Poze Quotes

„Și, da, chiar m-am gândit. Poate nu suntem amintiri, nu acum, dar va veni un moment, un timp, o eternitate, în care doar asta va rămâne din noi: niște amintiri crescute-n poze și albume, niște fantome care vor trece drept ‹‹au fost cândva și ei pe-acest pământ››.” - Fragment din „Toate sfârșiturile sunt la fel

Turistii se adunau de acum in batalioane organizate inaintea catedralei, mitraliindu-I fatada cu o docilitate unaninma. In sort sau in bermude atacau plini de hotarare locurile sfinte, cu degetul pe tragaciul camerei de luat vederi, gata sa-l surprinda pe Dumnezeu in flagrant delict. Turistul nu crede in lucruri decat dupa ce le-a transfigurat in poze.

Pentru a fi bărbat, e nevoie să faci mai multe lucruri; pentru a fi femeie, e nevoie să nu faci anumite lucruri. O mare rătăcire a timpului nostru este aceea că tot mai multe femei se silesc să placă femeilor chiar mai mult decât bărbaților, neștiind că atunci când o femeie ajunge să fie lăudată de femei, înseamnă că ea a devenit suficient de neinteresantă pentru a nu mai fi o concurentă. Femeile din ziua de azi își fac poze nenumărate și își laudă una alteia rochiile și buclele. Cheltuie bani pe haine și încălțări pe care bărbații nici nu le observă. Niciodată nu am auzit un bărbat spunând despre o femeie: ce rochie și ce pantofi avea! Atunci când prorocul a zis: „Ci ce vă lingușesc vă vor răul”, s-a referit desigur și la laudele deșarte pe care le adună femeile unele de la altele. Dacă a te lăuda cu frumusețea naturală e un lucru deșert care descoperă goliciunea dinăuntru, cu cât mai rușinos este să te lauzi cu frumusețea hainelor! Există o plăcere demonică de a savura invidia celor din jur, dar numai un suflet invidios se bucură atunci când este invidiat pentru ceva. Oricine laudă ușor, defăimează ușor.

Nici vântul și nici soarele nu sunt bune oricând, ci doar atunci când avem nevoie de ele: soarele ne bucură într-o zi geroasă, iar o adiere de vânt ne mângâie într-o zi prea călduroasă. Altminteri, oamenii mor și de prea mult vânt, așa cum mor de prea mult soare. Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată e incomparabil mai mare. Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât al celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur. Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem dărui este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și reztul zilelor în care suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă. Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie. V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și tămâi în amintirea lui așa rece, rău și supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră!

U nekim trenucima, cak i pisac pozeli da bude necija poezija.

(...) oamenii nu-și mai datorează identitatea exclusiv muncii lor, cum a fost cazul până recent, ci și, din ce în ce mai mult, felului în care își petrec vacanțele. Înainte, concediul era o perioadă de odihnă. În prezent, este o ocazie de a ieși în evidență ce nu poate fi ratată. A trecut vremea în care consideram vacanța o perioadă de lenevie și de relaxare. Când călătorim, suntem în căutarea unei experiențe unice și autentice. Ceilalți, și ei în căutarea unei experiențe unice și autentice, funcționează în această privință ca un aparat de bruiaj, căci prezența lor este suficientă pentru a împiedica experiența noastră să fie unică și autentică. Gândul că ambiția aceasta ne îmbogățește face parte din esența identității noastre. Dacă faci lucruri deosebite, atunci e foarte probabil ca și tu să fii un om deosebit. Și e o întrecere. În timpul vacanțelor, suntem în competiție cu prietenii și colegii noștri pentru cine își poate trece în palmares cele mai unice și autentice experiențe. Apariția rețelelor sociale a crescut urgența. Selfie-urile pe care le distribui determină cine ești și selfie-urile în locuri exotice îți pun în lumină personalitatea și popularitatea. Ia numără tu în cronologia ta Facebook câte poze de la birou distribuie așa-numiții tăi prieteni și câte poze de la momente de huzur de invidiat din timpul lor liber și răspunde atunci la întrebarea pe care dintre cele două le consideră mai importante pentru construirea propriei imagini.

Mă sună să-mi spună că a plecat. Mai demult mă temeam de fiecare plecare, eram îngrozit că avea să fie ultima, că avea să mă părăsească. Treptat am învățat să jonglez cu aşteptarea, iar prezența ei era tot mai pregnantă în mine şi în jurul meu, chiar dacă era fizic departe. Îi plăceau drumurile, adeseori făcea poze din maşină, avea o colecție uriaşă. Unele erau poze mişcate, părea că natura invada şoseaua, alteori drumul însuşi părea să fugă într-o parte, ca oamenii care se feresc să-i prinzi în fotografii. Îi place să plece, fie că pregăteşte totul meticulos, fie că face asta spontan. Se urcă în maşină, face o rezervare sau sună pe cineva apropiat şi cere să fie găzduită. Îmi trimite poze cu copaci, ogoare arate, nori, ziduri, câini, orice. Îmi spune că nu se poate sătura de frumusețea lumii şi o cred. Îmi spune că înnoptează la o prietenă şi o cred. Îmi spune că mă înşală şi o cred. Îmi spune că mă minte. Tot timpul o cred, nu există nimic din ce spune ea care să nu fie adevărat. Ima este adevărul.

„Cei 5 P ai rețelelor sociale: Google+ este pentru pasiuni; Facebook este pentru persoane; LinkedIn este pentru prospectare; Pinterest este pentru poze; Twitter este pentru percepție. Hai să-l vedem acum pe Philip Kotler cum poate să o întreacă pe asta.

Nu aveam frati sau surori, parintii nu prea puteau sa-mi cumpere jucarii sau jocuri, iar televizorul si calcatoarele inca nu se nascusera. Mi-am petrecut toata copilaria in Kerem Avraham din Iersualim, dar locul in care traiam cu adevarat era la marginea padurii, printre colibele, stepele, pajistile, zapada din povestile mamei mele si din cartile cu poze care se ingramadeau pe masuta joasa de la capul patului meu: eram in est, dar inima imi era in vestul cel mai indepartat. Sau "miazanoaptele cel mai indepartat", cum se spunea in acele carti. Rataceam ametit prin padurile virtuale, paduri de cuvinte, colibe de cuvinte, pajisti de cuvinte. Realitatea cuvintelor inlatura inabusitoarele curti dosnice, fierul ruginit intins peste casele de piatra, balcoanele incarcate de ciubere si sarme de rufe. Ceea ce ma inconjura n-avea importanta. Tot ce avea importanta era facut din cuvinte.

Ca filozof poate că este mare, dar ca om, Kant este in mod cert un burghez onest şi ordonat. Toată filozofia lui se află închisă în aceste trei cuvinte, asupra cărora vă rog să meditati. Amintiţi-vă că este critic şi moralist, adică onest în cunoaştere şi actiune - matematic şi scolastic, adică omul ordinii in materia şi forma doctrinei sale. Dacă din onestitate intelectuală doboară dovezile teologice ale existentei lui Dumnezeu şi ale libertăţii, din onestitate socială restabileşte credinţa în amîndouă. Este consecvent temperamentului său chiar şi în contradicţiile sale vizibile. Spuneam că e un burghez, adică un om mediocru. Nici tatăl lui care a fost şelar, nici mama pietistă, nici micul orăşel prusac nu-i puteau trezi gustul pentru grandios. Nu vede altă salvare decît în morala creştină şi in mecanica lui Newton. Viata lui e măruntă, închisă, săracă, viata unui profesor zelos care face treizeci de ore de curs pe săptămînă şi primeşte 1490 de taleri pe an. În afara filozofiei este un filistin perfect care bea seara bere cu negustorii, rîzînd de întîmplările din cursul zilei şi calculează cîte uncii trebuie să mănînce şi cîte minute trebuie să se plimbe. Trupul său nu era nici el frumos; mărunt şi neînsemnat, aducînd putin a mai maimuţă, nu era făcut nici pentru a seduce inimi, nici pentru a adopta poze teatrale. I-a lipsit totul ca să devină un om interesant; pînă şi persecuţiile celor de la putere sau aventurile conjugale. De primele a scăpat prin tăcere, iar de celelalte prin celibat. Aşa încît legenda sa biografica se tese din istorioara cu burghezii care-şi potriveau ceasurile după plimbările sale şi din cea cu nasturele elevului. Omul acesta care vorbeşte despre tot, are nişte lacune fantastice, care-i dovedesc spiritul mic burghez. Vorbeşte despre artă şi estetică şi nu-l cunoaşte pe Shakespeare, nu a vizitat niciodată o galerie de tablouri, iar muzica sa preferată este cea a fanfarei militare. Ţine cursuri de geografie şi nu s-a îndepărtat mai mult de zece mile de Konigsberg; pune un mare pret pe sentimente şi refuză timp de multi ani orice relatie cu sărmanele lui surori. În schimb este de o moralitate rigidă şi de o ordine pedantă: nici o remuşcare în conştiinţa sa şi nici un lucru nelalocul lui în casa sa. Nu găsesc altceva la fel de puternic ca mania moralitătii şi a ordinii, decît orgoliul. Îi plăcea să se compare cu Copernic, aşteptînd ca admiratorii să-I numească un nou Cristos sau un nou Socrate, dar citea cu neplăcere cărţile altora şi asculta cu acelaşi sentiment obiecţiile aduse alor sale. Orgoliul acesta explică o caracteristică a doctrinei, respectiv transpozilia de la divin la uman, notată deja de Fonsegrive. E un gest frumos să-i dai omului ceea ce omul i-a dat lui Dumnezeu şi Kant l-a făcut. Aproape aş spune că este lucrul cel mai frumos din viata şi din filozofia sa.