Jean D'ormesson Quotes

Le seul avenir de l'avenir est de devenir un passé. Quand l'avenir se jette sur nous, il a tellement hâte de se changer en passé qu'il ne prend que pour un instant, pour un soupir, pour un clin d'œil, pour un éclair la forme fragile du présent. On pourrait presque soutenir que le temps n'a qu'une idée: sauter l'étape du présent.

Une des clés évidentes et secrètes de ce monde où nous vivons est qu'il passe son temps dans un éternel présent toujours en train de s'évanouir. Entre un avenir qui n'existe pas encore et un passé qui n'existe déjà plus se glisse une pure abstraction, une sorte de rêve impossible. C'est cette absence haletante que nous appelons le présent. Personne n'a jamais vécu ailleurs que sur cette frontière vacillante entre le passé et l'avenir.

so each day brought a further descent into the depths of concrete existence and a further ascent toward the heights of abstraction.

Fiecare noțiune, fiecare familie, fiecare individ are o mitologie care dă culoare existenței sale.

Oricine știe că evidențele ascund întotdeauna sisteme. Nimic nu e mai părtinitor decât imparțialitatea.

That intersection between dream and reality is what I am attempting to capture here, akin though it is to trying to pinpoint the origin of the Iliad, or what would later become the Roman Empire, or Michelangelo’s Moses, or the theory of gravitation. Nonetheless,

You are young to talk of dying," said the Emperor, looking at Jester. "Learn rather to live, to enjoy the gifts lavished so prodigally by an unknown god: the heat of the sun, the cool of the sea at noon, the scent of the forest in the evening, horses galloping across the plain. You are rich because you are alive. Even unhappiness is still life. Learn to love and enjoy, and learn also to suffer. And, when the time comes, you will learn to die.

Tutto ciò che è nel tempo passerà con il tempo e nulla di ciò che appartiene a questo mondo transitorio e fragile merita più di un rispetto un po' distaccato e di un assenso ironico. Si può benissimo morire per la propria patria, per le proprie idee, per quelli che si amano. Non c'è niente di più onorevole. Ma soltanto ciò che è eterno merita un affetto senza riserve.

We shall all die. But we shall not die together. Something will be left behind us like a trail of light to transmit to succeeding generations all that is great in work and in the imagination. And more than crumbling palaces and mutilated statues, what shines forever in men's memories are the efforts of the mind to lift itself above everyday existence by laughter, terror, metaphysical thought, the beauty of the word, and the brilliance of ideas.

THERE IS SOMETHING DISPIRITING ABOUT THE MARCH of history. That web which never alters despite an infinite range of motifs and variations: the same struggle for power under ever-different masks; the vain triumphs, the declines and falls; the ever-recurring myths; the straining toward a future that, though it always eludes the grasp, never ceases to exert its pressure and make its demands; the turning wheel which changes yet does not change; the hopes always disappointed, the victories foredoomed to failure—whether the picture they paint of man expresses his greatness or his weakness, we shall never know. Both, probably—and both at the same time. Nothing is more futile than history, and yet history is man himself. Nothing is more accidental, nothing more necessary. Everything could probably have been otherwise. But everything is as it is, and forever.

The explanation is that it is rivals rather than enemies who hamper our beginnings, and it is against them we fight until the great conflicts arise which decide ways of life, modes of thought, and the meaning of history.

By becoming emperor, I would once more put myself above my state.

La vita è soltanto il vestibolo e la prefazione della morte. Nascere non è altro che cominciare a morire. Le cose serie cominciano con la morte. Vivivamo poco tempo e saremo morti per sempre.

un peuple entier se jetait avec une ferveur bon enfant dans tous les délires de la fête. Ivres de l’éther projeté par les fameux lance-parfum, dansant du matin au soir et du soir au matin dans une atmosphère électrique, attachés aux grands chars où se trémoussaient, dans une allégresse monstrueuse, des fées, des dragons, des Napoléon, des sorcières et des reines d’un soir à moitié nues, Brésiliens et Brésiliennes, irrésistibles d’insouciance et de gaieté, chantaient à tue-tête :

Amărăciunea impregna până și cea mai neînsemnată dintre formulele noastre și fiecare, adesea fără să o știe, urmărea moartea celuilalt sau pe a sa. În mijlocul atâtor ruine ne minunam că mai suntem în picioare, dar nu mai eram prea siguri că vom mai face față mult acestei supraviețuiri. Nu se rostogolea în prăpastie numai lumea, ci și noi înșine. Totul se clătina, și noi de asemenea. Eram echilibriștii timpurilor moderne, un fel de saltimbanci ai unui amurg care ar fi încercat, dar în zadar, să treacă drept o auroră.

(...) trecutul meu este trecut, mai trecut decât alte trecuturi, și se scufundă în întuneric.

(...) nu numai viitorul rămâne pentru noi închis, opac, inaccesibil: chiar fixia în imagini, timpurile apuse ne scapă pentru totdeauna.

Viața continua să se desfășoare ca întotdeauna în jurul nostru fără să fim nevoiți să o atingem, nici măcar s-o înțelegem. Și n-o înțelegeam fiindcă nu munceam.

(...) universul nostru era dominat de o idee, și poate numai de una, dar ea ne făcea să ne simțim foarte siguri pe noi. Forța acestei idei venea în totalitate din simplitatea ei. Și anume că lucrurile sunt ceea ce sunt.

Tradițiile nu câștigă nimic când sunt prea bine explicate. Ele nu pot decât să-ți piardă din rigoare și îngustimea încăpățânată care le dau o parte de frumusețe.

E un spectacol fascinant să vezi cum oameni, evenimente, societăți întregi se pun în mișcare. Lumea freamătă de multe ori pentru lucruri care nu prevestesc nimic. E nevoie de talent, și uneori de geniu, ca să deosebești, din multimea de semne prevestitoare, pe cele care preced cu adevărat viitorul. Această forfotă a oamenilor, a raporturilor atât de misterioase care se stabilesc între ei sunt cele care împing istoria înainte. De la cea a popoarelor, a națiunilor, a religiilor până la cea mai modestă, cea a carierelor sau iubirilor care vor hotărî viitorul.

Dar, cum se întâmplă adeseori cu oamenii, chiar cu cei mai misterioși, ai deodată sentimentul că secretul e simplu: nu-ți lipsește decât cheia pentru a dezlega combinația și pentru a-ți explica totul.

Nimic nu e mai strâmb și mai fals decât o literatură sau un film care înfățișează doar o lume uniform sinistră. Până și în viețile cele mai întunecate există zile luminoase, plimbări pe malul apei și speranțe de fericire.

Schimbarea nu separă doar trecutul de viitor. Chiar în cadrul prezentului, ea tinde să acționeze ca un factor distructiv al coerenței familiei. Se părea că intram într-o perioadă în care toți oamenii aveau să se asemene. Era extrem de posibil. În sânul familiei, în orice caz, divergențele sporeau în loc să scadă. Odinioară familia forma, în primul rând, un tot. De la străbunica până la strănepoți, semănam unii cu alții. Domnea în rândurile noastre ceea ce alții denumeau, și ceea ce noi înșine denumeam, cu satisfacție, cu emfază, un aer de familie. (...) De acum înainte fiecare membru al familiei părea să-și ducă existența așa cum înțelegea el. Nu ajunsesem la dezlănțuirile individualiste care ne vor marca viața după al doilea război mondial. Dar, chiar în interiorul grupului, modurile de viață începeau să se deosebească. Nu mai exista acea colectivitate, acel organism, acea totalitate care se numea familie. Exista cutare, și cutare, și un alt cutare. Numai că purtau toți același nume.

(...) ne făcea să ne închipuim că lucrurile nu se schimbaseră deloc. Numai că îmbătrâniserăm asta era tot. Luasem, încetul cu încetul, locul părinților sau a bunicilor noștri, devenisem părinții noștri, iar copiii ne înlocuiseră, deținând la rândul lor rolurile pe care le jucasem odinioară sub măștile copilăriei și adolescenței. Urcasem, sau poate coborâsem, cu o treaptă în istoria acestei lumi, și ceea ce fusesem noi cândva aveau să fie alții astăzi. Căci ceea ce mișcă în primul rând, chiar atunci când nimic nu se mișcă, este timpul imobil, care nu deplasează nimic, dar care macină dinăuntru, care îi strecoară în noi pe părinții noștri, vârsta lor înaintată, osteneala lor și care le injectează altora tinerețea, forța, aviditatea noastră de a cunoaște și tot ceea ce am fost noi. Timpul însă nu se mulțumește cu aceste translații lineare, cu această biologie în mișcare. El amestecă structurile și constelațiile, modifică corelările, transformă perspectivele și raportul de forțe. Lumea se schimbă necontenit pentru că îmbătrânește. Ea se schimbă mai ales pentru că echilibrele vieții nu încetează niciodată să se rupă. Ele se rup, dar sunt menținute, mai mult sau mai puțin artificial, în virtutea legilor și a deprinderilor, în virtutea tradiției și a voinței. Și-apoi, deodată, întregul edificiu, la capătul nervilor și al puterii, se prăbușește într-o revoluție sau un război, într-un cataclism social, din care nu vor mai supraviețui decât amintiri și mituri. Caleidoscopul se reorganizează pe combinații diferite. Și un nou ev începe, care se va prăbuși la rândul lui, după multă risipă de glorie și sânge.

(...) desființăm timpul prin repetare.

Totul devenea rapid, brutal, adeseori dur, uneori cam sec li totul dura.

Nu e de ajuns să spui că timpul domnește asupra lumii: lumea e timpul.

M-am născut într-o lume cu privirile ațintite înapoi. Trecutul avea pentru ea mai multă greutate decât prezentul.

Trecutul era o pădure mare, foarte frumoasă, unde cât vedeai cu ochii, se încrucișau ramurile acelor arbori care coborau până la noi.

(...) nimeni nu este niciodată cu desăvârșire liber.

Există în istoria oamenilor revoluții private are nu sunt cu nimic mai prejos, în ceea ce privește profunzimea și răsturnările pe care le antrenează, decât revoluțiile publice.

Copiii, firește, sunt moartea părinților. Dar la fel de adevărat este că descind din ei. Ei îi ucid, dar îi continuă. Îi doresc multe lucruri nepotului meu dar, în primul rând, poate acesta: să știe să reconcilieze în sinea lui trecutul și viitorul. Niciodată trecutul și viitorul n-au arătat atâta ostilitate unul față de celălalt ca astăzi. Am evocat un trecut care se îndepărtează în fiecare zi. Viitorul n-are nevoie de mine: el se va făuri foarte bine singur, ajutat de mulți. Mâine, în orice caz, și fiindcă există o istorie, este legat de ieri. Trecutul și viitorul nu trebuie să se ignore unul pe altul. Ele nu trebuie să uite că viitorul, la rândul său, va fi, într-o zi trecut. Ele nu trebuie să lase timpul să distrugă veșnicia.

Ramăsesem singurii care mai credeam în noi înșine. De aceea trăiam între noi, vânam între noi, ne căsătoream între noi. Lumea credea că suntem îngânfați. Eram doar timizi. Ne era teamă de ceilalți oameni. Ne era teamă de viitor, care era contrariul trecutului. Închideam în urma noastră toate ușile care dădeau spre o lume devenită prea mare pentru noi și pentru speranțele noastre înlănțuite de amintiri.

(...) Germania hitleristă dresa și domina instinctele sălbatice ale omului și punea în slujba ei toată magia pe care o pot genera noaptea, tăcerea și frăția de sânge.

În lenta curgere a istoriei, cu sinozitățile, cu ezitările, cu mlaștinile sale, cu timpii săi morți, apar dintr-o dată, și adesea în durere și sânge, avalanșe de violențe și de relativă simplicitate.

Dragostea reprezintă revanșa și alibiul naturii într-o lume deja conștientă, și puțin rușinată, de viitorul ei mecanizat. Mitul dragostei, care avea să îmbogățească cinematografia, muzica ușoară, literatura și să devină celălalt și adevăratul opiu al poporului înainte de a se transforma, la capătul unui ultim avatar, într-o armă de luptă religioasă și politică, începea să intre în calculele mamelor și industriașilor.

Ai fi zis că se îngrășau din spiritul vremii care trece.

Libertatea este o chestiune de metodă. Adevărul punea cu totul alte probleme. Cred că n-aș putea să mă exprim mai bine decât folosind un cuvânt cam provocator, adevărul eram noi.

N-am auzit niciodată pe cineva vorbindu-ne despre trecut fără să vorbească și despre moarte. Iar viitorul de asemenea, nu ne vorbește decât de moarte. Nu ne rămâne decât prezentul pentru a încerca, oarecum în zadar, să ținem moartea la respect. Viața nu-i niciodată nimic altceva decât o lungă retragere în fața morții.

Uneori progresul este cel are măsoara decadența.

Din generație în generație ne-am arătat neîncrederea în întrebări. Si dintotdeauna, din toată inima, întrebărilor fără răspuns le preferam răspunsurile fără întrebări.

Mi s-a părut că am înțeles, încă din acea perioadă, că oamenii, evenimentele, istoria sunt întotdeauna ambigui și că acordul spiritelor este arareori altceva decât o neînțelegere binecuvântată de zei.

Nici inteligența, nici talentul, nici geniul nu l-au împiedicat vreodată pe om să se înșele. Ba s-ar zice că, din contră, ele îl ajută să se cufunde și mai departe în ceea ce constituie profunzimea și sumbra strălucire a rătăcirii.

Dragostei nu-i place trecutul. Dragostea răstoarnă și dă brânci, nu privește decât înainte, este inamica tradiției.

Universul era o juxtapunere sau o întrepătrundere de mecanisme opace și de comportamente care luptau adeseori între ele și care se aranjau cum puteau. Ele se nășteau din hazard și necesitate, din educație, din clasele sociale, din realitățile economice, din ereditate și din mediu. Putea surveni orice, dar psihanaliza și marxismul sfârșeau mereu prin a interpreta totul. Nu se mai încerca să se înțeleagă, se explica.

În acest spațiu și acest timp eram ca niște fire de praf care nu-și găseau fericirea decât în confuzie și distrugere.

Timpul, care trece peste toate, răstoarnă până și răsturnările, distruge până și distrugerea. Totul se mișcă, chiar și mișcarea. Ceea ce face ca în cele din urmă, în acest univers agitat și imobil, totul să se transforme mereu și nimic să nu se schimbe niciodat.

Totul trece, totul moare. Nu există decât un lucru care scapă timpului și nu moare niciodată: moartea. De unde se trag, îmi închipui, legăturile dintre moarte și veșnicie.

(...) fiecare știe în prezent că nu suntem aproape nimic altceva decât rodul circumstanțelor în care ne zbatem și care ne alcătuiesc între hazard și necesitate.

(...) și pe el timpul va sfârși prin a-l distruge pentru a-l readuce la viață.

Ce-ar fi putut face, și unul și celălalt, cu libertatea de gândire? și cu toleranța? Fiindcă, și unul și celălalt, se considerau deținători ai adevărului.

Dar ei aveau posibilitatea să-ți ia revanșa, aveau, în orice caz, o speranță în viitor. Noi nu vom mai avea-o niciodată. O știm oare? Cred că era ideea morții la cei mai mulți, dintre muritori: știam că aveam să murim, aveam o vagă bănuială că suntem deja morți, dar nu voiam și nici nu puteam să o credem. Și-atunci ne ascundem față de noi înșine de destinul dezastruos. Ni-l ascundem sub veșminte, în spatele vânătorilor călare, al cultului tradițiilor noastre, al unei anumite forme de ridicol și de absurd cărora umbra morții le dădea un fel de măreție.

Am înlocuit dintotdeauna, de când există neamul nostru, banul, care poate fi al oricui, cu onoarea, care nu-i decât a noastră. Această onoare se numește fidelitate. De îndată ce vreo fisură, oricât e mică, se va ivi în edificiul mereu neterminat al continuității noastre, se va apropia momentul în care el se va prăbuși în întregime.

Pe bună dreptate se spunea că ideile își croise drum printre oameni.

Fusesem multă vreme de partea celor puternici. Acum eram învinși. Așa că, în mod obligatoriu, în locul abilității de învingători preferam victimele fidelității.

Fiecare dintre noi este alcătuit, în primul rând, din imaginea pe care și-o fac ceilalți despre el.

(...) nici unul din noi nu este nimic altceva decât ceea ce lumea din jurul lui a hotărât că este.

Descopeream că lumea avea multe înfățișări care se negau una pe cealaltă și că nu era nimic altceva decât un mănunchi de puncte de vedere reciproce care se cuprindeau succesiv.

Odata cu moartea unui bătrân piere pentru totdeauna și ceva din trecut și ceva din istorie. Ceea ce nu mai știu nici eu din secretele bunicului meu, bunicii mele, unchilor mei, verilor mei, nu va putea s-o mai știe nimeni în urma mea.

Totul este simplu la bărbați, totul este simplu la femei, când îi privești dinafară și-i vezi cum ezită în pragul acestei lumi în care intră râzând. Și totul este simplu la ei când îți explici, mult mai târziu, viața încheiată, după moartea lor, și când contempli aceste existențe care nu mai sunt nimic decât istorie. Numai atunci când se desfășoară și se înnoadă destinul este obscur și adeseori misterios.

Timpul este ca marea: nu poți calcula bine distanțele. De-abia întorci capul și totul dispare. O viață întreagă nu ajunge totuși ca să lase trecutul nostru să-și ocupe în sfârșit locul ce i se cuvine în eternitatea înghețată a istoriei lipsite de pasiune. Istoria este amestecată cu viața noastră. Murim întotdeauna prea repede pentru ca ea să aibă timp să se detașeze. Viața noastră, în schimb, este aproape de pe acum de istorie pentru cei ce se nasc după noi. După ce o să se mai răceasă puțin va semăna pentru totdeauna cu imaginea ei imobila.

Istoria se desfășoară de obicei cu o încetineală vicleană în care se împletesc inextricabil efectele și cauzele, originile și declinul. Aici, în acea zi, ceea ce trăiam era pur si simplu un sfârșit de istorie.

Poți oare să te sustragi timpului tău? Poți să fii superior sau inferior, poți să lupți împotriva lui cum încetasem noi să o facem: până la urmă el te prinde însă, și te înseamnă cu pecetea lui.

Timpul, pur și simplu, trecuse pe deasupra, cu cortegiul lui de noutăți și de prefaceri, și aruncase asupra evidenței un fel de văl de obscuritate.

Oare încercăm sau suntem capabili vreodată să înțelegem ceea ce nu suntem?

Oare dispare vreodată complet, în ceea ce este frumos și în ceea ce este rău, în ceea ce este viu și în ceea ce este mort, povara zdrobitoare a trecutului?

Totul, pretutindeni și întotdeauna, nu este niciodată alceva decât timp.

Eu sunt mai aproape de tata: el își punea speranțele într-o schimbare bazată pe amintire. Mă împart, ca el, între aceste două lumi apuse, pline de strălucire și de forță: schimbarea și amintirea. Și, între una și alta, refuz să aleg.

Cred - este o credință ca oricare alta și, fiindcă fericirea și nefericirea nu pot fi niciodată comparate, nu pot aduce dovezi - că binele este aliatul timpului și că, treptat, pe nesimțite cu fluctuații poate, cu frânări bruște, și cu reveniri, el birue răul.

(...) nimicul care a rămas din ceea ce a fost și care nu va mai fi niciodată și despre care nimeni, nicăieri, nu mai păstrează nici o amintiri.

Viteza se strecură pretutindeni, în călătorii, în obiceiuri, în mersul istoriei, care după cum repeta fiecare, se accelera, în știință, în modă, și până și în literatură.

Cu mult mai mult decât ideile, ale căror combinații și sisteme se constituie prea adesea într-un echilibru instabil și ne transformă într-o clipă, circumspanțele și temperamentele, care reprezintă ceva mai superficial și în același timp mai profund, sunt cele care decid destinul oamenilor.

Ideea de destin, care îi obsedează pe oameni sub mii de forme, îmi închipui că provine din această stranie coaliție a forțelor destructive, din această imposibilitate de a opri ceea ce se rostogolește pe pantele abisului. Astupi o breșă și se ivesc zece fisuri. Redresezi cârma și furtuna își dubleză forța. Decrepitudinea, decadența, căderea, s-ar zice că se hrănesc singure, și până la fascinație, din propriul vertij. Nu-i nimic de făcut împotriva uzurii, nu-i nimic de făcut împotriva timpului.

Sistemele se prăbușeșc pentru că sunt sisteme. Dar tocmai pentru că sunt sisteme, elementele care le alcătuiesc rămân multă vreme fără întrebuințare după năruirea ansamblului ale cărui părți erau. Lipsite de legăturile și de sensul lor, ele întâmpină multe greutăți ca să se organizeze din nou. Nu reuseșc, în realitate, decât constituind noi sisteme, la fel de geniale și la fel de nedrepte ca și cele care le-au precedat - poate ceva mai geniale și ceva mai nedrepte? aceasta-i întrebarea -, dar care, în orice caz, vor fi distruse la rândul lor. E ceea ce denumim istorie în care, ca în acele teorii ale fizicii unde alternează explicațiile de undă cu cele prin corpuscul, se pot citi fără deosebire etapele conștiinței către desăvârșirea sa sau succesiunea nedefinită a formelor, a evoluțiilor și a ciclurilor, mai mult sau mai puțin lipsite de sens, mai bogată în orice caz în iluzii decât în progres.

Ei nu iubeau prezentul. Îl respingeau. Erau ca acele statui ale lui Ianus, în care zeul se divide și își întoarce spatele lui însuși: unul privea trecutul, celălalt spre viitor. Se opuneau amândoi continuității și scurgerii timpului. Bunicul silea prezentul să intre în trecut și nega viitorul, Alain zorea prezentul să intre în viitor și trecea cu buretele peste trecut. Viitorul nepotului meu era la fel de imobil ca trecutul bunicului meu. Încremeniți, fericiți, la adăpost de schimbare și de furtuni, cruțați de crimă și de nedreptate, ei străbăteau, și unul și celălalt, pe un cer în afara timpului.

Nu vorbea decât de dragoste, agitând bombe. Aprindea ruguri, dar nu voia să vadă decât lumina lor.

Nimic nu-i mai contagios ca violența. Ea se ia ca tifosul și se încrâncenează în fața obstracolului.

Când îmi spuneai: "Nu există nimic în afară de Hristos" mi se părea că nu mai era strigătul de izbândă și de entuziasm pe care-l scoate tinerețea. Era mai degrabă o mărturie a neputinței oamenior de a-și înfăptui visurile de fericire.

Un timp care curgea în sens contrar și care nu înceta niciodată să urce spre izvoarele sale. Un spațiu al cărui centru era acest leagăn al familiei spre care moartea ne aducea înapoi.

Dacă aș încerca să definesc în două cuvinte imaginea vieții noastre, aș spune, desigur, că era solidă și ușuratecă. Solidă pentru că era așezată pe baze care nu fuseseră zdruncinate niciodată în trecut și care, evident, nu aveau cum să fie puse la îndoială în viitor.

Nu există viață fără accident. Pe măsură ce se scurgeau anii, eram din ce în ce mai puțin convinși că, în cele din urmă totul se va aranja. Acum nu mai suntem așa de siguri. Dar știam din sursă sigură că evenimentele erau greșite atunci când ne produceau neplăceri și că întotdeauna noi eram cei care aveam dreptate. Dumnezeu și regele erau de partea noastră. Această măreață coaliție constituia garanția trecutului. Viitorul poate că îi cam scăpa de sub control. Ei și, ce importanță avea! Noi trăiam în trecut.

Nimic nu-i mai firav ca onoarea. Ea-i la cheremul celei mai mici abateri, Ce iluzie îngrozitoare să crezi în echilibru dintre bine și rău! Binele este distrus de rău, dar răul nu este distrus de bine, el rămâne peste timpuri ca o pată neștearsă.

Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat totul.

Timpul aducea cu el toate lucrurile care ne distrugeau și de care ne temeam: uzura, delăsarea, schimbarea, declinul și uitarea.

Cum reușește adevărul să se desprindă din aparențele care îl ascund și totodată îl constituie? Izbucnește, într-o seara, cu brutalitate? Sau își croiește drum încet în mintea oamenilor?

Timpul îmbracă forme ciudateîn ochii amintirii. El se destinde sau se chircește, se multiplică sau se pliază.

Mi se părea pe atunci că timpul nu se mai sfârșea și că trebuia grăbit neîncetat spre a lăsa loc viitorului. (...) Aș fi vrut acum să-l las să se odihnească puțin, să-l văd încetidindu-și pasul (...).

Tradiția nu este numai amintire, ea este și obișnuință și repetare, la urma urmelor a rutinei. De aceea, este o forță și, în același timp, o slăbiciune.

Un omagiu ironic adus moravurilor ușoare ale timpului.

Inima își avea rațiunile ei, și rațiunea le cunoștea.

Nu, nu eram niste ignoranți. Dar eram morți. Timpul ne-o luase înainte.

Toate regimurile li se par bune, în afara celor care au căzut. Și le plac revoluțiile când ei sunt cei care le fac.

Istoria era sfântă pentru noi, dar ne petreceam vreme rectificând-o. Reintroduceam în ea pe Dumnezeu, numele familiei, continuitatea, veșnicia pe care smintiții vruseseră să le izgonească. O cârpăceam. Și izbuteam astfel să ne mai sprijinim pe ea. Ea se îndepărta puțin câte puțin de realitate, de evoluția spiritelor, de mersul științei. Dar ce importanță avea! Noi trăiam într-o țară reală, care nu era cea a alegerilor republicane, a domnului Gambetta, a domnului Blum, a domnului Daladier. Ritmul istoriei era atât de bramburit ca acela al anotimpurilor, ca acela al prostănacilor, când se pornește să plouă în iulie. Prezentul nu se mai pregătea să se preschimbe, încă de-a doua zi, într-un trecut ce urma să vină. Era altceva, o monstruozitate, o aberație. Viitorul se schimba mult. Trebuia să încerci să legi direct un viitor, vai!, încă îndepărtat de un trecut, vai!, îndepărtat de-a binelea, Prezentul nu era nimic altceva decât o lungă și sinistră paranteză. Noi trăiam într-o istorie a lui Dumnezeu și în tradițiii de familie care făceau din noi, într-o lume străină, cavalerii alienați ai unei mitologii dispărute.

Morții trăiesc atâta vreme cât o singură ființă vie îi mai poartă în minte. Noi îi purtăm în noi pe morții noștri.

Toți copiii seamănă între ei, fiindcă cerințele vieții încă nu i-au viciat, nu i-au deformat. Se află în acea stare delicioasă în care totul le este făgăduit, dar nimic nu le este dat. Lumea e în așa fel alcătuită încât tot ce ni se întâmplă - și fericirea, și puterea, și succesul, și dragostea - este dinainte compromis prin uzură și degradare. Copiii nu știu nimic despre acest reflux al vieții. Ei se află încă în pragul ei, așteaptă, își țin răsuflarea, freamătă de o mare nerăbdare pe care sunt grăbiți s-o traducă în fapte.

Acestea sunt paradoxurile, salturile și evitările pe care le aduce scurgerea timpului. Ea ba le accelerează, ba le încetinește.

Istoria nu are niciodată sfârșit.

Deznodămintele cad ca trăsnetul. Nu cele ale istoriei, care nu vin niciodată. Ci cele ale vieții, care vin foarte repede.

Fiindcă era mereu în întârziere, sfârșea câteodată prin a fi în avans.