggot Moon)
Me puse cabeza abajo y entonces me empezaron a nacer hojas en el cuerpo y también me salieron raíces de las manos... Las raíces se fueron metiendo bajo la tierra...más y más ... Y como estaba a punto de nacerme una flor en el pubis, abrí las piernas... las abrí bien...
Han Kang, The Vegetarian
Por ella dejé la casa de mi padre,[24] y por ella me puse en este traje, para seguirla dondequiera que fuese, como la saeta al blanco o como el marinero al norte. Ella no sabe de mis deseos más de lo que ha podido entender de algunas veces que desde lejos ha visto llorar mis ojos.
Miguel de Cervantes Saavedra (Don Quijote de la Mancha: Edición anotada (Spanish Edition))
He abierto el cuaderno un par de veces, pero no me atrevo a comenzarlo. Es demasiado bueno y temo no estar a la altura. Me ocurre lo mismo con todos los cuadernos que compro. Al final acaban en un cajón muy profundo que tengo en mi estudio, como una especie de colección de obras completas inversas. Allí está todo lo que no he sido capaz de escribir. Novelas que nunca verán la luz, cuentos nonatos, poemas invisibles. Ahí se encuentra lo mejor de mí, aquello en lo que puse más empeño, la sintaxis en la que más arriesgué. Los cuento: hay treinta y cinco, tantos como libros llevo publicados.
Juan José Millás (La vida a ratos)
¡FELICES FIESTAS!!! Durante mucho tiempo y a pesar de mi esfuerzo intelectual no podía encontrar mejor deseo para las Fiestas que “SALUD, AMOR y DINERO” (en conjunto y en ese orden). Daba vueltas y vueltas y terminaba siempre cayendo en ese trío perfecto. Tener Dinero sin amor, ni salud, no se lo deseo a nadie, es casi un castigo divino. Tener Amor, sin salud, ni dinero, es complicado. Y tener Salud, sin amor, ni dinero, es la nada misma (la salud solo se valora cuando no se tiene). Tener los tres, era ¡la gloria! Sin embargo, en los últimos años, le puse más foco a la FELICIDAD. Si uno logra ser feliz, no importa mucho con qué y cómo se consigue. Al final de cuentas, también se puede ser un infeliz teniendo salud, dinero y amor. Y si uno se siente infeliz, casi nada tiene sentido. Este año, me gustaría aprovechar MI DESEO contra un feroz virus que está esta haciendo estragos en nuestra Sociedad: LA INTOLERANCIA HACIA EL QUE PIENSA DIFERENTE. La vida en blanco o negro no es real, es solo un ardid ficticio de los inseguros. No creo que sea un buen negocio impostar seguridad a cambio de que pierdas el sublime disfrute de la diversidad de tu entorno. ¿Sientes que destrozaste al “enemigo” en la discusión y que impusiste por knok out “tu” incuestionable verdad? Lamento informarte que si con ello dañaste la relación que tenias... ¡perdiste! Poquísimas discusiones justifican dañar una relación. Recuerda siempre: muchas veces se pierde más ganando y viceversa. La intolerancia es una agresión que destruye. El problema de “ser el dueño de la verdad” es que esa “verdad” solo existe dentro de tu mente. Deja las verdades absolutas para las religiones y anímate a navegar conmigo en los desafiantes mares de los colores. POR TODO ESTO, QUERIDOS AMIGOS, NOS DESEO UN MUNDO MÁS TOLERANTE, EN DONDE LA DIFERENCIA NO SEA GENERADORA DE ENEMIGOS, SINO DE FUENTES INAGOTABLES DE OPORTUNIDADES. SI ENTRE TODOS LO LOGRAMOS, SIN DUDAS HABRÁ MAS FELICIDAD, MÁS SALUD, MÁS AMOR Y MÁS RIQUEZA. ¡FELICES FIESTAS! POR UN 2018 REPLETO DE REALIZACIONES PERSONALES. GONZALO
Gonzalo Guma
Me quedaba quieto igual que una vez, cuando tenía cinco años, que estábamos de visita en casa de un tío. La conversación de grandes me había dado sueño y me recosté en el sillón. Mi tío me apoyó sobre sus piernas y siguió conversando mientras me acariciaba la cabeza. Me despabiló por completo esa mano grande pasando suave por mis cabellos, pero seguí haciéndome el dormido porque, de alguna manera, supe que esos mimos eran porque creían que no me daba cuenta, curioso. Oí cuando mi madre dijo: Éste se está haciendo el dormido. Y a mi tío responderle que no, que estaba dormido en serio, sentí como su mano tocaba mis párpados y debo haberme acordado de algún perro que vi durmiendo, porque hasta los ojos para atrás puse con tal de que siguierna acariciándome la cabeza. Quien sabe cómo hace uno, a los seis años, para ya saber que hay cosas que se terminan si uno se despierta. No me pregunté entonces porqué se terminaba tanta ternura si se daban cuenta de que estaba despierto. ¿Sería posible que alguien te acariciara aunque estuvieras despierto? Eso lo aprendí de grande, como también, a oir el amor callado de los que sólo te acarician si te ven dormido, por pudor, por vergüenza, por campesina falta de costumbre de decir cuánto se quiere y también porque les gana el sentimiento.
Luis María Pescetti (El ciudadano de mis zapatos)
Kiekvienas žmogus turi silpnąsias ir stipriąsias puses, ir kiekvienas gyvenime atlieka svarbų vaidmenį - sušoka savo gyvenimo šokį. Viskas, kas sukurta gamtos, turi savo tikslą. Drąsa, kurios žmogui reikia labiausiai, reiškia ne siekį dominuoti kitų atžvilgiu, o gebėjimą būti pačiu savimi, nesvarbu, kuo jūs nori matyti kiti.
Ray Dalio (Principles: Life and Work)
Suspiró con fatiga. —Eres mejor hombre que yo. Eso era el comienzo de una esperanza. Nos habíamos infligido heridas el uno al otro, pero ninguna mortal. […] Habría un después tras todo esto. —No, eso no es cierto. —Me levanté y me dirigí hacia él. Puse una mano sobre su piel tibia—. Hoy te has perdido y luego te has encontrado.
Madeline Miller (The Song of Achilles)
Klečel jsem před oltařem a otvíral ústa, aby mi kněz mohl na jazyk položit tu velkou kulatou oplatku. Od včerejší večeře to bylo první jídlo. v žaludku mi kručelo, přesto mě chuť toho tenkého kolečka z mouky a vody zvlaště děsila. Koneckonců, tohle nebyl chleba, to byl Ježíš. Ne symbol Ježíše, ale Ježíš sám. Zavřel jsem oči a domlouval sám sobě. Nekousej. Vůbec se toho nedotýkej zuby. A hlavně si to nepřilep na patro. Ach, bože, už se stalo. Dovolil jsi to. Bůh se ti přiepil na patro. Jak ho teď chceš dostat dolů? Musíš to dostat dolů a polknout. Co když to ztvrdne a zůstane tam? Nemůžeš až do večera chodit s bohem v puse. Ach, bože! Tak se rozpusť, rozpuštěj se.
Alan Alda
Por ella, en recuerdo de sus cuentos de brujas que tan feliz me hicieron, puse a mi perra bruja. ... Me la regalo un amigo, Miguel Ángel, y me jodió la vida porque lo que tenía que ser para siempre resultó efímero. Buda ya lo dijo: el que tiene tres amores, tendrá tres dolores; el que tiene dos, dos; y el que tiene uno, uno. Mejor no tener ninguno.
Fernando Vallejo
Cînd eşti copil, eşti în centrul tuturor lucrurilor. Totul se întîmplă pentru tine. Ceilalţi oameni? Sînt doar nişte fantome puse la dispoziţia ta ca să le vorbeşti. Dar cînd creşti, îţi iei locul şi îţi capeţi măsura şi forma ta proprie. Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora. E mai rău, dar e şi mult mai bine aşa
John Steinbeck (East of Eden)
Mă gândesc că, deşi concepem istoria ca pe ceva foarte mare şi rece, iar propria biografie ca pe ceva micuţ și insignifiant, în realitate şi una și cealaltă sunt puse în mişcare de răsucirea arcului mecanic. Se întâmplă ca vreo biografie să se ridice la rangul de istorie, dar se întâmplă şi invers – istoria alungă biografia din propria ei casă, provocând cataclisme.
Sorin Hadârcă (Zen la pachet)
Sin quitarme los ojos de encima, acercó aún más su pupitre. - ¿Sabes una cosa? - ¿Qué? - Que he entrado en tu blog. Ay, Dios. ¿Cómo lo había encontrado? Un momento; la pregunta que debía hacerme era la siguiente: ¿por qué lo había encontrado? Mi blog no podía buscarse a través de Google...Estaba flipando en colores. - Ya estás acosándome otra vez, ¿no? ¿Tengo que llamar a la poli para que te ponga una orden de alejamiento? - Ni en sueños, gatita - Sonrió - Ah, espera, que ya salgo en ellos, ¿verdad? Puse los ojos en blanco. - Más bien apareces en mis pesadillas, Daemon. (pág.154) - ¿Me estás preguntando si me atraen las humanas? - dijo. El pelo le caía hacia delante en ondas. Unas gotitas de agua le recorrían los mechones y acababan salpicándome la mejilla - ¿O si eres tú la que me atrae? Con las manos apoyadas en la roca, fue acercándose a mí lentamente. Muy pronto nos separaban sólo unos milímetros...Sentía su respiración como si fuera la mía, y cuando movió las caderas abrí los ojos y ahogué un grito. Vaya que si funcionaba la cosa...Me despejó la duda de un plumazo. (pág. 240) - Sí que es importante el helado - dije. - Es mi vida entera.- Dee tiró el monedero a Daemon, pero erró el objetivo - ¡Y tú me lo has quitado! (pág. 258 NUNCA TE METAS ENTRE DEE Y SU COMIDA, Y MENOS SI SE TRATA DE HELADO) - ¿Lo estás pasando bien con...Ash? - ¿Y tú con tu amiguito el pulpo? Me mordí el larbio. - Qué simpático eres, como siempre. ... - Estás...muy guapa, por cierto. Demasiado guapa para estar con ese idiota. Me sonrojé y bajé la vista. - ¿Te has tomado algo? - Pues no, la verdad. ¿Por qué me lo preguntas, si puede saberse? - Porque nunca me dices nada agradable. - Touché. (pág. 303) - Recuérdame...que no te haga enfadar nunca más ¡La leche! ¿Eres agente secreto en tus ratos libres? ... Me recorrió la espalda con sus brazos y hundió una mano en los rizos que se me habían soltado del moño. - No me has hecho caso - susurró contra mi hombro. - Nunca te hago caso. (pág. 327) Daemon murmuró algo en un idioma desconocido. Era una lengua dulce y bonita. Mágica. De otro planeta. Podría haberlo despertado, pero no lo hice sin saber demasiado bien por qué. La emoción que sentía por el contacto con su piel era más fuerte que todo lo demás. Daemon tenía una mano en el borde de mi camiseta, y los dedos encima del pedazo de piel que había entre el borde de la camiseta y la cinturilla de los pantalones de pijama. La mano empezaba a abrirse paso por debajo de la camiseta, a través de mi estómago, en la parte en que este empieza a descender. El pulso se me desbocó. Me rozó las costillas con la punta de los dedos. Su cuerpo se movió y sentí su rodilla contra mí. (pág. 338) O.O o_O OMG - Gatita - Ni aunque fueras el último ser con aspecto humano sobre la faz de la Tierra ¿Ahora lo entiendes? ¿Capiche? ... - Ademñas, no me atraes nada - Mentira podrida - Pero vamos, nada de nada. Eres... De repente Daemon estaba delante de mí, a apenas un centímetro de mi rostro. - ¿Qué soy? - Ignorante -¿Y qué más? - Prepotente, controlador...-...- Y un...cretino. - Venga ya, gatita, seguro que puedes hacerlo mejor - ... - Todavía no me creo que no te sientas atraída por mí. (pág. 360) - Seguro que hasta sueñas conmigo - Bajó la vista hacia mis labios y sentí que se despegaban - Seguro que escribes mi nombre en tus libretas, una y otra vez, rodeado por un corazoncito. Me reí. - En tus sueños, Daemon. Eres la última persona a la que... Daemon me besó (pág.361) Una sonrisa pícara se le asomó a los labios. - ¿Te das cuenta de que me encantan los retos? Me reí entre dientes y me volví hacia la puerta mientras le dedicaba un gesto grosero con el dedo corazón. - Y a mí, Daemon; y a mí. (pág. 414)
Jennifer L. Armentrout (Obsidian (Lux, #1))
—¿Es que realmente no te das cuenta de lo importante que eres para mí? ¿Tienes alguna idea de cuánto te quiero? Me apretó más fuerte contra su pecho duro acomodando mi cabeza bajo su barbilla. Presioné los labios contra su cuello frío como la nieve. —Lo que sí sé es cuánto te quiero yo —repuse. —Eso es comprar un árbol con todo un bosque. Puse los ojos en blanco, pero el no pudo verme. —Imposible. •Ultimátum, 41
Stephenie Meyer (Eclipse (The Twilight Saga, #3))
[Emily se ptá Madison na kluky ta převipráví co jí řekli zákařné spolužačky o rozmnožování] A podle toho co mi řekli, kluci tak zoufale touží líbíat se s holkama z jendoho jediného důvodu: totiž při každé puse jim o něco poporoste frantík. Čím víc holek kluk líbá, tím delšího frantíka nakonec má – a ti klici, kteří se pyšní tím nejdelším, potom získají nejlíp placená místa a neprestižnější pracovní místa. *str185-186*
Chuck Palahniuk (Damned (Damned, #1))
Encontré éste libro (comenzaba el manuscrito) en un cajón del viejo buró que está en el descanso. Era un día lluvioso y yo no podía salir, así que, en la tarde tomé una vela y me puse a escudriñar en el buró. Casi todos los cajones estaban llenos de vestidos viejos, pero uno de los más chicos parecía estar vacío, y ahí encontré este libro metido hasta el fondo. Yo quería un libro como éste, y por eso me lo llevé para escribir en él. Está lleno de secretos.
Arthur Machen
Y me puse, para pasar el rato, a esbozar un plano del alma según el cual en cada uno de nosotros presiden dos poderes, uno macho y otro hembra; y en el cerebro del hombre predomina el hombre sobre la mujer y en el cerebro de la mujer predomina la mujer sobre el hombre. El estado de ser normal y confortable es aquel en que los dos viven juntos en armonía, cooperando espiritualmente. Si se es hombre, la parte femenina del cerebro no deja de obrar; y la mujer también tiene contacto con el hombre que hay en ella. Quizá Coleridge se refería a esto cuando dijo que las grandes mentes son andróginas. Cuando se efectúa esta fusión es cuando la mente queda fertilizada por completo y utiliza todas sus facultades. Quizás una mente puramente masculina no pueda crear, pensé, ni tampoco una mente puramente femenina. Pero convenía averiguar qué entendía uno por 'hombre con algo de mujer' y por 'mujer con algo de hombre' hojeando un par de libros.
Virginia Woolf (A Room Of One's Own)
La respuesta le llegó lentamente, con el cambio de las estaciones. No tendrás dioses delante de mí. Aquello no podía ser cierto. La ira de Miguel creció. —¿Cuándo he adorado a otro que no seas tú, Señor? —rugió—. Te he seguido toda mi vida. Nunca puse a nadie antes a ti —dijo llorando con los puños apretados—. La amo, pero nunca la hice mi dios. En la calma que siguió a su angustiado torrente de palabras, Miguel oyó y finalmente lo comprendió. Tú te convertiste en su dios.
Francine Rivers (Amor redentor: Una novela (Spanish Edition))
Mai erau, apoi, ceasurile petrecute în bisericã în fața picturilor, iar Plutin clãtina din ce în ce mai tare din cap la vederea figurilor înspãimântãtoare create de școala bizantinã și consacrate de o tradiție multisecularã. „Nu, e imposibil! Nu astfel l-a fãcut Dumnezeu pe om!”, izbucni el în cele din urmã. Într-o zi o conduse în tainã pe Anitza la bisericã, o puse sã stea în poziția în care era înfãțișatã Maria Magdalena la picioarele rãstignitului și începu sã râdã din toatã inima.
Leopold von Sacher-Masoch
UNIVERS EU voi pleca spre infinitul În care mi-a rămas privitul Și voi veni de nicăieri... Poate mai repede ca ieri. Dar știu că voi găsi mereu... Acel ușor și acel ,,greu" același rău, același bine, În contradicție cu mine... Alți regi și alți martiri mai noi... Unii-mbuibați și alții goi... Și alte măști, alți arlechini... Alți ratați și alți senini. Alte motive puse lumii De vreun proliferant al ciumii. Și alte măști, alți rechini, O, repetiție turbată. Termină-ți ciclu-acesta-odată Și azvârle-mă în UNIVERS De unde-am venit Făr să fi mers...
Vasile Hauși
Iar pasajul e o stradă reală si nemotivată ca un vis. Se devorară unul pe altul cu guri închise,iar gurile lor erau flori:lalele sclipitoare,sau cu chibrituri frecate,înflăcărate,care făceau să unduiască o purpurie incandescenţă.El îi prinse amândouă mâinile,le puse una în alta,mana stângă peste dreapta,apoi îşi aşeză mâna lui stângă peste dosul mâinii ei drepte si mâna sa dreapta peste dosul mainii ei stângi.Astfel ei alcătuiră un trup cu patru mâini;acest trup înălţat el îl duse la buzele sale. Aici şi acum el strigă: -Învie-mă!Nu întoarce pagina!şi ea se opreşte descumpănită la mijlocul pasajului.
Alexandra Indrieș (Doua-trei minute)
Una mano pequeña y fría me acarició la mejilla. —No pasa nada —dijo Auri en voz baja—. Ven aquí. Empecé a llorar en silencio, y ella deshizo con cuidado el apretado nudo de mi cuerpo hasta que mi cabeza reposó en su regazo. Empezó a murmurar, apartándome el cabello de la frente; yo notaba el frío de sus manos contra la ardiente piel de mi cara. —Ya lo sé —dijo con tristeza—. A veces es muy duro, ¿verdad? Me acarició el cabello con ternura, y mi llanto se intensificó. No recordaba la última vez que alguien me había tocado con cariño. —Ya lo sé —repitió—. Tienes una piedra en el corazón, y hay días en que pesa tanto que no se puede hacer nada. Pero no deberías pasarlo solo. Deberías haberme avisado. Yo lo entiendo. Contraje todo el cuerpo y de pronto volví a notar aquel sabor a ciruela. —La echo de menos —dije sin darme cuenta. Antes de que pudiera agregar algo más, apreté los dientes y sacudí la cabeza con furia, como un caballo que intenta liberarse de las riendas. —Puedes decirlo —dijo Auri con ternura. Volví a sacudir la cabeza, noté sabor a ciruela, y de pronto las palabras empezaron a brotar de mis labios. —Decía que aprendí a cantar antes que a hablar. Decía que cuando yo era un crío ella tarareaba mientras me tenía en brazos. No me cantaba una canción; solo era una tercera descendente. Un sonido tranquilizador. Y un día me estaba paseando alrededor del campamento y oyó que yo le devolvía el eco. Dos octavas más arriba. Una tercera aguda y diminuta. Decía que aquella fue mi primera canción. —Nos la cantábamos el uno al otro. Durante años. —Se me hizo un nudo en la garganta y apreté los dientes. —Puedes decirlo —dijo Auri en voz baja—. No pasa nada si lo dices. —Nunca volveré a verla —conseguí decir. Y me puse a llorar a lágrima viva. —No pasa nada —dijo Auri—. Estoy aquí. Estás a salvo.
Patrick Rothfuss (The Wise Man’s Fear (The Kingkiller Chronicle, #2))
Sentí unas violentas ganas de hacer caca. Corrí a los servicios, al otro lado del pasillo, y me puse de cuclillas delante del retrete, frente a la puerta. Veía las baldosas entre mis muslos. Empujaba con todas mis fuerzas. Salió como si fuera una granada, con una salpicadura de agua que llegó hasta la puerta. Vi un muñequito colgando de mi sexo al final de un cordón rojizo. Nunca hubiera imaginado que pudiera tener aquello dentro de mí. Tuve que andar con él hasta mi habitación. Lo tomé en la mano —pesaba extrañamente— y avancé por el pasillo apretándolo entre mis muslos. Me comportaba como un animal.
Annie Ernaux (El acontecimiento)
De pronto quedó enfocada la idea de mi futuro: aún no existía. Lo estaba construyendo, al estar allí de pie, al respirar, al sostener con calma el aire alrededor de mi cuerpo, al tratar de capturar algo-un pensamiento, imagino-, como si tal cosa fuese posible, como si creyese en la ilusión que describían aquellos cuadros: que se podía apresar el tiempo y mantenerlo cautivo. No sabía lo que era real. Así que no me aparté. En vez de eso, alargué la mano. Toqué el marco del cuadro y luego puse la palma en la superficie seca y rugosa del lienzo, solo para demostrarme que no había ningún dios espiándome el alma, que el tiempo no era inmemorial. Que las cosas eran solo cosas
Ottessa Moshfegh
Mientras, Vives regresó a escena casi corriendo, subió al podio, y con la cabeza y los brazos al mismo tiempo echó a sonar su orquesta casi sobre los aplausos. Como si les hubiera dicho “todos, otra vez, desde la 24”. Sólo que la música era algo que se podía tararear, como si la hubiera pedido mi papá. Ya no sé cuántas mañanas lo oí levantarse tarareando eso, a veces se paraba en la puerta de nuestro cuarto y lo chiflaba durante un rato hasta que nosotros empezábamos a sacar las cabezas de bajo de las sábanas y a maldecir el sol y al padre madrugador que nos había tocado. Cómo no estaba mi papá para contarle, cómo no estaba para lamentar con él las equivocaciones de la vida, para ir a preguntarle qué hacer con el deseo fuera de sitio que me estaba creciendo. Toda la orquesta era mi papá silbando en las mañanas, y yo como siempre que él estaba sin estar, que algo me traía la certidumbre de que sus palabras y su abrazo se habían muerto y no serían jamás otra cosa que un recuerdo, nada mejor que la terquedad de mi nostalgia, me puse a llorar hipeando y moqueando hasta hacer casi tanto ruido como la orquesta. Dejé la butaca y me senté en el suelo para que nadie viera mi escándalo. Andrés, que nunca supo que hacer en esos casos, me puso la mano sobre la cabeza y me acarició como si fuera yo un gato. Resultado: cuando la orquesta terminó de tocar yo tenía la cara sucia, los ojos hinchados y la melena revuelta.
Ángeles Mastretta (Arráncame la vida)
- Nunca vuelvas a llamarme así - le espeté. - Es mejor que llarmarle <> a alguien, ¿no? - Salió por la puerta - Qué visita tan estimulante. La recordaré mucho tiempo. Aquello ya era suficiente. - ¿Sabes qué? Tienes toda la razón. Mira que llamarte tarado...Esa es una palabra que no te define bien - le dije sonriendo - <> te pega más. - Conque <>, ¿eh? - repitió - Eres un encanto. Levanté el dedo corazón. (pág.20) Eran más de la una, pero parecía que Daemon acabara de levantarse. Llevaba los tejanos arrugados y el pelo enmarañado. Hablaba con alguien por teléfono mientras se pasaba la mano por la mandíbula. - ¿Tu hermano no tiene camisetas o qué? - le pregunté mientras cogía la pala. - Me temo que no. No las lleva ni en invierno. Siempre va por ahí medio desnudo - refunfuñó - Es bastante incómodo tener que verlo así todo el día, enseñando tanta...carne ¡Qué grima! A ella le daría grima, pero a mí...me alteraba bastante. Me puse a cavar hoyos en lugares estratégicos mientras notaba que se me secaba la garganta. Tenia una cara perfecta, un cuerpo de ensueño y una mala leche espectacular. Las tres reglas de oro de cualquier tío macizo, vaya. (pág. 39) - Tienes una cabecita bastante sucia, gatita. Pestañeé. <> - ¿Qué has dicho? - Que tienes la cabeza sucia - repitió en voz baja. Sabía que Dee no podía oírle -, llena de tierra. ¿Qué creías que quería decir? - Nada -...Tener a Daemon tan cerca no me reconfortaba en absoluto - Es normal ensuciarse cuando plantas. Los labios le temblaron un instante. - Hay muchas maneras de ensuciarse. Aunque no tengo la intención de mostrártelas. (pág.46) - Me da a mí que te has mojado tú más que el coche. Nunca pensé que lavar un coche pudiera ser tan complicado pero, después de observarte durante los últimos quince minutos, creo que deberían convertirlo en deporte olímpico. - ¿Estabas observándome? - Qué grima. Y qué morbo. ¡No! de morboso, nada. (pág.51) - Pues sí ¿Y tú siempre te quedas mirando a los tíos cuando llamas a su puerta para preguntar por una dirección? - ¿Siempre abres la puerta medio desnudo? - Pues sí. Y no has respondido a mi pregunta. ¿Siempre pegas esos repasos? Las mejillas me ardían. (pág.53) - Hasta mañana a medio día, gatita. - Te odio - resoplé. - El sentimiento es mutuo - Me miró por encima del hombro - Me juego veinte pavos a que llevas bañador y no biquini. Era insufrible. (Pág. 62) - ¿Que no confía en mi? ¿Y qué tiene que confiarme, tu virtud? Se le escapó otra carcajada y tardó unos momentos en poder contestar. - Pues claro; no le gustan las chicas guapas que están coladitas por mi. - ¿Qué? - ... - Estás de broma, ¿no? - ¿A qué parte te refieres? - preguntó- - ¡A todas! - Venga ya. No me digas que no sabes que eres guapa. ¿No te lo ha dicho ningún chico antes? (pág.90) - Creo que estás condenada a estar conmigo un rato más. - Seguro que parezco un gato remojado. - Estás bien. La lluvia te favorece. Fruncí el ceño. - Ya me estás mintiendo otra vez. Sentí que su cuerpo se movía junto al mío y, sin mediar palabra, me rozó la barbilla con los dedos y me atrajo hacia él. En sus labios se dibujó una sonrisa torcida. - No te miento; te lo dijo en serio. (pág.101) - Bueno...Ya llegó el innombrable. A Dee le dio un ataque de risa que hizo que toda la cafetería nos mirara. - ¡Me parto! Me hundí en la butaca. Desde la mañana en que Dee y él me habían preparado el desayuno, me había evitado y a mí me daba igual. ... Seguramente Daemon era físicamente el hombre más perfecto que jamás había visto - su cara haría las delicias de cualquier retratista -, pero a la vez tenía bastantes papeletas para ser el cretino más grande sobre la faz de la Tierra. (pág.145)
Jennifer L. Armentrout (Obsidian (Lux, #1))
Me puse a trabajar al día siguiente, dando, por decirlo así, la espalda a la estación. Sólo de ese modo me parecía que podía mantener el control sobre los hechos redentores de la vida. Sin embargo, algunas veces había que mirar alrededor; veía entonces la estación y aquellos hombres que caminaban sin objeto por el patio bajo los rayos del sol. En algunas ocasiones me pregunté qué podía significar aquello. Caminaban de un lado a otro con sus absurdos palos en la mano, como una multitud de peregrinos embrujados en el interior de una cerca podrida. La palabra marfil permanecía en el aire, en los murmullos, en los suspiros. Me imagino que hasta en sus oraciones. Un tinte de imbécil rapacidad coloreaba todo aquello, como si fuera la emanación de un cadáver. ¡Por Júpiter ! Nunca en mi vida he visto nada tan irreal.
Joseph Conrad (Heart of Darkness)
Nu m-am gândit niciodată serios să am de-a face cu o prostituată. Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniştea erotică pură, mă excită de multe ori o necunoscută dintr-un autobuz, mă rătăcesc adesea în labirintul fanteziilor violente şi-ntunecate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinţei mele. Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna — îmi asum ca bărbat zecile de mii de site-uri de pe internet şi sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra — şi sunt momente când am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate. Intenţionat nu vorbesc despre dragoste, deşi până la urmă despre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea; în multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic aşa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar şi când minţile şi personalităţile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualităţii, intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică (pentru că, concretizate, ele îşi pierd tocmai idealitatea: pot fantaza despre un sex party, de pildă, dar unul real trebuie că e dezamăgitor printr-o mulţime de amănunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început.
Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile)
The Korowai Pass had been closed since the end of the summer, when a spate of shallow earthquakes trigered a landslide that buried a stretch of the highway in rubble. killing five, and sending a long-haul transport truck over a precipice where it skimmed a power line, ploughed a channel down the lountainside, and then exploded on a viaduct below. He pused one of the nets into the evil-smelling hole and then pulled it our again, and then he drew a breath and held the trigger down with both his thumbs and thrust the lighted wand against the sopping fabric, praying that the flame would catch, prayting that the fire woul d send up smoke and burn away the nets so that the scale of the destruction would be visable from overhead, so that somebody would see it, somebody would notice, so that somebody would care, and as the fre began to blaze and crackle up the ancient trees around him, Tony prayed that somebody would come put it out.
Eleanor Catton (Birnam Wood)
Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&
Fyodor Dostoevsky (White Nights)
Despre Transilvania, a te simți acasă și democrație: „În secolul IX ar fi părut o utopie să chemi un primar din Germania într-o comună din Alsacia, și invers. Asemenea cazuri, repet, ar fi părut o utopie. Soluția a venit din viitor. [...] Problema Transilvaniei nu este a istoricilor. Manualele istoricilor unguri și români nu vor putea fi puse niciodată de acord. Soluția pentru Transilvania nu poate veni din trecut, dar din viitor care astăzi ne pare utopic. Un ungur și un român pot să se simtă „la ei acasă”, dacă fiecare îi recunoaște dreptul celuilalt de a se simți la el acasă în aceeași măsură în care el se simte la el acasă. Niciunul nu trebuie să fie „mai la el acasă” decât celălalt. [...] Acest lucru nu e posibil decât într-o societate în care diferența e acceptată din capul locului și privită ca firească. Singura societate care creează starea de spirit a lui „a fi la tine acasă” este cea democratică, pentru că democrația este singura formă de guvernare care acceptă că ceea ce este diferit este totodată egal”.
Gabriel Liiceanu (Apel către lichele)
Închise ochii şi păşi în întuneric. Şi totuşi, pe coridorul acela nu era nicio carte, rafturile erau goale. Sau nu, lângă lumina, cu coperţi de piele acoperită de fire de aur, era o Carte. Părea valoroasă, de ce o ţinea bătrânul acolo, ascunsă? Puse mâna tremurândă pe marginile cărţii, pipăind-o de parcă era trupul fremătând al vreunei iubite, simţindu-i fiecare centimetru al coperţii. Nu scria nimic pe ea, nu avea titlu. e gândi dacă să o deschidă sau nu, curiozitatea era unul dintre defectele sau calităţile lui, încă nu se lămurise. Îi mângâie paginile fără să o deschidă. Apoi închise ochii şi îşi făcu curaj. Nu ştia că destinul lui fusese să ajungă la carte şi că el trebuia să decidă dacă o va deschide sau nu. Nu ştia că el va avea un rol important în bătălia ce va să vină. Nu ştia că undeva, departe, Bătrânul aflase că Erin deschisese cartea şi zâmbea satisfăcut. Nu ştia nici că pe tablă mare de şah cu figuri ciudate, acum acoperită de fire prăfuite de pânză de păianjen, lângă pionii albi, începe să contureze figura unui Nebun.
Allex Truşcă (Nebunul Alb)
Niciodată, nici chiar atunci când, doi ani mai devreme, după un marş istovitor de 18 zile în pustiu, am ajuns la crângul de palmieri de la El Goléa, nu simțisem o uşurare asemănătoare celei care îmi dilatase inima, aşezându-mă pe această bancă simplă, în fața acelei mese puse, în sala rustică de la Huriel, căci acela era numele localității în care, pentru prima dată de la arestarea noastră, am găsit oameni, în care războiul nu stinsese orice sentiment omenesc. În Africa, uşurarea fusese mai ales fizică, dar aici era şi morală. Cât era de bine, după ce simțisem în câteva zile toate formele de răutate umană, începând cu cruzimea savantă a regimului penitenciar şi până la furia ucigaşă a mulțimilor dezlănțuite, să constați că mai există pe lume oameni care să te considere un om şi să se poarte ei înşişi, pur şi simplu ca oamenii. În strălucirea paharelor de pe mesele de la Huriel, nu vedeam numai certitudinea de a-mi potoli setea, vedeam şi o justificare a optimismului meu privind omenirea. Nimic nu este mai dureros decât să te îndoieşti de oameni. Este şi mai penibil decât să-ți fie sete.
Vlad Robert M. Lutic (În căutarea familiei pierdute)
Lucrul ce s-a observat cel mai puţin, şi care va face totdeauna o scriere unică, este simpltiatea subiectului şi desfăşurarea povestirii, care, concentrată între trei persoane, se susţine de-a lungul a şase volume, fără întâmplări, fără aventuri ca în romane, fără răutăţi de nici un fel, nici în personaje, nici în fapte. Diderot i-a adus mari laude lui Samuel Richardson pentru mulţimea personajelor sale. Richardson are, în adevăr, meritul de a le fi descris pe toate bine; cât despre numărul lor, el este asemenea celor mai searbezi romancieri, care înlocuiesc sărăcia ideilor prin bogăţia personajelor şi a întâmplărilor. E uşor să trezeşti atenţia, prezentând la nesfârşit şi fapte nemaipomenite şi chipuri noi, care se perindă ca imaginile din lanterna magică; dar a ţine mereu trează atenţia asupra aceloraşi lucruri, şi fără aventuri uluitoare, asta este, desigur, mai greu; şi dacă, lăsând la o parte altele, simplitatea subiectului contribuie la frumuseţea operei, romanele lui Richardson, superioare în atâtea alte privinţe, nu vor putea fi, sub acest raport, puse în paralelă cu al meu. El e mort, totuşi, o ştiu, şi ştiu şi din ce cauză; dar va învia.
Jean-Jacques Rousseau (Confesiuni III)
Lo había conocido años atrás cuando asistió a una de mis cruzadas, donde lloró arrepentido y oró pidiendo ser salvo. Aquella noche salió de la sala de oración con verdadero gozo en su corazón. Pero ahora se veía completamente desolado; nunca en mi vida había visto un rostro joven tan triste. Me dijo: —Señor Wilkerson, no sé hacia dónde encaminarme. No tengo gozo, y Dios parece estar muy lejos. Me siento tentado, y temo que voy a caer en el pecado y perder mi contacto con Dios. ¡No siento nada más que temor y temblor! Le puse la mano en el hombro y le dije: — Hijo, esta es tu hora de prueba. Dios te está probando para ver qué hay en tu corazón. ¿Estás dispuesto a arrepentirte, aceptar su perdón y seguir acercándote a la Luz? Dios no te ha abandonado. De repente empezaron a correrle lágrimas por las mejillas: — ¿Quiere decir que en realidad Dios no está enojado conmigo? — No — respondí. — Y este desasosiego y desesperanza que tengo, ¿será resultado de algún hábito terrible en mi vida? — me preguntó. Le dije que eso sólo él podía contestarlo. — Pues no, no lo creo — replicó él. Entonces, de pronto, comenzó a ver la luz: ¡después de todo no era culpa de Dios! Era su descuido de la oración y del hambre por la Palabra, durante su temporada de sufrimiento, lo que le había hecho temer y tropezar. En ese momento el Espíritu del Señor comenzó a dispensarle esperanza; levantó sus manos y alabó al Señor: “Ayúdame a salir de esto, Señor. ¡Restaura mi fe!” Cuando me despedí de él, le estaba dando gracias a Dios por hacerlo retornar a un compromiso sólido. El Espíritu Santo estaba comenzando a resplandecer de nuevo en él.
David Wilkerson (Tenemos hambre de Cristo: Experimentando su presciencia en tiempos difíciles)
Pentru aceia dintre noi care consideră că toleranţa este o înaltă valoare morală, e bine să spunem răspicat că toleranţa nu înseamnă nepăsare condescendentă faţă de părerea sau de fapta altora, răbdate aşa, într-o doară, ca fiind lipsite de importanţă. Şi nu înseamnă, pe de altă parte, iresponsabilitatea de a-i ierta pe cei vinovaţi în faţa dreptăţii şi a legii. Ea înseamnă, în lumina adevărului evident, că nimeni nu îşi poate aroga proprietatea întregului adevăr şi a întregului bine. Ea înseamnă înţelegere, îngăduinţă şi respect faţă de cel care se deosebeşte de tine, faţă de credinţele, de tradiţiile şi de limba lui, faţă de drepturile şi de îndreptăţirile lui. Înseamnă nu dorinţa de a exclude, ci de a însuma, nu de a ştirbi ceva din întregul lumii, ci de a lăsa să sporească umanul după legea cosmică a diversităţii. Şi mai este bine să amintim că, întru afirmarea crezului, se cade să foloseşti mijloace de convingere întemeiate pe fapte verificate şi pe argumente raţionale, nu pe constrângere, calomnie sau violenţă. Spune Caragiale - greu tolerat de unii, sub cuvânt că ne-ar fi hulit neamul: "Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul nu-i mai inteligent sau mai prost. Unul e mai aşa, altul mai altminterea, dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace." Pentru că, dincolo de toate diversităţile, suntem cuprinşi într-o singură unitate şi, ca oameni, avem aceleaşi drepturi, indiferent de cadrul instituţional în care rase, neamuri şi clase distincte au fost aduse de istorie să locuiască laolaltă, şi putem trăi împreună fără vrajbe zadarnice, făcând lumea mai bogată şi mai frumoasă prin însăşi frumuseţea şi bogăţia diversităţii. Iar când se ivesc interese potrivnice, hotărască legile drepte şi cu dreptate puse în faptă.
Petru Creţia (Luminile şi umbrele sufletului)
― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!
J.D. Salinger (The Catcher in the Rye)
No sé por qué llevo a cabo este ritual, qué busco en la mirada de un observador externo, de un puto americanista. Pero entonces llego sin mucho entusiasmo a un pasaje muy bien contado que me engancha. De camino a Puno, y al pasar por una finca llamada Tintamarca, el propietario le sugiere a Charles llevarse un indio para dar a los estudiosos europeos una idea de esta raza. Wiener le contesta que conseguir un indio, más aún si es un niño, es una empresa muy difícil, que ha estado intentando hace días que algunos de ellos lo sigan pero es imposible. El otro hombre le aconseja entonces que lo compre: «Dé usted unas piastras a una pobre chola que se muere de sed y que hace morir de hambre a su retoño; se trata de una india horriblemente alcohólica. A cambio le regalará a usted a su pequeño. Hará usted, además, una buena acción». Wiener va en busca de la mujer y su hijo, le pregunta al niño cómo se llama y esta le contesta que Juan, le pregunta si tiene padre y le contesta en quechua que no. «Muy pocas “veces he visto un espectáculo más repugnante —escribe Wiener—. Esta madre, joven aún, roída por todos los vicios, y el pequeño ser que no tenía otra ropa que un poncho que apenas si le llegaba a la cintura. Tomé una decisión.» Despertó a la madre, que se había quedado dormida, y «efectuamos el intercambio de “regalos” proyectado. Exhorté al niño a despedirse de su madre; parecía no entender qué le solicitaba; pero la madre comprendió muy bien, y, con su mano temblorosa por el alcohol, hizo la señal de la cruz en su hijo. Tuve un estremecimiento de disgusto al ver tal bendición del vicio; puse al pequeño sobre una mula. (…) Y henos en marcha. El pequeño Juan comprendió entonces y se creyó obligado a lanzar algunos alaridos. Le pregunté qué quería. ¿Piensan ustedes que pidió regresar al lado de su madre y no dejar su tierra y seguir salvaje como era? Nada de eso: ¡me pidió aguardiente!».
Gabriela Wiener (Huaco retrato)
O viață activă îi oferă omului oportunitatea de a cunoaște valoarea muncii creative, în timp ce o viață pasivă, de plăceri, îi oferă șansa de a obține împlinire din cunoașterea frumuseții, artei sau naturii. Dar și viața lipsită de creație sau de plăcerea contemplării creației poate avea sens, când e îndreptată spre un comportament moral unic: e vorba despre atitudinea omului față de existență, când aceasta e limitată de forțe exterioare. Omul închis nu mai are acces la creație sau plăcere. Dar nu doar creația și plăcerea conferă sens. Dacă viața are totuși vreunul, atunci și suferința trebuie să aibă sens. Suferința e o componentă structurală a vieții, la fel ca destinul și moartea. Viața umană nu poate fi completă fără suferință și moarte. Felul în care omul își acceptă destinul și suferința implicită vieții, felul în care își acceptă crucea, îi oferă ample posibilități - chiar și în cele mai crunte circumstanțe - de aprofundare a sensului vieții sale. Poate să rămână curajos, demn și altruist. Sau lupta amară pentru conservare îl poate face să uite de demnitatea umană și să se transforme din ce în ce mai mult în animal. În asta constă șansa omului de a trage foloase din circumstanțele sale de viață sau dimpotrivă de a rata oportunitățile de cucerire a unor valori morale oferite de situațiile dificile. Iar decizia aceasta stabilește dacă se ridică sau nu la înălțimea suferinței sale. Să nu credeți că discuțiile acestea sunt prea neobișnuite și rupte de realitatea vieții normale. E adevărat că sunt puțini cei capabili să atingă standarde morale atât de înalte. Printre prizonieri, doar câțiva au reușit să-și păstreze intactă libertatea interioară și să dobândească valorile puse în joc de suferința lor, dar fie și un singur exemplu este suficient pentru a demonstra că forța interioară îl poate ridica pe om deasupra destinului. Orice om se va confrunta cu destinul său și totodată cu șansa de a realiza ceva din suferința sa.
Viktor E. Frankl
Jkt 20/12/2012 Bulan ini bulan desember,spt juga desember thn2 sebelumnya pada bulan ini umat kristiani mempunyai hari besar semacam tradisi tahunan yaitu yg di sebut "Natal" atau Natale (italia) atau Christmas,dan sebagai penganut kirstiani sejak lahir saya selalu menikmati bulan2 desember spt ini tiap tiap tahunnya,saya selalu menikmatinya didalam hati saya,apalagi saat saya masih kanak kanak dulu,karena natal identik dengan hadiah untuk anak2,desember adalah menjadi bulan yg paling saya tunggu2 karena pada bulan itu akan ada sebuah kado yang menunggu saya pd bulan itu,akan ada gemerlap cahaya lampu pohon dan hiasan hiasan natal lainnya,saya akan memakai baju baru juga saya akan tampil dipanggung gereja memainkan fragmen dan drama natal bersama anak2 lainnya yang juga memakai baju baru yg menambah kesan natal semakin saya tunggu, Saya lahir di Indonesia saya tinggal di Indonesia saya bersekolah di Indonesia,negara yg mempunyai beragam agama yg mana agama2 itupun mempunyai Hari besar nya masing2,sejak masih kanak2 saya selalu terharu ketika melihat org lain berdoa entah dengan memakai tata cara agama apa mereka berdoa yg jelas saya selalu merasa ada suatu hal yg berbeda dlm hati saya ketika melihat org berdoa itu,saya bersahabat dgn beberapa teman saya orang2 keturunan yg beragama Budha,sy juga punya beberapa sahabat org Bali dan keturunan India yg beragama Hindu,walaupun jumlah mereka tidak sebanyak sahabat2 saya dari kaum Muslim,Muslim adalah mayoritas di negri ini otomatis muslimlah yg hampir 90% dari mereka setiap harinya berinteraksi dengan saya, lebih dalam lagi saya pun mempunyai banyak family sedarah dari kakek saya yg beragama muslim,tidak heran kalau sy pun menikmati hari raya Idul fitri,dan tidak jauh berbeda dengan natal momen Lebaran adalah menjadi hari yg saya tunggu2 juga, karena setiap tahunnya saya akan berkumpul dgn sanak family dan kerabat merasakan ketupat lebaran dan opor ayamnya juga saya bisa meminta maaf dan bersalaman dengan orang yg pernah bertengkar dengan saya dengan ucapan minal aidin walfaidzin,luar biasa hubungan batin saya dengan muslim sepertinya suatu hal yg tidak bisa terpisahkan,tetapi diluar daripada itu semua terjadi dilema dalam hidup saya ketika saya menyaksikan hal2 lain yg "mengusik mesranya hubungan saya dengan muslim,di saat yg sama berita di media masa sebegitu hebatnya memberitakan hal yang menumbuhkan opini2 perpecahan yang semakin hari semakin jauh dari kata "damai" dimana pandangan yg berbeda tentang Tuhan adalah menjadi alasan untuk pendidikan perang! sehingga seolah olah memaksa manusia siaga satu dan siap untuk membenci saat ada kaum yg berbeda dengan mereka,saya muak dengan ini, Keperdulian saya dgn keharmonisan keduanya Membuat saya tertarik utk "mencari tau tentang isi dari kedua agama ini,dgn hati yg bertanya tanya ada apa sebenarnya yg terjadi di dalamnya?,dengan segala keterbatasan saya bertahun tahun saya mencoba mencari titik temu antara perbedaan dan persamaan antara kristen dan islam,rasa ingin tau saya yg membuat saya sedikit demi sedikit menggali keduanya mulai dari sisi sejarah,segi terminologi,sisi tafsir2 atau doktrin (aqidah) nya,dgn mencari sumber2 yg akurat atau dengan cara bertanya,berdiskusi dll,sy tidak terlalu tau apa tujuan dan visi saya tapi yg jelas saya tertarik untuk mengetahuinya dan kadang saya lelah!saya merasa terlalu jauh memikirkan ini semua,saya merasa agama yg seharusnya memproduksi kedamaian dan cinta thd sesama malah membuat saya pusing dan muak karna saya koq malah pusing memikirkan konflik2 dan benturan2 yg justru disebabkan oleh agama itu sendiri Seiring berjalannya waktu pemahaman saya terhadap natal dan bulan desember itupun mulai terpisah,saya sudah mempunyai pemahaman sendiri mengenai natal,Desember hanyalah salah satu bulan dari 12 bulan yg ada,tetapi damai natal itu sendiri harus berada dalam sanubari dan jiwa dan roh saya setiap hari, "Selamat Natal Damai Selalu Beserta Kita Semua" Amien.........
Louis Ray Michael
Bagi kami tiada hari kemarin, tiada hari besok. Hanya hari sekarang yang nikmat, yang penuh cahaya bahagia yang ada! Keindahan demikian banyak membuat kepala saya pusing, membuat saya takut! Aduh, alangkah hebatnya kekecewaan kelak, bila mimpi dan angan-angan kami sekarang hilang lenyap jadi asap belaka.
Sulastin Sutrisno (Surat-Surat Kartini: Renungan Tentang dan Untuk Bangsanya)
Ari individuālie piespiedu pasākumi var būt militāri un nemilitāri. Tie var būt retorsijas un represālijas. Retorsijas ir atbildes ierobežojoši pasākumi (muitas, tirdzniecības, v ī zu u.c.). Represālijas ir valsts tiesībpārkāpējas tiesību atbildes ierobežošana vai pārkāpšana no cietušās valsts puses, piemēram, līguma noteikumu neievērošana, atbildot uz otras puses līgumpārkāpumu, tomēr bez spēka pielietošanas un ievērojot atbilstības principu. Pie ekonomiskajiem piespiedu pasākumiem pieder ekonomiskās sankcijas, tādas kā ekonomiskās pa l īdz ības atteikšana, tirdzniecības un muitas režīma pasliktināšana, piemēram, vislielākās labvēlības režīma atteikšana, naidīgo ārvalstnieku režīma noteikšana vai pat ekonomiskā blokāde.
Anonymous
Kiekvienas medalis turi dvi puses.
Vincas Mykolaitis-Putinas (Altorių šešėly)
Semua itu sudah tertulis di lauhil Mahfud, kita tinggal memerankan saja apa yg tertulis disana, jadi apa susahnya menjalani.Ibarat novel, kita tidak usah pusing-pusing gimana caranya bikin novel sherlock holmes yg banyak penggemarnya. Kita tinggal baca aja, gampang kan? Dan kalau bab 1 kita bacanya udah selesai kita lanjut ke bab 2 yg kasus2nya pastinya tidak kalah seru. Bahkan ketika Sir Arthur Conan Doyle membuat Sherlock Holmes mati ditengah keseruannya, banyak penggemar yang mengecam sang pembuat novel tersebut, mereka menghujani ribuan surat kepada Conan untuk menghidupkan kembali tokoh idaman mereka-Sherlock Holmes. Dan akhirnya Sherlock Holmes dihidupkan kembali oleh authornya. Lalu penggemarpun bertambah banyak dan memuji hasil karnyanya. Namun umur manusia ada batasnya dan mau tak mau Sherlock Holmes harus berhenti dari hidupnya. Tetapi ketika dia mati disaat yang seharusnya, sang author tidak lagi mendapat kecaman melainkan penghargaan. ^^ Jadi buat kamu yg sedang dirundung masalah, janganlah patah semangat. Yakinlah kalau kita sudah berhasil menjalani hidup ini, diakhir nanti kita akan mendapatkan penghargaan dari banyak orang, dan kalaupun tidak, kita akan mendapatkan penghargaan dari Sang Pencipta.
Vea Dreamer
Tuve que ahorrar un poco para mi siguiente obsesión. Los discos de mi padre se me habían quedado cortos, así que finalmente dejé de desayunar durante unas semanas y reuní lo suficiente para una nueva adquisición. Un disco. Era Temptin' Temptations, de los Temptations. En la portada aparecían cinco jóvenes negros vestidos de blanco inmaculado, con chaquetas cortas de un botón y zapatos negros. Recuerdo la primera vez que lo puse en el tocadiscos. Primero un crujido. Y luego, BAM. Una música elegante, evocadora, romántica. Chirriando, algo lejana, tomando la habitación. La canción era «Since I lost my baby». Mirándolo, comprendí. Esa foto pintaba un mundo superior en el que los hombres eran dandis y toda la música era gloriosa, sus trajes nítidos, blancos, sus caras de ébano, sus zapatos relucientes. Donde cada minuto de vida era así: refinado y pleno, hermoso. Sin manchas. Un mundo irreal en el que nadie envejecía y había códigos de honor, y todo era puro y bello. Un mundo que no se parecía en nada a mi pueblo, a mi instituto, a los jugadores de fútbol que me perseguían para mantearme. Mi tía abuela me ha contado muchas veces cómo entraba en mi cuarto y me encontraba dormido al lado del tocadiscos, durmiendo plácidamente en el suelo. Aquellos discos eran mi medicina y mi vaso de leche caliente, mi primer compadre, mi escondite y mi refugio, mis armas. Con el tiempo llegaron las Marvelettes y los Impressions, los Temptations y Betty Harris, Bobby Womack y Al Green, Sam Dees y los Miracles. También Gloria Jones, Kim Weston, Barbara Acklin, Esther Williams, Curtis Mayfield, los 4 Tops, las Supremes, Chuck Jackson, Z.Z. Hill, Tommy Hunt, Billy Stewart, Sly & The Family Stone, Nina Simone, Billy Butler, Gene Chandler, Shirley Ellis y J.J. Jackson. Nunca volví a escuchar otra cosa
Kiko Amat
Moneta turi dvi puses, tačiau jos vertė nuo to nesikeičia.
Stefan Whilde "Zaratustra kalba makaronams"
Hoy enterré a Janeel. La enterré con mis propias manos, cavando en el duro suelo rocoso desde el alba hasta la tarde, hasta que los brazos me ardieron a causa del dolor. Una vez terminada mi penosa labor, una vez hube arrojado sobre su cabeza la última palada de este maldito polvo desconocido y hube colocado la última piedra sobre su túmulo, entonces me puse en pie y escupí sobre su tumba.
Anonymous
Îndreptarul pentru spovedanie era o cărțulie mică și cu paginile roase pe la margini. Se vedea că fusese folosită mult. Conținea, de fapt, o listă cu vreo două sute de păcate descrise pe scurt și instrucțiuni utile pentru cel care se pregătea de spovedanie. Având în față această listă de păcate, ne putem face un amănunțit examen de conștiință. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse pe care le-am făcut și nu știam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim, scria pe prima pagină, după care urmau câteva sfaturi practice. Cel mai simplu și mai sigur este să luați ceva de scris și o hârtie și, pe măsură ce citiți păcatele, notați pe hârtie pe cele pe care le-ați făcut. Apoi i se explica cititorului că păcatele nu trebuie prezentate preotului pe larg, ci cât mai scurt, fără să se insiste asupra împrejurărilor în care s-au petrecut. — Am deznădăjduit în ajutorul și mila lui Dumnezeu, începu Anastasia cu păcatul numărul 1. Îi explicase Irinei în ce consta pregătirea pentru spovedanie. Stăteau amândouă în pridvorul bisericii, pe o băncuță de lemn, și Anastasia se oferise să bifeze ea păcatele pe o foaie de hârtie, pentru ca Irina să se poată concentra cât mai bine asupra răspunsurilor. — Am deznădăjduit…, repetă Irina. Nu se gândise niciodată că era mare păcat să deznădăjduiești. Anastasia o privi ca să-și dea seama dacă înțelegea despre ce era vorba. Părea să înțeleagă. Puse o liniuță în dreptul păcatului numărul 1. — Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătoasă și tot în iad voi merge, continuă călugărița cu păcatul al doilea. Irina rămase pe gânduri: deci era păcat să crezi că vei merge în iad! Ea chiar crezuse că fusese în iad. Dar era păcat să nu crezi în iertarea lui Dumnezeu. O privi pe Anastasia și dădu din cap. Da, se îndoise de iertarea lui Dumnezeu. Călugărița trase o liniuță în dreptul păcatului cu numărul 2. Irina se mai învioră. Deci Dumnezeu te iartă. Începea să-i placă trecerea asta în revistă a păcatelor. Parcă era un joc la care câștiga cine făcea mai multe liniuțe. Pe de altă parte, auzind ce păcate mai erau, își dădea seama că pe multe ea nu le făcuse și asta era așa, un fel de ușurare. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioși. I-am batjocorit. Nu, nu făcuse niciodată păcatul cu numărul 13. Și nici pe numărul 24: Am păgubit sufletește și trupește pe aproapele meu. Nu făcuse nici păcatul cu numărul 35: Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale. Și nici păcatul vrăjitoriei. Nu mutase hotarul ca să ia din terenul vecinului, nu ascunsese în casa ei lucruri străine, nu stricase averea nimănui, nu înșelase statul, nu luase pastile anticoncepționale, nu folosise sterilet, nu făcuse avort, nu preacurvise cu rudă, fin, naș, văr, frate, fiu, fiică, nepot, nu trăise necununată, nu mâncase spurcăciuni, nu făcuse glume despre cele sfinte, nu se împărtășise când fusese la ciclu, nu citise cărți sectare, nu ucisese, cu voie sau fără voie, nu intrase în Sfântul altar, nu dăduse anafură pe jos, nu se căsătorise cu evreu, turc, catolic, sectant…, nu pârâse pe cineva cu scopul de a-i face rău, nu trăsese pe nimeni la judecată. La păcatele 82, 83 și 84 trebui să recunoască: nu se rugase în fiecare dimineață și seară și la fiecare masă, mai mâncase de dulce miercurea și vinerea și nu ținuse cele patru posturi de peste an în întregime. În Germania era altfel, se ținea doar post de carne, dar ouă, lapte și brânză aveai voie. Pe urmă, mama Neli și moșu’, de la Cuptoare, tăiau cinci-șase porci pe an, viței, păsări și întindeau mese mari de sărbători, dar nu se omorau prea tare să postească. În plus, da, mai făcuse și alte păcate: vorbise cu mai multe înțelesuri, mințise,
Anonymous
- Lasă arma jos, spuse străinul cu voce de gheaţă. - Las-o tu primul, răspunse Alina pe acelaşi ton. - Sunt al naibii de bun la asta. - Şi eu la fel. Străinul oftă iritat şi lăsă arma jos. - Bine, hai să fiu eu un gentleman. [...] - ...Cine eşti? - Versiunea lungă, sau cea scurtă? Ea îi puse ţeava armei la tâmplă. - Cea care are un sens, ar fi suficientă. Sunt obosită şi mă enervezi. - Numele meu e Ford. Sunt prieten cu Alex. Iar tu eşti... - Nu atât de uşor de fraierit.
Monica Ramirez (Identităţi secrete)
como he indicado más arriba, mil cien libras. Al acercar el artillero la mecha al oído del monstruo, los curiosos que me rodeaban se retiraron a respetuosa distancia y me vi negro para persuadir al bajá, que asistía al experimento, de que no había nada que temer. El mismo artillero, que a una señal mía debía aplicar la mecha, estaba extremadamente pálido y temblón. Yo me puse en un reducto y di la señal, y
Anonymous
—Levántate. Tengo tres cosas para ti. Es lo justo. Me puse en pie y Auri me tendió una cosa envuelta en un trozo de tela. Era una vela gruesa que olía a lavanda. —¿Qué hay dentro? —pregunté. —Sueños felices. Los he puesto ahí para ti. Di vueltas a la vela en mis manos, y una sospecha empezó a formarse en mi mente. —¿La has hecho tú misma? Auri asintió con la cabeza y sonrió feliz. —Sí. Soy tremendamente lista. Me guardé la vela con cuidado en uno de los bolsillos de la capa. —Gracias, Auri. —Ahora —dijo ella poniéndose seria— cierra los ojos y agáchate para que pueda darte tu segundo regalo. Cerré los ojos, desconcertado, y me doblé por la cintura preguntándome si también me habría hecho un sombrero. Noté las manos de Auri a ambos lados de mi cara, y entonces me dio un beso suave y delicado en la frente. Abrí los ojos, sorprendido. Pero Auri ya se había apartado varios pasos, y, nerviosa, se cogía las manos detrás de la espalda. No se me ocurrió nada que decir. Auri dio un paso adelante. —Eres especial para mí —dijo con seriedad y con gesto grave—. Quiero que sepas que siempre cuidaré de ti. —Estiró un brazo, vacilante, y me secó las mejillas—. No, nada de eso esta noche. »Este es tu tercer regalo. Si te van mal las cosas, puedes quedarte conmigo en la Subrealidad. Es un sitio agradable, y allí estarás a salvo. —Gracias, Auri —dije en cuanto pude—. Tú también eres especial para mí. —Claro —dijo ella con naturalidad—. Soy adorable como la luna.
Patrick Rothfuss (The Wise Man’s Fear (The Kingkiller Chronicle, #2))
—Sin embargo es extraño, porque no percibes los sentidos químicos, y el mundo sólo llega a ti a través de las ondas de luz y las ondas de sonido, y la información que el tacto pueda proporcionarte. Lo tuyo es la física, no la química. Tu mundo debe de ser muy extraño. Puse
Marta Tafalla (Nunca sabrás a qué huele Bagdad (Spanish Edition))
Sólo sufre quién no está dispuesto a reconocer la necesidad de las derrotas. Dice mi padre que tengo no sólo temperamento, sino también todas las condiciones físicas y mentales para ser una persona de inmoderados caprichos. No te diré esas condiciones. Y como los caprichos variables llevan a tremendos sufrimientos si no se les conoce, y en cambio, conociendo su variabilidad evitan muchos dolores, mi padre obligado, casi podría decir obligado a pensar que si no consigo una cosa no debo afligirme, porque me deseo inagotable me pondrá de inmediato nuevos intereses, en los cuales colocaré toda mi vida con la rabia con que la puse en el anterior. Es muy simple y muy saludable. Se evitan complicaciones.
Yolanda Oreamuno Unger
In the council meeting..." He pUsed and brushed his thumb against my bottom lip."You said I have not given you a kiss good-night since you arrived. I know it is not yet noon, but would now be an acceptable time to remdy that?" I grinned so hard that the muscles in my cheeks strained. It had been a long time since I'd smiled like that. I'd missed it. "Now would be perfect.
Aimee Carter
Își puse mâinile pe umerii lui și se uită îndelung la dânsul cu o privire adâncă, plină de dragoste, scrutându-l până în fundul sufletului. Îi privea chipul pentru tot timpul cât nu-l văzuse. La orice întâlnire a lor, Anna contopea într-o singură imagine chipul lui, așa cum și-l închipuia (incomparabil mai frumos decât în realitate), cu fața lui, așa cum era într-adevăr,
Leo Tolstoy (Anna Karenina)
En los días siguientes, me puse a recordar mi infancia, mi adolescencia, todas las razones que me habían llevado a odiar al hombre que acababa de apagarse y cuya desaparición —y la emoción inesperada que suscitaba en mí— despertaba en mi memoria todas esas imágenes que creía haber olvidado (aunque quizá siempre supe que no las había olvidado, incluso si —conscientemente— las había reprimido). Esto sobreviene en todos los duelos, me dirán, y quizás hasta constituye una de sus características esenciales y universales, sobre todo cuando se trata de los padres. Pero, en este caso, era una manera extraña de experimentarlo: un duelo en el que la voluntad de comprender al que acababa de desaparecer y de comprenderme a mí mismo, que lo sobrevivía, predominaba sobre la tristeza.
Didier Eribon (Regreso a Reims (Spanish Edition))
Hoy me he arrepentido de todas las tormentas de verano en las que me puse a cubierto.
Patricia Benito (Tu lado del sofá)
„Znáš ho?“ zeptal se tak najednou, že mi zaskočil doušek v puse. Rozkašlala jsem se. „Koho?“ Sotva patrně kývl hlavou někam za mě. „Toho chlápka u baru, co na tebe zírá od chvíle, co jsme si sedli.“ Ohlédla jsem se a narazila na světle modré oči v pohledné mužské tváři. Pokynul mi skleničkou na pozdrav. Ignorovala jsem ho a otočila se zpátky ke Gabovi. „Když jsi byl pryč, pokoušel se mě balit. Aspoň myslím. Taky mě mohl chtít sežrat.“ „Rozhodně ta první možnost.“ Věnovala jsem mu významný pohled. „Dle všeho jsem magnet na pochybný existence.“ Vědoucně se zašklebil a znovu si přihnul. „To ti připomenu.
Lusy Adams (Odstíny života (Odstíny života, #1))
Me puse las gafas para que todas las cosas volvieran a su sitio.
Ricardo Silva Romero (Historia oficial del amor (Spanish Edition))