Psihological Quotes

In order to be able to think, you have to risk being offensive.

Nu există frumusețe în viața prudentă. Este ca și cum i-ai spune inimii să bată mai ușor până când se va stinge de tristețe.

Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.

Soarele își scutură visele, risipind norii gri în frânturi de vapori pe cerul albastru. Apoi, își strecoară razele aurii până când încoronează cerul – rege.

Imaginaţia omului - deşi fără limită, psihologic vorbind - este limitată istoric.

Crima si pedeapsa" care, la cincisprezece ani imi paruse un roman politist, am crezut-o mai apoi un extraordinar roman psihologic, pana cand, in final, am descoprit fondul celui mai mare roman scris vreodata despre eterna problema a vinii si a mantuirii.

Ti si osoba do te mere navikla da da trpi da misliš da je to normalno. Otkud to u tebi? -Ne znam. Idi pitaj psihologe.

Inţeleg concret — ceea ce nu e evident pentru psihologi şi filozofi — că gândirea precede cuvântul. Copilul de un an vede un domn şi zice: «tata». Noi, oamenii mari, îl corectăm: «nu e tata». Dar el nici nu voia să spună că e tata; ci că este ca tata: domn sau înalt, sau cu ochelari. Şi ne întoarce spatele, pentru că suntem oameni neserioşi, care au descoperit cuvântul ca să nu se mai înţeleagă între ei.

Luna luase aspectul unui cap de înger cu aureolă și trup de nori. Treptat, norii s-au îndepărtat, lăsând-o golașă pe cerul albastru. Încet-încet se stingea... Lumina îmi strângea sufletul, mototolindu-l ca pe o hârtie pe care mi-am notat greșit sentimentele, aruncând-o în gunoiul zilei.

Îmi lipsește trupul tău seara, iar la trezire permanent mă însoțește nevoia de a te privi; îmi lipsesc certurile și împăcările; îmi lipsesc încruntarea ta când fumez și surâsul tău fără motiv; îmi lipsesc degetele tale fine, înzestrate cu minunea de a‑mi îndepărta gândurile negre, doar cu o atingere. Banalitatea gustului dulce întărește dorința buzelor mele de a te simți. Soarele mă irită, iar umbra mă afundă în tristețe. Nu mă mai regăsesc în nimic și, fără tine, mă prefac că mai trăiesc. Te iubesc atât de mult!

De obicei, nu-mi plac oamenii trişti; cu atât mai puţin femeile triste. Cei mai mulţi dintre noi suferim de tristeţi umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem trişti, pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcţioneaza ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau bibliotecă. Iar cu femeile e şi mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeţi feminine.

Tot ceea ce făcea era magic, având puterea de a transforma stările, prin intermediul administrării unor substanțe. Părea a fi Dumnezeul propriilor sentimente, pentru că avea cheia inhibării instinctelor și a detașării complete de ermetica ființă. Întindea linii albe, lungi și groase pe oglinda de pe masă și, apropiindu-se, își zărea chipul, asumându-și viciul. Pentru a scurta traseul dintre realitate și vis, folosea un pai, prin care inspira pe nas praful alb, strălucitor, iar, în câteva secunde, se cufunda în altă lume - acolo unde totul este mai ușor.

Artă de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor pshice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești. Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poți iniția în misterul altuia, dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi.

Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.

Am introdus picioarele în lava păcatelor, care mă strângea cu a sa căldură și am înaintat. Ajuns la brâu, simțeam îngrămădirea sufletelor pierdute și adunate laolaltă de acest tragic destin. Eram sufocat și am încercat să merg înapoi, însă nu puteam; calea de întoarcere era blocată de cei din urma mea care, agitați, avansau. Covârșit, m-am predat senzației lipicios-odihnitoare. În dreptul pieptului, inima goală a devenit efervescentă, dizolvându-se, iar aburul emanat se ridica spre cerul înflăcărat. Priveam cum se înălța, ducând pe celălalt tărâm de iad boarea regretelor rămase în ea, urmând ca dracii de acolo să inhaleze duhoarea morții depline. Mă uitam în sus ca într-o oglindă a infernului. Privirea mi-a fost acoperită de flăcări. M-am scufundat și auzeam cum trosnesc, mistuite, speranțele. Membrele mi-au fost contopite cu ale celorlalți și, unit fiind într-o horă a chinului, m-am ridicat la suprafață, jelind: uuu...uuu...uuu...uuu. Am renăscut prin cântecul și dansul veșnic. În jur, săreau scântei de suflet ce purtau falsa iluzie a fericirii.

- Pontellier, rosti doctorul după o clipă de gândire, las-o în pace pe soția dumitale o bucată de vreme. N-o bate la cap și nu te preocupa de ea. Femeile, dragul meu prieten, sunt făpturi foarte ciudate și delicate. Iar o femeie sensibilă și cu capul pe umeri precum știu că este doamna Pontellier este încă și mai ciudată. E nevoie de un psiholog genial ca să știe cum să le trateze. Când oameni obișnuiți ca dumneata și ca mine încercăm să facem față idiosincraziilor lor, rezultatul este dezastruos. Cele mai multe femei sunt schimbătoare și capricioase.

[...] un fapt psihologic oarecare nu poate fi niciodată explicat total prin cauzalitatea lui; el este un fenomen viu, legat indestructibil de continuitatea procesului vital, în așa fel încât este, pe de-o parte, întotdeauna un ce care a devenit, pe de alta, un ce în curs de devenire, un ce creator.

Tā jau nu psihologs tevi izvilks no sūdiem jeb pasaules kā tādas. Dziļos sūdos katram jāpeld pašam.

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Astfel, cea mai mare responsabilitate a îngrijitorului nu este aceea de a-i garanta copilului reușita și succesul în viață, forțându-l să pășească pe exact același drum ca el. Ci de a-l asigura că, indiferent de situație, părintele biologic sau spiritual va fi disponibil pentru a-l susține în rezolvarea dificultăților și provocărilor, oricât ar dura. Această atitudine facilitează cultivarea sentimentului de siguranță relațională și îndepărtează fricile de abandon sau respingere în caz de nevoie și urgențe emoționale. Însă pentru a oferi o astfel de susținere parentală, părintele are de trecut printr-un serios travaliu psihologic, de asumare a poveștii lui de viață și de integrare a luminilor și umbrelor personale.

[...] am descoperit o altă determinație a asociațiilor, cea mai importantă din câte mi se pare mie. Pornind de la faptul că în cele câteva secunde ale reacției nu alegem ceva la întâmplare, ci luăm în mod inconștient un fragment din complexele de amintiri, conchidem că reacțiile noastre nu sunt nicidecum rezultatul unei alegeri libere, ci sunt prestabilite de complexe, până în cele mai mici amănunte. În ansamblu, evenimentele vieții cotidiene nu sunt altceva decât experimente ale asociațiilor. Lucrurile din afara noastră sunt cuvintele-stimul, iar noi reacționăm la ele așa cum suntem și cum am devenit, și nicicând altfel. Nimeni nu-și poate schimba firea. Acționăm și ne comportăm așa cum vrea trecutul nostru psihologic, adică organizarea noastră cerebrală.

Presupunerea că ar exista doar o singură psihologie, sau doar un singur principiu psihologic fundamental, reprezintă o insuportabilă tiranie exercitată de prejudecățile pseudoștiințifice privitoare la insul normal. Se vorbește întruna de om și de ”psihologia” lui, dar aceasta este întotdeauna redusă la formula ”nu e nimic altceva decât”. Tot așa se vorbește mereu de realitate, ca și cum ar exista una singură. Realitate este ceea ce acționează asupra sufletului omenesc, iar nu ceea ce unii oameni presupun că acționează și ceea ce ei generalizează în chip tendențios. Oricât de științific s-ar proceda în astfel de cazuri, nu trebuie uitat că știința nu este ”summa” vieții și că ea nu reprezintă decît una din atitudinile psihologice posibile, decât una din numeroasele forme de gândire umană.

Un pas mai mult: «voinţa lui Dumnezeu», adica acea condiţie de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fie cunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o «destăinuire», o mare falsificare literară devine necesară: se descoperă „Sfintele Scripturi", se publică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungatei stări de păcătuire. «Voinţa lui Dumnezeu» era demult fixată, toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de «Sfânta Scriptură». Şi lui Moise i s-a arătat «voinţa lui Dumnezeu»... Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne, căci preotul este un mare mâncău de biftecuri - ceea ce voia el să aibă, aceea era «voinţa lui Dumnezeu». De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea, căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, - «ospăţul» - apărea parazitul ca să le falsifice pentru a le «sfinţi» în graiul lui... Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat, justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, e depreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. Pentru a fi necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere care atribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţează el. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de «lege» se cheamă acum «păcatul»; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul «răscumpără»... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată, «păcatele» devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotul vieţuieşte prin păcate, are nevoie să se «păcătuiască». Ultima axiomă: «Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte», altcum spus: pe acela ce se supune preotului.

Joel Bakan, author of The Corporation: The Pathological Pursuit of Profit and Power argues that if corporations have 'person hood' under the law, then it makes sense to question what kind of people they are. He posits that corporations behave with all the classical signs of sociopathy: they are inherently amoral, they elevate their own interests above all others', and they disregard moral and sometimes legal limits on their behavior in pursuit of their own advancement. Organizations of this type would thrive under the leadership of people who have the same traits: sociopaths.

Dacă vrem să vedem odată cum acționează o forță demonică a destinului, atunci o zărim aici în aceste tragedii sumbre și tăcute, care se săvârșesc încet și chinuitor în psihicul bolnav al nevroticilor noștri. Unii se eliberează pas cu pas, printr-o luptă continuă cu forțele nevăzute, din ghearele demonului, care îi forțează pe cei candizi să intre dintr-un destin brutal în altul; ceilalți se împotrivesc vehement și câștigă libertatea pentru ca mai târziu, prinși în capcana nevrozei, să fie readuși pe vechile lor cărări. Nimeni nu are voie să obiecteze că acești oameni nenorociți sunt pur și simplu nevrotici sau ”degenerați”. Dacă noi, cei normali, ne cercetăm viața, vedem și noi cum o mână puternică ne conduce implacabil spre anumite destine, și această mână nu poate fi numită întotdeauna una binevoitoare. Adesea, o numim mâna Domnului sau a diavolului și exprimăm astfel corect, în mod inconștient, un factor psihologic extrem de important, și anume faptul că acea compulsie care modelează viața psihicului nostru are caracterul unei personalități autonome, respectiv este percepută ca atare, astfel încât dintotdeauna și încă și în limbajul din ziua de azi sursa unor atare destine apare ca un demon, ca un spirit rău sau bun.

Jean Granier a remarcat ca Nietzsche opune darwinismului doua observatii: 1) formele inferioare sunt incapabile de a produce forme superioare; 2) cei mediocri si slabi castiga in general the stuggle for life. Sa investigam pentru inceput a doua observatie. «La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intotdeauna exceptia, si chiar o exceptie rara. Cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt cu atat mai mare este imposibilitatea reusitei sale. Religiile [...] apar printre cauzele principale care au contribuit la mentinerea tipului om pe o treapta inferioara de dezvoltare - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara». Cei mediocri si cei slabi sunt mai angrenati, mai implicati in viata, pentru ca sunt mai aproape de imediatul biologic. Spiritualizarea si subtilizarea excesiva duc la un dezacord frapant intre viata si intelect, pe de o parte, si intre exceptie si norma pe de alta. Norma si imediatul biologic dicteaza. Astfel, cei slabi («cei dezavantajati») castiga, fiind inserati intr-un context pe care nu vor sa-l schimbe si care il accepta, fara eforturi. Pe cand omul exceptional este imediat deconspirat drept un organism cancerigen si evacuat cat mai este vreme, pentru ca inteligenta sa actioneaza ca o mutatie. Din punct de vedere socio-psihologic, Nietzsche are dreptate: cei inteligenti esueaza datorita lipsei de motivatie; ei sunt incadrati intr-o schema, a carei banalitate si lipsa de profunzime ii plictiseste.

Solul nutritiv al sufletului este viaţa naturală. Cine nu o însoţeşte rămâne spânzurat în văzduh şi încremeneşte. De aceea atâţia oameni înţepenesc la maturitate, privesc în urmă şi se agaţă de trecut, în suflet cu spaima secretă de moarte. Ei se sustrag procesului vieţii cel puţin din punct de vedere psihologic şi râmân de aceea stană de piatră care ce-i drept, amintesc încă viu de vremea tinereţii, dar care nu pot stabili o legătură vie cu prezentul. De la mijlocul vieţii încolo rămâne viu doar acela care vrea să moară cu viaţa. Căci ceea ce are loc în ceasul tainic al amiezii vieţii este răsturnarea parabolei, naşterea morţii. Cea de-a doua jumătate a vieţii nu se numeşte ascensiune, dezvoltare, sporire, exuberanţă vitală, ci moarte, căci ţelul ei este sfârşitul. A-nu-ţi-voi-înălţimea-vieţii este totuna cu a-nu-ţi-voi-sfârşitul. Ambele înseamnă a-nu-voi-să-trăieşti. A-nu-voi-să-trăieşti este totuna cu a-nu-voi-să-mori. Devenirea şi pieirea sunt pe aceeaşi curbă. Pe cât posibil, conştiinţa nu participă la acest adevăr incontestabil. Suntem de regulă prizonierii trecutului şi rămânem înfipţi în iluziile tinereţii. A fi bătrân este extrem de nepopular. Nu se observă, s-ar zice, că a-nu-putea-îmbătrâni e la fel de stupid cu a-nu-putea-ieşi-din-vârsta-copilăriei. Un bărbat de treizeci de ani, încă infantil, e de compătimit, dar un septuagenar juvenil, nu e încântător aşa ceva? Şi totuşi, ambii sunt perverşi, lipsiţi de stil, vicisitudini psihologice ale naturii. Un tânăr care nu luptă şi nu învinge a pierdut tot ce tinereţea are mai bun în ea, iar un bătrân incapabil să asculte taina izvoarelor ce susură coborând de pe piscuri spre vale este ceva absurd, o mumie spirituală, nimic decât o relicvă încremenită a trecutului. El stă alăturea de viaţa lui, repetându-se maşinal până la extrema uzură.

Odrediti čime se zapravo bave psihijatri podjednako je teško kao odrediti čime se bave psiholozi. Pre nego što sam otišao na konsultacije kod Ernesta, imao sam nejasnu predstavu o tome čemu služi psihijatar. Nakon što sam otišao na konsultacije s njim i kod još deset ili dvanaest psihijatara i psihologa, nemam više ni tu nejasnu predstavu. Došao sam do zaključka da, bez sumnje, niko ne zna ni šta je psihijatrija, ni šta je psihologija, niti po čemu se razlikuju, i da je glavna okupacija psihijatara i psihologa težnja da otkriju ko su oni i čime se bave. To je kao kad bismo moj otac i ja, umesto da se bavimo prodajom liftova i poboljšavanjem naših proizvoda i usluga, vreme provodili filozofirajući o našoj funkciji u društvu i o istoriji liftova na Zapadu. Dobro, moj otac to zapravo i radi. Naravno, ja nikad nisam pitao nijednog psihijatra ili psihologa - Bog me je poštedeo takve smelosti - na čemu se zasniva njihov posao. Ali, oni su ti koji se sistematično trude da mi objasne koja je njihova svrha, koje su njihove obaveze, kakvi su njihovi izazovi u stvaranju boljeg čoveka za 21. vek. To je neverovatno. Dođeš na terapiju i pre nego što te uopšte pitaju kako si ili kako ti ide u životu, već ti pričaju stvari kao: "Psiholog nije niko bitan, samo prijatelj s kojim možeš da razgovaraš". Ali, kada provedeš neko vreme sa njima, mogu ti reći stvari poput: "Vidite, moja funkcija kao psihologa nije da vam kažem sve što želite da čujete" ili "Grešite ako mislite da sam ja ovde da bih pisao recepte". Mislim da ovi ljudi u dubini imaju problem identiteta i svima njima treba psihološki tretman, ako uspeju da se slože oko toga šta to zapravo znači. Što se mene tiče, davno sam prestao sa izvlačenjem konkretnih zaključaka o ovom esnafu i više volim da zadržim mišljenje koje sam imao o psihijatru kao osobi koja leči mentalne bolesti, ma koliko svi oni ne prestaju da mi govore suprotno, ili suprotno od suprotnog.

Propria-mi cautare a libertatii si anii de experienta ca psiholog clinician m-au invatat ca suferinta este universala. Dar "victimitatea" este optionala. Exista o diferenta intre victimizare si "victimitate". De-a lungul vietii, am fost cu totii victimizati intr-un fel sau altul. La un moment dat, am suferit un soi de mahnire, nenorocire sau abuz, provocate de imprejurari, oameni sau institutii asupra carora n-am avut nici cel mai mic control. Asa e viata. Si asa e victimizarea. Vine din exterior, sub forma vecinului agresiv, a sefului furios, a sotului bataus, a iubitului infidel, a legii descriminatorii si a accidentului care te baga in spital. In opozitie, "victimitatea" vine din interior. Nimeni nu te poate face victima in afara de tine. Devenim victime nu din cauza a ceea ce ni se intampla, ci din cauza a ceea ce alegem sa pastram din victimizarea noastra. Dezvoltam o minte de victima - un mod de a gandi si de a fi rigid, acuzator, pesimist, blocat in trecut, neiertator, punitiv si fara limite sau granite sanatoase. Devenim proprii nostri temniceri cand acceptam hotarele mintii de victima.

Senzaţia interioară a forţei poate fi intensificată şi la indivizi aparţinători culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exerciţiu individual durabil, şi astfel, nu depăşeşte semnificaţia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzaţia forţei o cîştigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creştere conştientă a destinului acelei culturi. În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Şi cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viaţă este lipsit de o convergenţă ofensivă şi de un elan agresiv? Deficienţele lor rezultă nu numai din absenţa unei forţe iniţiale, ci şi din lipsa unui cult excesiv şi întreţinut pentru forţă. Lipsurile iniţiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n-au fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne-a exagerat rolul în lume? S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc. Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici… Există totuşi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forţei. Cînd, făcîndu-şi procesul şi într-o luciditate unică, iau act de propriile carenţe, recunosc trecutul ca linia lor moartă şi îşi fac din profeţie sursă de existenţă. Diferenţa între o cultură mare şi una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic prin care ele se individualizează specific în lume. O ţară, care o mie de ani a fost un organism naţional în devenire, dar care în acest răstimp nu şi-a putut defini destinul ei spiritual şi politic, suferă de o deficienţă organică, chiar dacă acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedeşte nimic.

Găseşte o dorinţă comună, o sursă de teamă sau îngrijorare inconştientă dar foarte răspândită; născoceşte vreo cale de a lega această dorinţă ori teamă de produsul pe care trebuie să-l vinzi; apoi clădeşte un pod de simboluri verbale ori vizuale pe care poate trece clientul dumitale, de la realităţi la visul compensator şi de la vis la iluzia că produsul dumitale, odată cumpărat, va face să i se realizeze visul. „Noi nu mai cumpărăm portocale, cumpărăm vitalitate”; nu cumpărăm doar un automobil, cumpărăm prestigiu şi aşa mai departe cu toate celelalte. În pasta de dinţi, de exemplu, noi cumpărăm nu doar o substanţă care curăţă dinţii şi este antiseptică, ci şi eliberarea de teama de a fi respingători în ochii persoanelor de sex opus. Când cumpărăm votcă şi whisky nu e vorba de o otravă protoplasmică – care în doze mici poate deprima sistemul nervos într-un mod preţios din punct de vedere psihologic; de fapt, noi cumpărăm prietenia şi buna tovărăşie,

Dependenta emoționala este tot o problema de spațiu, de data acesta ca spațiu psihologic. "Migrez în celalalt fiindcă nu ma pot locui". Dependenta toxica ar fi o mișcare în sens invers, "ma las invadat pentru ca eu nu ma pot locui".

Este uimitor cât de mult seamănă, în reacțiile simțirii lor, doi oameni care iubesc, oricât ar părea că au caractere diferite. (Dar poate că au aceleași caractere și de aceea iubesc cu adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheață. Ca pe drumuri diferite să ajungi în același punct, își dă emoția pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că, ori în ce direcție ar merge drept înainte, ajunge mereu de unde a plecat. Și cu cât e mai mare finețea și caracterul de nuanță al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior.

Forța organizatoare, calitatea de lider și darul conducerii pot fi virtuțile unora dintre noi, dar nicidecum o obligație înnăscută a bărbatului. Mulți bărbați sunt neîndemânatici, nu au stofă de director și nu se pricep la luarea de decizii, însă au în schimb alte virtuți. Eficiența este bună și recomandabilă, dar lipsa unor limite ale atitudinii eficiente poate fi realmente primejdioasă. Exigența de a depăși întotdeauna orice limită îi impune bărbatului datoria de a fi mereu învingător. Imaginea ideală a reparatorului ambulant, cu atelier propriu și ustensile de ultimă oră, nu li se potrivește tuturor bărbaților. Mulți dintre noi nu suntem în stare să schimbăm un bec, nu avem idee cu ce se mănâncă mecanica, nu avem bormașină și, ceea ce pare a fi încă și mai grav, nici măcar nu știm să o mânuim. (Din fericire, noi, bărbații neputincioși, ne putem baza pe ajutorul necondiționat al experților din Pagini Aurii.) Nu recomand defel trândăvia și delăsarea, ci mai curând dreptul de a fi inutil. De a putea șovăi fără teamă și de a nu ști cum să reacționăm, fără să ne intereseze prea mult evoluția societății și totuși fără să ne pedepsim din cauza asta. Asumarea propriilor limite reprezintă un binemeritat repaos. „Egoul ideal” coboară din stratosferă și se apropie cu pași sinceri de „egoul real”. Se expune din punct de vedere psihologic, cu toate părțile sale, deopotrivă rele și bune. Nu contează că ne ies la iveală toate neputințele; tocmai acestea ne umanizează. Nu contează că trebuie să ne recunoaștem public ignoranța; ea ne purifică. Dacă nu am avea niciun cusur, am pierde plăcerea învățării și fascinația descoperirii. Sentința bărbatului înfrânt este la fel de simplă și de reconfortantă: „Bucură-te, din fericire nu le știi pe toate, iar partea cea mai bună este că nici nu poți să faci totul!

Cu toate că sistemul educativ s-a schimbat, structura de bază a multor drame sociale s-a menținut. Este posibil ca în unele dintre instituțiile educaționale moderne conflictele să aibă un caracter mai curând psihologic, mai puțin dramatic și mai civilizat, însă tema violenței concurențiale încă mai dăinuie. Noi, bărbații, depunem mai multe eforturi pentru a ne scoate la iveală latura masculină agresivă, pe când femeile se străduiesc să-și arate mai degrabă latura tandră a feminității. Într-o manieră inexplicabilă, credem că brutalitatea ne reafirmă, deși ea ne distruge de fapt. După cum am spus, noul fel de a înțelege masculinitatea nu dorește să-l suprime pe războinic, ci să învețe să se slujească de el. Furia este o emoție indispensabilă pentru propria afirmare atunci când se pune problema apărării drepturilor sau depășirii unor obstacole, însă poate deveni un cuțit cu două tăișuri dacă nu este bine canalizată. Atunci când furia este activată just, ea se preschimbă în asertivitate, adică în exprimarea adecvată a sentimentelor negative fără a încălca drepturile celorlalți: posibilitatea de a spune „nu”, de a-ți exprima dezaprobarea, de a oferi o părere contradictorie, de a-ți manifesta furia și așa mai departe. Dacă furia lucrează în folosul principiilor, atunci războinicul se umanizează. Modul de viață ostil, exigent și arogant pe care l-a instaurat societatea patriarhalistă clasică a neutralizat lupta firească pentru supraviețuire și a decretat abuzul de forță ca pe o valoare a bărbatului. Ura ne impune să îl percepem pe celălalt nu ca pe un interlocutor puternic, ci mai curând ca pe un receptacol al aversiunii noastre, adică inamic. După cum afirmă psihanalistul cognitivist Aaron Beck în cartea sa Prizonierii urii, „atunci când urâm, atât persoana care urăște, cât și cea urâtă rămân prizonierii acestei forme de gândire extrem de primitive”. Lăsând deoparte orice metafore și orice încercare de reevaluare a artei războiului, mulți dintre noi, bărbații, ne-am săturat să mai luptăm de dragul luptei, de parcă numai lupta ne-ar putea face să ne simțim bărbați adevărați. Majoritatea dintre noi ne-am lecuit de legenda bărbatului de neîmblânzit. A venit timpul să ne descotorosim de armura greoaie și stingheritoare și să-i permitem organismului să se odihnească după atâta testosteron. Abia atunci când reducem nivelul de agresiune pricepem că ne ia mai mult timp să ne facem dușmani decât prieteni. Cu toate că mulți dintre bărbații scandalagii își vor simți bărbăția lezată, nu avem încotro: ca să putem conviețui în pace trebuie să lăsăm garda jos și să ne detașăm de ură.

Ei bine, testiculul fetal trebuie să se ocupe permanent de evoluția embrionului: o mică neatenție poate duce la un haos patologic sau la malformații. În primele opt sau nouă săptămâni de la concepere este nevoie de un efort susținut pentru conturarea genului masculin. Iar când spun „efort” mă refer la muncă istovitoare, la o adevărată luptă cu tendința naturii de a procrea femei. După cum au susținut biologi și psihologi de diferite orientări, bărbatul trebuie făurit, pe când femeia există de la sine. Ea apare pe lume prin efortul și cu binecuvântarea „mamei-natură”, mai precis: dacă structura cromozomială de bază își urmează cursul nestingherită, atunci în mod natural se va naște o femeie. Fără a se dori fatalist, acest start biologic prevestește un făgaș bifurcat, definitoriu pentru existența bărbatului: a) originea sa feminină și b) opoziția față de geneză pentru a-și defini masculinitatea.

Începutul e greu. Îți pui tot felul de blocaje. Nu crezi în primul rând în spovedanie, în forța ei, în taina ei. Crezi că e o bazaconie de discuție, un fel de terapie la un psiholog sau o trăncăneală în fața unui prieten. Apoi urmează altă capcană, nu poți face exercițiul memoriei și te blochezi, pentru că nu știi ce să spui. Dar dincolo de toate astea e mult mai simplu... când nu vrei să faci ceva, nu vrei și nu faci, îți găsești o mie de justificări, de explicații, de scuze. Nimic nu se poate întâmpla fără voința ta. Iar voința nu există fără nevoie. Nevoia este determinată de cunoașterea de sine. În momentul în care reușești să treci etapele astea și să faci o spovedanie sinceră, totală, simți cum te cureți, e ca o apă care spală murdăria de pe tine. Păcatul nu stă la suprafață, nu se rezumă într-o faptă. Fapta este finalitatea unui gând, a unui sentiment, a unei emoții, a unei energii. Ce e păcatul? Definiție dată de DEX: „Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă religioasă, fărădelege”. Nu știu să trăiesc în norme și reguli. Știu că tot ceea ce fac în dauna mea sau a celuilalt este păcat.

Povestea ei îmi amintește ce scria un psiholog american, Nathaniel Branden, despre părinții lui în cartea „Anii mei cu Ayn Rand". El spunea că în copilărie și cu părinții lui și cu ceilalți adulți pe care i-a întâlnit avea sentimentul, bineînțeles fără să îl poată pune în aceste cuvinte, că era născut într-un azil de lunatici. Fiecare părea în afara oricărui control de sine. Nimeni nu știa cu adevărat de ce face un anumit lucru. El a avut un sentiment copleșitor al iraționalității umane. Adulții spuneau un lucru și făceau un altul. Clamau un anumit sentiment, dar în mod evident simțeau cu totul altceva. Își schimbau regulile și așteptările la fiecare câteva ore. Îi mințeau pe copii și se mințeau unii pe alții tot timpul. Erau generoși și calzi într-o zi și niște nenorociți în ziua următoare. Era, scrie Branden, ca și cum erau posedați de niște demoni. Și toți păreau nefericiți. Iar el nu putea înțelege de ce. Își repeta că nu trebuie să fie speriat și că trebuie să învețe să înțeleagă toate aceste lucruri și că își promitea ca niciodată să nu fie ca acești oameni. Asta, credea el, l-a salvat.

Uneori îmi trece prin minte ca nimic nu i-a făcut sa fuga, ca e doar un proces psihologic.

Este un fapt psihologic cunoscut ca majoritatea criminalilor marturisesc crima înainte de a muri.

Ce părere aveți dumneavoastră, Ivan Mihalici, chiar există Dumnezeu?’ Și atunci m-a uimit cu adevărat. ‘Pentru mine’, a spus el, ‘problema aceasta nici nu se pune. Eu provin dintr-o familie credincioasă, m-am obișnuit cu ideea că există. Din punct de vedere psihologic, nu încerc sa analizez cat e de adevărat, pentru că nu vreau. Și, de fapt, pentru mine asta nu e atât o problema de cunoaștere bazată pe un principiu, cat mai degrabă una de comportament cotidian. Vreau sa spun, credința mea nu consta in faptul că sunt sincer convins de existenta unei forțe superioare, ci de faptul că îndeplinesc poruncile prescrise: mă rog seara, mă duc la biserica.

Očajavala je, često joj se činilo da je njezin život pravi pakao, ali nije znala kako da si pomogne. Dugo je krivila nas, svoju djecu: odvojili smo se, otišli smo od kuće, ne marimo više za nju kao nekada, otuđili smo se (posljednje je bila njezina fraza). Ali, i lista njezinih odbijenica rasla je iz dana u dan: odbijala je da živi s bratom i njegovom obitelji (Zašto? Da im služim za kuhanje i pranje!), ili da promijeni stan i preseli se u njihovo susjedstvo (Onda bi im morala svaki dan čuvat djecu!), odbijala je da sa mnom ide na putovanja, dok je to još mogla (To sam ja sve ionako vidjela na televiziji!), odbijala je da sama putuje (Neću, valjda, sama, kao prst, pa da me svi gledaju!), često je odbijala da nam se pridruži u kratkim obiteljskim proslavama i izletima (Idite vi, za mene je to prenaporno!), odbijala je da se ozbiljnije pozabavi unucima (Stara sam i bolesna, sve bi dala za njih, ali me jako zamore!), odbijala je da se uključi u neku svoju dobnu grupu (Šta da radim tamo sa starcima!), odbijala je da porazgovara s psihologom (Nisam, valjda, luda, ne treba mi psiholog!), odbijala je da pronađe neki hobi (Šta ćemi hobi? To je utjeha za budale!), odbijala je da obnovi zapostavljenje veze s nekim starim znancima (Šta da radim s njima, bez tate?) - sve dok se na kraju ipak nije pomirila. S vremenom je urasla u kuću i svela svoje izlaske na šetnje po naselju, do tržnice, do trgovine, do liječnika, do prijateljice na kavu. Na kraju je obavljala samo malu dnevnu šetnju do kafića na tržnici. Isključivost u stavovima na malome terenu (Preslatko je! To je moje mišljenje! Možda zato što sam odgajana da volim ljuto!), njezina tvrdoglavost (Ne bih stavila pelene ni mrtva. Nisam, valjda, bespomoćna starica!), njezina zahtjevnost (Danas moramo oprat zavjese!), njezina direktnost (U bolnici su svi stari i ružni!), njezina netaktičnost (Susjeda, ova vaša kava smrdi!) - sve su to bili signali neke temeljne muke koja je u njoj tinjala godinama, stalno prisutnog osjećaja da je nitko ne zamjećuje, da je nevidljiva. Borbu protiv te zastrašujuće nevidljivosti vodila je kako je znala i umjela, sredstvima koja je imala na raspolaganju.

Pretnja religioznom stavu ne leži u nauci, već u pretežnim praksama svakodnevnog života. Tu je čovek prestao da traži u sebi vrhovni smisao života i od sebe je napravio instrument, koji služi ekonomskoj mašini, koju su njegove ruke napravile. Njega brine efikasnost i uspeh, umesto njegove sreće i rasta njegove duše. Naročito, orijentacija koja većinom ugrožava religiozni stav je ono, što sam nazvao „tržišnom orijentacijom” modernog čoveka.

Evo nekih tipičnih ciljeva: ''nametanje svojih ideoloških uvjerenja'', ''dokazivanje da sam (ili sam bio) u pravu'', ''pokazivanje sposobnim'', ''uspinjanje na hijerarhijskoj ljestvici'', ''izbjegavanje odgovornosti'' (ili, brat blizanac toga cilja, ''preuzimanje zasluga za tuđa djela''), ''napredovanje'', ''privlačenje pozornosti'', ''pobrinuti se da me svi vole'', ''ubiranje plodova mučeništva'', ''opravdavanje vlastitoga cinizma'', ''racionaliziranje svojeg antisocijalnog držanja'', ''umanjivanje značenja sukoba koji se upravo odvija'', ''podržavanje svoje naivnosti'', ''prenaglašavanje svoje ranjivosti'', ''prikazivati se svecem'' ili (a ovaj je osobito podmukao) ''pobrinuti se da za sve uvijek bude krivo moje nevoljeno dijete''. Sve su ovo primjeri onoga što je sunarodnjak Sigmunda Freuda, manje poznati austrijski psiholog Alfred Adler nazvao ''životnim lažima''. Osoba koja živi s nekom životnom laži pokušava manipulirti stvarnošću pomoću percepcije, misli i djelovanja tako što samo usko zadanu i unaprijed određenu rezultatau dopušta postojanje. Kada tako živimo, onda svjesno ili nesvjesno temeljimo svoj život na dvije premise. Prva glasi da je naše trenutno znanje nesumnjivo dovoljno da odredimo što je dobro sve do u daleku vudućnost. Drug glasi da bi stvarnost, kada bi bil prepuštena sama sebi, bila nepodnošljiva. Prva je pretpostavka filozofski neopravdana. Naime, ono čemu trenutno težite možda nije vrijedno postizanja, baš kao što ono što sada radite može biti pogrješno. Druga je premisa još gora. Vrijedi samo ako je stvarnost u sebi nepodnošljiva i istodobno nešto čime možete uspješno manipulirati i izvrtati. Takav govor i razmišljanje zahtijeva aroganciju i uvjerenost koju je engleski pjesnik John Milton genijalno poistovjetio s arogancijom i samouvjerenošću Sotone, najvišega Božjeg anđela koji je tako spektakularno zastranio. Razumska sposobnost opasno naginje oholosti: ''ono što ja znam jest sve što treba znati''. Oholost se zaljubljuje u vlastite tvorevine i nastoji ih apsolutizirati.

E drept însă că eu, când mi s-a spus întâmplarea, în loc să mă indignez, am găsit că nu e decât un interesant caz psihologic, când în momente grave, cu toate intenţiile bune şi emoţia sinceră, te manifestezi invers de cum ar trebui.

omul e conditionat, traieste in limitele principiului psihologic al compensatiei: orice exces din partea constiintei produce o reactie de sens contrar din partea inconstientului

Tulburările publice și comediile sunt arme profund revelatoare în orice epocă. Ele dezvăluie climatul psihologic, gravele incertitudini... și dorința arzătoare de mai bine, amestecată cu teama că nu se va realiza niciodată nimic.

Tā jau nu psihologs tevi izvilks no sūdiem jeb pasaules kā tādas. Dziļos sūdos katram jāpeld pašam. Tāda bija mana pieredze. Es nepavisam nenoliedzu, ka dažam labam bija iespējams palīdzēt. Ka gluži daudziem bija. Taču man tikšanās ar savas dzīves sūdiem bija jāatrisina pašai. Tā bija vienīgā iespēja. Tiesa, reiz, jau pēc ilgas noņemšanās ar jaunas būtnes radīšanu, biju iedomājusies izstāstīt par to kādam, kuram par klausīšanos ir samaksāts. Draugi šos stāstus bija jau dzirdējuši, viņiem te vairs nebija nekādas ziņu vērtības. Arī neizdošanās efektam ir savs best before. Un ko gan tie draugi varēja izdarīt. "Viss ir pakaļā!" - "Cik žēl, ka pakaļā!" - "Jau atkal pakaļā!" - "Cik žēl, ka jau atkal pakaļā!" Toties sarunai ar psihologu vajadzētu būt īstai beneficei: tiek uzklausīts tikai tavs stāsts, klausītājs nedrīkst tajā pašā laikā nedz spaidīt telefonu, nedz ēst salātus, un kur nu vēl sagaidīt pretpakalpojumu, lai tu noklausītos par viņa nesaskaņām ar kolēģiem.

Gestul acesta de fraternitate între Hristos și ucenicii Săi, gestul acesta de Stăpân iertător este cel care însoțește toate spovedaniile: pacea pe care o dă Hristos în spovedanii nu este pacea pe care o dau oamenii în spovedanii. Nu este pacea consilierului psiholog, nu este pacea medicului psihiatru, nu este pacea adunării baptiste, nu este pacea adunării adventiste, nu e pace de adunare fără taine, ci este pacea pe care Taina Învierii lui Hristos ne-o acordă! Este o pace care oferă și care te face să crești în nădejde și care te desăvârșește în dragoste. Acestea sunt calitățile pe care această Taină a Spovedaniei le conferă credinciosului, însumate în una singură, în fond: îi dăruiește acestuia putința de a merge mai departe.

În zilele noastre este penibil să îi spui că îl iubești. Și de ce să o faci când există mii de joculețe psihice, mii de cărți despre cum să-ți falsifici fericirea și să-ți manipulezi aproapele? Sinceritatea e demodată. Ferească 'Ăl de sus! Cum să știi exact cum stau lucrurile, cum să nu-ți complici existența cu scuze, minciuni, iluzii, psihologi și calmante?

Dar de ce este atât de dificil să ne imaginăm că suntem ocrotiți, că există o forță care urmărește cu interes ceea ce facem, că suntem, poate, sub protecția cuiva ori chiar că ceea ce ne ține în viață nu este doar propria voință și propriile acțiuni? De ce avem nevoie de asigurări atunci când vine vorba de garanții invizibili ai existenței noastre? Să mori nu e complicat, asta știm sigur. O fracțiune de secundă de neatenție și planurile meticuloasa ale celui mai fortificat eu se duc pe apa sâmbetei. Ceva mă salvează zilnic de la a mă duce de-a dura pe scări, a mă răsturna la curbe sau a orbi. Cum e posibil să gonim pe autostrăzi cu bolizii noștri în timp ce cântăm melodia ce se aude la radio și suntem cu gândurile departe și totuși să supraviețuim? Celeste acest "sistem imunitar" ce veghează asupra zilelor noastre și asupra meselor noastre stropite din belșug cu viruși, bacterii și toxine? Până și sprâncenele noastre sunt pline de organisme minuscule ce stau pe oi asemenea păsărilor pe spinarea rinocerilor din savană. Numim această forță care ne ține în viață instinct, autoconservare, al șaselea simț, atenție subliminală (lucruri, de asemenea, invizibile, dar prezente). Pe timpuri, protectorul nostru se numea înger păzitor, iar noi știam prea bine cum să ne purtăm cu el. Ei bine, în ciuda faptului că suntem ocrotiți de către această forță invizibilă, noi preferăm să ne imaginăm că suntem aruncați despuiați în lume, complet vulnerabili și singuri. Preferăm povestea în care suntem eroii propriei realizări umane și nu povestea în care poate că suntem iubiți de această Providență, care ne ghidează, în care suntem necesari pentru ceea ce aducem și în care suntem uneori ajutați... Fortuit de ea în momente de cumpănă. Am voie să fac astfel de afirmații fără să citez vreun guru, fără să mă declar martorul lui Hristos și fără să trâmbițez mai știu eu ce convertire miraculoasă? De ce să nu păstrăm în limitele discursului psihologic ceea ce mai demult oamenii numeau Providență — și anume credința casuntem vegheați de către o forță invizibilă?