Pe Inspiring Quotes

Dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Dacă nu-i vezi lacrimile unui om, nu înseamnă că el nu plânge pe ascuns în sufletul lui.

Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă. Poate ar trebui să aibă o parte din picioare pe spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.

De-ai sti cate locuri senine sunt in lume! De ce nu te duci sa cauti unul? Toate drumurile sunt libere! Du-te pe mare, in singuratatea ei o sa gasesti tocmai ce iti lipseste! Ai sa intalnesti alte intelesuri ale vietii, ai sa te vindeci de tot ce ti-a ranit sufletul aici!

Multumirea o dobandesti doar atunci cand te angajezi pe deplin,cu toata forta,cu toate talentele si pasiunea ta

Respirația mi se pare schimbul cel mai important pe care-l facem cu Lumea. Cum adică? Trag aer în piept. Aer care e plin de respirațiile tuturor animalelor, tuturor plantelor. De respirațiile părinților, bunicilor, străinilor, cunoscuților... Îl trag în piept. Mă hrănesc cu el și îl eliberez din nou în Lume. Cu mine inclusă în el. Hm... și imediat sunt respirată de toată omenirea. De tot Universul. Și mai sunt oameni care se simt singuri... Trag aer. În plămânii mei ajunge aer consumat de Shakespeare, de Mozart, de Isus... dar și aer folosit de criminalii omenirii...

Toată lumea se așteaptă ca educația să fie un drept fundamental și nu pun mare preț pe ea când o primesc!

Pe domnul Van der Hoph însă când îl văd îmi vine să-l mângâi pe cap, ca pe un băiețel. Cred că altceva trebuie să inspire un bărbat.

Sa-ti descoperi rostul in viata reprezinta totul.Te asigur ca si tu ai ceva cu care sa contribui la viata din jurul tau.S-ar putea sa nu stii inca despre ce este vorba,dar nu ai fi pe pamant daca nu ai avea rostul tau.Stiu sigur ca Dumnezeu nu face greseli,insa face miracole.Eu sunt una dintre ele.Si tu la fel.

Septimus fu cât pe ce să zică ,,și rămânem aici pe viață", dar se opri. Își aduse aminte ce îi spusese Mătușa Zelda, și anume că, după ce le-ai rostit, lucrurile se împlinesc mai repede...

Numai moartea e o forță la fel de absolută, dar în lupta de veacuri dintre aceste două puteri, dragostea este cea care ia moartea de gât, îi pune genunchiul în piept, o bate ziua și noaptea, o învinge în fiecare primăvară, o urmărește pas cu pas și-n fiecare groapă pe care aceasta o sapă, dragostea aruncă sămânța unei vieți noi.

- Ajutor! Ajutor! răcnea vocea, la vreo câțiva pași depărtare. - Dacă l-am salva pe bietul om? propuse Trencavel. - Nu îmi surâde ideea de a face munca paznicului de noapte, zise Mauluys cu răceală. Dar, în fine, dacă ți-e ție pe plac...

Îmi ador neputința. Ea e salvarea mea, mă scutește de regrete. Îmi zic «nu pot» și cu asta am terminat, nu mai am niciun reproș să-mi fac. Sunt omul cu cele mai puține dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranțe. Îi las pe alții să-și umple viața cu deziluzii.

o , the Pe lican . so smoothly d o th he cr est . a wi nd go d !

Am vazut deci arzand un om pe rug, si asta mi-a inspirat dorinta de a disparea in acelasi mod. In acest fel totul dispare imediat. Omul grabeste opera lenta a naturii... Trupul e mort, spiritul a disparut. Focul ce purificca imprastie in cateva ore ce a fost candva o fiinta" Insemnarile lui Maupassant din 7 septembrie 1884

Cred că uneori avem nevoie de momente în care să putem fi triști sau furioși sau apatici și să nu trebuiască să ne explicăm comportamentul. Sunt unele părți din tine pe care nu vrei să le arăți nimănui și chiar nu e necesar să o faci.

Ar fi putut să scrie despre unii adolescenți, ființe ce suferă mai mult decât oricine pe această lume neîndurătoare și care ar trebuie să se bucure de mai multe drepturi decât toți oamenii, descriind în același timp drama și sensul suferințelor lor, dacă, într-adevăr, acestea ar avea vreun sens.

Nu ştiu ce preţ ai pus şi tu şi alţii pe viaţa asta. Mie însă viaţa îmi este de prisos, dacă slujeşte doar să mă tem de-un om la fel cu mine.” ― Wiliam Shakespeare

Ey kitaab-e-hasti tu bhi khul kabhi..Tere kisi safey pe meri khud se mulaqaat ho...

Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc așa cum e, care e forțat să se deghizeze continuu în fața mea pentru a-mi întreține dragostea

O persoană care te așteaptă undeva este o lumânare care se aprinde într-un câmp pe timpul nopții. Poate că nu reușește să lumineze întregul întuneric, dar îți arată drumul de întoarcere acasă.

Da, frumoasă lecție a istoriei. Zidurile se pot ridica și pot cădea dintr-o greșeală. De fapt, poate că nimic nu e greșeală pe lumea asta, poate mereu e ce trebuie să fie. Nu știu. Dumnezeu știe…

Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă pe lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de oglindă, și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oameni în închisori, pentru idei generoase, pentru o lume descătușată de umilințe și nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi și noapte, pentru a se înainta cu o fracțiune de pas în necuprinsul vieții.

N-aş fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducţie ar fi fost palatul în care mi se părea că locuieşte.N-aş fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piaţetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, şi-a strecurat mânuţele ude în buzunarele paltonului meu şi m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forţă şi persuasiune, mai mult aşa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa.

De fiecare data, imi aparea tot mai clar ca unicul lucru pe care doream sa-l fac in viata era sa devin scriitor si astfel mi se intarea convingerea ca singura cale pentru a reusi este aceea de a te darui, trup si suflet, numai literaturii.

Aceasta este natura imperfectă a omului; asemenea fete pot fi găsite pe suprafaţa celei mai luminoase planete; şi ochi precum cei ai domnişoarei Scatcherd pot vedea doar aceste defecte mărunte, căci sunt orbi la strălucirea deplină a astrului.

-Dumnezeu e zgarcit. -Sa zicem ca face economie. Ii cunoaste bine pe oameni, de vreme ce el i-a facut. Stie ca cei mai multi nu gandesc, ci se multumesc sa mearga cu turma. Din pricina ca nu cugeta, rumega si tot rumega. Turma e guvernata de instinctul gregar.

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

Cu toții dorim lucruri pe care nu le putem obține. Faptul că acceptăm această situație dovedește că sîntem oameni maturi, inteligenți." Încercăm toți să luăm din viață ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieții n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci cînd se iveşte ocazia. Dar bine- înțeles că tu n-ai de unde să ştii toate astea.

Dincolo de iubiţi, sunt prietenii. Ce m-aş fi făcut eu fără fetele mele? Ce-aş fi făcut, dacă n-ar fi fost lângă mine în toate clipele de deprimare şi deznădejde prin care am trecut? Prietenii sunt lângă tine mereu, cred că aceasta e cea mai pură şi adevărată formă de iubire posibilă. Ei sunt lângă tine necondiţionat şi au mereu de oferit o îmbrăţişare caldă şi un umăr pe care să plângi.

E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!

„Da' de unde! Să aparții cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparții pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ți pot da nimic în schimb." -Nu cer prea mult. „Ştiu. Nu vrei decît ceea ce oricum nu pot ține pentru mine. Felul în care arăt, în care vorbesc, în care mă mișc. Dar eu nu mă limitez numai la atît. Mai există în mine şi alte lucruri pe care sînt gata să le dau, dar pe care nu ți le pot da ție pentru că nu te iubesc.

Și, dacă credința e tot ce ai, cum poate să mai conteze altceva? Cum te mai poate înspăimânta ceva dacă există fie și un singur scop pe lume pe care să îl poți sluji, și pe care, în timp ce îl slujești, îl înțelegi? Întreaga ta viață e iluminată de acest sentiment, că știi ce ai de făcut. În inima ta nu există oboseală, nici îndoieli, nici sentimentul că totul e inutil, nici plictisul baudelairian pândindu-te în clipe când nu ești atent. Fiecare gest al tău are importanță, fiecare clipă e sfântă, iar credința ta le țese într-o textură densă, o pânză a bucuriei fără de sfârșit.

Dacă te uiți la un tablou din 1645, știi sigur despre ce este vorba. Stăpânul cu două slugi a plecat la vânătoare și a prins un mistreț. Sau cum era Monet, nuferi, frate, pe tot peretele! Frumos, relaxant. Acum, dacă îi spui luiDamien Hirst: Bă, am fost la vânătoare cu doi angajați, și am omorât un mistreț. Reprezintă cumva treaba asta! te trezești la Tate cu juma de inimă de porc înșirată pe jos, podeaua plină de sânge în care au rămas urmele de la trei perechi de pantofi diferite, iar pe fundal se aude repetat înregistrarea momentului înjunghierii unui porc. Asta e diferența majoră, cred. Arta ălora de acum o mie de ani o înțelegeau și artiștii, și privitorii. Mai mult, arta ălora de atunci bucura ochiul și atunci, și în zilele noastre. Arta ăstora de acum nu sunt convins că o înțeleg nici măcar artiștii înșiși. Știu că există tot felul de simboluri ascunse în mii de tablouri de acum sute de ani, dar ideea de bază, tabloul cu femeie privind pe fereastră, să zicem, o înțelegi. Mie majoritatea artiștilor contemporani mi se par niște închipuiți. Fac ceva și apoi se apucă să îi dea înțelesuri foarte profunde și abstracte. Când, de fapt, înțelesul ar fi trebuit să îi inspire. Dacă în 1500 femeia se uita pe fereastră ca să vadă peisajul, în 2013 femeia se uită pe fereastră pentru că ea contemplează sinuciderea, ea ar vrea să sară pe geam în momentul picturii în urma unei traume ascunse din copilărie, redeclanșate de imaginea și zgomotele cutremurătoare scoase de doua pisici care se împrechează în fața casei ei. De aceea artistul a ales să semneze cu o lăbuță de pisică. Să mori tu!

Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios si mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muți si neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții?... Și, în fața veșnicei nimiciri, cine nu s-a simțit el insuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă?... Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Și... al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...

...imaginaţia este principala facultate omenească la care recurge religia. Jean-Paul Sartre a definit-o ca "abilitatea de a gândi ceea ce nu există". Fiinţele umane sunt singurele făpturi înzestrate cu capacitatea de a-şi reprezenta ceva ce nu este prezent sau nu există încă, dar care este pur şi simplu posibil. Astfel, imaginaţia a fost sursa unor realizări majore la ştiinţă şi tehnologie, ca şi în artă şi religie. Oricum ar fi definit El, ideea de Dumnezeu poate fi un exemplu fundamental de realitate absentă care, în ciuda inerentelor dificultăţi, a continuat să îi inspire pe oameni mii de ani. Îl concepem pe Dumnezeu, care rămâne imperceptibil pentru simţuri şi inaccesibil pentru dovada logică, prin intermediul simbolurilor, iar interpretarea este principala formă de manifestare a celui înzestrat cu imaginaţie.

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

... supraoamenilor nu trebuie să li se explice nimic, ei n-au nevoie de permisiunea noastră, smulg vieții ceea ce au chef să ia. Se revoltă, ucid, violează fiindcă se numesc Attila sau Don Juan. Cât despre ceilalți, oamenii medii, cei slabi, turma, trebuie să li se spună adevărul. Să li se spună că sunt muritori, că toată viața vor avea un număr foarte limitat de amanți sau amante, câteva porniri de eroism, câteva revolte minuscule și că, pentru a profita de ea, e mai bine să fie supuși și... proști. Tocmai ceea ce sunt. Atunci le va fi permis să stea în fața televizorului să se uite la meci (bere și alune), pe urmă să-și călărească nevasta, să cumpere călătorii la preț redus prin comitetul lor de întreprindere, să joace la loto, să nu se gândească la moarte, nici la sensul vieții. Căci tocmai ăsta e idealul oricărei societăți care se respectă: să-i asigure cetățeanului statutul unui prost fericit care nu se gândește la sensul vieții.

Şi totuşi, un Dumnezeu personal poate deveni o mare răspundere. Se poate transforma într-un simplu idol , făcut după chipul şi asemănarea noastră, o proiecţie a nevoilor noastre limitate, a temerilor şi a dorinţelor pe care le avem. Putem presupune că El iubeşte ce iubim noi şi urăşte ce urâm noi, accentuându-ne prejudecăţile, în loc să ne oblige să le depăşim. Când nu izbuteşte să împiedice o catastrofă sau atunci când pare că vrea o tragedie, Dumnezeu poate să pară nemilos şi crud. facila convingere că un dezastru exprimă vrerea lui Dumnezeu ne face să acceptăm lucruri care sunt, în esenţa lor, inacceptabile. Însuşi faptul că, fiind o persoană, Dumnezeu are sex, impune de asemenea nişte limite, căci ar însemna că jumătate dintre reprezentanţii rasei umane sunt sacralizaţi în detrimentul femeii, lucru care poate cauza un dezechilibru anormal, nevrotic, în convenţiile sexuale umane. Aşadar, ideea de Dumnezeu personal poate fi periculoasă. În loc să se tragă dincolo de limitele noastre El ne poate încuraja să ne complacem în ele. Ne poate face la fel de cruzi, neîndurători, aroganţi şi părtinitori ca El. În loc să inspire compasiune care ar trebui să caracterizeze orice religie avansată, ne poate încuraja să judecăm, să condamnăm şi să marginalizăm. Prin urmare, ideea de Dumnezeu personal nu poate fi decât o etapă a dezvoltării noastre religioase. Toate religiile lumii par să fi recunoscut acest pericol şi să fi căutat a depăşi concepţia personală despre realitatea supremă.