“
eram îngrijorat, drumul era atât de slab luminat şi nu urca nimeni alături de mine. Am înţeles de ce, când am ajuns sus, în faţa bi¬sericii; lume multă afară, în tăcere, încercând să asculte slujba. Venisem prea târziu. Mi-era ruşine, şi totuşi am făcut ce nu în¬drăznesc să fac de obicei, încet-încet, dând binişor din coate, m-am strecurat în naos cam până la o treime. Altarul era lumi¬nat puternic. Descopăr că erau reflectoarele televiziunii. Preoţi mulţi în faţa altarului — nu vedeam decât vârful unei mitre — şi era mai bine aşa. Corul cânta cu o însufleţire impresionantă, sutele de lumânări creau o atmosferă de miraj în depărtare. Sim¬ţeam o tensiune a credincioşilor, a tuturor, atât de evidentă, în¬cât parcă trecuse de la om la om, de era acolo o singură suflare, un singur gând şi mi-am dat seama, vai, că era poate un gând păgân, că noi toţi acolo, necunoscuţi unii de alţii, dar parcă o singură fiinţă, noi nu prăznuiam în noaptea aceea numai învierea lui Cristos, noi serbam în acelaşi timp în inimile noastre învie¬rea neamului. Iar când, în liniştea de mormânt, s-au auzit, sus, cuvintele lui Iisus: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul mieu, ca¬rele pentru voi se frânge... am văzut pe tânăra femeie de lângă mine — era modest îmbrăcată, dar figură fină de intelectuală, ochii noştri nu se întâlniseră — acum nu ştiu cum izbutise să se ghemuiască jos, în acea înghesuială, găsise loc să-şi pună şi fruntea, şi palmele la pământ — am simţit atunci un fior în spina¬re şi, în faţa acestei dovezi de adâncă smerenie, deodată mi-au venit lacrimile şi lumânările păreau mii de stele; nu mai erau însă lacrimi de întristare şi de deznădejde, erau lacrimi de speran¬ţă, căci căpătasem într-o clipită — cu acea intuiţie care n-are nevoie de justificare, că izvorăşte din adâncul inconştient — certitudinea că ţara asta a mea nu se va mai putea pierde.
”
”