“
ar rezuma fără rest l a un flux continuu de senzaţii şi nici o cunoaştere bazată pe concept, pe regulă, pe cauzalitate nu a r fi c u putinţă. Pentru c a s ă s e poată explica existenţa ştiinţei, p entru ca o înţelegere raţională a lumi i s ă fie l e g i t imă - crede Aristotel, pr in urmare -, pentru c a nu orice opinie şi orice închipuire s ă fie la fel de valabile ş i de egal îndreptăţite la numele de "adevăr", trebuie să existe Fiinţă. Numai că aici apar două probleme: 1) Cum se poate demon stra existenţa Fiinţei ? 2 ) Ş i unde anume, în cuprinsul realităţii, se regăseşte efectiv F i i nţ a ? Există Fiinţă ? Aristotel ştie însă că nu poate demonstra ca atare existenţa Fiinţei. Totuşi, el crede că poate respinge eficient afirmaţiile celor care îi contestă existenţa. Mai întâi, el presupune, în Cartea Gamma - ceea ce nu este deloc absolut evident, dar era aproape o evidenţă p e ntru filozofia antică -, c ă realitatea interioară, a reprezentărilor mentale, corespunde structural realităţii exte rioare, "obi e c t ive " . Cu a l t e cuvinte, dacă lumea e s t e de tip heraclitic, în curgere continuă, lipsită de orice constanţă - adică lipsită de Fiinţă -, şi lumea mentală va fi l a fel de inconstantă, contradictorie, trăsătură proprie - zice Aristotel - viziunii relativiste şi iraţio naliste a lui Protagoras. Acesta suprimase distincţia dintre apa renţă şi esenţă, dintre intrinsec ş i contextual, sau, de fapt, redusese totul la aparenţă şi la relaţie (în chipul postmodernilor de azi), exact l a fel după cum anumiţi filozofi ai na tur i i e l iminaseră r epausul ş i s t abi l i t atea, păstrând numa i m i ş carea. Rezultatul ar fi că nu s - a r mai putea face, în mod consistent, afirmaţii adevărate sau false despre un anumit lucru : falsul s-ar metamorfoza îndată în adevăr, adevărul ar deveni fals, în funcţie de perspectivă şi de dorinţa celui care j u d ecă : celebra sentinţă a lui Protagoras : "omul este măsura tuturor luc ru r i l o r " , este interpretată de Aristotel ( c a şi de Platon) în cheie pur relati vistă: adevărul ş i falsul se pot afirma concomitent despre acelaşi
”
”