Milan Kundera Life Is Elsewhere Quotes

Yes, it's crazy. Love is either crazy or it's nothing at all.

He was no longer quite sure whether anything he had ever thought or felt was truly his own property, or whether his thoughts were merely a common part of the world’s store of ideas which had always existed ready-made and which people only borrowed, like books from a library.

You think that just because it's already happened, the past is finished and unchangeable? Oh no, the past is cloaked in multicolored taffeta and every time we look at it we see a different hue.

Draw a line; draw a line that pleases you. And remember that it is not the artist's role to copy the outlines of things but to create a world of his own lines on paper." (pp.28-29)

Art arises from sources other than logic." (p.32)

Is a novel anything but a trap set for a hero?

Revolution in Love’. Can you tell me what you mean by that? Do you want free love as against bourgeois marriage, or monogamy as against bourgeois promiscuity?

Aren't we living in a world where heedless men only desire decapitated women?

For the body is temporal and thought is eternal and the shimmering essence of flame is an image of thought.

Tenderness is the attempt to create a tiny artificial space in which it is mutually agreed that each will treat the other like a child.

You are beautiful," he said, "But I will have to leave you.

Certainty. Life's last and kindest gift.

هل الرواية شيء آخر سوى فخ منصوب للبطل؟

When a woman doesn't live sufficiently through her body, she comes to see the body as an enemy.

life is like weeds

أجل، كان مستعدًا لتذويب كل عيوبها فى محلول حبّه، لكن بشرط واحد هو : أن تتمدد هى نفسها باستسلام فى هذا المحلول، وألا تفكر قط فى مغادرة حوض الحب هذا، وأن تظل دائمًا مغمورة تمامًا تحت سطح أفكاره وكلامه. أن تظل مغمورة فى عالمه، وألا ترتاد أى بقعة من جسدها وروحها أىّ عالم آخـر !

Is not parody the eternal lot of man?

He was repelled by the pettiness that reduced life to mere existence and that turned men into half-men. He wanted to lay his life on a balance, the other side of which was weighted with death. He wanted to make his every action, every day, yes, every hour and minute worthy of being measured against the ultimate, which is death.

Yes, it's crazy.Love is either crazy or it's nothing at all.

...he took a look at the blond girl's eyes and knew that he must not take part in the rigged game in which the ephemeral passes for the eternal and the small for the big, that he must not take part in the rigged game called love.

وقد انتهـى به المطـاف إلى الاطمئنان إلى أن فكرة الحب الذى يحل فجأة كالصاعقة يحرر المرأة دفعـة واحدة من كل كابح وحشمة، وبما أنّها عفيفة وبريئة، فأنها تسارع إلى منح نفسها للعشيق مثلما تفعل أى فتاة داعـرة، بل أكثر من ذلك، فالحب حرّر بداخلهـا ينبـوع إلهام على درجة من القوة بحيث أن سلوكهـا العفـوى يمكن أن يشبه سلـوك امرأة ذات باع طويل فى الفجــور .. فعبقـرية الحـب قد تعوّض الخبرة فى رمشة عيـن ..

The worst thing is not that the world is unfree, but that people have unlearned their liberty. If we cannot change the world, let's at least change our lives and live them freely.

تضرب حكاية الشخصين الموشكين على أن يصيرا عشيقين بجذورها في القدم ،بحيث نستطيع نسيان العهد الذي تجري فيه .. ما ألطف أن يحكي المرء هذا النوع من المغامرات ! و ما ألذّ أن ينساها ، هي التي جفّفت نسغ حيواتنا القصيرة لكي نسخرها لهذه الأعمال التافهة، فما أجمل أن ننسي التاريخ !

terrible are the wounds of a murdered dream

He took a look at the blond girl’s eyes and knew that he must not take part in the rigged game in which the ephemeral passes for the eternal and the small for the big, that he must not take part in the rigged game called love.

I believe that in matters of the heart there is no such thing as compromise. Love means that you give each other everything.

The man of fantasy must become the man of action, the adventure of dreams the adventure of life.

And he reflected that one cannot completely become his own self until one is completely among others.

When young people's education is at stake, compromise is crime.

Jaromil had always regarded the future as an awesome mystery. It comprised everything unknown, and for that reason it lured and terrified. It was the opposite of certainty, the opposite of home.

أليست المحاكاة الساخرة هي القدر الأبدي للإنسان؟ ثم إنه لا شيء أسهل من قلب الموقف.

Only when a person reaches old age can he stop caring about the opinions of his fellows, or of the public, or of the future.

If every life is unique, let's live uniquely. Let's reject everything that is not fresh and new. It is necessary to be absolutely modern.

She surrendered her body to the judgment of someone else's eyes- and that was a source of anxious uncertainty.

فالإنسان المطرود من سياج الطفولة الواقى يرغب فى اقتحام العالم، لكن خوفه يدفعه إلى صنع عالم اصطناعى تعويضى بواسطة أشعاره، فيحيط نفسه بتلك الأشعار كما تحيط الكواكب بالشمس، ويحتل مركز عالم صغير لا شئ فيه غريبًا، يحس داخله بالألفة على غرار الطفل فى بطن أمه، لأن كل شئ هنالك مقدود من مادة روحه. وهو هناك يستطيع أن يفعل كل ما يتعذّر عليه فعله فى الخارج. هناك يستطيع أن يسير بين حشود العمال من أجل القيام بالثورة، ويجلد عشيقاته الصغيرات، لأن هذه الحشود، وهذه العشيقات لم تُقدد من المادة العدائية لعالم غريب، بل من مادة أحلامه الخاصة. فهى إذًا ليست غير ذاته، وهى لا تقطع من وحدة العالم الذى أنشأه لنفسه.

All he knew about old age was that it a time when a person had passed his maturity; when fate had ended; when there was no longer any need to fear that terrible mystery called the future; when every love than came along was certain and final.

إن عبقرية الأدب الغنائي هي عبقرية انعدام الخبرة. فالشاعر لا يعرف عن العالم إلا الشيء اليسير، لكن الكلمات التي تتدفق من فمه تشكل تأليفات جميلة و نهائية كالبلّور. إن الشاعر ليس شخصًا ناضجًا، و مع ذلك فإن أشعاره تملك نضج نبوءة تصيبه هو نفسه بالخرس.

via nas lágrimas tentáculos que queriam apanhá-lo para o arrancarem ao idílio do seu não-destino: as lágrimas repugnavam-lhe.

La poesía lírica es un territorio en el que cualquier afirmación se hace verdad.

The humble histories of hearts cannot be brushed aside forever by the great events of nations.

What is a novel if not a trap for catching a hero?

O bom Deus foi injusto ao dar um rosto tão belo àquele imbecil e pernas curtas a Lermontov. Mas se o poeta não ter pernas compridas, possui um espírito sarcástico que o puxa para as alturas.

Lermontov became a soldier, escaping from her grandmother and her troublesome love. He exchanged the pen, which is the key to one's soul, for a pistol, which is the key to the gates of the world.

The engineer’s ready capitulation, however, did not hide from the poet’s mother the sad realization that the adventure into which she had plunged so impulsively--and which had seemed so intoxicatingly beautiful--had no turned out to be the great, mutually fulfilling love she was convinced she had a full right to expect. Her father was the owner of two prosperous Prague pharmacies, and her morality was based on strict give-and-take. For her part, she had invested everything in love (she had even been willing to sacrifice her parents and their peaceful existence); in turn, she had expected her partner to invest an equal amount of capital of feelings in the common account. To redress the imbalance, she gradually withdrew her emotional deposit and after the wedding presented a proud, severe face to her husband.

Sabe que só o abraço da morte pode apaziguá-lo, esse abraço que ele preencherá com o corpo todo e com a alma inteira e onde enfim achará a sua grandeza; sabe que só a morte pode vingá-lo e acusar de assassínio os que o escarnecem.

Physical love only rarely merges with the soul's love. What does the soul actually do when the body unites (in that age-old, universal, immutable motion) with another body? What a wealth of invention it finds in those moments, thus reaffirming its superiority over the monotony of the corporeal life! How it scorns the body, and uses it (together with its partner) as a pretext for insane fantasies a thousand times more carnal than the two coupled bodies! Or conversely: how it belittles the body by leaving it to its pendular to-and-fro while the soul (already wearied by the caprices of the body) turns its thoughts entirely elsewhere: to a game of chess, to recollections of dinner, to a book...

Agora, o pintor dissertava longamente acerca da composição: o que há de mais bonito nos sonhos, dizia, é o encontro improvável de seres e de coisas que não poderiam encontrar-se na vida corrente; num sonhos, um barco pode entrar por uma janela num quarto de dormir, uma mulher que já não está viva há vinte anos pode aparecer deitada numa cama e, contudo, ei-la a subir para o barco que se transforma acto contínuo em caixão e o caixão põe-se a flutuar por entre as margens floridas de um rio.

A ternura nasce no instante em que somos lançados no limiar da idade adulta e em que percebemos cheios de angústia as vantagens da infância, das quais não nos dávamos conta quando éramos crianças. A ternura é o susto que a idade adulta nos inspira.

Genij lirike je genij neiskustva. Pjesnik ne zna mnogo o svijetu, ali riječi koje teku iz njega svrstavaju se u prekrasne skupine, konačne kao kristal. Pjesnik je nezreo čovjek, ali njegov stih nosi u sebi moć proročanstva pred kojim i sam ostaje zapanjen.

What exactly was her love worth? A few weeks of sadness? All right. And what is sadness? A bit of depression, a bit of languishing. And what is a week of sadness? No one is ever sad all of the time. She would be sad for a few minutes in the daytime, a few minutes in the evening; how many minutes in all? How many minutes of sadness did her love merit? How many minutes of sadness did he rate? Jaromil imagined his death, and he imagined the redhead's subsequent life, a life unconcerned and unchanged, coldly and cheerfully rising up above his nonbeing.

But it was not only a feeling of guilt which drove him into danger. He detested the pettiness that made life semilife and men semimen. He wished to put his life on one of a pair of scales and death on the other. He wished each of his acts, indeed each day, each hour, each second of his life to be measured against the supreme criterion, which is death. That was why he wanted to march at the head of the column, to walk on a tightrope over an abyss, to have a halo of bullets around his head and thus to grow in everyone's eyes and become unlimited as death is unlimited. . .

Poetry never plays a more important role than it does during revolutionary periods; poetry gave the revolution its voice and in return the revolution liberated poetry from isolation; the poet now knows he is being heard by the people, especially young people; for youth, poetry and revolution are one and the same.

و لأن ياروميل كان يتمنّى الموت، فقد كانت فكرة الانتحار تجذبه كصوت عندليب. هو يعلم أنه مزكوم، و أنه سيمرض، لكنّه لم يعد إلى الغرفة، لم يعد يطيق الإهانة. كان مقتنعًا بأنّ عناق الموت وحده هو الذي سيهدّئ من روعه، هذا العناق هو الذي سيملأ عليه كل جسده و روحه، و سيسمح له أخيرًا بمعانقة العظمة. هو يعلم أن الموت وحده يمكن أن يثأر له ، و أن يُدين بقتله من يضحكون.

Universo interior!Eram grandes palavras, essas, e Jaromil ouviu-as com uma extrema satisfação. Nunca se esquecia de que coma idade de cinco anos era já considerado como uma criança excepcional, diferente das outras; o comportamento dos seus colegas de turma, que troçavam da pasta ou da camisa dele, confirmara-o, do mesmo modo (por vezes, duramente), na sua singularidade. Mas, até aqui, essa singularidade não fora para ele mais do que uma noção vazia e incerta; era uma esperança incompreensível ou uma incompreensível rejeição; mas agora, acabava de receber um nome: era um universo interior original; (...)o que lhe sugeria a ideia confusa de que a originalidade do seu universo interior não era o resultado de um esforço laborioso mas se exprimia por meio de tudo o que passava fortuitamente e maquinalmente pela sua cabeça; que lhe era dada, como um dom.

Njeno se razočarano tijelo vuklo već gotovo pet mjeseci po sveučilišnim predavaonicama kad je jednom na ulici srelo drskog mladog inženjera koji ga je oslovio i nakon tri sastanka osvojio. A budući da je tijelo ovaj put bilo veoma (i posve neočekivano) zadovoljno, duša je ubrzo zaboravila ambicije i karijeru u struci, i (kao što se od prave duše i očekuje) pritekla u pomoć tijelu - spremno se prilagođavala inženjerovim svjetonazorima, njegovoj vedroj nemarnosti i šarmantnoj neodgovornosti.

Xavier disse-lhe para onde iam. Ela respondeu que naquele quarto estava sua casa, enquanto lá onde Xavier queria levá-la não teria nem seu armário de roupas nem seu pássaro na gaiola. Xavier respondeu que um lar não é um armário de roupas nem um pássaro na gaiola, mas a presença de alguém a quem se ama. Disse-lhe depois que ele mesmo não tinha um lar, ou melhor, para exprimir-se de outra maneira, que seu lar estava nos seus passos, na sua caminhada, nas suas viagens. Que seu lar estava onde se abrissem horizontes desconhecidos.

He thus didn’t find himself outside the limits of his experience; he was high above it. His distaste for himself remained down below; down below he had felt his palms become sweaty with fear and his breath speed up; but here, up high in his poem, he was above his paltriness, the key-hole episode and his cowardice were merely a trampoline above which he was soaring; he was no longer subordinate to his experience, his experience was subordinate to what he had written. The next day he used his grandfather’s typewriter to copy the poem on special paper; and the poem seemed even more beautiful to him than when he had recited it aloud, for the poem had ceased to be a simple succession of words and had become a thing; its autonomy was even more incontestable; ordinary words exist only to perish as soon as they are uttered, their only purpose is to serve the moment of communication; subordinate to things they are merely their designations; whereas here words themselves had become things and were in no way subordinate; they were no longer destined for immediate communication and prompt disappearance, but for durability. What Jaromil had experienced the day before was expressed in the poem, but at the same time the experience slowly died there, as a seed dies in the fruit. “I am underwater and my heartbeats make circles on the surface”; this line represents the adolescent trembling in front of the bathroom door, but at the same time his feature in this line, slowly became blurred, this line surpassed and transcended him. “Ah, my aquatic love”, another line said, and Jaromil knew that aquatic love was Magda, but he also knew that no one could recognise her behind these words; that she was lost, invisible, buried there, the poem he had written was absolutely autonomous, independent and incomprehensible as reality itself, which is no one’s ally and content simply to be; the poem’s autonomy provided Jaromil a splendid refuge, the ideal possibility of a second life; he found that so beautiful that the next day he tried to write more poems; and little by little he gave himself over to this activity.

But was it so important to ascertain whether progress existed or not, whether surrealism was bourgeois or revolutionary? Was it so important whether it was Jaromil or the others who were right? What was important to him was that he was bound to them. He argued with them, but he felt warmly drawn to them. No longer even listening to them, he was only thinking how happy he was: he had found a society of people with whom he was not merely his Mama’s son or his classroom’s student but also his own self. And he reflected that one cannot completely become his own self until one is completely among others.

But who then was he? What could his own self really consist of? He bent over that self in order to peer into it, but all he could find was the reflection of himself bending over himself to peer into that self..." Milan Kundera, Life is Elsewhere

منذ أن توفيت زوجته التي كان يحبّها، صار يكره دموع الأنثى. كانت تخيفه، كما كان يخيفه أن تجعل منه النساء ممثلًا في دراما حياتهن. كان يرى في الدموع مجسّات تريد أن تجذبه إليها لتنتزعه من الحب المثالي للاقدره. كانت الدموع تشعره بالاشمئزاز.

L'amore è completamente sordo a quello che può dire il resto del mondo, è appunto da questo che lo si riconosce.

اشک‌های زنی که ما به گریه‌اش می‌اندازیم, به راه نجات می‌ماند؛ به مسیح می‌ماند که به خاطر ما بر بالای صلیب جان می‌دهد

Someone interrupted him: "Modern art was a movement directed against the bourgeoisie and against its world." "Yes," said Jaromil, "but if it had really been logical in its negation of the contemporary world, it would have had to reckon with its own disappearance. It would have had to know—and it would have had to wish—that the revolution would create a totally new kind of art, an art in its own image." "So you approve," said the woman with the alto voice, "of pulping Baudelaire's poetry, prohibiting all modern literature, and shoving the cubist paintings in the National Gallery into the cellar?" "A revolution is an act of violence," said Jaromil, "that's well known, and surrealism itself knew very well that old-timers have to be brutally kicked off the stage, but it didn't suspect that it was one of them.

The girl finally confesses: her brother has decided to go across the border, secretly, illegally; by tomorrow he will be out of the country. What? Her brother wants to abandon our young socialist republic? Her brother wants to betray the revolution? Her brother wants to become an emigre? Doesn't she realize what being an emigre means? Doesn't she realize that every emigre automatically becomes an agent of the foreign espionage services that are trying to destroy our country?

Ležao je ispružen na kauču, očajan. Još više nego propuštena prilika, izjedao ga je očaj zbog vlastite neodlučnosti, slabosti, glupog poskakujućeg srca koje je učinilo da izgubi prisutnost duha i sve pokvarilo. Obuzelo ga je žestoko gađenje prema samome sebi. Samo, što je takvo gađenje? To je nešto sasvim različito od tuge; možda je čak direktna suprotnost tuzi. Kada bi se netko prema njemu loše ponio, Jaromil se znao zatvoriti u sebe i plakati, ali taj plač bi bio sreća svoje vrste, čak uživanje; bio je to gotovo ljubavni plač kada je Jaromil sažalijevao i tješio Jaromila, zavirujući mu ravno u dušu. To iznenadno gađenje, kada je Jaromil sagledao svu Jaromilovu bijedu, sada ga je, međutim, odvraćalo i odbijalo od njegove duše. Bilo je jednoznačno i zgusnuto kao uvreda, kao šamar; spasiti se od njega bilo je moguće jedino bijegom.

Prišao joj je i zamolio za ples. Plesali su sami usred restorana i Xaver je vidio da žena ima prekrasno uvenuo vrat, da joj je koža oko očiju prekrasno smežurana i da joj se pored usta spuštaju dvije prekrasne duboke bore, i bio je sretan što drži u naručju toliko godina života, što on, učenik, drži u naručju jedan već gotovo zaokružen život. Bio je ponosan što pleše s njom, i mislio je na to kako će za koji trenutak u dvoranu ući plavuša i shvatiti koliko je on visoko iznad nje, kao da su godine njegove plesne partnerice visoka planina pod kojom se ta mlada djevojka izvija kao umoran stručak trave.

Ništa nije proučavao tako kao to lice i ni u što nije polagao takve nade (iako je to zahtijevalo priličan napor) kao u to lice. Bilo je slično majinu ali, kako je JAromil bio muškarac, finoća crta bila je mnogo upadljivija - imao je lijepo oblikovan malen nos i sitnu, neznatno uvučenu bradu. Ta ga je brada mučila najviše jer je pročitao poznatu Schopenhauerovu tvrdnju da je unazad povučena brada odvratna, jer se čovjek razlikuje od majmuna upravo po izbačenoj bradi. Onda je negdje pronašao Rilkeovu sliku i ustanovio da je i on imao uvučenu bradu; to mu je pružilo utjehu i poticaj. Dugo je promatrao svoju sliku u ogledalu očajnički se koprcajući u golemu prostranstvu između majmuna i Rilkea.

Ništa nije proučavao tako kao to lice i ni u što nije polagao takve nade (iako je to zahtijevalo priličan napor) kao u to lice. Bilo je slično majčinu ali, kako je Jaromil bio muškarac, finoća crta bila je mnogo upadljivija - imao je lijepo oblikovan malen nos i sitnu, neznatno uvučenu bradu. Ta ga je brada mučila najviše jer je pročitao poznatu Schopenhauerovu tvrdnju da je unazad povučena brada odvratna, jer se čovjek razlikuje od majmuna upravo po izbačenoj bradi. Onda je negdje pronašao Rilkeovu sliku i ustanovio da je i on imao uvučenu bradu; to mu je pružilo utjehu i poticaj. Dugo je promatrao svoju sliku u ogledalu očajnički se koprcajući u golemu prostranstvu između majmuna i Rilkea.

Dar încotro să fugim pentru a găsi o scăpare atunci când revelația propriei noastre slăbiciuni ne apare pe neașteptate? Numai o fugă suitoare ne poate ajuta să scăpăm de înjosire.

(...) cuvintele obișnuite sunt făcute spre a se stinge de îndată ce au fost rostite, ele n-au alt scop decât acela de a servi în momentul comunicării; ele sunt supuse lucrurilor și nu sunt decât însemnul acestora; dar iată că aceste cuvinte deveniseră ele însele lucruri și nu erau subordonate sau supuse la nimic; nu mai erau destinate comunicării imediate și dispariției rapide, ci dăinuirii.

Credeți că trecutul e terminat și de neschimbat pentru simplul motiv că a fost? Nicidecum, veșmântul lui e confecționat dintr-o tafta cu nuanțe schimbătoare și de fiecare dată când revenim asupra lui îl vedem în alte culori.

Afecțiunea și duioșia iau naștere în clipa în care suntem aruncați pe pragul vârstei adulte, când ne dăm seama cu groază de avantajele copilăriei pe care nu le-am înțeles la vremea copilăriei. Afecțiunea e spaima pe care ne-o insuflă vârsta adultă. Afecțiunea înseamnă crearea unui spațiu artificial, în care altul trebuie tratat ca un copil. Afecțiunea mai e și frica de urmările fizice ale dragostei; este o încercare de a desprinde dragostea de lumea adulților (în care dragostea e înșelătoare, perfidă, plină de constrângeri, împovărată de simțul carnal și de responsabilitate) și de a considera femeia drept un copil.

Și în sinea lui își spunea că nu poți fi total tu însuți, decât în clipa în care te afli total printre alții, căci, la urma urmei, ce era el, și cine era el atunci când se afla singur în vidul lui? Era oare viață această viață lipsită de substanță? Și Jaromil își spuse în gând că, atunci când era singur, viața lui aducea cu un gaz rarefiat; acum însă, când se afla printre ceilalți, ea avea densitatea lemnului sau a fierului. Iar el voia să fie dens și își spunea că, în sfârșit, descoperise mijlocul de a atinge acest țel.

Există un anumit număr de întrebări feminine clasice, pe care orice bărbat le află mai devreme sau mai târziu în viața sa, întrebări pentru care institutele de învățământ ar trebui să pregătească tineretul studios.

Dragostea absolută nu înseamnă oare, în primul rând, capacitatea de a avea înțelegere pentru altul și de a-l iubi cu tot ce are în el și pe el, cu umbrele lui cu tot?

A schimbat pana, cheia ce deschide sufletul poetului, pe un pistol, cheia ce deschide porțile lumii. Căci atunci când expediem un glonte în pieptul unui om e ca și când am pătrunde noi înșine în pieptul acestuia; iar pieptul altuia înseamnă lumea.

Bătrânul savant îi urmărea pe tinerii scandalagii și, deodată, își dădu seama că în acea sală era singurul care se bucura de privilegiul libertății, pentru simplul motiv că ajunsese la o vârstă înaintată: căci numai atunci când se află la o vârstă înaintată poate omul să nu mai țină seamă de opinia turmei, de opinia publicului și de viitor. Fiindcă e singur cu apropiata sa moarte, iar moartea nu are nici ochi, nici urechi; iar el nu simte nevoia să-i fie pe plac și își poate permite luxul de a face și de a spune ce-i place.

Cândva viitorul era mai cu seamă un mister pentru poetul Jaromil; tot necunoscutul se ascundea în el; de aceea îl atrăgea și, în același timp, îl înspăimânta; era opusul certitudinii, opusul căminului familial (drept care, în momentele de groază, Jaromil visa despre dragostea bătrânilor fericiți pentru faptul de a nu mai avea un viitor). Dar revoluția atribuia viitorului o semnificație contrară: viitorul nu mai era un mister; revoluționarul îl cunoștea pe dinafară; îl cunoștea prin intermediul broșurilor, al cărților, al conferințelor, al discursurilor propagandistice; viitorul nu mai era o spaimă, ci, dimpotrivă, oferea o certitudine în sânul unui prezent alcătuit din incertitudine; de aceea revoluționarul își căuta în el refugiul, așa cum îl caută copilul în preajma mamei sale.

(...) își spunea în sinea lui că nu-i greu să iubești pe cineva strălucitor, elegant și fără cusur: această iubire nu-i decât un reflex lipsit de orice semnificație, care în mod automat stârnește în noi sentimentul întâlnirii întâmplătoare a frumuseții; pe când marea dragoste dorește să-și făurească ființa iubită pornind tocmai de la o creatură lipsită de perfecțiune, care, de fapt, e cu atât mai umană, cu cât e mai lipsită de perfecțiune.

Poezia e un domeniu în care orice afirmație devine adevăr. Poetul spunea ieri: viața e deșartă ca plânsul, azi el spune: viața e veselă ca râsul, și de fiecare dată are dreptate. Azi el spune: totul se sfârșește și se întunecă în tăcere, iar mâine va spune: nimic nu se sfârșește și totul răsună în eternitate și ambele afirmații exprimă adevărul. Poetul nu are nevoie să demonstreze nimic; singura demonstrație o constituie intensitatea sentimentului.

Atâta timp cât nu-i adult, omul continuă să aspire multă vreme la unitatea și siguranța acestui univers, împlinit de el în întregime în măruntaiele mamei, și e cuprins de spaima relativității lumii adulte, de care e înghițit ca o picătură căzută într-un ocean al nepăsării. Căci tinerii sunt, de felul lor, moniști pasionați, mesageri ai absolutului (...).

(...) lacrimile erau pentru el acea senzație în care omul se dizolvă atunci când nu mai vrea să se mulțumească să fie om, și când dorește să se elibereze de limitele naturii sale; avea sentimentul că, prin mijlocirea lacrimilor, omul se descotorosește de natura sa materială, de ființa sa sfârșită, contopindu-se cu depărtările, devenind el însuși fără de sfârșit.

The old scholar was watching the noisy young people around him and it suddenly occurred to him that he was the only one in the whole audience who had the privilege of freedom, for he was old. Only when a person reaches old age can he stop caring about the opinions of his fellows, or of the public, or of the future. He is alone with approaching death and death has no ears and does not need to be pleased. In the face of death a man can do and say what pleases his own self.

Man can not jump out of his life, but perhaps a novel has more freedom.

The genius of lyric poetry is the genius of inexperience.

In this book time thus flows in a tempo opposite that of real life: the tempo slows down as the years go by.

„Лекичко почука със сърцето на езика си, бе написал Яромил в едно свое стихотворение. Струваше му се, че нейният език, кутрето на ръката ѝ, гърдата ѝ, пъпът ѝ са отделни, самостоятелни същества, които разговарят нечуто помежду си; струваше му се, че момичешкото тяло се състои от хиляди същества и че да любиш това тяло, означава да се вслушваш в тези същества и да чуваш как двете ѝ гърди си шепнат на език потаен.

Изчете стихотворението си много пъти подред с напевен патетичен глас и остана възхитен. На дъното на това стихотворение бяха Магда във ваната и той самият с око, долепено до вратата; ще рече, не се бе озовал извън границите на своето изживяване, а високо над това изживяване; антипатията към самия него се останала долу; там, долу, ръцете му се потяха от притеснение, а дишането му се ускоряваше; тук, горе, в стихотворението, стоеше високо над своето нищожество. Случката с дупката на ключалката и собственото му малодушие се превърнаха в трамплин, от който сега се изтласкваше; вече не бе подчинен на преживяното, а преживяното бе подчинено на написаното от него.