M Eliade Quotes

Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...

Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.

Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră de lângă Râmnicu-Sărat. Adormisem și m-am trezit deodată, singur în carul cu fân - și deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Și parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.

cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.

Si mai era ceva, un amanunt care m-a obsedat apoi multa vreme: mana intreaga parea goala, degetele acelea palide si nervoase erau parca facute anume ca sa poarte un inel, si inelul acesta le lipsea. Era o mana pura, nelogodita, monahala...

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

«De Maistre si Edgar Poe m-au invatat sa gandesc.» Aceasta marturisire a lui Baudelaire m-a indemnat sa citesc Serile de la Sankt-Petersburg si celelalte lucrari ale celui mai patimas si mai intolerant dintre ganditori. Adevarurile lui si, mai mult inca, nebuniile lui au un farmec de netagaduit. Un monstru fascinant. La antipod, Valery seduce prin retinere. Nici o dogma, nici un exces nu sunt legate de numele sau. N-a pacatuit decat prin eleganta. Am formulat, in ce-l priveste, o serie de judecati nedrepte, izvorate dintr-o exasperare impura pe care imi fac datoria de a o denunta aici. Textele care urmeaza, fie despre Michaux, Saint-John Perse, Fondane, Beckett, Eliade, Maria Zambrano, fie despre Borges, Weininger, Fitzgerald, sunt vrand-nevrand capricioase, ca tot ce deriva din admiratie, din prietenie sau din entuziasm necontrolat.

Romanul adolescentului miop 9.‘’Eu ma simt atat de schimbat…Multe ganduri au ajuns acum sentimente. Din intuitii, au ajuns experiente. Nu stiu care parte din mine s-a schimbat. Simt o reinnoire; ma simt mai viu; simt mai précis ca aceasta e carnea mea, ca acesta e sufletul meu. Nu pot lamuri nimic. Simt !’’ 10.‘’Afara, pe campuri, pe strazi, e toamna. Aici, in mansarda, sunt EU. Putin imi pasa de toamna de afara, atat timp cat eu nu sunt inca implinit. Nelinistea de pana acum a facut loc spaimei asteptarii. Astept halucinat. Si nu stiu ce astept, dupa cum nu stiam nici acum doua toamne.’’ 11.‘’Tu ai toate insusirile si toate pacatele femeii de elita. Orisicat m-as trudi, vei ramane capricioasa si te vei pleca dupa fiecare infrangere pana la anulare. Tu esti perfecta langa mine. Dar drumurile noastre trebuiesc despartite, multi ani. Tu nu vei avea puterea de a trai libera acesti ani. Vei aluneca firesc si iremediabil in mediocritate. Poate , nu ma vei uita; dar la intoarcere , nu ma vei mai intelege…’’ 12.‘’Maine! Ma-nfior cand aud cuvantul asta aducator de voie buna sau tristete. Maine!? Ce-o fi maine? Ah, timpul !...

Il (M. Eliade, N.d.a.) se sert pas mal de Guénon, sans jamais le citer. En 1948, je l’ai rencontré et nous avons bavardé chez moi de ses convictions et de ses recherches. Il m’a affirmé qu’il était d’accord avec Guénon en tout point, mais que sa position et ses projets universitaires l’empêchaient de le reconnaître ouvertement. J’ai communiqué cela à Guénon qui, dans les comptes-rendus sur ses premiers livres, tint compte de ce que je lui avais dit. Eliade me disait qu’il pensait se servir de la politique du `cheval de Troie’ : une fois bien installé dans le monde scientifique et après avoir recueilli les preuves `scientifiques’ des doctrines traditionnelles, il aurait finalement exposé à la lumière du jour la vérité traditionnelle. Je crois qu’il se vantait : il est ou craintif ou trop prudent. Il a malheureusement rencontré des catholiques hostiles à Guénon et depuis lors il est beaucoup moins enthousiaste, à supposer qu’il le fût jamais. Il y a deux ans, je l’ai rencontré dans la rue et lui ai dit que ses projets allaient plus lentement, alors il m’annonça qu’il allait publier quelque chose ; en tout cas, il n’a jamais cité le nom de Guénon, ni en bien ni en mal, mais certaines de ces accusations envers les traditionalistes m’ont fait une pénible impression. Lettre de Michel Vâlsan à Vasile Lovinescu, 12 mai 1957.

Romanul adolescentului miop 1.‘’ Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. (…) Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma.’’ 2.‘’Tot ceea ce ne inconjoara nu e decat materialul inform pe care noi il culegem, il cernem si il valorificam. Nu suntem nici pedanti si nici nu afectam un intelectualism exagerat . Dar locurile si oamenii sunt prea ispititori. Creierul, obisnuit sa se intrebe, ne daruieste mecanic raspunsuri, care se cer justificate.’’ 3.‘’O data cu prietenii, se rup si fasii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una cate una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre oameni… Si atatea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atatea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi insusesc altele…(…) Sunt ispitit sa ma intristez. Atatia ani si atatea indurari, alaturi de atatea nadejdi… . Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai intalni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adancuri, si sa ma privesc in oglinda fara sa ma recunosc? Nu stiu nimic, si inima mi se strange de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptand s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma tarau lanturi meschine.(…)Si apoi ma intreb, trist, daca eu stiu pentru ce vietuiesc. Nu stiu. …Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...Recitesc caietele de amintiri. Cat de departe mi se par vremurile…Si prietenii mei, ‘’personagiile’’, atat de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vessel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?’’ 4.‘’-Crestinul e optimist si senin. -Cu cat te vei apropia de solutia crestina, cu atat vei fi mai senin…Dar d-ta nu esti decat un simplu pagan torturat de neputinta convertirii. Mi-e mila de suferinta d-tale. Raspandesti atata paganism exasperat de propriile lui elanuri, incat sunt ispitit acum, daca m-ai intreba: ‘’Crezi in har?’’…sa raspund :’’Nu! Iti marturisesc, ma indoiesc de har nu pentru ca am discutat cu d-ta, ci pentru ca am stat in tovarasia d-tale. Esti demoniac.’’ 5.‘’Au fost nopti cand tulburarea ma umilea pana la plans. Criza crestea, crestea in singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizand intr-un pustiu. Sufletul imi era coplesit de marasm, de disperare muta, de slabiciuni.’’ 6.‘’Degetele raschirate in par au smuls. Am reinceput sa plang de furie. Ma revedeam in adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu slabiciunile. N-am facut un pas mai inainte , daca sunt melancolic. Imi strigam: ‘’Ajunge! Ajunge! Am sa innebunesc!’’. Plangeam. ‘’Plansul e stupid si enervant. Nu ma duce la o solutie’’. Imi opream lacrimile, imi racoream ochii. ‘’N-am facut nicio fapta eroica, daca nu mai plang’’. Imi odihneam privirile in toamna. Ma linisteam. Eram trist, trist, disperat. ‘’Totul trece, totul trece…’’…’’ 7.‘’Hotararile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfarsit. Imi spun mereu: totul trece…Dar incurajarea mi se pare neghioaba. M-am intrebat cum am putut-o folosi atat timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decat mine? ‘’ 8.‘’Dar de ce am scris eu asta-noapte despre ispite? Am uitat hotararea: dragostea nu trebuie alungata, ci stapanita. Eu nu pot s-o stapanesc, de aceea ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mangaie, ca o gheara straina. Mi-e draga, mi-e draga…Stiu eu ce am ? Nu inteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adancesc si s-o stapanesc.

Sunt oameni care, citind, asimilează atât de personal materia cărții încât nu o mai memorează, nu rețin nici amănunte, nici scheme generale. Își amintesc de carte ca de o melodie, păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alți oameni citesc și rețin; nu e vorba de memorie – ci de bucuria pe care o au descoperind în materia cărților obiecte pe care le pot iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face cultură, sau artă etc. [...] Autorii preferă să aibă cât mai mulți cititori din prima clasă. În ceea ce mă privește (...) aș dori să nu am decât cititori care să mă uite îndată ce m-au citit; osmoza dintre substanța scrisului meu și sensibilitatea lor să fie perfectă

Bunların yanında -totemcilikle ilgilendirilmemek üzere- kartal inancının mühim yer tuttuğu görülmektedir. Altaylarda, M.ö. 3. bin sonları olarak tarihlenen Kurot kurganı içinde bir kartal pençesi bulunmuştur*. Yine Altaylarda M.ö. 4-3 yüzyıldan kalma Başadar kurganında bir kartal işareti ele geçmiş, ayrıca Tuna Bulgarları kabartmalarında (7.-8. yüzyıllar) çift başlı kartal tasvirine ve Peçeneklere âit (10. yüzyıl başları) altın kaplar üzerinde kartal motifine rastlanmıştır**. 1958 yılında Orhun kitabeleri bölgesinde yapılan arkeolojik kazıda bulunmuş olan Kül Tegin'in mermer büstünde serpuşun ön tarafını kaplayan, kanatları açık kartal tasviri dikkat çekicidir***. Kartalın Yakutlarda da «saygı duyulan» kuşlardan olduğunu yukarıda görmüştük. Abakan kıyılarında oturan Beltirlerde bir tören için kartal öldürülür ki, bu kartal ruhlar tarafından gönderilmiştir. Kazak-Kırgızlarda da benzer telâkkiler vardır****. Herhâlde Türklerde çok eski bir kartal kültünün mevcut olduğu anlaşılıyor. Araştırıcılara göre, kartal güneş (daha ziyade Gök) tanrının sembolü sayılmış olmalıdır*****. Yuvasını sarp vadilerde yalçın kayalar üzerine yapan ve çok yükseklerde uçabilen kartalın böyle telâkki edilmesi kuvvetle ihtimal içindedir ve bu telâkki eski Türk bozkır hayatında şüphesiz bir yeri olan avcılık dolayısiyle derece derece öteki bazı avcı kuşlara da teşmil edilmiş olabilir. * B. Ögel, İslâmiyetten Önce Türk-Kültür Târihi, (TTK), 1962, s. 17. ** B. Ögel, aynı eser, s. 38, 262, 280, 287. *** L. Jisl, Kül-Tegin Anıtında Arkeoloji Araştırmaları. Belleten, sayı 107, 1963, s. 408, resim 11. **** A. İnan, Şamanizm, s. 55, 82, 136, 142. ***** M.Eliade, Le chamanisme et les techniques archaigues de l'extase, Paris, 1951, s. 78 vd; A. İnan, Şamanizm, s. 46.

Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.

We are all of us, and Eliade in the fore, *would-have-been* believers; we are religious minds without religion.

Ar fi înspăimîntător să crezi că din tot acest cosmos atît de armonios, desăvîrșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întîmplare, numai destinul lui n-are nici un sens... Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua cînd am început să iubesc nu s-a întîmplat «ceva» lîngă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întîmplărilor. Te trezești că ai «devenit» ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Writing in 1957, Eliade argued that the world we live in had lost its hierophanies—that all things were part of the same flat reality. The numinous had given the world “a fixed point, a center,” and without it we are left with a broken place, a “shattered universe, an amorphous mass consisting only of an infinite number of more or less neutral places.” Meaning had seeped away, leaving us with nothing more than the demands of industrial society in the place of profundity. And yet humans—tragic figures in Eliade’s imagination, wandering aimlessly through a landscape that they have chosen to obliterate—still cannot help but retain an urge to sanctify certain parts of life. A kind of atavistic urge lives inside us, an impulse to imbue places with magical meaning, to make them into hallowed ground. Perhaps the place where we were born, the house where we grew up, the café where we met our partner. These places become thin imitations of the holy wells or consecrated precincts that would once have unlocked great wellsprings of meaning. I don’t entirely agree with Eliade on this point. I don’t believe that we are now so degraded in our acts of making meaning, nor that the religiosity of previous generations— often obedient and perfunctory—was necessarily more true. But I’ll admit that I’m compelled by his vision of our ancestors walking through a landscape that was in itself a hierophany and seeing depths of significance in everything they touched. It seems to me that this was a very different way of knowing, one that was embedded in the body rather than hived off into the mind, and which was fundamentally more complex than our current habits of thought. Imagine moving through a place where each landmark unpacks its own mythology, grand stories unfolding around you as you go about your daily business, transcendence happening in real time. Even in the day-to-day, you could not avoid reflecting on the big moral and ethical questions of life, because they would be present, unavoidable. Over a lifetime, you would approach these ideas in a million different ways. Our most familiar places would become maps of myth and wisdom, blooming around us like fractals, inviting us into an ever more nuanced engagement with meaning.

After a long mythological period, and a short historical one, we are now at the doorstep of a biological age. Man will be reduced to the condition of a bug, of an ant. It is impossible for man not to ascend to a higher order, but I'm afraid he will remain an ant for many thousand years before that.