Nam Le Quotes

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe... Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana. Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...

- Nu se poate să nu te mai văd, Diana. - De ce? am întrebat, curioasă și ironică. - Nu știu... ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc... nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete... Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță... și copil...

Art, after all, is - at its best - a lie that tells us the truth.

Și m-a sărutat. A fost genul de sărut despre care n-aș putea să le vorbesc niciodată prietenilor mei. A fost genul de sărut care m-a făcut să știu că n-am fost niciodată atât de fericită în toată viața mea.

The thing is not to write what no one else has written but to write what only you could have written.' I found this fragment in my old notebooks. The person who wrote that couldn't have known what would happen: how a voice hollows how words you once loved can wither on a page.

The thing is not to write what no one else could have written, but to write what only you could have written.

I write under not only the presumption that everything I write is deeply conditioned by everything I’ve already written, but that everything I write changes, retroactively, all those things I’ve already written.

You couldn't think of after, you only thought of now, and come to think of it, you didn't do that either -- you were left with pools of memory, each stranded from the next by time pulling forward like a tide.

Cu sănătatea n-am de ce să mă plîng. Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc.

De citit, citeam la întîmplare, pe apucate, şi n-am studiat nimic serios. Singura mea specialitate adevărată era plictiseala pe care mi-o provoca învăţătura sistematică. Îmi pregăteam însă cu grijă totdeauna cîteva citate pe care la momentul oportun le debitam ca din întîmplare, ca să forţez o impresie favorabilă; şi au fost cîţiva profesori care s-au lăsat înşelaţi, ba chiar au văzut în mine o speranţă, ceea ce mă făcea să rîd în sinea mea cu recunoştinţă deoarece, sărmanii de ei, îmi dădeau fără voie încredere în capacitatea mea de escroc; cel puţin la acest capitol nu eram cu desăvîrşire mediocru; învăţasem ceva din războiul cu tata, din lecţia dură a şcolii de corecţie şi din ipocrizia bine însuşită la spital. Azi nu mă mai mir decît de curajul şi luciditatea cu care am constatat atunci că nu eram bun de nimic. Cum am ajuns să-mi pierd ulterior această luciditate e aproape o taină pentru mine. La Belle Arte îmi spuneam aproape cu satisfacţie: "Avantajul meu faţă de ceilalţi mediocri, şi slavă Domnului nu sînt deloc singur, e important: eu ştiu! De aceea ei vor fi mereu în inferioritate faţă de mine". Şi totuşi am uitat asta. Singura explicaţie pe care mi-o dau e că în orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial.

I do believe that you can never know yourself let alone the person next to you let alone the person halfway across the world. Yet at the same time I believe there is nothing like fiction to fully thrust you into someone else s consciousness.

Nu mai pot simţi milă pentru voi. Poate că nici n-am de ce. Existenţa voastră nu e nimic în ea însăşi, ne serveşte nouă pentru a scrie cărţi, pentru a compune muzică şi a face filme în care să râdem de voi. În care să ne delimităm cu silă de voi, să vă aruncăm de pe noi cu un bobârnac scurt, așa cum arunci un muc aterizat din greșeală pe cămașă. Pe care să le savuraţi, fără a înţelege că voi sunteţi eroii principali, să râdeţi fără a înţelege că râdeți de voi, din spirit de turmă.

Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată.

Cică sunt antisocială. Nu mă integrez. E foarte bizar. De fapt, sunt o fiinţă foarte sociabilă. Totul depinde de ceea ce înţelegi prin sociabil, nu? Pentru mine sociabil înseamnă să discut cu tine despre astfel de lucruri. Sau să vorbesc despre cât de ciudată este lumea. E plăcut să fii cu oameni. Dar nu cred că sociabil înseamnă să aduni la un loc un grup de persoane şi să nu le dai voie să vorbească, n-am dreptate? O oră de televiziune, o oră de baschet,baseball sau alergări, altă oră de istoria transcrierii sau de pictură, iarăşi sport, însă niciodată nu punem întrebări, adică cei mai mulţi dintre noi nu întreabă; pur şi simplu, ni se indică răspunsurile, pac, pac, pac, şi noi stăm acolo încă patru ore de film. Mie nu mi se pare deloc că asta înseamnă să fii sociabil. Ce fel de sociabilitate e asta? E ca și cum ai lua niște vase cu fundul spart și-ai turna apă-n ele printr-o mulțime de pâlnii și-ai pretinde apoi că e vin (..) N-am nici un prieten. Asta ar trebui să fie o dovadă că sunt anormală. Dar toţi cei pe care-i cunosc urlă şi dansează ca nişte apucaţi sau se încaieră între ei. Ai remarcat cât de brutali au devenit oamenii unii cu alții?

človeško življenje se dogodi le enkrat, zato ne bomo nikoli zanesljivo vedeli, katera naša odločitev je bila prava in katera napačna, zakaj v dani situaciji smo se lahko odločili le enkrat. Ni nam bilo dano nobeno drugo, tretje življenje, da bi mogli različne odločitve primerjati med seboj.

La madre de Kim Ji-young fue sola a abortar. En modo alguno era su decisión, pero de cualquier modo era su responsabilidad. Y a su lado no había nadie para consolarla. Mientras aullaba como un animal que hubiera perdido a su cría ante una fiera, la ginecóloga le acarició las manos y le dijo: «Lo siento». Solo eso impidió que se volviera loca allí mismo.

...how necessary it was to stay on the surface of things. Because beneath the surface was either dread or delirium.

That was the problem with Alison Fischer: you never knew which part of her to look at. He looked at her face

Kim Ji-young le dijo que lo que le faltaba no era tiempo, sino tranquilidad.

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul si la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muyicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineaţa, în călătorii, ba chiar şi în tramvai, pretutundeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri le ţin minte perfect şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, fără să le deschid şi să le ordonez [...]. Pe cele noi le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părasit niciodată. O carte nouă e lucrul cel mai frumos care mi se poate intampla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

You couldn't think of after, you only thought of now, and come to think of it, you didn't do that either- you were left with pools of memory, each stranded from the next by time pulling forward like a tide.

If you ask me why I came to Iowa, I would say that Iowa is beautiful in the way that any place is beautiful: if you treat it as the answer to a question you’re asking yourself every day, just by being there.

Comprendía que todo lo que provenía de su abuela, desde su tono de voz, la posición de su cabeza y sus hombros hasta la respiración, emitía en conjunto un mensaje que, si bien era difícil de sintetizar en una sola frase, le recriminaba que se atreviera a codiciar lo que pertenecía a su nieto varón. Su hermano y todo lo suyo era valioso y, por tanto, no era accesible a cualquiera; y Kim Ji-young se sentía menos que cualquiera.

E adevărat, mamă, câ acolo, pe plajă, nisipul îţi arde tălpile? MAMA: N-am fost niciodată acolo, ştii bine. Dar mi s-a spus că soarele mistuie totul. MARTHA: Am citit într-o carte că mistuie şi sufletele. Că face trupurile să strălucească, dar că le goleşte pe dinăuntru. MAMA: Oare asta te face să visezi, Martha? MARTHA: Da. M-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine. Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere. Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.

- Nu, dom'le, mi-era teamă să nu ajung la judecată, cum am și ajuns. - Ți-era teamă să nu fii arestat, ți-era teamă că vei da socoteală de ce-ai făcut? - Nu, dom'le, mi-era teamă că o să dau socoteală de ceea ce n-am făcut.

Cuando Kim Ji-young estaba en primaria, un día su madre se quedó mirando una nota escrita por su maestra y, súbitamente, dijo: —Yo también quise ser maestra —a Kim Ji-young el comentario le pareció absurdo y se echó a reír, porque para ella su madre era su madre y nada más—. De veras. Cuando estábamos en primaria, yo era la mejor estudiante de todos mis hermanos. Incluso era mejor que tu tío mayor. —Entonces, ¿por qué no te convertiste en maestra? —Porque tuve que ganar dinero para pagar los estudios de tus tíos. Pasaba con todas. Así era la vida de las mujeres entonces. —Ahora puedes ser maestra. —Ahora tengo que ganar dinero para costear tu educación y la de tus hermanos. Pasa con todas. Así es la vida de las madres hoy en día.

Totusi iubirea peste blestem Obsesia mea despre tine  Renaste, in mine, acum  Si iarasi e rau si e bine  Si toate se afla pe drum.  O clasica dragoste veche,  Transcrisa in versuri, candva,  Acum isi gaseste pereche  Si replica este a ta.  Poemele mele supreme,  Traite-ntre bine si rau,  Acum, s-au intors ca probleme,  Le-as trece pe numele tau.  Mereu, intre viata si moarte,  Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,  Iar astazi, cand esti prea departe,  Abia te mai strig sugrumat.  Si nu mai dau lumii de stire  Ideea de care ma tam,  Ca nu mai exista iubire,  Asa cum exista blestem.  N-am cum sa accept ca, din toate,  Ramane doar zborul tarat  Si faptul ca nu se mai poate  Iubi decat rau si urat.  Vin versuri stravechi sa-mi inspire  Poemul cel nou ce il chem  Si totusi exista iubire,  In veci, peste orice blestem. 

(...) Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul asta: credem c-am primit viață veșnică. De aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că n-am primit un cadou, ci un împrumut.

Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!

După ce-l muștrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă: - Profesia dumitale? - Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întristă. - Oh! Ce ghinion pe capul meu! (...) - Nu-ți plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan. - Nu-mi plac nici de frică. - Ce anume ai citit? - N-am citit niciun vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul. - Atunci de ce vorbești așa? - Mare lucru! Parcă n-aș fi citit alte versuri! (...) Bine. Sunt gata să le accept. Spune, sunt frumoase versurile pe care le-ai scris? - Oribile! rosti deodată sincer și neînfricat Ivan. - Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul. - Promit și jur! făgădui solemn poetul.

Cu toții dorim lucruri pe care nu le putem obține. Faptul că acceptăm această situație dovedește că sîntem oameni maturi, inteligenți." Încercăm toți să luăm din viață ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieții n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci cînd se iveşte ocazia. Dar bine- înțeles că tu n-ai de unde să ştii toate astea.

Ştiu că plăcerea ne-a câştigat o mulţime de suflete. Cu toate acestea, e invenţia Lui, nu a noastră. El a inventat plăcerile: în ciuda cercetărilor noastre de până acum, noi n-am reuşit să producem nici una. Tot ce putem face e să-i încurajăm pe oameni să guste din plăcerile pe care le-a inventat Duşmanul, dar în momente, sau în moduri, sau în măsuri pe care El le-a interzis.

He looked out the open window. So this was what it was like. He looked through the green foliage, over the ocean, and felt around him the heat massing in the air, the current of coolness running through it, taking form in the thunderheads. He saw the black energy becoming creatured from a hundred kilometers away, roaring toward shore, feeding on itself. On the headland, trees bending to absorb the weight of the forward wind.

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc, n-aş fi vorbit niciodată. pînă la şase ani nu mi-au cerut-o nu i-am iertat nici pentru faptul că m-au dat la şcoală, unde a trebuit să vorbesc, iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn celorlalţi, care vorbeau de zor şi dădeau din mîini şi din picioare, năucindu-mă cu viaţa lor. chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă, pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot, iar vorbirea îmi face rău. n-am nimic de spus în vorbire umană, unde totul este întîmplare şi zarvă. mă prefac însă cu o anume dibăcie că vorbesc, iar afară se aud sunete aproape omeneşti, dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform, care n-are de a face cu vorbitul. mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus, s-a dus şi îngerul care mi-a stat la căpătîi pînă la şase ani, s-a dus şi omul care putea fi alt om, tăcînd în aşa fel încît, la capătul multor ani de muţenie, să poată dezvălui ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor, singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă şi maşinile mai îngăduitoare. şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire ca sub un clopot de fontă perfect ermetic. ascundeam acolo o ştiinţă pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd. îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea, ziua-n amiaza mare, cînd realitatea e de netăgăduit.

-Hai să spunem că mi-am plătit lecţiile. Mi-a predat un curs special. -Si ce-ai învăţat, dragule? -Lucruri pe care s-ar fi cuvenit să le aflu cu cincizeci de ani în urmă. Am urmat un seminar postuniversitar de neghiobie şi dobitocie. -Poate un sfert de milion n-a fost de-ajuns pentru plata lecţiilor. -Inteleg ce vrei să spui. N-am suferit destul prin pierderea acestei sume. Am rămas tot dobitoc şi acum nu mai am bani ca să mă înscriu la un alt curs.

The river was behind him. The wind was full of acid. In the slow float of light I looked away, down at the river. On the brink of freezing, it gleamed in large, bulging blisters. The water, where it still moved, was black and braided. And it occurred to me then how it took hours, sometimes days, for the surface of a river to freeze over - to hold in its skin the perfect and crystalline world - and how that world could be shattered by a small stone dropped like a single syllable.

Parcă ieri mă întreba asta mică a lui Ghiță ce mâncam pe front. Auzi, tu, ce întrebare! De parcă pe front singura grijă o aveam în legătură cu masa. Deh, copiii! Ce să priceapă ei?! Dar poate că ar trebui să priceapă. Le suntem datori măcar cu asta atunci când îi aducem pe lume. Mă privea atât de șugubăț încât n-am îndrăznit să-i povestesc despre cartofi. Să-i spun cum mi se face părul măciucă ori de câte ori văd trecând prin sat un om cărând pe umeri un sac de cartofi. Parcă văd aievea tranșeele și simt miros de praf de pușcă.

În tot universul meu, n-am întâlnit nicio lege a naturii imuabilă și inexorabilă. Acest univers nu prezintă decât relații schimbătoare care, uneori, sunt percepute drept legi de către conștiințele cu o existență vremelnică. Aceste ansambluri de simțuri carnale pe care le numim sine sunt efemeride ce pier în lumina orbitoare a infinitului, conștiente doar o clipită de anumite condiții provizorii, care ne limitează activitățile și se schimbă odată cu ele. Dacă trebuie să dați un nume absolutului, dați-i numele cuvenit: Provizoriu.

In drum spre varf, Viesturs a trecut pe langa cadravele inghetate ale lui Fischer si Hall. -Jean (sotia lui Fischer) si Jan(sotia lui Hall) m-au rugat sa le aduc obiecte personale, poveste rusinat Viesturs. Stiam ca Scott isi poarta verigheta atarnata la gat si voiam sa i-o duc lui Jeannie, dar n-am putut sa sap pe langa corpul lui neinsufletit. Pur si simplu nu am fost in stare. In loc sa ia suvenire, la coborare Viesturs s-a asezat langa Fischer si a stat cateva minute singur cu el. "Hei, Scott, ce faci?" l-a intrebat Ed cu tristete pe prietenul lui. "Ce s-a intamplat?

Am făcut tot felul de cunoștințe, dar prieteni încă n-am găsit. De bună seamă oamenii văd în mine ceva ciudat. Mulți dintre ei mă iubesc și au simpatie față de mine, și-mi pare rău când văd că drumul nostru merge numai puțină vreme împreună. Dacă mă vei întreba cum sunt oamenii pe-aici, îți voi răspunde: ca pretutindeni. Specia umană se poartă pretutindeni la fel. Majoritatea oamenilor își întrebuințează cea mai mare parte din timp ca să trăiască și puțina libertate care le mai rămâne îi înspăimântează atât de tare, încât fac tot ce le stă în putință ca să scape de dânsa.

(Anchetatorul) s-a ridicat, i-a întins mâna lui Ivanușka, urându-i grabnică însănătoșire și exprimându-și speranța că în curând va avea din nou prilejul să-i citească versurile. - Nu, îi răspunse Ivan, n-am să mai scriu versuri. Anchetatorul schiță un zâmbet politicos și-și permise să exprime certitudinea că poetul se află într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curând... - Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului li uitându-se departe spre orizontul care se stingea. N-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau niște versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.

In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga. Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.

Nenorocita după-amiază în care «am devenit bărbat» e şi-acum una dintre cele mai penibile şi mai sordide amintiri ale mele. Irina îmi dăduse un telefon că era-n Bucureşti, chiar stabilită în Bucureşti, şi că vrea să ne vedem într-o chestiune foarte importantă pentru ea. Am mers cu metroul de mi-a venit rău, până pe la Apărătorii Patriei. Am găsit blocul, am urcat pe scări în putoarea ghenelor revărsate, am intrat într-o garsonieră care duhnea intens a tocană şi am pupat-o pe Irina, care avea acelaşi miros pe obraji şi în păr. Purta un capot cu floricele. N-am vrut să mănânc, trebuia să-mi rezolv problema. Cu un fel de aer prost jucat de femeie fatală pe faţă, a pus un prosop pe pat şi s-a-ntins cu fundul pe el. M-am lungit şi eu lângă ea. Surpriza cea mare, atent premeditată, era că n-avea chiloţi pe dedesubt... După ceva caznă eram bărbat, dar în locul fericirii şi uşurării pe care mi le închipuisem nu simţeam decât o scârbă intensă de la mirosul de tocană, ciudă că terminasem din prima clipă şi mai ales dezgust pentru tot ce ţinea de acea după-amiază, pentru femeia dizgraţioasă şi duhnitoare de lângă mine, pentru garsoniera cu pereţii strâmbi, până şi pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam. Nu mă puteam gândi decât să plec mai repede de-acolo şi să n-o mai văd niciodată pe Irina. Ea dispăruse la veceu pentru chestii intime şi s-a-ntors, mare, ţâţoasă, cu mult păr pubian (îmi imaginasem femeile cu totul altfel), cu şolduri musculoase, în aerul cenuşiu al camerei. Şi-a pus halatul şi şi-a aprins o ţigară.

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&

Mi-am conturat o lume imaginară încă de când te-am cunoscut. Lumea mea te viza pe tine, în diverse momente din viață, iar în toate momentele mă țineai de mănă mândru și încrezător în viitorul nostru. N-am să neg vreo secundă că nu te-am dorit din prima clipă în care mi-ai zâmbit. Ești conștient de farmecul pe care-l ai și mizezi pe asta când vine vorba de femei. Poate mă grăbesc puțin cu afirmațiile, însă nu mi-e rușine să recunosc adevarul. Sunt un om deschis și sincer care așteaptă același tratament. Nu-mi promite cuvinte fără sens, sentimente pe care nu ești capabil să le trăiești, ori povești de iubire fără conținut. Nu-mi promite nimic din ce nu ești dispus să oferi. Și dacă vrei să-ți dau voie să-mi fii alaturi, trebuie doar să mă iubești, iar eu îți promit că voi fi ca umbra; alături de tine toată viața.

Nu știm niciodată în ce direcție ne duce viața, nu știm niciodată cine are să trăiască până la capătul zilei și cine are să cadă răpus, nu știm dacă ultimul adio va fi un sărut, o vorbă amară, o privire tăioasă, e de ajuns ca omul să nu fie un pic atent, să nu se uite la dreapta și să moară, și atunci e prea târziu să-ți iei înapoi vorbele acelea nefericite, prea târziu să zici iartă-mă, prea târziu să spui ce contează, ce-am vrut de fapt să spunem dar n-am putut să punem în cuvinte fiindcă am fost cruzi, obosiți sau înghițiți de rutină, fiindcă n-am avut timp, ai uitat să te uiți în dreapta, n-am să te mai văd niciodată și vorbele pe care mi le-ai spus vor continua să-mi răsune în minte în fiecare zi și în fiecare noapte, și sărutul pe care trebuia să-l primești are să mi se usuce pe buze și-are să se facă o rană care se va deschide de fiecare dată când cineva care nu ești tu are să mă sărute.

[...] nu, voi ajunge cel mult sa cred, sa ma cred pe mine insumi - fiindca pentru mine n-are nici o importanta daca ceilalti cred sau nu. Ma tem doar ca maine mor si nu m-am cunoscut inca. Sunt oare o fiinta autonoma si dotata cu individualitate? Habar n-am. Tocmai m-am privit in oglinda. Nu m-am recunoscut. Nu mai tineam sa stiu daca Dumnezeu exista cu adevarat sau daca e creatia propriei imagini a stapanilor pamantului, nelinistiti sa-si confirme prerogativele sacre, ca sa-si jefuiasca mai usor supusii - proiectie in ceruri a unei stari de lucruri terestre. Simteam atunci ce lucruri fragile si puerile sunt, in fata mortii, religia, credinta, convingerile; atatea nimicuri la discretia celor fericiti si sanatosi. Fata de teribila realitate a mortii si a chinurilor pe care le traversam, ceea ce ma invatasera despre rasplata rezervata sufletului pe lumea cealalta si despre ziua Judecatii de Apoi imi parea ca o amagire insipida.

Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

,,Cum poți să urăști o țară sau să iubești alta? Tibe vorbește despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni, orașe, ferme, dealuri, râuri și stânci. Știu cum, toamna, razele amurgului scaldă un luminiș pe o colină. Dar ce rost are să înconjuri toate aceste lucruri cu o graniță, să le dai un nume și să te oprești cu iubirea acolo unde numele încetează? Dacă îți iubești țara înseamnă să urăști nețara? Atunci nu-i bine. E o simplă iubire de sine? Asta-i bine, dar nu trebuie să faci din ea o virtute sau o profesiune... Așa cum iubesc viața, iubesc și dealurile Domeniului Estre, însă genul acesta de iubire nu are o frontieră a urii. Iar dincolo de așa ceva sunt ignorant, sper... Ignorant, în sensul Handdara: a ignora abstractul, a fi strâns legat de concret. Atitudinea respectivă avea în ea ceva feminin: refuzarea abstractului, a idealului, o supunere față de realitate, care nu mă încântă. (Estraven, cap. 15, ,,Spre Gheață”)

„Visele oamenilor au oase de sticlă, atât de fragile, încât adeseori nici înşişi visătorii nu au curajul să şi le pipăie, atât de transparente, încât, atunci când le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacraţi şi cei în devenire, reuşesc întotdeauna să prăduiască visele altora. Le dau obsesiv târcoale, nu pentru că i-ar interesa cum arată scheletul transparent al viselor, nici pentru că, atunci când rămân singure, visele se aprind şi îşi strigă pe nume stăpânii rătăciţi, nici măcar dintr-o poftă sadică, fiindcă le-ar plăcea sunetul cristalin al osului de vis fărâmat, ci, pur şi simplu, pentru că orice carieră de hultan are nevoie de o cauză fondatoare. Chiar dacă n-au învăţat-o nicăieri – n-am auzit să existe vreo şcoală care dă doctorate în hultanism, asta e mai degrabă o vocaţie, hultanul e artist în felul lui – ei ştiu din instinct că la fundaţia oricărei opere din lumea noastră, fie şi a uneia mediocre, trebuie să îngropi un vis.

Pe de altă parte, câtă suferinţă în noi şi în alţii când ne lăsăm sufletul năpădit de buruienişul unor pasiuni inferioare şi pernicioase! Câte vieţi nu-şi mai găsesc odihna pradă unor gelozii mistuitoare şi fără temei, unor josnice invidii, unor susceptibilităţi neverosimile! Cui slujeşte să ai un suflet veşnic neîncrezător, să alegi doar răul din orice, să trăieşti doar în zavistie şi ură? Şi câţi oameni nu şi-au irosit puterile lor adevărate de dragul unor ambiţii pentru care nu erau făcuţi? Şi apoi cât chin în jurul celor care cred că voinţa lor este lege şi că dreptate pot avea numai ei şi care, în numele aceste amăgiri, îi asupresc, îi umilesc şi îi ţin vinovaţi pe toţi ceilalţi. Sau în jurul câte unei îndărătnicii obtuze care se dă drept dârzenie şi consecvenţă. Şi ce să mai spunem de mizeriile pe care, în numele chibzuinţei, le produce meschinăria, zgârcenia sordidă care ne face mai săraci decât suntem şi mult mai urâţi. Şi mai există o meteahnă dezastruoasă, care ţine de proasta rânduială a vieţii, de neatenţie, de neglijenţă şi de delăsare şi duce la neajunsuri atât de uşor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive şi incapabile să înveţe din experienţă, a căror viaţă este un lung supliciu, pentru ei şi pentru cei din jur. Ei sunt adevăraţii protagonişti şi martiri ai suferinţei zadarnice. Nu e păcat de toate acestea şi, în lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiţi? Triste zădărnicii care ne macină vieţile şi ne răpesc bucuria de a trăi. Nu numai mintea, ci şi sufletul se poate cultiva, când ai înclinare către cultura sufletului, şi mai ales când te gândeşti, măcar din când în când, că poate greşeşti, că poate se află sub cer lucruri la care filozofia ta nu visează, că poate ar fi bine să te schimbi, să ieşi din inerţia şi din cercul orb al sinelui. Prea multe sunt suferinţele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care îşi au obârşia în greşita aşezare a sufletului nostru.

De-a lungul existenței am ajuns la mai multe opinii datorită profesiei mele, dar de fiecare dată mă simțeam ca un copil în fața unui ”lego”. Știți că aceste jocuri de construcții sunt însoțite de un carnețel de modele și simțeam mereu o satisfacție copilărească să copiez cât mai fidel posibil figurile, în același timp propuse, dar și hotărâte dinainte. Cu toate acestea, carnețelul de tipare, ca și viața, continua totodată să-mi sugereze și alte posibilități care ținteau mai departe. Este ceea ce n-am încetat niciodată să caut în jurul meu, în munca mea de zi cu zi și nici mai târziu la bătrânețe, atunci când n-am mai avut acces la construcțiile obișnuite. [...] Din păcate, problema insurmontabilă era că nu puteam renunța la piesele jocului, căci constituiau singura materie primă de care dispune omul dornic să construiască. Ele sunt însă astfel concepute - având în vedere însăși structura lor - încât să nu le poți folosi decât pentru modelele din carnețel, chiar și atunci când nu le mai ai în față.

Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.

De la doisprezece ani, cred că de când mi s-a trezit conştiinţa de sine, am început să nu-i mai iubesc pe oameni. De fapt, nu să nu-i iubesc, ci să simt că mi-e greu cu ei. În clipele de tristeţe, mi-a fost mie însumi foarte greu că nu puteam să spun totul nici măcar celor apropiaţi ; adică puteam, dar nu voiam, era ceva care mă reţinea : sunt suspicios, posac şi necomunicativ. În plus, chiar din copilărie am observat faptul că învinuiesc prea adesea sau sunt înclinat să-i acuz pe alţii ; însă, deşi aveam această înclinaţie, foarte adesea eram prins de un alt gând, mult prea grav pentru mine : "Oare nu eu sunt adevăratul vinovat şi nu ei?". Şi cât de adesea mă învinuiam pe mine pe degeaba! Ca să nu caut răspuns la asemenea întrebari, preferam singurătatea. La drept vorbind, nici n-am aflat ceva demn de interes în societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi m-am straduit ; în orice caz, cei de o vârstă cu mine, toţi colegii mei, toţi pâna la unul, erau mai prejos în ce priveşte gândirea - nu-mi vine în minte nici o excepţie. Dar sunt morocanos, mă ascund mereu. Foarte des vreau să parasesc societatea. Aş putea face un bine oamenilor, dar nu văd nici un motiv ca să le fac acest bine. Şi oamenii ce nu sunt deloc atat de minunati, încât să ai grija lor. De ce nu se poartă ei direct şi sincer şi de ce, neapărat, eu trebuie să fiu primul care să-i abordez?

Dacă vreți să vă căsătoriți, e alegerea voastră, dar așa ceva n-are cum să dureze mult. Poate vreo patru-cinci ani.” Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat tatăl ei la plecare în ziua aceea (iar eu n-am răspuns nimic). Cuvintele lui mi-au rămas în urechi însoțite de un ecou neplăcut și au ajuns să fie ca un blestem. Părinții ei nu m-au acceptat nici până în ultima clipă, dar noi ne-am făcut actele de căsătorie și am devenit oficial soț și soție. Cu părinții mei nu mai țineam legătura. Nu am făcut nuntă. Niște prieteni au închiriat o sală și au dat o mică petrecere în cinstea noastră (iar principalul organizator a fost, evident, mereu atentul Masahiko Amada). Și totuși noi am fost fericiți. Cel puțin în primii ani am fost sigur fericiți. Vreme de patru sau cinci ani, între noi nu a exista vreo problemă. Dar până la urmă căsnicia noastră a virat încet în altă direcție, ca o mare navă de pasageri care își schimbă cursul în mijlocul oceanului. Iar motivul încă nu-l pricep. Nu pot să identific nici punctul de cotitură. Probabil că ce-și dorea ea de la căsnicie era oarecum diferit de ce-mi doream eu, iar discrepanța aceea a căpătat tot mai multă amploare de-a lungul anilor, până când m-am trezit că ea se vedea pe ascuns cu un alt bărbat. Până la urmă căsnicia noastră nu a durat decât șase ani. Ce triumfător o fi râs tatăl ei, ”n-am zis eu?”, când a aflat de căsnicia noastră eșuată (deși durase cu un an sau doi mai mult decât se aștepta)!

Sa incerci sa multumesti o persoana imprevizbila, indisponibila emotional, careia nu ii pasa de tine, care nu e blanda - sa incerci sa o faci fericita, sa-i castigi iubirea - asta nu-i o poveste veche, Theo? O poveste cunoscuta? Stiu cat de trist esti. Insa vreau sa te gandesti ca se poate sa fi simtit aceasta tristete cu mult timp inainte sa o intalnesti pe Kathy. E o tristete pe care o duci cu tine de multi ani. Stii, Theo, unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu sa le recunoastem e faptul ca nu am iubiti atunci cand aveam cea nai mare nevoie. E un sentiment ingrozitor durerea de a nu fi iubit. Avea dreptate, desigur. Bajbaisem dupa cuvintele care sa exprime acel sentiment intunecat de tradare din mine, cumplita durere vida, si cand am auzit-o pe Ruth rostind “ durerea de a nu fi iubit “, mi-am dat seama ca s-a extins in intreaga mea constiinta si este, in acealsi timp povestea trecutului, prezentului si viitorului meu. Nu era vorba doar despre Kathy : era vorba despre tata si sentimentul de abandon din copilarie; jalea pentru tot ce n-am avut si, in dancul inimii, inca mai credeam ca n-o sa am niciodata. Si Ruth spunea ca de aceea am ales-o pe Kathy. Ce mod mai bun de a dovedi ca tata avea dreptate - ca nu-s bun de nimic si nu merit sa fiu iubit - decat gasindu-mi pe cineva care nu ma va iubi niciodata? -Asadar toate astea erau inevitabile ? Asta spui- ca m-am pus singur in aceasta postura? Ca la dracu e fara speranta? -Nu-i fara speranta. Nu mai esti un baietel la cheremul tatalui sauu. Acum esti un adult si ai de ales. Sa folosesti asta ca alta confirmare ca nu esti bun de nimic - sau s-o rupi cu trecutul. Sa te eliberezi de repetarea la nesfarsit a formulei.

À celle qui s'en va Tu crois que ce fut un amour vrai… Moi je crois que ce fut une brève folie… Mais ce qu'au juste ce fut, Ce que nous voulions que ce fût, Nous ne le saurons peut-être jamais… Ce fut un rêve vécu au rivage d'une mer, Un chant triste amené d'autres terres Par de blancs oiseaux voyageurs, Sur l'azur insurgé d'autres mers au loin, Un chant triste amené par les marins Arrivés de Boston Norfolk Et New York, Un chant triste que souvent chantent les pêcheurs Quand ils prennent le large et ne reviennent plus. Et se fut le refrain de triolets qu'un poète Jadis imagina en les pays du Nord Sur les bords de quelque blanc fjord, Mendiant l'amour des blondes coquettes... Ce fut un rêve Un vers Une mélodie Que nous n'avons chantée peut-être jamais... ...................... Tu crois que ce fut un amour vrai ? Moi je crois que ce fut une brève folie ! * Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom şti-o poate niciodată... A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare. Un cântec trist, adus din alte ţări De nişte pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete... A fost un vis, Un vers, O melodie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... ...................... Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie! [Celei care pleacă, traduction en français d’Aurel George Boeșteanu]

1. ‘’Astfel, esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme, ci lumina.’’ 2. ‘’Cel ce iubeste doar aproprierea dragostei, nu va cunoaste niciodata intalnirea cu ea.’’ 3. ‘’Caci am aflat ca omul este asemenea unei citadele. Rastoarna zidurile pentru a-si gasi libertatea, dar nu mai e decat fortareata nimicita, deschisa inspre stele. Atunci incepe spaima de a nu mai fi.’’ 4. ‘’Si am inteles ca au nevoie de liniste. Caci numai in liniste adevarul fiecaruia se leaga si prinde radacini. Caci ceea ce e important, inainte de toate,…, este timpul.’’ 5. ‘’ …limbajul nu contine nimic care sa fie vrednic de interes. Invata sa asculti nu zarva cuvintelor, nici rationamentele ce le permit sa se insele. Invata sa privesti mai departe.’’ ‘’Iata pentru ce am dispretuit dintotdeauna, ca fiind zadarnica, zarva cuvintelor. Si nu m-am increzut in artificiile limbajului. ‘’ 6. ‘’ Caci abilitatea nu este decat un cuvant gol. In creatie nu exista ocoluri. Creezi ceea ce faci si nimic mai mult. Iar daca pretinzi ca urmarind un scop, te indrepti spre un altul, deosebit de primul, doar cel pe care cuvintele il inseala te va crede abil.’’ 7. ‘’Caci fiecare iubeste in felul sau aceeasi imagine. Doar un limbaj insuficient ii opune pe oameni unii altora, caci dorintele lor nu difera. N-am intalnit niciodata pe cel care sa doreasca dezordinea sau josnicia sau ruina. Imaginea care-i framanta si pe care ar vrea s-o intemeieze se aseamana de la un capat la celalat al universului, dar caile de atingere a ei difera.’’ 8. ‘’ Desigur, cu cat munca pe care o consumi in numele dragostei este mai grea, cu atat mai mult te exalta. Cu cat dai mai mult, cu atat cresti mai mult. Dar trebuie sa existe cineva care sa primeasca. A pierde nu inseamna niciodata a darui.’’ 9. ‘’ Caci, o data mai mult, am aflat ca logica ucide viata. Si ca nu contine nimic prin ea insasi… Dar facatorii de formule s-au inselat asupra omului. Au confundat formula, care este umbra plata a cedrului, cu cedrul, din volumul, greutatea si culoarea lui, cu incarcatura sa de pasari si frunzisul sau, care nu s-ar putea exprima si cuprinde in cuvinte firave…Caci aceia confunda formula care desemneaza, cu obiectul desemnat. Si cum ar putea suporta ceea ce nu se poate formula, sau nu s-a implinit inca, sau intra in contradictie cu un alt adevar? Cum sa stie ca, intr-un limbaj care formuleaza dar nu cuprinde, doua adevaruri se pot opune?’’ 10. ‘’ Dar daca nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Si te inalt in lumina. Si tacerea ta inchide in ea campiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau tine. Si inventez imnuri pentru a-ti celebra imperiul…Nu esti decat o treapta in drumul meu spre eternitate.’’ 11. ‘’ Dar cei pe care ii numesc liberi si hotarand numai pentru ei insisi, inexorabil singuri, aceia nu sunt condusi, plutesc fara vant in panze, iar rezistenta lor nu este decat capriciu incoerent. Cei pe care ii urasc, sunt, mai ales, cei care nu exista cu adevarat. Rasa de caini ce se cred liberi, fiind liberi de a-si schimba opiniile, de a nega (cum ar putea sti ca neaga, de vreme ce ei insisi sunt judecatori?), liberi de a trisa, de a renega si de a se vinde , si pe care ii fac sa-si schimbe parerile doar aratandu-le troaca atunci cand le e foame.’’ 12. ‘’Caci dragostea nu-ti e data ca un cadou al acestui obraz, la fel cum linistea si calmul nu sunt produs al privelistii, ci al ascensiunii reusite, al muntelui dominat, al instalarii tale in cer. La fel- dragostea. Iluzia este ca o intalnesti, cand de fapt se invata.Si se inseala cel care rataceste prin viata, pentru a fi cucerit, cunoscand prin scurte fioruri , gustul tumultului inimii si visand sa intalneasca marea febra ce il va incinge pentru totdeauna, desi ea nu este decat o desarta victorie a inimii sale. De asemenea, nu te odihnesti in dragoste, daca ea nu se transforma din zi in zi, ca in maternitate.

Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am descoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-i pedepsi, într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi să-i văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul e negru, iubite prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, dacă ar exista fie şi numai o şansă de a te bucura de spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să creadă, uimindu-i. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează fiecare om, la propria-ţi înmormântare. Ca să nu mai fii îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu. Şi oare nu-i mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să suferim mai mult. "O să mi-o plăteşti!" îi spunea o fată tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-i auzi vorbind despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. Parcă-i aud: "S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să..." Ah! dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor nu le dă însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate sau vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.

Oare ce-a fost pe lume până-acuma păcatul cel mai mare? Oare n-a fost cuvântul celui ce zicea: „Vai celor care râd aici!” Chiar nu găsise el pe lume nici un motiv să râdă? Înseamnă că nu căutase bine. Chiar şi-un copil ar fi găsit destule motive. Acela nu iubea-ndeajuns: altfel ne-ar fi iubit chiar şi pe noi, cei care râdem! El însă ne-a batjocorit şi ne-a urât, şi ne-a promis doar lacrimi şi scrâşnirea dinţilor. Se cade oare să blestemi ce nu iubeşti? — Nu mi se pare de bun gust aceasta. El însă a făcut aşa, neînduplecatul. El se trăgea din gloată. El însuşi nu iubea-ndeajuns – altfel nu s-ar fi mâniat că nu este iubit îndeajuns. Iubirea mea nu-i flămândă de iubire: ea vrea mai mult. Feriţi-vă de toţi aceşti neînduplecaţi! Ei sunt o biată spiţă cam bolnavă, spiţă de gloată, care se uită doar chiorâş la viaţă, care privesc cu ciudă-acest pământ. Feriţi-vă de toţi aceşti intransigenţi! Ei calcă greu, au inimi apăsate – ei nu ştiu să danseze. Cum să le fie uşor lor pământul? Tot ce e bun şi-atinge ţelul încovoiat. Îşi încovoaie ca pisicile spinarea, începe-a toarce văzându-şi fericirea apropiată – tot ce e bun ştie să râdă. Pasul arată dacă mergi sau nu pe drumul tău: uitaţi-vă la mine cum păşesc! Dar cine se apropie de ţel dansează. Într-adevăr, eu nu sunt ca un stâlp, nu stau acolo ţeapăn, încremenit şi tâmp ca o coloană; îmi place să merg repede. Şi chiar dacă pe lume mai sunt şi smârcuri şi tristeţe groasă, cel care are glezna sprintenă aleargă peste mâluri şi dansează ca pe gheaţa netedă. Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Dar nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Coroana celor care râd, această cunună din crengi de trandafir, eu însumi m-am încoronat cu ea, eu însumi am decis că râsul meu e sfânt. Căci n-am găsit pe nimeni altul destul de tare pentru-aceasta. Eu, Zarathustra, dansatorul! Eu, Zarathustra cel uşor! cel care dă din aripi, gata pentru zbor, în rând cu toate păsările, mereu dispus şi ager, ferice în uşurătatea sa. Profetul Zarathustra, profetul care râde, nicicând intransigent şi nici nerăbdător, cel ce iubeşte săriturile: eu însumi m-am încoronat! Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Şi nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Există chiar şi-n fericire brute greoaie, există glezne-mpiedicate din născare. Acestea ostenesc bizar, asemeni elefantului care-ar cerca să se aşeze-n creştet. Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să şchiopătezi. Deci învăţaţi înţelepciunea mea: chiar lucrul cel mai rău are două părţi bune — chiar lucrul cel mai rău are picioare bune de dansat; deci învăţaţi voi înşivă, oameni superiori, cum să vă ţineţi pe picioare! Daţi la o parte văicăreala şi toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma aceşti bufoni ai gloatei! însă prezentul aparţine gloatei. Faceţi ca vântul care se năpusteşte din peşterile muntelui: la propriul său fluier vrea să danseze, să crească-n freamăt mările şi să-i urmeze paşii-n salturi mari. Cel care dă aripi asinilor, cel care mulge chiar leoaicele – lăudat să fie spiritul dezlănţuit, care ca uraganul mătură orice prezent şi orice gloate. — duşmanul ciulinilor şi-al celor care taie firu-n patru şi-al tuturor frunzarelor şi buruienilor îngălbenite: lăudat să fie acest aprig uragan plăcut şi liber, care dansează peste smârcuri şi amărăciuni ca peste pajişti.

Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sînt specialişti în arta de a exista. Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.

Romanul adolescentului miop 1.‘’ Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. (…) Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma.’’ 2.‘’Tot ceea ce ne inconjoara nu e decat materialul inform pe care noi il culegem, il cernem si il valorificam. Nu suntem nici pedanti si nici nu afectam un intelectualism exagerat . Dar locurile si oamenii sunt prea ispititori. Creierul, obisnuit sa se intrebe, ne daruieste mecanic raspunsuri, care se cer justificate.’’ 3.‘’O data cu prietenii, se rup si fasii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una cate una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre oameni… Si atatea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atatea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi insusesc altele…(…) Sunt ispitit sa ma intristez. Atatia ani si atatea indurari, alaturi de atatea nadejdi… . Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai intalni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adancuri, si sa ma privesc in oglinda fara sa ma recunosc? Nu stiu nimic, si inima mi se strange de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptand s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma tarau lanturi meschine.(…)Si apoi ma intreb, trist, daca eu stiu pentru ce vietuiesc. Nu stiu. …Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...Recitesc caietele de amintiri. Cat de departe mi se par vremurile…Si prietenii mei, ‘’personagiile’’, atat de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vessel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?’’ 4.‘’-Crestinul e optimist si senin. -Cu cat te vei apropia de solutia crestina, cu atat vei fi mai senin…Dar d-ta nu esti decat un simplu pagan torturat de neputinta convertirii. Mi-e mila de suferinta d-tale. Raspandesti atata paganism exasperat de propriile lui elanuri, incat sunt ispitit acum, daca m-ai intreba: ‘’Crezi in har?’’…sa raspund :’’Nu! Iti marturisesc, ma indoiesc de har nu pentru ca am discutat cu d-ta, ci pentru ca am stat in tovarasia d-tale. Esti demoniac.’’ 5.‘’Au fost nopti cand tulburarea ma umilea pana la plans. Criza crestea, crestea in singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizand intr-un pustiu. Sufletul imi era coplesit de marasm, de disperare muta, de slabiciuni.’’ 6.‘’Degetele raschirate in par au smuls. Am reinceput sa plang de furie. Ma revedeam in adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu slabiciunile. N-am facut un pas mai inainte , daca sunt melancolic. Imi strigam: ‘’Ajunge! Ajunge! Am sa innebunesc!’’. Plangeam. ‘’Plansul e stupid si enervant. Nu ma duce la o solutie’’. Imi opream lacrimile, imi racoream ochii. ‘’N-am facut nicio fapta eroica, daca nu mai plang’’. Imi odihneam privirile in toamna. Ma linisteam. Eram trist, trist, disperat. ‘’Totul trece, totul trece…’’…’’ 7.‘’Hotararile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfarsit. Imi spun mereu: totul trece…Dar incurajarea mi se pare neghioaba. M-am intrebat cum am putut-o folosi atat timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decat mine? ‘’ 8.‘’Dar de ce am scris eu asta-noapte despre ispite? Am uitat hotararea: dragostea nu trebuie alungata, ci stapanita. Eu nu pot s-o stapanesc, de aceea ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mangaie, ca o gheara straina. Mi-e draga, mi-e draga…Stiu eu ce am ? Nu inteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adancesc si s-o stapanesc.

Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții.

And it occurred to me then how it took hours, sometimes day, for the surface of a river to freeze over-to hold in its skin the perfect and crystalline world-and how that world could be shattered by a small stone dropped like a single syllable.

-honor won in youth grows with age.

Ono što se zna o nekome sprečava da ga upoznamo. Ono što o njemu kažemo, u uverenju da znamo šta govorimo, otežava nam da ga vidimo.

Dacă n-am ști să uităm, n-am mai putea trăi.

- Vrijeme se kreće i u krugovima, baš kao i pravocrtno. Planeti rotiraju, shvaćate? Jedan krug, jedan ophod oko Sunca je godina dana, zar ne? Kada napravi dva kruga, onda su to dvije godine i tako dalje, moglo bi se tako brojiti u nedogled... neki promatrač bi to mogao. Zapravo je to sistem po kojem računamo vrijeme, to je ono što nam stvara sat, onu uru s koje ga očitavamo. Ali unutar tog sustava, tog kruga, gdje je vrijeme? Gdje je početak ili kraj? Beskonačno ponavljanje je atemporalni proces. Da bi ga se vidjelo kao temporalni, mora se uspoređivati, mora se odnositi na neki drugi ciklički ili neciklički proces. E pa znate, to je jako čudno i jako zanimljivo. Vi znate i da atomi rotiraju. Stabilni spojevi su sastavljeni od članova koji imaju stabilno periodično gibanje u odnosu na druge. Zapravo to sićušno kružno kretanje atoma je ono što materiji daje dovoljnu postojanost da evolucija bude moguća. Te male bezvremenosti zbrojene zajedno tvore vrijeme. A onda, na velikoj skali, i kozmos: poznato vam je da smatramo kako je cijeli svemir ciklički proces, osciliranje ekspanzija i kontrakcija, bez ikakvog prije ili poslije. Samo unutar svakog od velikih krugova u kojima mi živimo, samo tamo postoji linearno vrijeme, evolucija, promjene. Dakle, vrijeme ima dvije dimenzije. Postoji strijela, rijeka tekućica bez koje nema promjene ni napretka. I postoji krug ili ciklus, bez kojeg bi bio kaos, beznačajno nizanje trenutaka, svijet bez ure ili godišnjih doba ili očekivanja.

Dar e la fel de adevărat, în caz c-ar fi o mângâiere, că, dacă înainte de fiecare gest, am încerca să-i prevedem toate consecinţele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuşi să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim. Rezultatele bune şi rele ale faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform şi de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârşit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare,

Mărimea biruinţei de sine nu are importanţă. Poate a fost că n-am mai fumat ţigara de dimineaţă, sau poate ceva în aparenţă atât de neînsemnat ca a nu mai întoarce capul sau a nu mai încrucişa privirea. Nu ceea ce se vede în afară este hotărâtor. Cele mici pot fi mari iar cele mari pot fi mici. Dar fiţi pregătiţi întotdeauna pentru pasul următor din luptă: trebuie să veghem necontenit căci răgaz de odihnă nu ni se dă. Iarăşi şi iarăşi: taci! Nimeni să nu observe ce ţi se întâmplă. Lucrezi pentru Cel Nevăzut, deci lucrarea ta să rămână nevăzută. Sfinţii ne spun că dacă laşi firimituri în jur, vin păsările diavolului şi le ciugulesc. Grijeşte de mulţumirea de sine: o singură bucăţică poate nărui roada multor ani de muncă. De aceea sfătuiesc Părinţii: lucrează cu discernământ. Din două rele alege-l pe cel mai mic. De eşti singur în încăpere, alege bucata cea mai proastă, dar de te vede cineva alege calea de mijloc care trezeşte cea mai puţină luare aminte. Ţine-te ascuns şi cât mai nebăgat în seamă cu putinţă; aceasta să-ţi fie o regulă în toate împrejurările. Nu vorbi despre tine însuţi cum ai dormit, ce ai visat şi ce ţi s-a întâmplat, nu-ţi da cu părerea neîntrebat, nu vorbi despre nevoile şi afacerile tale. Toată această sporovăială hrăneşte preocuparea de sine.

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească dacă nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Trebuie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-l cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te îngriji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de "bătrâni" şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugăciunea neîncetată. În viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufletească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată puterea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" [Mt 5,44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapărată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, altfel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un "bătrân" a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

dar uite, ce spuneti: cum sa deosebim aceste persoane neobisnuite de cele obisnuite? au oare de la nastere un semn distinctiv? spun in sensul ca ar trebui sa fie o mai mare exactitate, o mai mare diferentiere exterioara; va rog sa-mi iertati nelinistea fireasca a unui om mai practic si bine intentionat, dar n-am putea oare sa le dam niste haine anume, de exemplu, sa poarte un fel de insemne acolo, nu?... Pentru ca, va rog sa fiti de acord, daca se va intampla o incurcatura si unul dintr-o categorie isi va imagina ca face parte din cealalta si va incepe sa "indeparteze toate obstacolele"....

Veš, življenje je zelo lepo. Zdi se mi, da je kot neskončen hodnik z nešteto vrati priložnosti. Ko se nam ena vrata zaprejo, se nam druga odprejo. Le videti jih moramo in biti odprti za nove stvari. V tem je čar.

Khi nhắc đến thị trường tiền điện tử Việt Nam, chắc hẳn các bạn sẽ nghe nhắc đến sàn giao dịch Remitano. Đây là một trong những sàn giao dịch uy tín tại Việt Nam. Tìm hiểu ngay chi tiết sàn này cùng Share301 #remitano #share301

Am refuzat sinuciderea din doua motive. Primul? Imi iubesc si imi respect mama. Ea mi-a facut cel mai frumos cadou posibil: viata. In ciuda anilor grei in care s-a straduit cum a putut sa ne creasca si sa ne tine langa ea cu gelozie, stiu ca, in felul ei, m-a iubit mereu. [...] Al doilea? N-am vrut sa le dau gardienilor satisfactia de a elibera celula inainte de termen. Daca erai doar un pic slab de inger, puteai ceda psihic. Totul era construit incat sa te impinga spre un colt, spre ultima limita.

dragostea neîmpărtășită a unicei odrasle roade la fel ca arsura lentă a acidului. N-am nimic împotriva visurilor lui atât timp cât pot fi realizate. ― Dar dacă pot fi realizate, atunci nu mai sunt visuri! ― Și de aceea sunt o pierdere de vreme! am spus eu. Atunci când le spui oamenilor că pot face orice-și doresc, problema este că transmiți un mesaj care nu corespunde cu realitatea. Altfel, toată lumea ar fi alcătuită doar din balerini și staruri pop. Chiar și așa e valabil ceea ce spun. Nu e adevărat că poți realiza orice dacă îți place suficient de mult ce faci, pur și simplu nu e adevărat! Viața are limitele ei, și cu cât acceptă asta mai repede, cu atât mai bine îi va fi! Dar n-ai vrut să fii doctor? ― M-am gândit la asta, dar nu eram prea sigur dacă o să știu să mă port cu un pacient, iar marele avantaj al biochimiei față de medicină, zicea tata, e că nimeni nu-ți cere vreodată să te uiți în fundul lui.

Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătuşată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut aşa, chinuit de o dorinţă; se trudea să facă un semn cu mîinile-i răcite şi iar începea să ceară jalnic, cu glasul răguşit şi surd... Dar vorbele lui nu erau altceva decît un şir de bîiguieli fără nici un înţeles, şi iar nu pricepeam nimic. Rînd pe rînd, îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. în cele din urmă, am înţeles ce voia: mă ruga să ridic storul de la fereastră şi să deschid obloanele. Voia — pesemne — să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă şi mohorîtă ca şi viaţa nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare! Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră şi se prelingea pe geam în şiroaie reci şi murdare. O zi cenuşie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din faţa icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristeţe şi clătină din cap. Peste o clipă îşi dădu sufletul. Anna Feodorovna a luat asupră-şi grijile înmormîntării. I-a cumpărat lui Pokrovski coşciugul cel mai de rînd şi a tocmit un cărăuş ca să-l ducă. Dar ca să nu rămînă cumva păgubită de cheltuieîde pe care le făcea, a pus mîna pe toate cărţile şi pe toate lucrurile răposatului. Bătrînul a făcut gură, s-a certat cu ea şi la urmă i-a smuls un teanc de cărţi, pe care le-a vîrît în buzunare, în pălărie, pe unde a putut, şi nu s-a despărţit de ele în toate cele trei zile dinaintea înmormîntării, şi chiar şi atunci cînd a trebuit să se ducă la biserică; în tot acest timp, s-a purtat ca un ieşit din minţi, învîrtindu-se mereu, cu o grijă duioasă, pe lîngă sicriu: ba îndrepta cununiţa cu rugăciunea de dezlegare a mortului, ba aprindea cîte o luminare sau schimba alta. Se vedea cît de colo că nu-şi poate opri gîndul asupra niciunui lucru. Nici măicuţa şi nici Anna Feodorovna n-au fost în biserică la prohod. Măicuţa era bolnavă, iar Anna Feodorovna se pregătise să meargă, dar în ultima clipă s-a certat cu bătrînul Pokrovski şi a rămas acasă. Nu ne-am dus decît bătrînul şi cu mine. In timpul slujbei, m-a cuprins dintr-odată o teamă ciudată, un fel de presimţire a viitorului. Abia de am putut rămîne pînă la urmă în biserică, în sfîrşit, coşciugul a fost închis, bătut în cuie, apoi l-au pus în căruţă şi l-au dus. L-am petrecut numai pînă la capătul străzii. Căruţaşul a pornit-o la trap. Bătrînul s-a luat în fugă după el, plîngînd cu hohote. Plînsul lui tremura şi se frîngea din pricina alergăturii. Sărmanul şi-a pierdut şi pălăria, dar nu s-a oprit ca să şi-o ridice. Ploaia îi uda capul, se stîrnise vîntul, măzărichea rece îi biciuia şi-i înţepa obrazul. Dar bătrînul părea să nu simtă nimic şi alerga cînd de o parte, cînd de alta a căruţei, plîngînd într-una. Poalele hainei lui vechi fîlfîiau în bătaia vîntului ca nişte aripi. Din toate buzunarele îi ieşeau colţuri de cărţi. In mîini avea iarăşi o carte mare, pe care o strîngea cu putere. Trecătorii se descopereau şi-şi făceau cruce. Unii se opreau în loc şi priveau cu uimire la sărmanul bătrîn. Cărţile îi cădeau mereu din buzunare, în noroi. Oamenii îl opreau şi-i arătau cartea pierdută; el o ridica şi pornea iarăşi în fugă pe urma sicriului. La colţul străzii i s-a alăturat o bătrînă cerşetoare, care voia şi dînsa să petreacă mortul... Apoi căruţa a cotit şi n-am mai văzut nimic.

- Numai că eu privesc altfel lucrurile. Nu sunt o persoană excepțională, dar cred că cele prin care am trecut m-au cam rupt de toată lumea. - Tu ai fost întotdeauna altfel, de la începutul începuturilor, și nu te-ai rupt după aceea de ceilalți oameni, întotdeauna ai fost rupt de ei. - Mă flatezi. - Nu-i vorba de flatare. Nu-i niciun merit și nicio calitate. Eu n-am niciun fel de merite sau calități, și totuși sunt și eu ruptă de ceilalți și însingurată, și asta e în viața mea cel mai important. Lucrurile astea le hotărăște cineva peste capul nostru - așază pe tabla de șah lupii aparte, și oile laolaltă, grămadă. Cu singura deosebire că aici oile îi mănâncă pe lupi, și nu invers.

Am citit o droaie de cărți, foarte multe, poate prea multe, și totuși pot să spun că n-am citit nimic. Țin minte o infinitate de nume și de titluri, mi-e capul ca o magazie de însemnări, dar cărțile pe care le cunosc într-adevăr bine pe dinăuntru și pe dinafară, în litera și spiritul lor, prin lecturi repetate și meditând asupra lor, sunt extrem de puține, și mi-e rușine de asta; cu toate că nu sunt singurul în această situație nenorocită care-și pierde timpul scriind pe nisip cuvinte pe care le va împrăștia vântul.

Eu care am citit CRITICA RAȚIUNII PURE la 60 de wați, pe Beatrixgasse, pe Locke, Leibniz și Hume, eu care, la lumina slabă a lămpilor din bezna Bibliotecii Naționale, am devorat toate conceptele din toate timpurile, de la presocratici până la FIINȚA ȘI NEANTUL, care i-am citit pe Kafka, pe Rimbaud și pe Blake la 25 de wați, într-un hotel din Paris, pe Freud, pe Adler și pe Jung la 360 de wați, pe o stradă părăsită din Berlin, acompaniată în surdină de răsucirile amețitoare ale studiilor lui Chopin, eu care am studiat pe o plajă genoveză un discurs înflăcărat despre expropierea bunurilor intelectuale, scris pe o hârtie pătată de sare și îndoită de soare, care am citit la Klagenfurt LA COMEDIE HUMAINE în trei săptămâni, în pofida febrei și a slăbiciunii provocate de antibiotice, la München pe Proust până în zori, până când meseriașii au căzut cu acoperiș cu tot în camera mea de la mansardă, pe moraliștii francezi și pe logiștii vienezi, cu ciorapii lăsați, eu care am citit totul fumând treizeci de țigări pe zi, de la DE RERUM NATURA până la LE CULTE DE LA RAISON, care am practicat istoria și filozofia, medicina și psihologia, care am lucrat în ospiciul Steinhof la anamnezele schizofrenicilor și ale maniaco-depresivilor, eu care mi-am luat în Auditorium Maximum, la numai șase grade peste zero și la 38 de grade la umbră, notițe despre De mundo, De mente, De motu, eu care i-am citit pe Marx și pe Engels după ce m-am spălat pe cap și beată moartă pe V. I. Lenin, eu care am citit în derută și în dorința de a evada, jurnal după jurnal, încă de mică, în fața sobei, la foc, ziare, reviste, și cărți de buzunar peste tot, în toate gările, trenurile, în tramvaie, autobuze, avioane, eu care am citit totul despre toate, în patru limbi, fortiter, fortiter, înțelegând tot ce se poate citi, și eliberată pentru o oră de tot ce am citit, mă întind lângă Ivan și îi spun: O să scriu această carte, care încă nu există, pentru tine, dacă vrei cu adevărat. Dar trebuie să vrei cu adevărat, să mi-o ceri, iar eu n-am sa-ți cer niciodată s-o citești. Ivan spune: Să sperăm că o să fie o carte cu final fericit. Să sperăm.

Ljudi koji je ne čitaju, pa čak i neki od onih koji je pišu, vole da podrazumevaju ili da se pretvaraju kako zamisli upotrebljene u naučnoj fantastici potiču sve iz podrobnog poznavanja nebeske mehanike i kvantne teorije, i da su, zato, razumljive samo onim čitaocima koji rade za NASA i znaju da programiraju svoj video-rikorder da sam snimi nešto kad oni nisu kod kuće. Ovo uobraženje omogućuje piscima da se osećaju nadmoćno, ali 'nečitaocima' pruža izgovor. Ja ovo naprosto ne razumem, cvile oni, i nalaze utočište u dubokim, udobnim, anaerobnim pećinama tehnofobije. Ne vredi njima govoriti da je i među piscima naučne fantastike vrlo mali broj onih koji razumeju 'to'. I mi, u najvećem broju slučajeva, nađemo na video-kaseti epizodu serije 'Volim Lusi' i polovinu nekog rvačkog meča, kad smo hteli da nam rikodrer snimi 'Remek-dela pozorišta'. Većina naučnih zamisli u naučnoj fantastici potpuno je dostupna i prihvatljiva svakome ko je uspeo da položi šesti razred osnovne škole; osim toga, niko vas neće ispitati kad završite knjigu. To 'nešto', zvano naučna fantastika, ipak nije prerušeni priručnik za inženjerstvo. Niti zbirka pronalazaka nekog matematičkog Sotone - 'problem-priča'. Sastoji se od običnih, prosto-naprosto, priča. To je književnost, ona obrađuje izvesne teme zato što u njima nalazi nešto zanimljivo, neku lepotu, ili vezu sa ljudskim stanjem na ovom svetu. Čak i u trapavom i netačnom nazivu 'naučna fantastika', reč 'naučna' je pridev, dakle ona je modifikator, što znači: u službi je imenice 'fantastika'.........

În speranța unui viitor mai bun, m-am înscris la un curs de germană. A patra oară. Sunt la nivelul A2.2, care înseamnă elementar. Săptămâna asta, doamna profesoară a început să ne predea declinarea grupului nominal, ne-a umplut de foi cu tabele și pe mine de angoase existențiale. Văd cuvinte în fața ochilor de sute de ori și tot nu știu ce înseamnă, iar terminațiile pe cazuri, genuri și numere îmi vâjâie în cap ca biletele la loto când pornește instalația să le amestece. Mă simt tot mai puțin inteligentă, mi se cojește inteligența de pe creier ca vopseaua de pe un lemn vechi. Limba germană la treizeci de ani mă face să mă simt consumată. Otilia mă asigură că mai e speranță, mai am încă timp să emigrez, s-o iau de la capăt. Oare asta e soluția? Mă gândesc după ce trec de B2. Grupa e plină de studente la Medicină. Vreo două dintre ele zbârnăie. Când avem de alcătuit propoziții, ele fac fraze complexe, când avem de compus mesaje, ele fac scrisori. Am și astăzi curs, de la șase, și n-am apucat să-mi fac tema. Avem de completat cuvinte în mici dialoguri, sub imagini cu omuleți la restaurant. Omuleții comandă diverse mâncăruri, au păreri, cer nota, își iau rămas-bun. Omuleți în creion.

subiect, ceea ce de fapt conduce la suprimarea principiului noncon­ tradicţiei. " La modul general - spune Aristotel --'- cei care contestă pr inc ipiul noncontradicţiei suprimă Fiinţa. Căci este necesar ca ei să pretindă că toate cele sunt contexte, sau relaţii contextuale, şi că nu există ceva ce omul s au anima lul sunt intrinsec." Trebuie s ă spunem totuşi că legătura dintre relativismul epistemologie ş i negarea principiului noncontradicţiei nu este chi a r atât d e necesară log i c pe cât i s e părea l u i Aristotel : ma i înt â i afirmaţia lui Protagoras poa t e fi înţeleasă nu numai i n d i ­ vidua l - subi ectiv ( o r i c e o m e măsura tuturor lucrurilor), ci ş i specific-kantian ( omu l în general dă măsura lucrurilor). Ap o i p r i n c i p i u l noncontradicţiei nu p e rmi t e să se facă afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect şi sub acelaşi rapo rt ; or, a afirma, de pi ldă , că toate propoziţiile sunt adevărate poate însemna, eventual, că "toate propoziţiile sunt adevărate doar sub un anume aspect, diferit însă de la caz la caz, ceea nu contra­ zice neapărat pr inc ipiul noncontradicţiei. Totuşi este de netăgăduit că, filozofic vorbind, există o legă­ tură între relativismul ontologic ş i cel epistemologie, pe de -o parte, şi sofistică, pe de a l t ă parte, şi că Aristotel nu greşea foarte mult asociindu-le. Aşadar, să admitem că, dacă se suprimă Fiinţa, în final, s e suprimă principiul noncontradicţiei. Rămâne atunci de arătat doar că principiul noncontradicţiei nu poate fi suprimat, p e ntru a arăta că suprimarea Fiinţei este inacceptabi l ă . O bună pa r t e a Că r ţ i i Gamma e s t e dedi c a t ă tocma i acestei chestiuni : să se arate că principiul noncontradicţiei nu poate fi suprimat. Fi reşte, în sine, principiul noncontradicţiei, fiind o axiomă, nu poate f i demonstrat, iar cei care încearcă s-o facă se înşală - explică Aristotel. Dar se poate foarte b i n e arăta, în s ch i m b , că negarea lui este impos i b i l ă pentru o persoană care vrea s ă gândească coerent şi să comunice limpede gândul s ău. Es t e ceea ce s-a numit metoda " r e sping e r i i " (refutatio ) . Într-adevăr, spune Aristotel, dacă am putea face afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect ş i în acelaşi moment, n-am mai pu tea nici gândi, nici comunica nimic determinat; astfel încât nimic, nici măcar această teză - anume că principiul

Viaţă, moarte, gândi, învăluită de nor de spaimă, fiindcă nu era capabilă să facă faţă micilor situaţii imediate care ar fi putut cere o hotărâre precisă, acţiune, o stabilizare oricât de temporară. Însăşi plutirea aceea în vag o îngrozea, pentru că viaţa şi moartea, înţelese aşa cum se cuvenea, erau cuvinte ameninţătoare, înfiorătoare şi ea n-avea să le înţeleagă niciodată. Viaţa, aşa cum fusese dăscălită în tinereţea ei, era menită să fie plăcută, generoasă, simplă. Viitorul înfăţişa un spaţiu clar de albastru pur, argintiu, aidoma cerului boltit deasupra Parisului, pe vreme frumoasă, cu nouri jucăuşi, fulgoşi, fugărindu-se şi făcând tumbe în straturile de jos ale văzduhului. Totul curat şi proaspăt, ca şi hârtia albastră satinată în care toate lucrurile albe din copilăria ei fuseseră împăturite, pentru a fi păstrate albe, pentru a le-nnălbi şi mai mult ca să le dea o imaculare de un albastru glacial. Urma să fie veşnic veselă şi liberă, mai târziu, când va scăpa de guvernante şi va termina cu şcoala, şi totdeauna urma să aibă parte de iubire - totdeauna iubire. - Ei, ei, îşi spuse trăgându-şi capul înăuntru, de fapt viaţa a fost absolut dezagreabilă, dacă nu chiar sordidă în unele porţiuni. Dacă mi-ar spune cineva că sunt o doamnă vagabondă, sper că n-am să mă simt jignită. Deseori mi s-au întamplat lucruri scârboase şi fiecare în parte s-a produs din vina mea. Eu le-am ieşit în cale, neştiind măcar că se aflau acolo, la început. Iar mai târziu când am ştiut, totdeauna mă gândeam: dar asta nu e ceva real, bineînţeles. Asta nu e Viaţă, fireşte. Este doar un accident, cum ar fi când te calcă un camion, ori eşti prins într-o casă incendiată, ori atacată şi jefuită, sau poate chiar asasinată - nu este soarta comună a unor persoane de categoria mea. Am fost oare cândva măritată cu un bărbat atât de gelos încât mă bătea până ce-mi sângera nasul? Nu cred una ca asta. N-am cunoscut niciodată un astfel de bărbat, nici nu s-a născut încă. E un lucru despre care am citit în vreun ziar, dar nasul îmi mai sângerează şi acum, uneori, când sunt destul de înspăimântată de ceva. Mă întreb, o crimă mi-ar părea reală? Sau m-aş mărgini să spun: A! asta nici nu se întâmplă - nu tocmai mie! Totuşi, iată-mă înţărcuită aici, într-o cabină mică şi întunecoasă, alături de o femeie vulgară, care va pica îndată şi va începe să vorbească despre "leguturile" ei. Este o femeie pe care n-aş fi primit-o în casa mea decât să mă coafeze ori să-mi probeze o rochie nouă. Şi eu zac aici mirosindu-i parfumurile oribile şi dormind în aceeaşi încăpere cu ea. Şi am băut prea mult vin şi am făcut treizeci de pasienţe fără să-mi iasă măcar una. Fiindcă alminteri viaţa, această viaţă, asta e viaţa, această măruntă afacere păcătoasă, de-aici şi de acum - ar fi prea sumbră şi dezgustătoare să te mai laşi împovărată de încă un moment...

Cum am dat ochii de fetița asta n-am de ce să ți-o ascund nici nu-mi trecea prin cap că vorbea despre frate-său n-ar fi vorbit mai multe de dumneata dacă ai fi fost singurul bărbat lume sau soț nici de departe nu te-ai răzgândit să iei o țigară Nu fumez Atunci nu mai insist cu toate că e o buruiană de soi mă costă 25 de dolari suta de bucăți preț angro un prieten de-al meu din Havana mda îmi închipui că s-au schimbat bine de tot lucrurile pe-acolo tot îmi spuneam trebuie să fac o vizită dar n-am mai ajuns am intrat în horă de mai bine de 10 ani nu pot să-mi permit să lipsesc de la bancă în timpul studenției omu-și mai schimbă obișnuințele multe din chestiile care ți se păreau așa de importante când erai boboc înțelegi povestește-mi și mie cum mai stau lucrurile pe-acolo n-am să le spun tatii și mamei dacă la asta te referi n-ai să le spui n-ai să oh vasăzică la asta te gândești dar crede-mă că puțin îmi pasă dacă le spui sau nu înțelegi că un lucru ca ăsta un ghinion dar nu-i o crimă n-am fost nici primul nici ultimul am avut ghinion pur și simplu dumneata ai fi putut fi mai norocos

Iarna, în lumina albastră a aragazului stăm in bucătărie vorbim discuţii până spre dimineaţă... Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec... vorbim în semiîntuneric nu ne privim în ochi ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată... Privim focul albastru cu vinişoare roşcate simţim căldura, ne apucăm câteodată de mână şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau fireşte, cu situaţia. Geamurile îngheţate până sus câteodată le mai deschidem când se face prea cald şi aerul negru de-afară se umple de aburi Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi toţi dorm. La lumina albastră a aragazului bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii şi suntem unul singur cu adevărat noi suntem unul singur.

— Bunicule, unde mă duci? — Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici bucurie, nici întristare... Mi-am adus aminte de voi... Cum vă chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine. Să te scap de necazuri. Cînd am închis ochii şi voi mi-aţi încrucişat mîinile pe piept, te-am lăsat băieţandru... Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore... Şi-acum te-am găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de brăzdături... — Du-mă înapoi pe pămînt, bunicule... Am zece copii. Cine să mi-i crească? Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama. Lăcrimau surorile... Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în lumină, prin lumina ochilor trişti... Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, pînă am simţit în gură gustul sîngelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi n-am lăcrimat... S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-am simţit picurîndu-mi pe inimă, în inimă... Picături de otravă... Se adunau lîngă altele, lîngă multele neplînse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gînd, picături de otravă... Cîndva vă voi da celor din pricina cărora suferim şi plîngem.

Ştiu bine cît a trecut de atunci. Nimic n-am uitat. Îmi aduc aminte de fiecare fir de iarbă pe care l-am rupt spre a-mi împleti pe deget un inel. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie, al cărui moţ l-am retezat cu nuiaua, în joacă. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins şi de culorile vii şi minunate pe care le-am şters, în glumă, de pe aripile lor. Îmi aduc aminte urmele de bou din care am băut apa ploii în cîmp. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu ochii deschişi. Îmi aduc aminte de fiecare bucătură pe care am băgat-o în gură şi de fiecare zi în care am flămînzit. Îmi aduc aminte de fiecare sunet pe care l-am auzit, de fiecare cîntec care a răsunat şi a plîns în mine, de fiecare pumn pe care atunci, ori mai tîrziu, l-am primit în ceafă, în coaste, în obraz. Nimic din anii aceia n-a murit în mine. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii şi surorile mele? Cum să uit neamurile noastre, şi megieşii noştri, şi satul? Cum să uit plopul, şi duzii, şi salcîmii, şi corcoduşii? Cum să uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu. Nimic n-am uitat.

Ma enerveaza ca am nevoie de ochelari de citit. Ma enerveaza ca nu vad sa citesc un cuvant de pe harta, din cartea de telefon, de pe meniu, din carte, de oriunde, fara ei. A, si flaconul cu medicamente! Am uitat de flaconul cu medicamente. Nu vad sa citesc un cuvant de pe flaconul cu medicamente. Zice sa iau doua la patru ore sau patru la doua ore? Zice "valabil pana la 12/08/07" sau "Expirat. Gata, Sfarsit." Habar n-am ce scrie si asta e grav. As putea muri pentru ca nu vad sa citesc ce scrie pe flaconul de medicamente. De fapt, literele de pe flaconul de medicamente sunt atat de mici, ca ma indoiesc ca le poate citi cineva. Nu sunt sigura ca le puteam citi cand nu aveam nevoie de ochelari de citi. Desi cine-si aduce aminte?

Chịu đựng những gì mình nghĩ mình không đủ sức chịu đựng mới là chịu đựng thực sự.

-Ce sa fac, dom'le, ce sa fac? Cine n-are lemne, nu poate picta. Lemnele sunt scumpe. In atelier e totdeauna frig. Natura imi face mizerii: trebuie sa gasesc numai fete rezistente la frig...de obicei, florarese, ca astea sunt obisnuite! Sa bata vantul prin ele, in Piata Sf. Gheorghe, si dupa doi-trei ani de antrenament, le culeg tocmai bune de pictat!...Sint reci, si negre ca pamantul, incat eu cred ca ghioceii cresc chiar din ele, asa cum noua ne creste parul. Ca pictor, bineinteles, eu lucrez cu paltonul pe spinare, dar modelul meu tremura in frigul odaii. Ei, bine, n-am inima de piatra pe care mi-o presupui: cand o vad invinetita artistic, mi se face mila de ea si o invit in pat, unde am datoria sa ma ocup de caloriile ei! ...O tratez cu un ceai fierbinte, cu biscuiti, sau cu nite miezuri de nuca, prajite pe resou, sau cu etcetera...dar etcetera mai rar! La plecare, imi lasa florile nevandute! Unele sunt de coloare vinetie...juri ca sunt de liliac-batut... -Fetele sau florile? -Toate! Cand pictez un nud violet, mi se reproseaza ca pictez fantezist! Habar n-au de realitate criticii astia! Toate fetele pe care le pictez sunt violete! Natura le face suprarealiste, nu eu!

Bărbații nu se ceartă niciodată, pentru că le e lene. Ca să te cerți, trebuie să argumentezi, ca să argumentezi, tre’ să faci niște sinapse, ca să faci sinapse, tre’ să nu‑ți fie lene.Oferă‑i unui bărbat un milion de euro, ca să se certe cu altul. — Nu mai bine‑i rup falca? o să te întrebe. — Nu. Banii nu‑i iei decât dacă te cerți cu el. — N‑am nevoie de bani, tocmai am luat salariul, o să‑ți răspundă, în timp ce‑i trage adversarului un pumn în bot.Inițial, boxul și luptele greco‑romane au fost gândite ca niște lupte de idei între intelectuali.N‑a durat mult și comba‑ tanții s‑au luat la bătaie, și‑au dat borșul pe cămășuțele albe ca spuma, și‑au făcut franjuri papioanele și și‑au înfipt ochelarii în fund.Treptat, au fost înlocuiți cu intelectuali mai robuști, îmbrăcați numai în adidași și chiloți. Chiar și atunci când se hotărăsc să se certe, bărbații ajung să facă altceva. De exemplu, Gabriel Liiceanu s‑a enervat într‑o zi pe filozofie și a vrut să se ia‑n gură cu ea rău de tot. În loc să se certe, s‑a trezit scriind volumul Cearta cu filozofia, despre cum ar fi putut să se certe. Asta numai pentru că filozofia era de sex feminin și i‑a fost jenă s‑o bată

Zaljubljenost je torej zveza s samim seboj, čeprav vanjo povabimo še nekoga, na katerega projiciramo svoja občutja." "Zaljubiti se pomeni ljubiti podobnosti, ljubiti pa pomeni zaljubiti se v razlike." "Ko ne moremo vplivati na to, kdaj bo prispelo nekaj, kar željno pričakujemo, se čakanje še toliko bolj vleče. Naj bo res ali ne, v vsakem primeru se nam bo zdelo, da čakamo predolgo." "Človek gre lahko proč za nekaj časa, ne da bi nehal ljubiti z vsem svojim srcem." "Sploh ne trdim, da ni zdravo čakati na tisto, kar ljubimo. Pravim le, da bi bilo veliko prijetnejše, če bi lahko nehali pričakovati in se prepustili veselju, ko bi na obzorju zagledali prihajati tisto, kar smo si tako želeli, čeprav nismo več čakali na to. Morda bomo tako manj zahtevni do tistega, kar nam prihaja naproti.

Acum înțeleg de ce citesc oamenii, de ce se refugiază în viața altcuiva. Uneori, citesc o frază care mă șochează, pentru că este ceva ce-am simțit recent, dar n-am spus nimănui. Vreau să intru în carte și să le spun personajelor că le înțeleg, că nu sunt singure, că eu nu sunt singură, că este în regulă să te simți așa.” Cecelia Ahern” Excerpt From Jocul trecutului Cecelia Ahern

Ceea ce e paradoxal (sau poate firesc) - după cum aflăm din cercetări - este că-i criticăm pe ceilalți în acele domenii în care suntem vulnerabili la rușine, alegându-i drept „ținte” pe cei care se descurcă mai rău ca noi. Dacă n-am nici un fel de probleme în ceea ce privește modul în care-mi cresc copiii, nu-i judec pe alții pentru alegerile lor. Dacă-mi place corpul meu, nu simt tentația de a-i ironiza pe alții pentru felul cum arată sau fiindcă au probleme cu greutatea. Suntem exigenți unii cu ceilalți din cauză că ne folosim unii de ceilalți, pentru a scăpa de o deficiență percepută, de care ne e rușine. Însă un asemenea comportament nu reușește să-și atingă scopul și dă naștere la suferință. În plus - așa cum ne arată fenomenul „fetei rele”, răspândit în școli și licee în general -, este și contagios. Le-am transmis acest fals mecanism de supraviețuire și copiilor noștri.

Mariana mă studia printre gene cu o nedisimulată scârbă. La fel ca atunci când încercam să-i spun chestia cu rouă ori alte lucruri în acelaşi gen. Şi a fost un timp când am crezut că numai ea mă poate înţelege, că e deajuns să ne culcăm împreună ca să avem acelaşi vis, care să ne ţină loc de lună, mai ales în nopţile întunecoase. Asta era pe vremea când încă mai spera şi ea în ale ei, minţin-du-mă frumos, constant, cu oarecare patimă. Îndura totul ca o martiră, zâmbea la orice oră. Însă după ce l-a născut pe Mihai şi a înţeles că nici cu acest prilej nu am de gând să-mi refac viaţa, să-mi reiau leafa şi demnitatea de profesor, justificându-i astfel chinul şi îndelungata aşteptare, a început să se înegrească. Într-o noapte a izbutit chiar să devină atât de întunecată încât n-am mai putut-o găsi în pat. După această întâmplare, în rarele momente când reuşeam s-o descopăr, era la fel de trist. Făcea adevărate tururi de voinţă pentru a-mi suporta atingerea. Închizând ochii ca pentru un supliciu, atunci când încercam să o mângâi. Începusem chiar să cred că nici nu am dreptul s-o fac. Am căutat să-i explic, să mă justific cu exemple din clasici, i-am adus mormane de flori, parfumuri, sandale, rochii şi inele, am izbucnit în confesiuni punctate cu ţipete oratorice, i-am recitat din Coşbuc, Regina Ostrogoţilor, m-am bătut cu pumnii în piept, am plâns. Cu timpul, cuvintele s-au smochinit, rămânându-mi de multe ori în gât, mă înecam, tuşeam, deveneam mut şi roşu la faţă, aşa că tot ce mai puteam face era să mă reped şi să o răstorn cu fustele în sus, direct pe covor, atunci când mă lovea copita dorinţei. Adică de treizeci de mii de ori pe zi. Adevărul este că-i plăcea şi ei. Nu se putea abţine să nu-i placă. Însă se străduia să-mi lase impresia că nu participă la acest soi le viol conjugal, că fac dragoste de unul singur. Din păcate, o dădeau de gol cearcănele viorii, carnea fierbinte şi altele. Gemea, se zvârcolea. Ei bine, nu! Până la urmă făcea în aşa fel încât să rămân cu o senzaţie de eşec. De înstrăinare. Uneori, cu o adevărată panică. Ca şi cum aş fi intrat într-o rezervaţie ocrotită prin lege, fără permis. Nu-mi dau seama cum izbutea să se transforme într-o rezervaţie, cert este că reuşea. Secretul feminin.

Esa noche, acostada al lado de su hermana y pasando de la angustia al malestar, Kim Ji-young reflexionó sobre lo que le había pasado durante el día. Pensó en la menstruación y los fideos instantáneos, en los fideos instantáneos y el hijo varón, en los hijos varones y las hijas, en los hijos varones, las hijas y las tareas del hogar