Ori Quotes

Scopul existenței fiecărui individ este plăcerea și cine o contestă ori e ipocrit, ori imbecil.

Aș fi rămas de o sută de ori și aș fi plecat o singură dată, și totuși... am plecat.

Gar taldin ni jaonyc; gar sa buir, ori'wadaasla. (Nobody cares who your father was, only the father you'll be.) - Mandalorian saying

That's Denver Beck, isn't it? Paul mentioned him. What's he like?" Ori asked. "Oh, where do I start? Beck's mouthy and he lives to tell me what to do." In short, he's so not you. "Why do you want to know?" A glimmer appeared in Ori's dark eyes. "Just scoping out the competition.

I look at the blanked-out faces of the other passengers--hoisting their briefcases, their backpacks, shuffling to disembark--and I think of what Hobie said: beauty alters the grain of reality. And I keep thinking too of the more conventional wisdom: namely, that the pursuit of pure beauty is a trap, a fast track to bitterness and sorrow, that beauty has to be wedded to something more meaningful. Only what is that thing? Why am I made the way I am? Why do I care about all the wrong things, and nothing at all for the right ones? Or, to tip it another way: how can I see so clearly that everything I love or care about is illusion, and yet--for me, anyway--all that's worth living for lies in that charm? A great sorrow, and one that I am only beginning to understand: we don't get to choose our own hearts. We can't make ourselves want what's good for us or what's good for other people. We don't get to choose the people we are. Because--isn't it drilled into us constantly, from childhood on, an unquestioned platitude in the culture--? From William Blake to Lady Gaga, from Rousseau to Rumi to Tosca to Mister Rogers, it's a curiously uniform message, accepted from high to low: when in doubt, what to do? How do we know what's right for us? Every shrink, every career counselor, every Disney princess knows the answer: "Be yourself." "Follow your heart." Only here's what I really, really want someone to explain to me. What if one happens to be possessed of a heart that can't be trusted--? What if the heart, for its own unfathomable reasons, leads one willfully and in a cloud of unspeakable radiance away from health, domesticity, civic responsibility and strong social connections and all the blandly-held common virtues and instead straight toward a beautiful flare of ruin, self-immolation, disaster?...If your deepest self is singing and coaxing you straight toward the bonfire, is it better to turn away? Stop your ears with wax? Ignore all the perverse glory your heart is screaming at you? Set yourself on the course that will lead you dutifully towards the norm, reasonable hours and regular medical check-ups, stable relationships and steady career advancement the New York Times and brunch on Sunday, all with the promise of being somehow a better person? Or...is it better to throw yourself head first and laughing into the holy rage calling your name?

Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevaratul preţ.

Intr-un fel, viaţa ta avut sens dacă, în şirul nesfarşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi de cateva ori sau doar o singură dată, scanteia cutemurătoare a fericirii.

De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri.

Aqalmandi Ka Takaza Tou Yehi Hai Kay Insan Khuda Kay Tasawar Ko Sha'ori Tor Par Thek Tarah Say Samajh Lay. Aisa Na Hoa Tou Koi Aur Sha'ay Khuda Ban Kar Apni Pooja Karwaney Lagay Gi".

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Ştiu de şapte ori limba română şi de 17 ori limba poezească.

Aveam nevoie de...o odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decât moartea. Căci de atâtea ori viaţa e mult mai grea decât moartea.

Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.

Dacă aş avea posibilitatea de a schimba lumea şi de a o salva, nu aş face-o. Aş da foc cu voluptate universului, aşa cum dai foc unei biserici de carton, pentru că de atâtea ori m-a sedus şi apoi m-a dezamăgit cu brutalitate.

Te-am visat de atâtea ori încât am început să cred că ești mereu în preajma mea, trăiești cu mine în sufletul meu.

Anyway, I think you guys need to talk or…I don’t know. Cave to your passions.” I busted out laughing. “Oh my God, are you serious?” She grinned.

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură - însângerată şi nesăţioasă - gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă - voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

De câte ori lunecăm pe panta amintirilor, de atâtea ori suferim din cauza vieții.

Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Mă jucam cu palmile în zulufii tăi. Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă. Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Because--isn't it drilled into us constantly, from childhood on, an unquestioned platitude in the culture--? From William Blake to Lady Gaga, from Rousseau to Rumi to Tosca to Mister Rogers, it's a curiously uniform message, accepted from high to low: when in doubt, what to do? How do we know what's right for us? Every shrink, every career counselor, every Disney princess knows the answer: "Be yourself." "Follow your heart." Only here's what I really, really want someone to explain to me. What if one happens to be possessed of a heart that can't be trusted--? What if the heart, for its own unfathomable reasons, leads one willfully and in a cloud of unspeakable radiance away from health, domesticity, civic responsibility and strong social connections and all the blandly-held common virtues and instead straight toward a beautiful flare of ruin, self-immolation, disaster?...If your deepest self is singing and coaxing you straight toward the bonfire, is it better to turn away? Stop your ears with wax? Ignore all the perverse glory your heart is screaming at you? Set yourself on the course that will lead you dutifully towards the norm, reasonable hours and regular medical check-ups, stable relationships and steady career advancement the New York Times and brunch on Sunday, all with the promise of being somehow a better person? Or...is it better to throw yourself head first and laughing into the holy rage calling your name?

Marile pasiuni izbucnesc de multe ori atunci când te aştepţi mai puţin şi vizavi de cine nu te aştepţi.

- De câte ori ţi-e dor de un suflet drag care a plecat, aprinde o lumânare. Cu un suflet nu poţi vorbi decât prin lumină. Flacăra poartă cuvintele spre cei de Sus şi tot pe firul ei coboară cuvintele lor. - De aceea aprinzi tu mereu câte o lumânare? - Da, şi pentru ei şi pentru Dumnezeu. Aşa sigur ajung rugăciunile noastre la El. Cuvântul este al omului şi numai al lui. Dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, foloseşti lumina.

Cum sînt ei, moldovenii, n-au apucat bine să iasă din sat, că oamenilor a şi început, în taină, să li se facă dor de casă. Aşa ni-e zodia, şi de cîte ori va fi să se schimbe vremea, de atîtea ori ne vor durea rădăcinile...

Imagine if one of them were turned. Imagine if one could be bought.' 'But they're chosen just so's they can't be bought...' 'History...' Jacobs spoke with terse authority. Brought Ori to a hush. 'Is all full. And dripping. With the corpses. Of them who trusted the incorruptible.

Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: "Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi - lumina lor mă doare". Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete - lacrimile.

De multe ori am fost uimit de faptul ca fiecare, desi se iubeste pe sine insusi mai mult decat pe toti ceilalti, pune totusi mai putin pret pe propria parere despre sine decat pe parerea celorlalti despre el.

Diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni: eu am murit de nenumărate ori, pe când ei n-au murit niciodată.

„Mi-am plâns ochii din orbite de atâtea ori încât am epuizat toată apa pe care o aveam în organism. Simțeam nevoia să mă hidratez cu votcă, să îmi umplu toate golurile cu fum și să mă fut fără să știu cum îl cheamă, câți ani are și ce dracu' vrea el de la viață. Să fiu egoistă, infectă, egocentristă, așa cum au fost și ei.

De câte ori lunecăm pe partea amintirilor, de atâtea ori suferim din cauza vieții.

Daca omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deține despre sine şi natură sunt false.

Mi se pare că marile prietenii de felul acesta perfecționează, valorifică și purifică. Așa ceva nu se întâlnește de prea multe ori în viață, în orice caz, nu la orice fel de oameni.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă, Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?

Se ia o bucată de piatră. se cioplește cu o daltă de sânge, se lustruieșite cu ochiul lui Homer, se răzuiește cu raze. până cubul iese perfect. După aceea se sărută de nenumărate ori cubul cu gura ta,cu gura altora și mai ales cu gura infantei. După aceea se ia un ciocan și brusc se farîmă un colț de-al cubului. Toți,dar absolut toți zice-vor: -Ce cub perfect ar fi fost aceasta de n-ar fi avut un colț sfărîmat!

EDMUND: "[...] A fost o mare greșeală că m-am născut om. M-aș fi descurcat mai bine ca pescăruș ori pește. Așa, o să fiu mereu un străin care nu se simte niciodată în largul lui, care nu dorește cu adevărat și nu e dorit cu adevărat, care nu poate să-și găsească niciodată locul și care trebuie să fie tot timpul un pic indrăgostit de moarte". (Eugene O'Neill - Lungul drum al zilei către noapte)

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix ? Piara-mi ochii tulburatori din cale, Vino iar la san nepasare trista, Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !

Atât de lipsită de speranţă e lumea din afară, încât de două ori mai preţioasă mi-e lumea din interior.

Între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuie umplute pe loc. Uneori însă se deschide o adevărată prăpastie şi n-ai cum s-o umpli. Atunci fapta rămîne neîmplinită, suspendată în aer. Închipuirea ţese simplist, în linii mari, fără a vedea detaliile care de multe ori sînt mai importante decît principalul.

Dincolo. Femeia asta Are pe cineva în baie. Vorbeşte cu mine, Mă iubeşte sincer, Dar cineva se tot foieşte în sufletul ei, Dincolo de mine. Îi citesc în ochi, În păr, În linia vieţii din palmă Că această casă n-are decât o singură intrare, Că-mi ascunde pe cineva în baie. Sau, mă rog, în casa vecină, Sau într-o altă casă, Undeva pe stradă, Într-alt oraş, sau într-o pădure, Ori pe fundul mării. Cineva stă ascuns acolo, Pândindu-mi gândurile, Ascultând sentimentele mele eterne Cu ochii pe ceas.

Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.

Am oroare de toata aceasta comedie sociala pe care o jucam.Aceasta odioasa comedie a disimularilor.Fiecare joaca un personaj si aproape niciodata nu esti in exterior,adica in actiuni si cuvinte,asa cum esti in realitate.Si asta pentru ca in chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza.Tot ce iese din noi se falsifica ori se degradeaza.

Ne considera, pe mine si pe fete, imaturi si naivi, dar noi ne puteam dovedi de zece ori mai perfizi decat el, tocmai pentru ca eram englezi - nascuti pentru a purta masca si educati de mici sa mintim.

De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

Having a long-term plan--and not casting it aside--is the key to dealing with our fear of loss (loss aversion).

Cum să fac să nu o iau în brațe când o văd trecând prin univers? îmi fac o listă: de pus mereu în buzunar un trotuar de rezervă, când o văd că se apropie de mine scot trotuarul și trec pe partea cealaltă mă prefac neatent, întorc capul spre zid mă zidesc în el trec prin zid sau: mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi, toată lumea va înțelege, (am uitat ceva esențial, undeva, cu zece douăzeci treizeci de ani în urmă, fug înapoi spre copilărie) sau, și mai bine, când o văd că se apropie de mine îmi ridic brațele, le transform în aripi, descopăr brusc că sunt capabil să zbor, la revedere, Domnișoară nu mai sunt obligat să mor dacă nu vă iau în brațe sau, și mai bine, nu mă mai nasc, nu mai scriu nimic nici măcar acest poem nu mai există nu, nu pot să-i fac asta, ea trăiește cu un poem pe zi mai bine mă prefac în poem se va parfuma cu mine, se va lipi de mine la micul dejun mă va citi poate de mai multe ori…

N-au mai rămas casete cu amintiri ori sunt goale, golite, fără inele, fără șuvițe de păr, fără scrisori împăturite, aproape rupte, fără fotografii în sepia. Viața e un enorm album în care poți așterne instantanee din trecut, în culori țipătoare și definitive.

Pentru că, uite, viaţa asta te saltă şi te coboară, te aruncă-n apă, te ia de acolo şi te târăşte în foc, şi nici n-ai timp să înţelegi. Te întrebi mai târziu - mintea îţi vine la urmă de tot, dacă-ţi vine -, dar n-are haz. Fiecare trebuie să se ardă singur, să greşească singur. Mă gândesc uneori că, dacă ar fi să se transforme şi mutra în funcţie de faptele noastre, atunci unii n-am avea dreptul să umblăm în două picioare, ci în patru, şi cât mai aproape de pământ. Şi n-am avea ochi, mai mult ca sigur, că de atâtea ori ne-am purtat de parcă nu i-am fi avut, de parcă pe umeri am fi avut o oală cu supă sau un cuier.

S-ar zice ca dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilina. Si, asa cum metafizicianul antic stia ca nu te poti îmbaia de doua ori în acelasi rîu, noi, stim, în România de azi, ca rareori poti da mîna de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele strategiile.

Să zgîlţîi oamenii, să-i trezeşti din somn, deşi ştii că prin asta săvîrşeşti o crimă şi că ar fi de o mie de ori mai bine să-i laşi să-şi vadă de treaba lor, pentru că, de altfel, cînd se trezesc, n-ai nimic să le propui...

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în așa fel încît să obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating țelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul meu personal. N-am primit talant. Ori n-am fost în stare să-l înmulțesc. Fac degeaba umbră pămîntului.

O operă proastă va plăcea celor mai mulţi. Nimic mai firesc, fiindcă, după cum v-am spus, majoritatea oamenilor sunt proşti. Ori, de vreme ce artiştii cei mai neînsemnaţi sunt întotdeauna încântaţi de micimea lor şi sunt linguşiţi de multime, la ce s-ar mai căzni să dobândească haruri adevărate? Până la urmă acestea doar le-ar spulbera buna părere pe care o au despre ei înşişi, i-ar mai domoli şi le-ar împuţina îndeajuns admiratorii.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii.

Ca era dimineata ori seara, vineri ori duminica ― ii era totuna; era la fel, aceeasi durere surda, chinuitoare, care nu-l lasa o clipa; mereu constiinta vietii care se stinge fara putinta de impotrivire, dar care mai dainuie; moartea care se apropia, cumplita si hada ― numai ea singura era realitatea, iar celelalte toate...minciuna. La ce bun sa mai tii socoteala zilelor, saptamanilor, ceasurilor ?

In genere, femeia nu-si insala barbatul si nu-l tradeaza, daca el singur nu-i acela care sa-i strice sau sa-i calce inima singur in picioare, daca nu o dezgusta ori n-o respinge prin micimea lui, prin egoismul lui, prin ingustimea vederilor. Deci, trebuie sa iubesti. Ca ea sa nu se simta numai femela ta, ci faptura cea mai scumpa pentru tine, copilul tau, prietenul tau; poart-o la san, ca sa-i fie cald si atunci poti fi sigur de ea, atunci, cu fiecare an care trece, se va lipi tot mai mult de tine, pana cand o sa va lipiti de tot, ca gemenii siamezi. Daca nu-i dai toate astea, o strici, o dezgusti prin nimicnicia ta si se indeparteaza. Te va parasi de indata ce maini mai nobile se vor intinde spre ea, caci trebuie s-o faca, are nevoie de caldura si de consideratie ca de aerul pe care-l respira.

Oamenii ar trebui să se considere mai mult decât niște animale atunci când le e bine. Așa ar reuși să fructifice la maxim mulțumirea și fericirea. Dar noi nu prea facem asta. Când ajungem unde vrem, ne ia durerea de cap. Apare imediat teama că o să pierdem ceea ce avem sau ne apucăm să facem excese care vor duce, de cele mai multe ori, la un final dezamăgitor. Sau, în mai puțin de două secunde, începem să ne dorim și mai mult, încât ceea ce abia am dobândit ni se pare brusc puțin sau insuficient. Mi se pare că omul devine cel mai animal atunci când e fericit, din păcate.

Ce pot face, în viaţa cotidiană? Ce lucru uimitor, extraordinar, poate ea conţine pentru mine? în fiecare zi mă voi spăla pe dinţi, voi mânca la prânz şi voi lua cafeaua cu lapte seara, indiferent dacă undeva se va fi întâmplat în timpul zilei o catastrofă de cale ferată, ori cineva în familie va fi murit. Tot mă voi spăla pe dinţi, tot voi sta la masă... tot eu voi fi. Înţelegi? Înţelegi ce animal îngrozitor de monoton voi deveni?

Emile, eu am niște principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, așa cum apare-n viața altuia, tot așa de bine poate să și plece. În viața asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însumi. Și nu vreau să-mi fie niciodată nici rușine și nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna așa cum trebuie și nu cum - poate că de multe ori - aș avea chef.

N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naştere cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului... În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea...

Vine un moment în viaţa omului în care trebuie să se trezească din rutină şi din amorţeala sufletului şi să-şi evalueze viaţa, cu tot ceea ce înseamnă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe şi oameni. Un moment de sinceritate, în care să înceteze să se mai amăgească. De prea multe ori amânăm acel moment. Îl amânăm, poate, din lipsa de curaj, de dragul unor oameni pe care-i iubim şi care depind de noi, de teama că un nou început nu ne asigură o reuşită, sau poate pentru că încă nu suntem pregătiţi să abandonăm drumul care nu ne duce nicăieri şi să pornim spre drumuri noi. Nu e uşor... Pentru că un astfel de moment presupune rupturi dureroase de oameni, de locuri şi renunţări la vise. Omul nu ştie cât este de puternic până când nu se aruncă în luptă. Iar teama de eşec îl face uneori laş şi îl obligă să se resemneze cu o viaţă lipsită de frumos şi de sens. Sau e posibil ca, uneori, omul să uite să se preţuiască şi trăieşte cu impresia că nu merită o viaţă frumoasă, că fericirea este pentru cei aleşi, şi de aceea nici nu îndrăzneşte măcar să spere, să viseze şi să lupte. Acest moment îl sperie... îl sperie schimbările drastice, alegerile, luptele, incertitudinile şi nu se gândeşte aproape deloc că el înseamnă, de fapt, un nou început, alte posibilităţi, o salvare dintr-o viaţă netrăită aşa cum ar trebui. Şi astfel îşi iroseşte viaţa şi se abandonează pe sine neputinţei. Iar într-o zi se trezeşte cu sufletul încărcat cu regrete şi cu convingerea că e prea târziu...

În orașele mici de provincie,oricât ar fi de fermecător,niciodată nu te poți rătăci,nu te poți pierde ori ascunde,ești mereu la vedere,asta-i obositor și e și o jignire,o ființă omenească trebuie să aibă dreptul să dispară pe câtva timp dacă vrea,pe când în marele-oraș lucru e posibil,poți oricând trece dincolo de cartierul tău și intra în anonimat,în mulțime,devii disponibil,singur,te retrage din imaginea pe care și-a format-o colectivitatea despre tine,eventual te înnoi..

...gândeai, ca întotdeauna de altfel, atât de departe, acesta fiind și principalul motiv pentru care n-ai reușit să păstrezi niciodată o femeie lângă tine. Toate ți-au fost imature, copilărești, cu minte infantilă incapabilă de a gândi mai departe decât ziua de mâine; ori pentru tine, ziua de mâine e mult prea aproape. Tu gândești la viitor, cu ani de zile înainte, îți place să-ți planifici viața cum își planifică un econom cheltuielile.

The little red figure on my right shoulder asked me what I was doing. The little white figure on my left asked me the same. Both were, for this unique and solitary moment, in unison.

Peo­ple are look­ing for how to put ev­ery­thing to­geth­er. They need a uni­fied field the­ory that com­bines glam­our and ho­li­ness, fash­ion and spir­itu­al­ity. Peo­ple need to rec­on­cile be­ing good and be­ing good-​look­ing.

Cît despre umilinţele proprii, oricînd le vei putea idealiza ori ascunde,luand un aer de stîrpitură distinsă, continuînd să fii, cu demnitate, ultimul om. Politeţea ― rutină a nenorocirii, prerogativă a celor care, născuţi fără speranţă, au început-o cu sfîrşitul! Să te ştii dintr-o sămînţă rea, ce n-a dat rod niciodată, e o amărăciune în care intră un dram de mîngîiere, ba chiar de voluptate.

De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n a avut o sete puternică de viaţă, de i s au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi am stat drepţi în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…

Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.

I just care about you so much...but I've always got this fear that...one day you'll leave. Or Pip and Jason will leave, or...I don't know.' Fresh tears fell from my cheeks. 'I'm never going to fall in love, so...my friendships are all I have, so...I just...can't bear the idea of losing any of my friends. Because I'm never going to have that one special person.

Mai e şi vârsta care vine poate, trădătoare, ameninţându-ne cu ce-i mai rău. Nu mai avem destulă muzică în noi, ca să facem viaţa să danseze, asta-i. Toată tinereţea s-a dus să moară la capătul lumii, în tăcerea adevărului. Şi unde să te mai duci afară, va întreb, de vreme ce nu mai ai în tine cantitatea trebuitoare de delir? Adevărul, e o agonie ce nu se mai isprăveşte. Adevărul acestei lumi e moartea. Trebuie să alegi, să mori ori să minţi. Eu unul n-am putut niciodată să mă omor.

Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată.

Când eram mică, mă gândeam că te lipești de un om şi vezi dacă te potrivești la cusături. Că ar fi simplu să-ţi dai seama dacă ai fost luat sau nu din trupul ăla. Şi gata. Ce mare lucru? Dar nu e chiar aşa. Că tăieturile se mai și vindecă, iar vindecările nu sunt întotdeauna vreo binefacere. Uite, în cazul androginului, chiar nu sunt deloc. Te destabilizează. Dacă ar fi fost rana proaspătă, gustai din sânge, luai fâşii din carte, legai ligamente şi te uitai la albul osului. Dacă te potriveai, te lipeai la loc. Dar nu. Pui cicatrice lângă cicatrice şi ce să mai găseşti? Că nu există o lege a vindecărilor, un loc în care să fie scris clar cum ai voie să te faci bine. Poate de-aia te faci rău de mult prea multe ori înainte de bine. Poate. Nu mi-e foarte clar.

Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.

Food and sex have been bound together for a long time. I guess this is due to the intimate connection between the two most powerful instincts that predominate in life: the instinct to survive and the instinct to multiply. Nourishment and sex give us a great sense of pleasure. Having the wisdom to satisfy both desires—for food and sex—is the art of living well. I truly believe that this wisdom lies within us all.

Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.

Într-o zi, Rațiunea și Inima s-au hotărât să pornească împreună prin lume. -Hai să închidem ochii, să ne învârtim de câteva ori și să pornim pe drumul care ni se va deschide în fața ochilor, a spus Inima chicotind. -Ba mai bine hai să întrebăm, să vedem care dintre drumuri este sigur, a spus Rațiunea încruntându-se. Inima a cedat și a lăsat Rațiunea să aleagă drumul. Au călătorit împreună, Inima minunându-se și exaltându-se pentru tot ceea ce le ieșea în cale, Rațiunea privind cu atenție, analizând, criticând, comparând. Într-o zi s-au întâlnit cu un negustor. -Trebuie să vă vând ceva! a spus negustorul. -Dar nu avem nevoie de nimic! a spus Rațiunea. -Abia aștept să văd ce ai de oferit! a spus nerăbdătoare Inima. Vânzătorul a afișat un zâmbet fals, și-a înmuiat glasul în cea mai dulce miere și a început să le înșire tot ce avea în desagă. Inima s-a oprit la o cutiuță mică în care se afla o piatră strălucitoare. -Este un diamant! a spus vânzătorul și ochii lui sclipiră într-un mod ciudat. -Ba nu este! Este un fals! a spus Rațiunea după ce i-a aruncat o privire critică. -Este un diamant frumos! a spus Inima ridicându-l și lăsând razele soarelui să se răsfrângă pe suprafața pietrei. Îl vreau! -Nu merită! E fals! Uite! a strigat Rațiunea, dar în zadar, Inima își închisese deja ochii. -Este o înșelăciune! O să regreți! a strigat Rațiunea, dar Inima și-a acoperit urechile. -E fals! a strigat din toate puterile Rațiunea și o dată cu ea a strigat și Inima, un strigăt de durere - piatra aceea strălucitoare îi lăsase în palmă o rană adâncă. Oricât ar striga Rațiunea, Inima este de cele mai multe ori surdă și oarbă, nu aude, nu vede, dar simte durerea..

Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de caldura ca sa-i vezi literele reconturate, dupa ce multa vreme au stat ascunse ca si cum n-ar fi fost. Trebuie sa-i apropii coala alba si intinsa de o flacara sau sa sufli abur din propria gura peste el, pentru ca invizibilul sa se transforme in vizibil si, incetul cu incetul, in fraze cu sens. Desi, de cele mai multe ori, cateva cuvinte esentiale raman sterse, albe, loc gol si taina nedezlegata, cufundate pentru totdeauna in apele nemiscate ale timpului in care inotam. Ale timpului in care ne inecam.

Trebuiau să poarte un nume Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de crai. Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit. Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea să spuna Seara în jurul focului poezii - "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a". Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau să se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti. Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ? Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fără sot. Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau să le troieneasca toata floarea Într-un sarut. Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri. Si pentru ca toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate; mai sus nu răzbat...

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește – Respect pentru mine În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul … Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine. În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … să ştii să trăiești cu adevărat.” Traducere MIHAELA RADULESCU SCHWARTZENBERG.

Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui atunci când moare, așa spunea bunicul meu. Un copil, o carte sau un tablou, o casă, un zid înălțat de mâna lui sau o pereche de pantofi. Sau o grădină. Ceva ce mâna ta a atins în așa fel, încât sufletul tău să aibă unde se refugia atunci când îți sosește ceasul; iar când oamenii se uită la copacul ori la floarea pe care le-ai sădit, tu ești acolo. Nu contează ce faci, spunea bunicul, atâta timp cât schimbi un lucru față de cum era înainte ca tu să-l atingi transformându-l în ceva care să îți semene de îndată ce-ți iei mâna de pe el. Deosebirea dintre omul care doar tunde iarba și un grădinar adevărat constă în atingere, spuse el. Cel care tunde iarba e ca și inexistent, grădinarul va trăi o veșnicie.

Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre «cumplitul» ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate; într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. «O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc», scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte.

Îl cuprinse in brate si îl stranse tare. Ar fi vrut sa-l zgaltaie putin, poate asa si-ar fi regasit mai usor datele ei din trecut. - Suntem cam straini, zise. E frig, nu? Fă ceva, da-mi putin din sangele tau, sa ma incalzesc. Ajuta-mi sa fiu fericita ca sunt aici. I se parea excesivă, ca de atatea ori. Ce putea face la o ora cand cel mai bine este sa dormi? O aseză cu capul pe pieptul lui, apoi o inveli. Era concesiv. Ea isi spunea: "Nu trebuie sa dorm! Nu trebuie sa raman cu mine singura. Trebuie sa ma tin asa, inlantuita de el, pana la sfarsitul ultimului sfarsit!" - Eva, ce vrei sa-mi spui? - Ce nu stii? - Nimic de la plecarea mea. Se gandea: "Nimic de la plecarea lui! Si acum vine, si daca vine, il urmez, fara sa stiu pana unde ma va duce si pentru cat timp!

Scuza "împrejurările mi-au fost potrivnice" nu e invocată decât de cei slabi şi nehotărâţi. Pentru o personalitate puternică (...) împrejurările sunt mai curând (...) o provocare, un imbold. (...) La urma urmei, împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare (...) tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi şi rataţii (...) sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar.) Mângâierea e alta, o exprimă zicala englezilor: totul nu e să învingi, totul e să lupţi până la capăt. Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.

Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nici o importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia! Și dacă am fi atât de deschiși încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viață încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.

What if the heart, for its own unfathomable reasons, leads one willfully and in a cloud of unspeakable radiance away from health, domesticity, civic responsibility and strong social connections and all the blandly-held common virtues and instead straight toward a beautiful flare of ruin, self-immolation, disaster?…If your deepest self is singing and coaxing you straight toward the bonfire, is it better to turn away? Stop your ears with wax? Ignore all the perverse glory your heart is screaming at you? Set yourself on the course that will lead you dutifully towards the norm, reasonable hours and regular medical check-ups, stable relationships and steady career advancement the New York Times and brunch on Sunday, all with the promise of being somehow a better person? Or…is it better to throw yourself head first and laughing into the holy rage calling your name?

Numai în unilateralitate există tragedie, numai un om care se aruncă într-o direcţie până la capăt, fără spirit critic, beat de fiorurile propriei lui izolări, numai acela poate îndura ceea ce înţelegerea altora niciodată nu va atinge. Şi pentru ce atâta înţelegere? Este atât de comod să înţelegi totul, încat oamenilor acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi, într-o furie oarbă, ireparabilul, să fii atât de absurd, încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cât risc este într-un gând — este altă întrebare pentru adâncimea acelui gând. Ori murim pe gândurile noastre, ori renunţăm la a mai gândi. Dacă, a gândi nu este un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gândim? Numai întrebările grele, irezolvabile şi ultime, să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesorii; căci de aceea sunt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie, sau dacă le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mai gândim?

Măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu lucrurile, după neputinţa de a fi indiferent, după refuzul de a deveni obiect. De aici declasarea ideii de Bine, de aici voga Diavolului. Cît timp am trăit în iadul unor angoase elegante, ne împăcăm de minune cu Dumnezeu. Cînd alte spaime, mai sordide, s-au abătut peste noi, ne-a trebuit un alt sistem de referinţă, un alt patron. Diavolul era personajul visat. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor, pe care le generează şi guvernează: atributele lui coincid cu ale timpului. Să ni-l facem icoană, aşadar, de vreme ce, departe de a fi un produs al subiectivităţii noastre, o creaţie a nevoii de blasfemie ori de singurătate, el este demonul îndoielilor şi spaimelor noastre, instigatorul rătăcirilor omeneşti. Protestele, furiile sale nu-s totuşi lipsite de echivoc: acest „mare Nefericit" e un rebel care se îndoieşte. Dacă firea i-ar fi simplă, dintr-o bucată, nu ne-ar înduioşa defel; dar paradoxurile, contradicţiile lui sînt ale noastre: el strînge laolaltă neputinţele omului, serveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Definiţia infernului? S-o căutăm în forma aceasta de revoltă şi ură, în supliciul orgoliului rănit, în senzaţia de a fi o înfricoşătoare cantitate neglijabilă, în chinurile „eului", ale acestui „eu" cu care începe sfîrşitul nostru.

Uneori, câte o musculiţă nimerea în calea şuvoiului de apă, uneori reuşea să fugă şi îşi lua zborul, un zbor puțin derutat, amețit, greu și cleios, alteori se îneca. Îmi părea rău de cele care se înecau, dar nu aveam cum să le ajut, eram de partea cealaltă a geamului. De multe ori aveam să mai fiu de partea cealaltă a geamului, izolat, inutil, prins în capcană de un monstru urât care se bucură că nu pot fi decât un banal spectator. Mă uitam la oamenii care mergeau grăbiţi, impasibili, cu multe sacoşe, unii cu copii de mână de-abia luaţi de la şcoală, inevitabil precipitaţi, cu aerul că ştiu foarte bine încotro se îndreaptă, oameni cu responsabilităţi, griji şi vieţi cu un sens solid, bine stabilit. M-a fulgerat, pentru prima dată sub forma asta atât de explicită, venit de nicăieri, poate din picături de ploaie, muște și macazul ce trebuia schimbat la câteva stații, gândul că eu într-o zi nu voi mai fi absolut deloc. Că nu voi mai putea privi ca acum ce se întâmplă în jurul meu, că nu voi mai gândi, voi fi nimic, va fi ca într-un somn definitiv, dar atât de diferit de un somn obişnuit, pentru că nu voi visa nimic, nu voi mai avea amintiri. Şi nu mă voi mai trezi. EU nu am să mai exist, şi nici nu am să mă transform în altceva, nici nu voi pleca într-un loc mai frumos sau mai urât, ci am să dispar pentru totdeauna fără să las în urmă niciun semn, nicio bucată din mine. Nu-mi voi mai putea privi ghetele, corpul, mâinile, unghiile. Se va termina totul, complet, definitiv şi, faţă de oroarea de a şti acest fapt, nu mai conta amănuntul că asta se va întâmpla mâine, peste trei săptămâni sau peste 65 de ani. Într-o zi, ea, asta, va fi realitatea, asta va fi tot, totul. Voi fi nimic, în locul meu va fi un gol și va rămâne așa pentru totdeauna.

Almondine To her, the scent and the memory of him were one. Where it lay strongest, the distant past came to her as if that morning: Taking a dead sparrow from her jaws, before she knew to hide such things. Guiding her to the floor, bending her knee until the arthritis made it stick, his palm hotsided on her ribs to measure her breaths and know where the pain began. And to comfort her. That had been the week before he went away. He was gone, she knew this, but something of him clung to the baseboards. At times the floor quivered under his footstep. She stood then and nosed into the kitchen and the bathroom and the bedroom-especially the closet-her intention to press her ruff against his hand, run it along his thigh, feel the heat of his body through the fabric. Places, times, weather-all these drew him up inside her. Rain, especially, falling past the double doors of the kennel, where he’d waited through so many storms, each drop throwing a dozen replicas into the air as it struck the waterlogged earth. And where the rising and falling water met, something like an expectation formed, a place where he might appear and pass in long strides, silent and gestureless. For she was not without her own selfish desires: to hold things motionless, to measure herself against them and find herself present, to know that she was alive precisely because he needn’t acknowledge her in casual passing; that utter constancy might prevail if she attended the world so carefully. And if not constancy, then only those changes she desired, not those that sapped her, undefined her. And so she searched. She’d watched his casket lowered into the ground, a box, man-made, no more like him than the trees that swayed under the winter wind. To assign him an identity outside the world was not in her thinking. The fence line where he walked and the bed where he slept-that was where he lived, and they remembered him. Yet he was gone. She knew it most keenly in the diminishment of her own self. In her life, she’d been nourished and sustained by certain things, him being one of them, Trudy another, and Edgar, the third and most important, but it was really the three of them together, intersecting in her, for each of them powered her heart a different way. Each of them bore different responsibilities to her and with her and required different things from her, and her day was the fulfillment of those responsibilities. She could not imagine that portion of her would never return. With her it was not hope, or wistful thoughts-it was her sense of being alive that thinned by the proportion of her spirit devoted to him. "ory of Edgar Sawtelle" As spring came on, his scent about the place began to fade. She stopped looking for him. Whole days she slept beside his chair, as the sunlight drifted from eastern-slant to western-slant, moving only to ease the weight of her bones against the floor. And Trudy and Edgar, encapsulated in mourning, somehow forgot to care for one another, let alone her. Or if they knew, their grief and heartache overwhelmed them. Anyway, there was so little they might have done, save to bring out a shirt of his to lie on, perhaps walk with her along the fence line, where fragments of time had snagged and hung. But if they noticed her grief, they hardly knew to do those things. And she without the language to ask.

România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul României. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că România nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note «gagicilor» şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta... Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor «Volvo» sau «Maserati»: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri... Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă — care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse—mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-ncetăm comentariile. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: «E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor... Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea...» Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce ar putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat... Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă... De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă... Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, «cât de futeşă e». Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici «balcoanele» nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii. Pentru mine nu există, deci, «cea mai minunată» în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit «cuplul nostru», «dragostea noastră».

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&