Pe Inspiring Quotes

Dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Dacă nu-i vezi lacrimile unui om, nu înseamnă că el nu plânge pe ascuns în sufletul lui.

Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.

De-ai sti cate locuri senine sunt in lume! De ce nu te duci sa cauti unul? Toate drumurile sunt libere! Du-te pe mare, in singuratatea ei o sa gasesti tocmai ce iti lipseste! Ai sa intalnesti alte intelesuri ale vietii, ai sa te vindeci de tot ce ti-a ranit sufletul aici!

Respirația mi se pare schimbul cel mai important pe care-l facem cu Lumea. Cum adică? Trag aer în piept. Aer care e plin de respirațiile tuturor animalelor, tuturor plantelor. De respirațiile părinților, bunicilor, străinilor, cunoscuților... Îl trag în piept. Mă hrănesc cu el și îl eliberez din nou în Lume. Cu mine inclusă în el. Hm... și imediat sunt respirată de toată omenirea. De tot Universul. Și mai sunt oameni care se simt singuri... Trag aer. În plămânii mei ajunge aer consumat de Shakespeare, de Mozart, de Isus... dar și aer folosit de criminalii omenirii...

Toată lumea se așteaptă ca educația să fie un drept fundamental și nu pun mare preț pe ea când o primesc!

Septimus fu cât pe ce să zică ,,și rămânem aici pe viață", dar se opri. Își aduse aminte ce îi spusese Mătușa Zelda, și anume că, după ce le-ai rostit, lucrurile se împlinesc mai repede...

Numai moartea e o forță la fel de absolută, dar în lupta de veacuri dintre aceste două puteri, dragostea este cea care ia moartea de gât, îi pune genunchiul în piept, o bate ziua și noaptea, o învinge în fiecare primăvară, o urmărește pas cu pas și-n fiecare groapă pe care aceasta o sapă, dragostea aruncă sămânța unei vieți noi.

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Îmi ador neputința. Ea e salvarea mea, mă scutește de regrete. Îmi zic «nu pot» și cu asta am terminat, nu mai am niciun reproș să-mi fac. Sunt omul cu cele mai puține dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranțe. Îi las pe alții să-și umple viața cu deziluzii.

Pe domnul Van der Hoph însă când îl văd îmi vine să-l mângâi pe cap, ca pe un băiețel. Cred că altceva trebuie să inspire un bărbat.

o , the Pe lican . so smoothly d o th he cr est . a wi nd go d !

Am vazut deci arzand un om pe rug, si asta mi-a inspirat dorinta de a disparea in acelasi mod. In acest fel totul dispare imediat. Omul grabeste opera lenta a naturii... Trupul e mort, spiritul a disparut. Focul ce purificca imprastie in cateva ore ce a fost candva o fiinta" Insemnarile lui Maupassant din 7 septembrie 1884

Cred că uneori avem nevoie de momente în care să putem fi triști sau furioși sau apatici și să nu trebuiască să ne explicăm comportamentul. Sunt unele părți din tine pe care nu vrei să le arăți nimănui și chiar nu e necesar să o faci.

Ar fi putut să scrie despre unii adolescenți, ființe ce suferă mai mult decât oricine pe această lume neîndurătoare și care ar trebuie să se bucure de mai multe drepturi decât toți oamenii, descriind în același timp drama și sensul suferințelor lor, dacă, într-adevăr, acestea ar avea vreun sens.

Ey kitaab-e-hasti tu bhi khul kabhi..Tere kisi safey pe meri khud se mulaqaat ho...

Nu ştiu ce preţ ai pus şi tu şi alţii pe viaţa asta. Mie însă viaţa îmi este de prisos, dacă slujeşte doar să mă tem de-un om la fel cu mine.” ― Wiliam Shakespeare

Pentru că apusul, la fel ca supraviețuirea, există numai pe muchia propriei dispariții. Ca să fii strălucitor trebuie întâi să fii văzut, dar odată văzut poți deveni vânat.

O persoană care te așteaptă undeva este o lumânare care se aprinde într-un câmp pe timpul nopții. Poate că nu reușește să lumineze întregul întuneric, dar îți arată drumul de întoarcere acasă.

Da, frumoasă lecție a istoriei. Zidurile se pot ridica și pot cădea dintr-o greșeală. De fapt, poate că nimic nu e greșeală pe lumea asta, poate mereu e ce trebuie să fie. Nu știu. Dumnezeu știe…

Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă pe lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de oglindă, și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oameni în închisori, pentru idei generoase, pentru o lume descătușată de umilințe și nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi și noapte, pentru a se înainta cu o fracțiune de pas în necuprinsul vieții.

N-aş fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducţie ar fi fost palatul în care mi se părea că locuieşte.N-aş fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piaţetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, şi-a strecurat mânuţele ude în buzunarele paltonului meu şi m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forţă şi persuasiune, mai mult aşa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa.

De fiecare data, imi aparea tot mai clar ca unicul lucru pe care doream sa-l fac in viata era sa devin scriitor si astfel mi se intarea convingerea ca singura cale pentru a reusi este aceea de a te darui, trup si suflet, numai literaturii.

Aceasta este natura imperfectă a omului; asemenea fete pot fi găsite pe suprafaţa celei mai luminoase planete; şi ochi precum cei ai domnişoarei Scatcherd pot vedea doar aceste defecte mărunte, căci sunt orbi la strălucirea deplină a astrului.

„Nu cunoști decat lucrurile pe care le imblanzesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, imblanzeste-ma!

-Dumnezeu e zgarcit. -Sa zicem ca face economie. Ii cunoaste bine pe oameni, de vreme ce el i-a facut. Stie ca cei mai multi nu gandesc, ci se multumesc sa mearga cu turma. Din pricina ca nu cugeta, rumega si tot rumega. Turma e guvernata de instinctul gregar.

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

Cu toții dorim lucruri pe care nu le putem obține. Faptul că acceptăm această situație dovedește că sîntem oameni maturi, inteligenți." Încercăm toți să luăm din viață ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieții n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci cînd se iveşte ocazia. Dar bine- înțeles că tu n-ai de unde să ştii toate astea.

Dincolo de iubiţi, sunt prietenii. Ce m-aş fi făcut eu fără fetele mele? Ce-aş fi făcut, dacă n-ar fi fost lângă mine în toate clipele de deprimare şi deznădejde prin care am trecut? Prietenii sunt lângă tine mereu, cred că aceasta e cea mai pură şi adevărată formă de iubire posibilă. Ei sunt lângă tine necondiţionat şi au mereu de oferit o îmbrăţişare caldă şi un umăr pe care să plângi.

E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!

„Da' de unde! Să aparții cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparții pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ți pot da nimic în schimb." -Nu cer prea mult. „Ştiu. Nu vrei decît ceea ce oricum nu pot ține pentru mine. Felul în care arăt, în care vorbesc, în care mă mișc. Dar eu nu mă limitez numai la atît. Mai există în mine şi alte lucruri pe care sînt gata să le dau, dar pe care nu ți le pot da ție pentru că nu te iubesc.

Și, dacă credința e tot ce ai, cum poate să mai conteze altceva? Cum te mai poate înspăimânta ceva dacă există fie și un singur scop pe lume pe care să îl poți sluji, și pe care, în timp ce îl slujești, îl înțelegi? Întreaga ta viață e iluminată de acest sentiment, că știi ce ai de făcut. În inima ta nu există oboseală, nici îndoieli, nici sentimentul că totul e inutil, nici plictisul baudelairian pândindu-te în clipe când nu ești atent. Fiecare gest al tău are importanță, fiecare clipă e sfântă, iar credința ta le țese într-o textură densă, o pânză a bucuriei fără de sfârșit.

Dacă te uiți la un tablou din 1645, știi sigur despre ce este vorba. Stăpânul cu două slugi a plecat la vânătoare și a prins un mistreț. Sau cum era Monet, nuferi, frate, pe tot peretele! Frumos, relaxant. Acum, dacă îi spui luiDamien Hirst: Bă, am fost la vânătoare cu doi angajați, și am omorât un mistreț. Reprezintă cumva treaba asta! te trezești la Tate cu juma de inimă de porc înșirată pe jos, podeaua plină de sânge în care au rămas urmele de la trei perechi de pantofi diferite, iar pe fundal se aude repetat înregistrarea momentului înjunghierii unui porc. Asta e diferența majoră, cred. Arta ălora de acum o mie de ani o înțelegeau și artiștii, și privitorii. Mai mult, arta ălora de atunci bucura ochiul și atunci, și în zilele noastre. Arta ăstora de acum nu sunt convins că o înțeleg nici măcar artiștii înșiși. Știu că există tot felul de simboluri ascunse în mii de tablouri de acum sute de ani, dar ideea de bază, tabloul cu femeie privind pe fereastră, să zicem, o înțelegi. Mie majoritatea artiștilor contemporani mi se par niște închipuiți. Fac ceva și apoi se apucă să îi dea înțelesuri foarte profunde și abstracte. Când, de fapt, înțelesul ar fi trebuit să îi inspire. Dacă în 1500 femeia se uita pe fereastră ca să vadă peisajul, în 2013 femeia se uită pe fereastră pentru că ea contemplează sinuciderea, ea ar vrea să sară pe geam în momentul picturii în urma unei traume ascunse din copilărie, redeclanșate de imaginea și zgomotele cutremurătoare scoase de doua pisici care se împrechează în fața casei ei. De aceea artistul a ales să semneze cu o lăbuță de pisică. Să mori tu!

Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios si mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muți si neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții?... Și, în fața veșnicei nimiciri, cine nu s-a simțit el insuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă?... Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Și... al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...

...imaginaţia este principala facultate omenească la care recurge religia. Jean-Paul Sartre a definit-o ca "abilitatea de a gândi ceea ce nu există". Fiinţele umane sunt singurele făpturi înzestrate cu capacitatea de a-şi reprezenta ceva ce nu este prezent sau nu există încă, dar care este pur şi simplu posibil. Astfel, imaginaţia a fost sursa unor realizări majore la ştiinţă şi tehnologie, ca şi în artă şi religie. Oricum ar fi definit El, ideea de Dumnezeu poate fi un exemplu fundamental de realitate absentă care, în ciuda inerentelor dificultăţi, a continuat să îi inspire pe oameni mii de ani. Îl concepem pe Dumnezeu, care rămâne imperceptibil pentru simţuri şi inaccesibil pentru dovada logică, prin intermediul simbolurilor, iar interpretarea este principala formă de manifestare a celui înzestrat cu imaginaţie.

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

... supraoamenilor nu trebuie să li se explice nimic, ei n-au nevoie de permisiunea noastră, smulg vieții ceea ce au chef să ia. Se revoltă, ucid, violează fiindcă se numesc Attila sau Don Juan. Cât despre ceilalți, oamenii medii, cei slabi, turma, trebuie să li se spună adevărul. Să li se spună că sunt muritori, că toată viața vor avea un număr foarte limitat de amanți sau amante, câteva porniri de eroism, câteva revolte minuscule și că, pentru a profita de ea, e mai bine să fie supuși și... proști. Tocmai ceea ce sunt. Atunci le va fi permis să stea în fața televizorului să se uite la meci (bere și alune), pe urmă să-și călărească nevasta, să cumpere călătorii la preț redus prin comitetul lor de întreprindere, să joace la loto, să nu se gândească la moarte, nici la sensul vieții. Căci tocmai ăsta e idealul oricărei societăți care se respectă: să-i asigure cetățeanului statutul unui prost fericit care nu se gândește la sensul vieții.

Şi totuşi, un Dumnezeu personal poate deveni o mare răspundere. Se poate transforma într-un simplu idol , făcut după chipul şi asemănarea noastră, o proiecţie a nevoilor noastre limitate, a temerilor şi a dorinţelor pe care le avem. Putem presupune că El iubeşte ce iubim noi şi urăşte ce urâm noi, accentuându-ne prejudecăţile, în loc să ne oblige să le depăşim. Când nu izbuteşte să împiedice o catastrofă sau atunci când pare că vrea o tragedie, Dumnezeu poate să pară nemilos şi crud. facila convingere că un dezastru exprimă vrerea lui Dumnezeu ne face să acceptăm lucruri care sunt, în esenţa lor, inacceptabile. Însuşi faptul că, fiind o persoană, Dumnezeu are sex, impune de asemenea nişte limite, căci ar însemna că jumătate dintre reprezentanţii rasei umane sunt sacralizaţi în detrimentul femeii, lucru care poate cauza un dezechilibru anormal, nevrotic, în convenţiile sexuale umane. Aşadar, ideea de Dumnezeu personal poate fi periculoasă. În loc să se tragă dincolo de limitele noastre El ne poate încuraja să ne complacem în ele. Ne poate face la fel de cruzi, neîndurători, aroganţi şi părtinitori ca El. În loc să inspire compasiune care ar trebui să caracterizeze orice religie avansată, ne poate încuraja să judecăm, să condamnăm şi să marginalizăm. Prin urmare, ideea de Dumnezeu personal nu poate fi decât o etapă a dezvoltării noastre religioase. Toate religiile lumii par să fi recunoscut acest pericol şi să fi căutat a depăşi concepţia personală despre realitatea supremă.

Nimeni nu știa, nimeni nu trebuia să știe că eu pot să și plâng; eu eram și trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj și îndrumător pe căile cu desăvârșire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu fața'n palme și nu mă știa nimeni.

Copilă,totdeauna să-ți amintești că ,într-adevăr,cel mai ușor lucru de pe lume e să te gândești la ceva rău.Dacă-ți lași mintea în voia ei,o să aluneci din nefericire în nefericire.Totuși,să te gândești la lucruri bune cere efort.Iată de ce exista disciplina,educația.Așa că educă-ți mintea să poposească pe dulci miresme,pe atingerea tandră,catifelată a picăturilor de ploaie pe shoji ,pe armonia acestui aranjament floral,pe liniștia zorilor.

Pe marea vieții suntem cu toții corăbii. Avem destinul lor – destin marinăresc. Plecăm mai multe odată din port, apoi furtunile ne pot despărți drumurile pe vecie. Nu trebuie să uităm că am ridicat ancora din același port de baștină, unde să ne și întoarcem. După ce ancorăm din nou, căpitanii și echipajele vor chefui iar, împreună, bucuroși de revedere! Noi asta am făcut întotdeauna.

Fetele ne-au explicat că „greşeala” din mijlocul coşului sau dintr-un colţ al acestuia era special făcută, o uşă, o întrerupere a modelului care elibera spiritul coşului, la fel cum şi spiritul omului trebuie să fie liber şi neînfrânat de prejudecăţi. - Labirintul acesta simbolizează experienţele şi alegerile pe care le facem în călătoria prin viaţă. În mijlocul labirintului ne împlinim visele şi menirea. Când ajungem acolo, în centru, avem o ultimă ocazie de a privi în urmă la toate alegerile pe care le-am făcut şi la calea pe care am urmat-o, înainte ca Soarele să ne învăluie în lumina Lui şi în dreapta Sa judecată. Ori Dumnezeu, fiindcă Sfânta Fecioară din Guadalupe a venit pe pământ să anunţe triumful Său asupra vechilor zei, care însă nu au dispărut, ci stau undeva, prosternaţi în adoraţie la picioarele Ei. Doña Remedios preluă explicația Maruchei. - În viaţa de zi cu zi, când te uiţi la labirint trebuie să începi din vârf şi să te adânceşti în el, labirintul fiind însăşi viaţa ta. La un moment dat, ajungi într-un loc de unde trebuie să faci calea întoarsă, că ţi se înfundă cărarea. Cauţi altă rută mai bună. Poate ai un eşec în viaţă, probleme acasă, tristeţe. Poate jeleşti un mort sau te opreşti fiindcă ţi-e grea răspunderea care atârnă pe umerii tăi. Atunci te ridici, că Dumnezeu nu te încarcă niciodată mai mult decât poţi duce, te întorci înspre centru şi cauţi drumul bun, până îl găseşti şi străbaţi labirintul, spre centru. Călătoria vieţii se sfârşeşte în centrul labirintului.

Este cu totul inutil să încercăm să schimbăm sau să ne luptăm cu noi înșine atâta timp cât ne considerăm o persoană, o entitate separată. Nu ne vom schimba în niciun fel, pentru că această imagine pe care o avem despre noi ne este subtil sugerată chiar de către minte. Facem o mare greșeală, dacă incercăm să ne schimbăm sinele fals (ego-ul) sau să scăpăm de el! Ne vom invârti in cerc, ajungand să ne simțim frustrați și blazați.

Una dintre poveștile mele preferate este un cunoscut mit amerindian despre doi lupi care trăiesc înăuntrul fi ecăruia dintre noi, doi lupi angajați într-o luptă aprigă pentru controlul vieților noastre. Unul din lupi, lupul fricos, trăiește în mânie, egoism, invidie, lăcomie, resentimente și minciuni. Celălalt lup, lupul sincer, trăiește în recunoștință, bunătate, iubire, bucurie, compasiune și empatie. Mult prea multă vreme am ascultat de lupul meu cel fricos strigându-mi sfatul cel rău: ”Trebuie sa te integrezi! Nu clătina barca! Fă așa cum ți se spune!” Dar, din fericire, de-a lungul timpului, lupul cel sincer l-a înfruntat cu curaj pe geamănul său iluzoriu reducându-i la tăcere urletul întunecat cu simple șoapte pline de înțelepciune: ”Caută adevărul. Urmează-ţi inima. Dă drumul, detaşează-te!”. Este oare surprinzător atunci că mare parte din această carte mi s-a revelat ca o conversație dintre aceste două voci interioare, care se războiesc, voci pe care le numesc pur și simplu Frică și Adevăr? Care lup câștigă în final? Răspunsul este simplu: Cel pe care îl hrănești...

Aminteşte-ţi de cuvintele lui Buddha: Deşi un singur om poate învinge în bătălie o mie de oameni de o mie de ori, cel care se învinge pe sine este cel mai mare războinic.

Ochii tăi, doi cărbuni aprinşi, mă privesc, Mă întrepătrund, îmi citesc fiinţa Şi găsesc în mine loc de odihnă, Un loc de-a arunca ancora pe Vreme rea, în mine ai găsit un loc... Suntem două elemente primare, Care se fructifică reciproc, tu, În mine, eşti vulcanul, ce erupe În oceanul emoţiilor mele, dai Naştere unor noi lumi, energie Pură, pe care-o transformăm în noi Forme de expresie, la rândul nostru, Ne metamorfozăm, în fiinţele Perfecte, la care tindem cu-ardoare, Smulgem vieţii toată seva oferită Pentru hrana noastră zilnică, pentru a Ne reinventa mereu, tu şi eu, de azi Simt entuziasmul tău în mine, îl simt şi Îl las să mă inspire, să prindă viaţă, Să prindă rădăcini, vreau să îi simt forţa, Elanul său vital, din care e născut, Îl las să îmi vorbească în limbi îngereşti, Vreau să simt, să ştiu, ce simţi tu când mă priveşti, Rămâi şi nu mai pleca, împreună vom Naviga spre ţărmuri necunoscute, tu, Eu, de-a pururi vom colinda, liberi, uniţi În iubirea de dincolo de oglinda Realului...

Citeşte, citeşte, citeşte. Citeşte totul – gunoi, clasicii, răii şi bunii, şi vezi cum scriu. La fel ca un tâmplar care lucrează ca ucenic şi îşi studiază maestrul. Citeşte! Vei absorbi asta. Apoi scrie. Dacă ai scris ceva bun, vei afla. Dacă nu, aruncă ce-ai scris pe fereastră.

El este Începutul la care ne întoarcem şi modelul pe care îl urmăm şi harul prin care suntem împăcaţi; unicul Dumnezeu, prin lucrarea căruia am fost creaţi şi prin asemănarea cu care am fost formaţi spre unitate şi prin pacea căruia rămânem ataşaţi de unitate.

A-L urma pe Isus Hristos este cea mai mare aventură a vieții. Ea implică umblarea după scopul cel mai înalt al existenței – gloria care Îi aparține doar lui Hristos. Ea împlinește cea mai mare nevoie a vieții – iertarea păcatelor, pe care doar Isus o poate da. Ea oferă vieții cea mai mare plăcere – bucuria care vine doar din a-L cunoaște pe Hristos. Ea implică cel mai profund parteneriat din viață – părtășia umblării îndeaproape cu Hristos. Ea aduce cea mai mare învățătură a vieții – înțelepciunea pe care doar Hristos o are. Ea infuzează vieții cea mai mare putere – harul lui Isus Hristos, care te face capabil să trăiești biruitor. Ea te conduce către cea mai măreață destinație de după această viață - în prezența imediată a lui Isus Însuși, în cer.

Cartea este doar degetul indică spre luna strălucitoare și misterioasă de pe cer. Odată zărite petele de pe lună, este preferabil să uităm de deget.

Dincolo de ceea ce fac, contează cine sunt, deși încă mă descopăr. Sunt un om simplu care își dorește să ajute tinerii să fie în echilibru cu ei. Am învățat multe de la studenții mei și sper că am reușit să le transmit energie pozitivă. Toți vrem să fim fericiți și nu trebuie să uităm asta nici măcar o clipă. Și nu mă refer doar la fericirea personală, ci la a celor din jur. Să încercăm să facem bine, fiecare acolo unde este și să contribuim la zâmbetul de pe chipul celor din jur. Viața nu este numai roz sau numai neagră, dar ajută să fim unii lângă alții și pentru a zâmbi, și pentru a plânge! Uneori, e suficient să asculți și să îmbrățișezi!

Trist lucru să nu te cunoști măcar pe tine într-o lume plină de măști.

- Cum se face? Am întrebat eu. - Sărim în noi înșine, a răspuns femeia. - Doare? am întrebat. A încuviințat cu tristețe. - Mi-e frică! Am recunoscut, dar ea a clătinat din cap. - Nu ți-e frică. Doar jelești. Nimeni nu vă spune vouă, oamenilor, ca resimțiți tristețea asta ca pe o frică. - Și ce jelim? - Timpul. “ Afacerea vieții tale

oamenii sunt mai vicleni ca serpii. ei ingroapa secretele in pamant, dar niciodata prea adanc in propria constiinta. cu cat mai adânc au sapat ca sa le ascunda, cu atat mai mult acestea rabufnesc pe suprafata sufletului. cunoasterea e unica eliberare. adevarul e unica arma prin care iti poti face dreptate

The thing that you need most is the thing that you need to give most.

Big sacrifices lie behind every great success: sacrifices of time, energy effort, hard work, health and sometimes one's personal preferences.

Mastery of life is mastery of basics. (p. 88)

With a powerful awakened personality, inspired by an illumined consciousness and empowered by the wisdom of the Soul, there's no big thing in life that you cannot achieve, especially in the name of greater service.

Cel care nu are capacitatea de a simți durerea altuia nu e om, chiar dacă merge pe două picioare și vorbește aceeași limbă.

Will-power pulls people out of the past and pushes them to the future.

Goodness begets goodness and without having to claim rewards, the law of nature fulfills itself to award what is due to you sooner or later.

Without will-power, success is hard to achieve and maintain, and fulfillment is difficult to imagine. Love and creative intelligence are not enough for total success and fulfillment.

Există morale de stăpâni şi morale de sclavi. […] Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăţi de morală antagonismul „bun“ şi „stricat“ echivalează cu „nobil“ şi „detestabil“: - antagonismul „bun“ şi „rău“ are o altă origine. E dispreţuit laşul, fricosul, meschinul, cel care se preocupă doar de stricta utilitate; de asemenea, suspiciosul cu privirea-i strâmbă, cel care se umileşte, omul de soi căinesc care se lasă maltratat, lingăul milog, şi mai ales mincinosul: - e o credinţă înrădăcinată a tuturor aristocraţilor că norodul e mincinos. „Noi, veridicii“ - astfel îşi ziceau nobilii în Grecia antică. […] El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conştientă unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere. Aristocratul respectă în propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui Însuşi, pe cel care se pricepe să vorbească şi să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate şi duritate faţă de sine însuşi şi care se înclină cu veneraţie în faţa tuturor celor severe şi dure. „De piatră-i inima ce Wotan în pieptu-mi aşeza“, se spune într-o veche Saga scandinavă: şi pe bună dreptate, căci e o vorbă izvodită de sufletul unui viking mândru. Un astfel de om se mândreşte tocmai cu faptul de a nu fi născut pentru compasiune: şi de aceea eroul acestui Saga adaugă avertizând: „cel căruia inima nu îi e de tânăr dura, nu o va avea nicicând dură“. Aristocraţii şi cutezătorii care gândesc astfel se situează la antipodul moralei care vede tocmai în compătimire sau în acţiunea în folosul semenului sau în desinteressement simbolul moralităţii; încrederea în sine, mândria de sine, ostilitatea absolută şi ironia faţă de „altruism“, acestea fac parte şi ele în mod categoric din morala aristocrată, laolaltă cu o uşoară desconsiderare şi prudenţă faţă de compasiune şi de „inimile calde“. Puternicii sunt acei care se pricep cu adevărat să venereze, aceasta-i arta lor, domeniul în care îşi exercită inventivitatea. […] Ei pot acţiona după cum cred de cuviinţă sau „după voia inimii“, în orice caz „dincolo de Bine şi de Rău“ - : iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea şi alte sentimente asemănătoare. […] Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriţii, oprimaţii, suferinzii, robii, şi chiar cei nedeciși şi istoviţi de ei înşişi se îndeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiţia sa. Sclavul priveşte cu invidie virtuţile celor puternici: el este sceptic şi suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii faţă de tot acel „bun“ preţuit de cei puternici -, el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică. Dimpotrivă, calităţile menite să uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea - căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenţei. Morala sclavilor este esenţialmente o morală a utilităţii. Acesta-i locul de obârşie al vestitului antagonism dintre „bun“ şi „rău“: - rău este considerat cel puternic şi primejdios, cel care inspiră teamă, cel care posedă subtilitate şi vigoare, nelăsând teren dispreţului. Aşadar, potrivit moralei sclavilor, „răul“ este cel care inspiră teamă; în morală stăpânilor, dimpotrivă, cel care inspiră teamă şi vrea să inspire teamă este de-a dreptul „bunul“, în vreme ce omul „stricat“ este considerat demn de dispreţ.

Naperville Community Unit School District 203 in Illinois, profiled in John J. Ratey’s book Spark, is a particularly inspiring example of how physical movement enhances cognitive ability. School officials implemented a district-wide PE curriculum that focuses on fitness as opposed to sports, and then had students take some of their hardest subjects after exercising. As a result, Naperville students achieved stunning results on the Trends in International Mathematics and Science Study (TIMSS), a standardized test administered every four years to students worldwide. In 1999 it was given in thirty-eight countries31, and Naperville students scored first in the world in science, and sixth in math—behind only math superstars such as Singapore, Korea, Taiwan, Hong Kong, and Japan. This is remarkable, since Naperville students are a cross-sampling of ordinary American students. The stunning results from Naperville echo other studies suggesting a strong link between exercise and learning. Researchers from Harvard32 and other universities reported in 2009 that the more physical fitness tests children passed, the better they did on academic tests.

Negăsindu-și cuvintele potrivite, le rosti pe cele nepotrivite.

Thein Pe was the political writer par excellence. His very first work of fiction wove a nationalist message into a romance partly inspired by Romeo and Juliet.52 Khin Myo Chit is the story of a Burmese Muslim girl who is unable to give up her religion to marry the young Buddhist she loves. Nor can she ask the young man to convert to her religion as this would have an adverse effect on his nationalist activities. The couple decide to part and the girl dies of a broken heart, leaving a letter urging the young man to carry on with the struggle for Burma’s independence. Thein

Eu credeam că înțelepciunea constă în izgonirea acestui delir pe care ceilalți nu-l observă. Și se dovedește că este exact invers. Înțelept e cel care știe să rămână oarecum orb. Care nu-și sfâșie inima urmărind cu înverșunare toată nebunia cotidiană. Care acceptă liniștitoarea falsitate a cuvintelor: război, criminali, triumful justiției, tânărul chitarist nevinovat care a uitat trecutul...

„Dacă omul are un liber-artibru, și sunt și de asta convins, acesta – cel puțin crezând în transmutarea sufletelor, ceea ce este o altă problemă – nu contră în alegerea caracterului său, în condiționarea vieții sau a liniilor importante ale destinului. Constă în ceea ce omul va face cu acest caracter și în felul în care va răspunde evenimentelor vieții. Imaginează-ți omul ca pe un actor pe o scenă de teatru, care trebuie să joace un rol precis, scris dinainte de altcineva. Marja de manevră a actorului nu constră în schimbarea rolului, ci în a-l interpreta în felul lui, cât mai bine cu putință. Astfel, nu recunoști un mare actor după faptul că joacă rolul unui prinț sau a unui valet, ci după modul în care, prinț sau valet, își joacă rolul.

Sparge tirania trecutului și viitorului în mod constant, trăgându-te mereu în momentul prezent - Aici și Acum. Fii conștient de tine în fi ecare clipă, chiar în timp ce citești aceste cuvinte. În această stare ești receptiv la adevărata inspirație. Ne jefuim singuri de neprețuitul moment prezent ori de câte ori presupunem, absenți, că vom fi mai fericiți peste o oră, peste o săptămână sau peste un an. Timpul măsurat pe calendar nu are nimic să-ți dea.

Trăiești o viață în suferință pentru că presupui în mod fals că este cel mai bun lucru pe care îl poți face. Te simți sătul de ea, dar nu ai curajul să renunți încă la ideile greșite pentru că te temi că nu este nimic altceva dincolo de ele. Însă nu este suficient să te simți sătul sau obosit de viața pe care o trăiești acum. Toată lumea se simte așa mai mult sau mai puțin. Trebuie să iei hotărârea să te eliberezi. Aceasta nu înseamnă să îți schimbi soția, prietenii, serviciul, reședința sau orice altceva în lumea ta exterioară. Înseamnă să privești atent și îndelung la atitudinea ta mentală până când o vei vedea drept cauza reală a celor ce se petrec la exteriorul tău.

Pe măsură ce ajungi să-ți cunoști adevăratul sine și să îl lași să te conducă, s-ar putea să simți nevoia de a împărtăși această descoperire cu alte persoane. Pentru că ceilalți se află în diferite stadii de receptivitate, amintește-ți acest lucru: nu da niciodată mai mult decât pot înțelege și aprecia alții în acest moment. Aceasta este o lege universală pentru că a încerca să dai ceea ce alții nu pot primi este ca și cum ai arunca o minge într-un zid: va ricoșa înapoi și te va lovi.

-Mie ar trebui să îmi fie rușine, îl informă el pe un porumbel cocoțat pe marginea ferestrei. Stau aici, făcând ceea ce critic, cu gândurile Dumnezeu știe unde, trăind prea mult în imaginație.

Dacă vrei să rezolvi un conflict, primul lucru pe care trebuie sa-l faci este să spui adevărul. Dacă te doare capul și doctorului îi spui că te doare burta, cum poate să te ajute? Trebuie să spui adevărul. Adevărul va zdrobi frica.

Dragostea, pasiunea şi creaţia se revarsă concomitent din mine. Eu trebuie să parfumez gura pe care o sărut; eu trebuie să fiu uluită de bărbatul pe care îl ador. Eu trec ca un lampagiu; împing corăbii în larg şi dezgrop obiecte preţioase; înlătur patina de pe tablouri întunecate; acordez, armonizez, aduc în prim-plan, modelez, aduc la suprafaţă, aprind, sprijin, susţin, inspir; plantez seminţe; cercetez caverne; descifrez hieroglife; citesc în ochii oamenilor - singură - singură în activitatea mea.

Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii și te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albă de hârtie, îți dai seama că ești supus unor forțe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odată eliberate, au dreptul la anumite inițiative. Ce orgoliu, să crezi că poți construi tu însuți o carte, cînd de fapt cuvintele te scriu pe tine și te construiesc!

Nostalgia n-are insa nici in clin, nici in maneca cu estetica, nu e nici macar legata de amintirile fericite; ai nostalgia unui anume loc pentru ca pur si simplu ai trait acolo, bine sau rau nici nu conteaza, trecutul e intotdeauna frumos, ca si viitor de altfel, doar prezentul doare, doar prezentul pe care il tarasti dupa tine ca pe un butoi mustind de suferinta, intre doua nesfarsiri de blanda fericire.

Într-o bună zi, devii deodată unul dintre bărbații fără femei. Ziua aceasta vine pe nepusă masă, fără cel mai mic semn sau avertisment, fără s-o simți sau s-o intuiești, fără să se anunțe cu un ciocănit sau un tușit. Dai un colț și te trezești deja acolo. Însă nu te mai poți întoarce. Odată ce ai dat colțul, devine singura lume pentru tine. Iar în acea lume te numeri printre "bărbații fără femei". La plural, infinit de rece. Doar bărbații fără femei știu cât e de cumplit, de sfâșietor să fii unul dintre bărbații fără femei. Pierzi minunatul vânt din vest. Rămâi pe vecie - un miliard de ani e, probabil, aproape de vecie - fără sinele de paisprezece ani. Auzi în depărtare cântecele apatice și triste ale marinarilor. Te scufunzi pe fundul întunecat al oceanului, alături de amoniți și celacanți. Dai la unu noaptea telefon cuiva. Primești la unu noaptea un telefon de la cineva. îți dai întâlnire cu un străin într-un punct oarecare, undeva între cunoaștere și necunoaștere. Verși lacrimi pe asfaltul uscat în timp ce-ți măsori presiunea din pneuri.

When we are happy, we tend to attract happy people and positive events. We magnetize the same qualities that we have inside.

Respect for leaders often comes from the fact that people naturally respect those who know more than they do. That is one of the jobs of a powerful thinker, to be thinking ahead where no one has gone before.

The yardstick of spiritual maturity is seen in the greatness and value of one's selfless service and the livingness of daily virtues.

A human being is a Spirit using the Soul to incarnate through the personality to implement goals that allow the Spirit to become the master of life.

The most real things can only be measured by the heart.

The wise live a moderate life.

When you love yourself, you love others and others love you, and when you have worked so hard to earn a place in society where you can contribute something that improves the lives of countless beneficiaries, impacting not only their present but their future, I say you need to live longer and keep on serving until your very last breath.

When there is a problem, there is an antidote! And where there is a will, there is a way!

Bring Heaven on Earth daily.

A person with the proper aptitude can be the technical leader and a person with the right attitude is the inspirational leader, but those with both the proper aptitude and right attitude are the leaders of both.

[...] Poți parcurge o viață întreagă și să nu înțelegi mai nimic despre cum funcționează oamenii și emoțiile. << [...] Avem nevoie să înțelegem emoțiile, fiindcă neînțelegându-le, ne facem rău și nouă și îi rănim și pe alții. Uită-te în jurul tău și vei înțelege ușor ceea ce Austin Kleon a zis mai bine decât eu aș putea spune vreodată: "Atunci când oamenii dau sfaturi de fapt ceea ce fac e să-și vorbească lor, cei din trecut." [...] Dacă ar fi să rezum și să simplific lucruri care, în esență, sunt nesimplificabile, aș spune că atunci când oamenii se deschid în fața noastră și încearcă să creeze o conexiune cu noi, să îi ascultăm contează mai mult decât a încerca să îi ajutăm. De fapt, pentru mulți dintre noi, a ne înfrâna reflexul de a încerca să îi ajutăm prin cuvinte poate să le facă mult mai bine decât am putea crede vreodată. Dacă am învățat ceva în miile de ore de lucrat cu oamenii, am învățat că suntem, ca specie, mult mai plini de resurse decât credem. Avem o capacitate incredibilă de a ne vindeca, de a ne rezolva problemele și de a gestiona perioadele grele. Iar atunci când nu suntem antrenați în a-i ajuta pe alții (sau chiar atunci când suntem), cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ei este să le dăm spațiu să vorbească, să îi ascultăm fără să îi facem să se simtă judecați, etichetați, fără să îi întrerupem cu părerile noastre despre viețile lor. Și, cel mult, să le comunicăm că i-am ascultat.

It is always good to bear in mind that mastery of the virtue of sacrifice is mastery of true leadership and greatness. It is the power behind greatness.

Dacă timpul se scurge, și tu încă faci ceea ce-ți place, atunci ești pe drumul cel bun.

One valuation method we’re considering is to calibrate how much the market is willing to pay for the transactional utility of a blockchain. To gain this information, we divide the network value of a cryptoasset by its daily transaction volume. If the network value has outpaced the transactional volume of that asset, then this ratio will grow larger, which could imply the price of the asset has outpaced its utility. We call this the crypto “PE ratio,” taking inspiration from the common ratio used for equities. For cryptoassets we put forth that the denominator of valuation should be transaction volumes, not earnings, as these are not companies with cash flows.

Lasati femeile sa se povesteasca, sa vorbeasca in ritmul lor despre propriile experiente, sa le cunoasteti. Veti fi surprinsi ca intre alb, negru si gri sa vedeti nuantele albastrului de Iznik, portocaliul sofranului, mozaicul uluitor al Bagdadului, verdele cedrului de Liban, movul, verdele si rosul zambetelor adolescentine de pe strazile Teheranului, albul revolutiei renuntarii la voal. Descoperiti-le poemele, romanele, picturile, nuvelele, activitatile academice uluitoare, lupta pentru a fi recunoscute ca fiind sportive, dansatoare sau pur si simplu sa le fie recunoscut dreptul de a fi trecute ca mame in certificatele de nastere ale propriilor prunci. Descoperiti-le povestile de rezistenta, si supravietuire pentru a demonstra atat: ca exista, ca gandesc, ca au propriile optiuni si vise despre vietile lor. Ca sunt.

Moartea ne așteaptă pe toți. Nimic nu durează o veșnicie. Iar scopul omului în viață e să încerce să facă totul cât mai bine.

Ca specie, suntem mai slabi și mai lenți decât mulți dintre concurenții noștri. Diferențierea față de ceilalți o facem prin creierul nostru dezvoltat. Empatia ne face mai umani. Explozia de imagini distribuite pe rețelele sociale a dus la mai multă empatie, care ar trebui să ne dispună mai puțin la gazarea copiilor sau măcar să ne inspire să îi vânăm pe cei care fac asemenea lucruri. E bine cunoscut faptul că țările care fac comerț între ele sunt mai puțin predispuse să își declare război. Pe măsură ce pierderile de vieți omenești cauzate de violență continuă să scadă (și scad în continuare), cred că vom descoperi că una dintre cauzele acestei scăderi este faptul că oamenii sunt mai apropiați de...tot mai mulți oameni. Lipsa egoismului și grija pentru ceilalți sunt cruciale pentru supraviețuirea speciei - iar cei care o îngrijesc sunt răsplătiți cu viață. Nuanța, emoțiile și latura fizică a îngrijirii ne țin tineri, deoarece vedem că adăugăm valoare umanității. Aceasta este legătura vitală a Facebook cu inima, fericirea și sănătatea noastră.

Simon nu știa dacă să râdă sau să plângă. Dacă le asculți, pe toate le-a salvat. De unde și până unde a salvat el pe cineva? Pe el s-a salvat, cum a putut. Dacă n-ar fi fost ele - în fine, și încă vreo alte câteva relații trecătoare, fără însemnătate -, și-ar fi pierdut mințile de tot. Așa, datorită femeilor, a trăit. A plutit de la una la alta, ca de la un chei la altul. Ancorează, se odihnește, mai trage niște aer în plămâni - și pleacă mai departe.

Noi, oamenii, nu pricepem cât de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinară și o inimă sensibilă. Ne-a binecuvântat cu două buze cu care să vorbim și să ne exprimăm sentimentele, cu doi ochi cu care să vedem lumea plină de culori și de frumusețe, cu două picioare cu care să mergem pe drumul vieții, cu două mâini care să ne ajute să facem treabă, cu un nas care simte toate parfumurile minunate și cu două urechi cu care să auzim cuvinte de dragoste. Așa cum am constatat eu când nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dăm seama de cât de multă putere stă în fiecare organ de simț până nu ne pierdem unul.

Dar dacă te temi de viitor este pentru că nu ştii să construieşti prezentul, când nu ştii să construieşti prezentul, te amăgeşti că vei putea să o faci mâine şi te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârşeşte întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i aşa?" - Muriel Barbery (Eleganţa ariciului)

Dar dacă te temi de viitor este pentru că nu ştii să construieşti prezentul, când nu ştii să construieşti prezentul, te amăgeşti că vei putea să o faci mâine şi te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârşeşte întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i aşa?

…Trebuie să te liniștești. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzește-ți pacea și viețuiește cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.