Imy Quotes

Cum ar fi putut sa imi treaca prin minte ca el va fi inceputul tragediei mele de mai tarziu?

Personal imi dau demisia din omenire.

Imi aminteam de ea ca de un vis frumos, intrerupt inainte de a se sfarsi.

Imi lipsesti infinit

Vreau sa iubesc ceea ce esti,nu ceea ce imi arati ca esti.Daca nu stiu cum esti,cum sa te iubesc?Poti sa imi construiesti cate masti vrei si poti sa ma tii cat de departe vrei de tine,dar sufletul meu nu se va intalni cu al tau ,ci cu al mastilor prin care vrei sa respiri.Minciuna e ca o doza de diazepam. Da senzatia ca rezolva,dar nu rezolva nimic.

You’re my smile, Imi. Always have been.” He kissed me with abandon. A passion unleashed. “Always will be,” he murmured into my mouth.

It feels like I’m falling, Imi,” he breathed. “I’ll catch you,” I promised.

[...]istoria, acest fluviu care inainta spre necunoscut, si al carui capat viu simtisem atatia ani ca eram eu, aveau s-o faca altii, mie imi ramanea doar acest teritoriu de cucerit si singurul cu care puteam s-o influentez: cuvantul scris. Nu era mult, dar nici putin.

Orisice in legatura cu Petre Barbu imi facea placere. Totul era sa pot vorbi despre el. Poate fiindca bolnavilor le place sa le iei in serios boala. Prefera sa le spui: "Sigur ca inteleg ce te doare... Ma intreb cum de poti suporta"... Dimpotriva ii enerveaza sa auda: "Nu ai nimic, e un fleac, nu poate sa fie chiar atat de dureros. Lasa, o sa iti treaca !"...

Am invatat sa imi fie dor inca de cand eram in fasa. Este un sentiment cu care traiesc, de care ma agat si fara de care nu as mai fi eu.

VISEZ CA MAMA MOARE! IMI LASA O CUTIE CU BATAILE INIMII EI.

...šiaip ar taip, aš jau spėjau štai ką pastebėti: siaubą galima pakelti, kol tu pasiduodi savo likimui, bet jis tave nužudo, jeigu tik imi apie jį galvoti.

Crima si pedeapsa" care, la cincisprezece ani imi paruse un roman politist, am crezut-o mai apoi un extraordinar roman psihologic, pana cand, in final, am descoprit fondul celui mai mare roman scris vreodata despre eterna problema a vinii si a mantuirii.

Tu esti atras de formele concrete, palpabile, mie imi place sa ma las purtata inauntrul lor, sa le inteleg substanta, in stare de lichefiere, alcatuirea lor sinergetica, sa rezonez din interiorul lor catre tine.

Esti la fel de caraghios fie ca dansezi fie ca nu, asa ca ai putea la fel de bine sa dansezi , imi zicea uitarea de sine.

Se facea ca ma faceam ca traiesc, Intr-o vale adanca, de somn intretaiata. Trezindu-ma, doar atat imi amintesc. Ochiul continua sa mi se bata.

Si trebuie sa spun ca negativitatea mortii imi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira fara sa-l iubesc.

Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie prost inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevarata mea salbaticie. Cea mai grava. Cea mai trista.

I won’t leave you, Imi, not ever. You and me, we’re a definite. I don’t have anything if I don’t have you. You have to believe that.

We’ll walk on the beach, Imi, and we’ll dance on the sand. Because one day soon, I promise you that all this ugly will become something beautiful.” … “I know, Yoss. One day soon”.

Kadaise ir aš turėjau svajonę – susipažinti su savim. Bet vis neišdrįsau... O jei nepatiks? Geriau atokiau... Kai pamiršti, kad esi, kartais net gyvent imi...

- Sentimentele tale in ceea ce priveste serpii sunt... - Ura, agonie, paranoia extrema si dezgust, insira Luce. - Poate e...ceva normal, mie imi era teama de cactusi. Nu puteam sa ma aproprii de ei...nu rade, te-ai intepat vreodata in vreo chestie de-asta?

Imi stia punctele slabe si hibele, imi cunostea pana in cel mai inalt grad paralizia morala- totala mea lipsa de incredere- care punea stapanire pe mine in momentele de mare intensitate emotionala.

C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Imi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?

Ma pasioneaza sinopsiile. Percep jocul senzual al luminii, obsesie pe care eu am multiplicat-o indeajuns incat sa fiu orbita de imagini saturate de stralucire. Incerc sa imi inchipui cum se reflecta razele tridimensional ce imi proiecteaza diferite nuante de culori, in forme alungite sincron, simetrice, asa cum faceam in joaca, folosindu-ma de un ochean de jucarie de care am fost fascinata in copilarie.

E foarte frig acum si mi-au intepenit mainile. De parca n-ar fi mainile mele. Si creierul la fel, parca n-ar fi al meu. A inceput sa si ninga. Imi pare ca ninge cu fragmente mici din creierul altcuiva. O ninsoare care se depune ca materia unui creier strain. - Sobolanul

Numele meu este Celaena Sardothien, sopti ea. Dar nu conteaza daca numele meu este Celaena sau Lillian , sau Catea, pentru ca te inving oricum, indiferent de cum imi spui.

Při prvním spuštění (výbuchu) zůstalo pod tryskou motoru asi deset nepozorných čísel z naší haly – nezbylo z nich nic než pár drobků a sazí. S hrdostí tu zaznamenávám, že se tím rytmus naší práce ani na vteřinu nezarazil, nikdo ani nemrkl. Naše stroje i my jsme pokračovali ve svém přímočarém a kruhovém pohybu s neměnnou přesností, jako by se nic nestalo. Deset Čísel, to je sotva jedna stomilióntina z mas Jednotného státu, prakticky počítáno je to nekonečně malá veličina třetího stupně. Aritmeticky primitivní soucit znali jen lidé starověku – nám je k smíchu.

O, daca macar o singura voce m-ar imbarbata soptindu-mi ca am dreptate! Curajul si hotararea mea sunt neabatute, dar sperantele se clatina si sufletul imi sta adesea in cumpana. Sunt pe cale de a porni intr-o calatorie lunga si grea si voi avea nevoie de toata indrazneala si taria pentru a invinge restristile. Va trebui nu numai sa-i imbarbatez pe ceilalti cand vor sovai, ci uneori si pe mine insumi.

I’m sorry, Imi.” His apology whispered in my ears as I left the room. But it was the words that followed that burrowed deep. “I’m sorry I couldn’t be who you deserved.” I stopped just before opening the door. “I’m sorry I believed that you already were,” I responded softly.

Am avut intr-o noapte un vis ciudat. Purtam o rana adanca la umarul stang din care imi curgeau valuri de sange. Incet, din sangele coagulat s-au format larve ce-mi misunau pe trup haotic. Din larve au iesit fluturi... M-am trezit din somn scuturandu-mi trupul... Ceasul de pe noptiera nu arata decat ora doua. La ferestre se zareau umbrele noptii. Copacii isi despleteau trupurile cu bratele scheletice ale crengilor, in bataia vantului. Isi alungeau formele, in descompunere, pana la mine in camera, desenau pe pereti tablouri in miscare. Nu stiu cat timp am stat culcat cu fata in sus. Priveam umbrele copacilor in geometrii abstracte. Parca imi comunicau ceva printr-un limbaj bizar al miscarilor unduitoare. Spre dimineata am adormit rapus.

The renowned spiritual teacher Pema Chodron (2009) encourages us to ‘let go of our storyline, but stay with the energy’. If you can separate your thoughts and judgement from the pure, visceral aspect of your experience, you will see that these strong feelings are nothing but energy that needs to go through you.

Ajung sa-l parafrazez pe Ambrose Bierce si sa-l cred. Casa devine un edificiu gol, impersonal, ridicat pentru a fi locuit de om, sobolan, gandac... cand tu traiesti inafara acelui edificiu totul devine fad, ca o camera de hotel. Eu capat insusirile sobolanului ce se retrage in galeriile lui subterane, iese doar pentru o gura de aer proaspat, purificator, cauta printre resturi o bucatica de cascaval din care sa se hraneasca. Arhitectura de care ma ocup nu-i decat un aranjament din beton si sticla astfel dispus incat sa capteze inauntru tot mai multa lumina. Tu esti fereastra casei mele prin care patrund razele de soare. In edificiile proiectate de mine incerc sa trasez traiectorii, sa descifrez calea inafara. Esti totodata ploaia de primavara ce imi bate la uşa, imi potoleste dogoarea...

For some reason I just want to mention another German artist I like a lot. Imi Knoebel. He once described hiding in an attic during the bombing of Dresden and how the flashes of bombs filled a triangular shaped window in the room he was in and the experience contributed to his love of simple shapes. Is that love or merely imprinting. It was simple and strong and one is forced in a way to see the world the way it IS shaped. Art becomes a momory more than anything else. A kind of chooser. It shows how we were touched.

Vreau sa mor , dar imi pare rau ca vreau sa mor!

Curajul imi creste in timp ce scriu.

Imi aduc aminte cind s-a pensionat tata si mama i-a spus: “Am zis ca la bine si la rau, dar n-am zis nimic despre prinz".

Doua lucruri imi stapanesc mintea, mereu si staruitor minunandu-ma: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine.

El imi daruise durerea si mergeam cu ea prin aerul primaverii care imi tremura langa obraz ca o rasuflare moale.

i My flesh and my heart may fail,         but God is  j the strength [2] of my heart and my  k portion  l forever.

Ea imi oferise prietenia, eu ii doream copul. Ea imi oferise corpul, eu doream sa-i stiu gandurile. Ea imi oferise gandurile, eu ii doream inima .

Imi pasa de cei morti pentru ca nu pot vorbi pentru ei insasi. Cei vii sunt pe cont propriu!

Iš didelės meilės galiausiai visad imi žudyti. Geriau jau nieko nemylėti – taip gyventi saugiau.

Nu ma plictisesc si nu ma nelinistesc in singuratate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viata. Si-apoi n-am fost niciodata prea sanatos. Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa. Unii din prietenii mei imi spun ca sunt inadaptabil, ca fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii si ii privesc cu interes prin geamul din fata casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, si, daca nu sunt toti la fel, de vina sunt imprejurarile care difera de la individ la individ. Evit oamenii pentru ca persoana mea ar adduce un fel de umbrire peste veselia lor spontana. Ii respect prea mult ca sa le aduc vreo suparare. Aici, in provincie, viata se scurge monoton. E destul ca sa traiesti o zi, sa-ti inchipui cum se vor desfasura toate celelalte pana la sfarsitul vietii tale. Asta intr-adevar nu este un lucru prea vessel. Dar ce vrei? Daca as avea bani multi, as chema toti poetii lumii in jurul meu si am schimba astfel rostul vietii. Pe cand asa, ma multumesc cu tacerea.” 

And I know that because you made it out, ans it´s one of the worst things I´ve ever felt, but I wish it had been Sirius. I´m sorry, because you´re my friend, and I´m-I am so fucking greatful that you´re here and you´re okay, but something in me wishes it was him. "Right, so that´s-that´s out of the way. We´re awful and we´re sorry. Good enough for me. Good enough for you?

Voiam, insa, ca-pana atunci- sa nu tradez nimic din zbuciumul, din intunecimile si flacarile sufletului meu. [...] Voiam sa trec printre semeni neluat in seama. Sa fiu crezut un adolescent urat si plicticos- si cu toate acestea sa am cugetul si sufletul desprinse din stanca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma taratorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul galgaind de viata rodnica si creatoare. Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mandria ca port in mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea. Si gandul ca voi infricosa candva cetele oamenilor de carne- ma imbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta imi umplea sufletul cu o nemarginita incredere si ma silea sa-mi incordez bratele ca pentru lupta. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge. ...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am ras si eu mai mult decat era nevoie, mi-am risipit si eu timpul in vorba cu colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ore ca toti ceilalti, am ratacit si eu seara, pe strazi ,murmurand confesiuni[...] Si nu numai atat. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarare a mea: aceea de a pastra in mine, pana la desavarsire, tot ceea ce nazuiam sa impart mai tarziu celorlalti.

Mie imi trebuie o viata devotata. Am nevoie sa actionez, sa ma agit, sa creez; am nevoie de un tel pe care sa-l ating, de greutati de invins, de o opera de realizat. Nu sunt facuta pentru lux.

Sunt frumoasa, dar ma uratesc fizic, singura, si toata lumea observa. Cand imi urateam sufletul, toti ma aplaudau, cum faceau cand am luat primul chistoc, sa fumez, sau primul Antihrist sa-l citesc.

Tren giderken iki tarafımızda Suriye ve Lübnan'ı sanki safra gibi boşaltıyoruz. Yarın kendimizi Anadolu köylerinin arasında Kudüs'süz, Şam'sız, Lübnan'sız, Beyrut'suz ve Halep'siz, öz can ve öz ocak kaygısına boğulmuş, öyle perişan bulacağız. Kumandanım harap Anadolu topraklarını gördükçe: - Keşke vazifem buralarda olsaydı, diyor. Keşke vazifesi oralarda olsaydı. Keşke o altın sağnağı ve enerji fırtınası, bu durgun, boş ve terkedilmiş vatan parçası üstünden geçseydi! - Eğer kalırsam, diyor; bütün emelim Anadolu'da çalışmaktır. Eğer kalırsa, eğer bırakılırsa... Anadolu hepimize hınç, şüphe ve güvensizlikle bakıyor. Yüz binlerce çocuğunu memesinden sökerek alıp götürdüğümüz bu anaya, şimdi kendimizi ve pişmanlığımızı getiriyoruz, istasyonda bir kadın durmuş, gelene geçene: - Benim Ahmed'i gördünüz mü? diyor. Hangi Ahmed'i? Yüz bin Ahmed'in hangisini? Yırtık basmasının altından kolunu çıkararak, trenin gideceği yolun, İstanbul yolunun aksini gösteriyor: - Bu tarafa gitmişti, diyor. O tarafa? Aden'e mi, Medine'ye mi, Kanal'a mı, Sarıkamış'a mı, Bağdat'a mı? Ahmed'ini buz mu, kum mu, su mu, skorpit yarası mı, tifüs biti mi yedi Eğer hepsinden kurtulmuşsa, Ahmed'ini görsen, ona da soracaksın: - Ahmed'imi gördün mü? Hayır... Hiçbirimiz Ahmed'ini görmedik. Fakat Ahmed'in her şeyi gördü. Allah'ın Muhammed'e bile anlatamadığı cehennemi gördü. Şimdi Anadolu'ya, batıdan, doğudan, sağdan, soldan bütün rüzgârlar bozgun haykırışarak esiyor. Anadolu, demiryoluna, şoseye, han ve çeşme başlarına inip çömelmiş, oğlunu arıyor. Vagonlar, arabalar, kamyonlar, hepsi, ondan, Anadolu'dan utanır gibi, hepsi İstanbul'a doğru, perdelerini kapamış, gizli ve çabuk geçiyor. Anadolu Ahmed'ini soruyor. Ahmed, o daha dün bir kurşun istifinden daha ucuzlaşan Ahmed, şimdi onun pahasını kanadını kısmış, tırnaklarını büzmüş, bize dimdik bakan ana kartalın gözlerinde okuyoruz. Ahmed'i ne için harcadığımızı bir söyleyebilsek, onunla ne kazandığımızı bir anaya anlatabilsek, onu övündürecek bir haber verebilsek... Fakat biz Ahmed'i kumarda kaybettik!

Am observat ca intr-o incapere prea stramta pana si gandurile ti le simti inghesuite. Iar mie, cand meditam la viitoarele mele romane, imi placea intotdeauna sa ma plimb prin odaie de la un capat la celalalt. Si, pentru ca veni vorba de scrierile mele, nu stiu de ce, dar mi-a fost mult mai drag sa le gandesc, inchipuindu-mi cum le voi scrie, decat sa le astern pe hartie; si nu din lene, va asigur. Atunci, de ce oare?

There is something more here than embarrassment at being praised. The strengths 'I' have are not admissible to the arena of ability where they are socially useful; for once admitted, 'I'--my real self--would no longer have them.

It’s been fifteen years, Imi. You don’t know anything about the person I’ve become. How can you say we’re anything to each other?” I put my hand on his chest, ignoring the feel of his ribs beneath his skin. I pressed my palm over his heart. Thud. Thud. Thud. “I know who you are in here. I trusted the eighteen-year-old boy who made sure I was fed. Who protected me. Who loved me. And I trust the man he became. Sure, people can change, but I see who you are.

...ma lasa sa stau in masina lui si sa ii duc dorul lui Hannah. Sa-i duc dorul ori de cate ori trag aer in piept. Sa-i duc dorul in inima mea, careia ii este asa de frig singura, dar care se incalzeste cand gandul imi zboara la ea.

Cu parere de rau ma despart de acest cadru, unde imprejurarile norocoase imi dadeau incredere in mine insumi si ma ajutau sa evadez spre o treapta mai inalta a existentei mele, de unde incepeam sa ma cunosc si sa-mi banuiesc aspiratiile.

De fiecare data, imi aparea tot mai clar ca unicul lucru pe care doream sa-l fac in viata era sa devin scriitor si astfel mi se intarea convingerea ca singura cale pentru a reusi este aceea de a te darui, trup si suflet, numai literaturii.

Cincispreze ani tematoare, mama imi aranjeaza fusta proaspat scrobita sperand ca diseara sa nu fiu o ispita tematoare, mama ma lasa la party pana la un'spe jumate numarand secundele peste cu ferocitate tematoare, mama imi explica ce si cum despre sex alegand cu grija doar cuvinte din dex tematoare, mama imi face cadou numai carti obiecte de recuzita si harti tematoare, mama schimba canalul cand e un film mai asa si evita sa-mi explice ce-i je ne sais quoi tematoare, mama a ascuns pozele ei sexy din tinerete si cand le-am gasit a facut fete-fete tematoare, mama evita sa-l sarute pe tata pe gura si nu scapa nicicand vreo injuratura asa ca eu cu primul baiat pe care il plac o sa fac tot ce mi-a zis sa nu fac.

O sa fiu cinstit. Nu ateii imi stau in gat, ci agnosticii. Indoiala e buna un timp. Toti trebuie sa trecem prin Gradina Ghetsemani. Daca si Cristos a simtit-o, trebuie s-o facem si noi. Daca Cristos a petrecut o noapte dureroasa in rugaciune, daca a izbucnit, pe cruce:”Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”, atunci toti avem dreptul la indoiala.Dar trebuie sa mergem mai departe. A alege indoiala ca filozofie de viata e la fel cum ai alege imobilitatea ca mijloc de transport.

Iar noi doi traim, suntem amandoi in viata si mereu aproape, insa orgoliile nebunesti nu ne mai infierbanta mintile, dar, cand trec pe dinaintea celor intamplate, plec capul si - nu stiu de ce - mi se strange inima. Nu simti ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastra din vremea aceea? Suntem deopotriva alaturi si departe, prietene, eu nu mai stiu nimic despre tine, iar tu nu mai stii nimic despre mine. Dar cand te revad asezat in fata meselor mari si mazgalite ale bibliotecii, in diminetile si dupa-amiezile de munca patimasa, aplecat peste cartile deschise, peste hartia pregatita pentru scris si aud din nou glasul tau care ma intreba sau imi raspundea ceva, atunci inteleg totul, iar tu redevii al meu, intocmai ca in acele zile indepartate ale nelinistitei noastre vegheri.

Timpul are doua taisuri pentru mine acum. Fiecare zi ma aduce mai aproape de punctul cel mai de jos al ultimei mele caderi, dar si mai aproape de urmatoarea etapa. Iar in final, ma asteapta moartea. Poate mai tarziu decat cred, dar sigur mai devreme decat imi doresc.

... imi place sa ma privesc si sa ma ascult cu ochii si urechile altora, pentru ca imi place sa creez emotii, nu din vanitate, ci pentru ca aceste emotii imi creeaza, mie la randul meu, emotii, pentru ca nu pot trai fara emotiile pe care mi le creez eu insami prin altii.

Orice poate fi discutabil pana la infinit, dar din mine nu a razbit decat negarea, fara niciun fel de generozitate si fara niciun fel de forta. Asadar, nici macar o negare adevarata n-am fost in stare sa intruchipez. Totul si intotdeauna n-a fost decat meschin si fara vlaga. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea si s-a impuscat; dar eu imi dau seama ca a fost atat de generos pentru ca nu era in toate mintile. Eu nu sunt capabil sa-mi pierd ratiunea vreodata si nu sunt in stare sa cred vreodata intr-o idee, in masura in care a crezut el. Nici chiar sa ma preocupe o idee in aceeasi masura nu sunt in stare. Niciodata, niciodata nu voi fi capabil sa ma impusc. Imi dau seama ca ar trebui sa ma omor, sa ma inlatur de pe suprafata pamantului ca pe o ganganie respingatoare, dar ma tem de sinucidere, pentru ca mi-e frica sa arat marime sufleteasca. Stiu ca va fi inca o inselaciune, ultima inselaciune intr-un sir nesfarsit de inselaciuni. Ce folos sa te inseli pe tine insuti, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rusine si, prin urmare, nici de disperare.

Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.

Imi timp ce toate gagicile se frecau de bancile din curtea scolii, eu ramasesem singura. Vin niste idioti la mine si ma intreaba "Dar tu de ce nu te freci? ia niste prezervative...". Asta explica de ce sunt eu atat de putin sociala acum. Ma multumesc cu cativa oameni normali.

The existentially gifted are more likely to experience a high degree of existential angst. Being aware of the finite quality of life and their potential, they constantly feel compelled to move forwards. This can manifest as strong creative urges, but also as constant restlessness, anxiety and insecurity.

A fost ceva nou pentru mine. Nu cunosteam viclesugurile seductiei si vesnic imi alesesem la intamplare iubitele de o noapte ... si facusem dragoste fara dragoste. In noaptea aceea am descoperit placerea incredibila de a contempla trupul unei femei adormite, fara imboldirea dorintei sau oprelistile pudorii".

Vechea mea viata mi se parea ca un vis- un vis in cea mai mare pate placut, lipsit de evenimente . Acum ma trezisem din ele si imi dadusem seama cine si ce eram , cu bune si cu rele. Nu exista nici o cale de a inchide ochii si a aluneca inapoi in acel fericit vis al normalului. Acesta era normalul meu acum.

Totul la mine este instantaneu, violent, lipsit de continuitate.Aproape nu e zi sa nu-mi amintesc o vorba rea ce mi s-a spus in fata sau care mi-a ajuns la urechi; e suficient pentru ca ranchiuna sa-nceapa a functiona in mine la fel ca o glanda...Reactia mea dureaza, cum am spus, doar o clipa-o clipa de umilinta, caci imi dezvaluie toata micimea, tot neantul meu spiritual.Poate ca ceilalti reactioneaza la fel; dar nu cred ca sunt constienti, altfel cum ar mai fi multumiti de ei insisi? Eu nu sunt multumit de mine, se-ntelege.Dar asta nu ma inalta prea mult in plan moral.Nu esti mai putin mediocru pentru ca te stii mediocru.

When I was a boy my grandfather died, and he was a sculptor. He was also a very kind man who had a lot of love to give the world, and he helped clean up the slum in our town; and he made toys for us and he did a million things in his lifetime; he was always busy with his hands. And when he died, I suddenly realized I wasn't crying for him at all, but for all the hings he did. I cried becase he would never do them again, he would never carve another piece of wood or help us raise doves and pigeons in the back yard or play the violin the way he did, all the actions stopped dead and there was no one to do them just the way he did. He was individual. He was an important man. I've never gotten over his death. Often I think, what wonderful carvings never came to birth because he died. How many jokes are missing from the world, and how many homing pigeons untouched by his hands. He shaped the world. He did things to the world. The world was bankrupted of ten millions fine actions the night he passed on. IMy wife, my wide. Poor Millie, poor, poor Millie. I can't remember anything. I think of her hands but I don't see them doing anything at all. They just hang there at her sides [watching TV] or lie there on her lap or there's a cigarette in them, but that's all.

JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet. BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica. JEAN: Frică de ce? BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit. JEAN: Uiţi de tine. BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare... JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin... BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.

Credeam ca vrea sa calatoreasca, dar imi spune adevaruri pe care le stiu deja, ca nu e nevoie sa plece de pe insula ca sa vada lumea, ca are destule mari si orase in minte. Daca e asa, daca toti le avem, atunci poate ca lumea aceasta, luna si stelele sunt si ele plasmuiri ale mintii, insa ale unei minti cu o deschidere mai larga decat a noastra. Chiar daca cineva ma gandeste, sunt liber sa fac ce vreau. Nu poate fi precum sahul universul acesta care parca s-a gandit la toate, ci mai degraba ca un teatru cu decoruri miscatoare, unde putem trece si prin pereti, daca vrem, dar nu o facem. Caci ramanem fideli propriului sentiment al dramaticului.” (pag 148)

Imi plac temperamentele agresive si contradictorii,violente si sfasiate,si care prin excesele lor te stimuleaza,te descumpanesc.Abulia mea are nevoie de bici. O,dac-as avea un minimum de convingeri ca sa pot lupta pentru sau contra unui lucru!Eu insa mi-am vlaguit,mi-am una secatuit,mi-am golit convingerile,una cate una si toate deodata.

Cedez si imi aprind o tigara, chiar daca, aseara, Ministrul Sanatatii a venit la televizor sa ne dojeneasca parinteste cu degetul si sa ne spuna ca fumatul ne poate ucide. Dar Maman mi-a spus odata ca sarutul cu limba poate sa provoace orbirea si uneori inclin sa cred ca Mamam si Ministrul Sanatatii conspira ca sa fie siguri ca nimeni nu se distreaza niciodata.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Nu-mi placea, in continuare, idea de casatorie. [...] "Seara in pat, nu poti nici macar sa plangi in voie daca ai chef!" imi spuneam cu groaza. [...] daca ar fi trebuit sa-mi pun frau lacrimilor ar fi insemnat sa renunt la acea minima libertate de care aveam imperioasa nevoie. [...] seara, cand ma culcam, resimteam o imensa usurare la gandul ca, in sfarsit, traiesc putin si fara martori.

Nevertheless, I am continually with you;         you  e hold my right hand.     24 You  f guide me with your counsel,         and afterward you will  g receive me to glory.     25  h Whom have I in heaven but you?         And there is nothing on earth that I desire besides you.     26  i My flesh and my heart may fail,         but God is  j the strength [2] of my heart and my  k portion  l forever.

«De Maistre si Edgar Poe m-au invatat sa gandesc.» Aceasta marturisire a lui Baudelaire m-a indemnat sa citesc Serile de la Sankt-Petersburg si celelalte lucrari ale celui mai patimas si mai intolerant dintre ganditori. Adevarurile lui si, mai mult inca, nebuniile lui au un farmec de netagaduit. Un monstru fascinant. La antipod, Valery seduce prin retinere. Nici o dogma, nici un exces nu sunt legate de numele sau. N-a pacatuit decat prin eleganta. Am formulat, in ce-l priveste, o serie de judecati nedrepte, izvorate dintr-o exasperare impura pe care imi fac datoria de a o denunta aici. Textele care urmeaza, fie despre Michaux, Saint-John Perse, Fondane, Beckett, Eliade, Maria Zambrano, fie despre Borges, Weininger, Fitzgerald, sunt vrand-nevrand capricioase, ca tot ce deriva din admiratie, din prietenie sau din entuziasm necontrolat.

Cand in sfarsit, aveam ceea ce dorisem, ma asezam la masa si, la prima opinteala, mi se parea ca sunt de o solemnitate idioata, ca am intrat intr-un rol care nu mi se potrivea. Si cum era de asteptat, totul se termina cu o noua amanare. Alteori ma exaspera foamea, o foame patologica, insuportabila ce nu putea fi astamparata in niciun fel, iar cand mi se sfarseau si aceste pretexte stravezii, imi venea in ajutor insasi natura: prea cald, prea frig, foarte umed, inainte de ploaie, dupa ploaie...

Incline your ear, and come to me;          g hear, that your soul may live;      h and I will make with you an everlasting covenant,          i my steadfast, sure love for  j David.     4[†]  k Behold, I made him a witness to the peoples,          l a leader and commander for the peoples.     5[†]  k Behold, you shall call a nation that you do not know,         and  m a nation that did not know you shall run to you,     because of the LORD your God, and of the Holy One of Israel,          n for he has glorified you.

Am inceput sa scriu in tinerete, dupa ce terminasem studiile de filozofie, la 21 de ani. In acea vreme incepeam sa nu mai cred in filozofie, care pana atunci fusese totul pentru mine. Ah, filozofia, cea germana in special, marile sisteme de filozofie... Restul imi era indiferent, inclusiv poezia. Insa in acea perioada mi-am dat seama ca filozofia n-are nimic de spus oamenilor care se zbat in dificultati - interioare, evident. Am inteles ca ea te invata sa pui probleme si intrebari, dar ca apoi te lasa sorții tale pentru ca raspunsurile ei sunt intotdeauna indoielnice.

In timp ce mor...o sa imi las bucati din suflet pe marginea vietii tale. Dupa ce nu o sa mai fiu, sa te opresti cand ti-e dor, sa le iei, sa iti amintesti cat de mult te-am iubit si sa razi. Tu nu o sa crezi cat de mult te-am iubit decat atunci cand nu o sa mai fiu, pentru ca atunci o sa respiri mai greu. O sa te astept pe un colt de nor. Cand ploua sa stii ca m-am dezechilibrat. Nu stiu cat de jos o sa cad. S-ar putea ca in unele vise sa te trezesti cu mine in pat. Nu o sa fac galagie. Cel mult o sa-ti las pe perna parfum de crini albi pentru ca dimineata sa zambesti.

A trai din plin inseamna sa te implici in viata ta, fiind constient de propria valoarre. Inseamna sa cultivi curajul, compasiunea si legaturile profunde cu ceilalti, astfel incat sa poti sa -ti spui dimineata cand te trezesti: "orice voi reusi sa fac si oricat de multe lucruri imi vor ramane de facut, eu insumi imi sunt de ajuns" Inseamna, totodata, sa poti sa-ti spui noaptea, cand mergi la culcare: "da sunt imperfect si vulnerabil, si uneori ma tem, dar asta nu schimba cu nimic adevarul faptului ca sunt, deasemenea, curajos si demn sa fiu iubit si acceptat de ceilalti".

Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!

Incercam sa-mi aduc aminte cand am vazut licurici ultima oara. Oare unde naiba s-a intamplat? Imi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi puteam aminti exact locul si timpul. Aveam in urechi si acum susurul apei si parca vedeam manerul in forma de sfera, care inchidea si deschidea batranul stavilar. Era totusi un rau mic pe care iarba de pe mail il ascundea aproape complet. Era atat de intuneric, incat in clipa in care am stins lanterna, nu mi-am vazut nici propriile picioare. Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost pe de-a intregul feeric: sute de licurici au tasnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de scantei. Am inchis ochii si m-am lasat furat de valul amintirilor, de aceea noapte intunecata. Auzeam vantul mai clar ca oricand. Sufla pe langa mine, lasand parca dare stralucitoare.

Cine ma va lecui de cumplitul meu "Bildungstrieb"? Pe cine sa fac vinovat de pasiunea mea pentru "carti",de a acumula,de a sti,de a strange nimicuri despre orice?Prefer,pentru comoditate,sa pun aceste cusururi pe seama originilor mele:iesit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominanta,nu sunt oare,prin curiozitatea mea insatiabila,un fenomen de reactie? Sau,mai curand,nu trebuie sa platesc pentru toti strabunii mei in ochii carora exista o singura carte,cea numita de ei cartea,adica Biblia? E in acelasi timp placut si umilitor sa ma gandesc ca in urma cu cateva generatii ai mei erau niste salbatici,niste bastinasi.Juridic vorbind,erau niste sclavi,obligati sa nu stie nimic;eu insa ma simt obligat za stiu totul:de aceea citesc orice,pana-ntr-acolo ca nu mai am timp pentru propriile mele elucubratii.Le neglijez ca sa vad ce au spus ceilalti.Consumul de carti nu este egalat la mine decat de consumul de alimente: intr-adevar,mi-e foame permanent si nimic nu ma satura-nici cand mananc,nici cand citesc.Bulimia si abulia merg mana-n mana.Trebuie sa devor ca sa simt ca exist,ca sa fiu.Imi amintesc ca in copilarie,uneori,mi se intampla sa mananc singur cat toata familia.Asadar o veche nevoie de a ma linisti prin hrana,de a gasi certitudini printr-un act bestial,de a scapa prin ceva precis,animalic,de ezitarile,de vagul si indecizia in care traiesc.Cand vad un caine sau un porc repezindu-se la mancare,il inteleg ca pe un frate.Si cand ma gandesc ca de luni de zile lecturile mele au drept tema principala renuntarea si ca,dintre toate cartile,le prefer pe cele de filozofie hindusa. Cartile pe care le citesc cu cel mai mare interes trateaza despre mistica si despre dietetica.Sa fie vreun raport intre ele? Neindoielnic,in masura in care mistica implica asceza-aceasta nefiind in esenta decat o chestiune de regim.

[...] nu, voi ajunge cel mult sa cred, sa ma cred pe mine insumi - fiindca pentru mine n-are nici o importanta daca ceilalti cred sau nu. Ma tem doar ca maine mor si nu m-am cunoscut inca. Sunt oare o fiinta autonoma si dotata cu individualitate? Habar n-am. Tocmai m-am privit in oglinda. Nu m-am recunoscut. Nu mai tineam sa stiu daca Dumnezeu exista cu adevarat sau daca e creatia propriei imagini a stapanilor pamantului, nelinistiti sa-si confirme prerogativele sacre, ca sa-si jefuiasca mai usor supusii - proiectie in ceruri a unei stari de lucruri terestre. Simteam atunci ce lucruri fragile si puerile sunt, in fata mortii, religia, credinta, convingerile; atatea nimicuri la discretia celor fericiti si sanatosi. Fata de teribila realitate a mortii si a chinurilor pe care le traversam, ceea ce ma invatasera despre rasplata rezervata sufletului pe lumea cealalta si despre ziua Judecatii de Apoi imi parea ca o amagire insipida.

Cred ca era ora unu noaptea cand m-am trezit pe strada. Era o noapte clara, linistita si geroasa. Aproape ca alergam, ma grabeam tare, dar nu ma duceam acasa. "De ce m-as duce acasa? Oare acum pot avea casa? In casa se traieste, maine m-as trezi ca sa traiesc, dar oare asta e posibil acum? Viata s-a sfarsit, nu mai pot trai". Asa am ratacit pe strazi, nestiind unde merg si nici nu stiu daca voiam sa ajung undeva. "Acum, nicio actiune, mi se parea in acel moment, nu poate avea vreun scop." Si lucru ciudat : mi se parea ca in jurul meu toate, chiar si aerul pe care-l respiram, era de pe alta planeta, de parca brusc nimerisem pe luna. Toate - orasul, trecatorii, trotoarul pe care fugeam, toate nu mai erau ale mele. "Uite, aici e Piata Palatului, aici - Catedrala Sfantului Isac, imi trecu prin minte,dar acum nu mai am nicio legatura cu ele; totul pare ca s-a instrainat, nimic nu mai este al meu. O am pe mama, pe Liza - dar ce importanta are, ce sa fac eu acum cu mama si cu Liza? Totul s-a sfarsit, totul s-a sfarsit deodata, in afara unui singur lucru : sunt un hot, pe vecie. "Cum sa dovedesc ca nu sunt hot ? Oare mai pot s-o fac acum? Sa plec in America? Si ce-as dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede ca am furat ! << Ideea >> ? Care << idee >> ? Ce mai inseamna acum << ideea >> ? Peste cincizeci de ani, peste o suta de ani, cand voi trece, mereu se va gandi un om care, aratand spre minr, va spune : Uite, asta e un hot. Si-a inceput << ideea >> furand ..." Simteam oare ranchiuna? Nu stiu, poate ca da. Straniu, totdeauna, poate ca inca din frageda copilarie, am avut aceasta trasatura de caracter : daca mi se facea un rau, daca duceau acest rau pana la limita sau ma jigneau insuportabil, totdeauna aparea dorinta de neatins de a ma supune pasiv jignirii si chiar de a implini dinainte dorintele celui care ma jignea : "Poftim, daca voi m-ati umilit, eu ma umilesc si mai abitir, uitati-va, admirati !

Dar sunt zile cand nu imi raspunde. Cum e atat de tanara, atat de frematanda, atat de atragatoare, atat de insetata de iubire si de mangaieri, isi primeste amantii in corpul meu si cateodata ramane inchisa acolo (cu amantii ei) zile si nopti, zile si nopti intregi. Iar eu o simt cum face dragoste cu amantii ei in corpul meu cald si stiu ca nu prea am dreptul sa o deranjez in acele clipe... Si, in plus, trebuie sa-mi inchid ochii, nu mai am dreptul de a-mi intoarce privirea spre mine insumi, orice privire introspectiva devine o forma de voaiorism pe care o consider nedemna, astfel ca incerc sa astept plecarea amantilor ei pentru a o putea aborda din noi si a-i spune Dar ea, care a inceput sa ma tutuiasca, pentru ca acum nu ii mai este frica de nimic, imi spune (....) E o nebunie dar felul ei de a ma tutui ma face sa ma topesc, toata hotararea mea se evapora, cand ma tutuieste viata mea personala se opreste, ma consider chiar fericit ca nu sunt doar un corp gol.

La urma urmei, ce era eu? Ce ma fortase conchis sa spun era foarte aproape de adevar: nu eram altceva decat suma numeroaselor mele esecuri. Jargonul freudian din timpul procesului ma facea sa zambesc, dar toata viata mea nu facusem decat sa transform viata in fictiune, refuzand sa privesc realitatea in fata. Ma comportasem intotdeauna ca si cand exista o a treia persoana care ma privea, ma asculta si imi punea nota buna sau rea pentru comportarea mea. Un zeu. Sau un autor de romane spre care ma intorceam, si eu eram personajul lui, in stare sa faca exact ce trebuie ca sa fie pe plac, vulnerabil la afronturile lui, capabil sa se adapteze la tot ce credea ca doreste romancierul-zeu. Eu singur am creat aceasta varietate de super-ego – ca o lipitoare; eu insumi am frant-o si din cauza ei am fost intotdeauna incapabil sa actionez liber. Constituise sistemul meu de aparare, dar devenise propriul meu tiran. Si acum imi dadeam seama, dar era prea tarziu. Pret de o moarte prea tarziu.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Romanul adolescentului miop 9.‘’Eu ma simt atat de schimbat…Multe ganduri au ajuns acum sentimente. Din intuitii, au ajuns experiente. Nu stiu care parte din mine s-a schimbat. Simt o reinnoire; ma simt mai viu; simt mai précis ca aceasta e carnea mea, ca acesta e sufletul meu. Nu pot lamuri nimic. Simt !’’ 10.‘’Afara, pe campuri, pe strazi, e toamna. Aici, in mansarda, sunt EU. Putin imi pasa de toamna de afara, atat timp cat eu nu sunt inca implinit. Nelinistea de pana acum a facut loc spaimei asteptarii. Astept halucinat. Si nu stiu ce astept, dupa cum nu stiam nici acum doua toamne.’’ 11.‘’Tu ai toate insusirile si toate pacatele femeii de elita. Orisicat m-as trudi, vei ramane capricioasa si te vei pleca dupa fiecare infrangere pana la anulare. Tu esti perfecta langa mine. Dar drumurile noastre trebuiesc despartite, multi ani. Tu nu vei avea puterea de a trai libera acesti ani. Vei aluneca firesc si iremediabil in mediocritate. Poate , nu ma vei uita; dar la intoarcere , nu ma vei mai intelege…’’ 12.‘’Maine! Ma-nfior cand aud cuvantul asta aducator de voie buna sau tristete. Maine!? Ce-o fi maine? Ah, timpul !...

- […] Va voi spune simplu ca trebuie sa traiti numai pentru ca viata e frumoasa in sine. Nu exista in lume decat un singur lucru foarte grav si de nevindecat: moartea! Restul poate si trebuie vindecat, chiar si dragostea cea mai adevarata si infocata, ca de exemplu, cea pe care o traiti voi acum! D’Assas scutura din cap cu o violenta disperata. -Imi vorbiti asa pentru ca voi n-ati iubit niciodata! zise el. Saint-Germain surase… -Ce numiti voi iubire? zise el cu o gravitate si mai pregnanta. Ascultati-ma bine. Poate ma veti intelege, pentru ca sunteti unul din sufletele cele mai generoase pe care le-am intalnit. Pentru umanitate in ansamblul sau, iubirea e o forma de egoism. Un barbat iubeste o femeie. Ceea ce vrea sa insemne ca o doreste; in felul asta doreste posesia; vrea neaparat ca acea femeie sa-i apartina in exclusivitate. Daca femeia e venala, o cumpara ca pe o statuie sau orice alt obiect de lux. Daca e onesta, se straduieste sa-i demonstreze ca trebuie sa-i apartina numai lui, si de buna voie. Una peste alta, vrea sa puna mana pe ea. E o opera de cucerire in felul barbarilor din antichitate. Dovada: chinurile iubirii se micsoreaza, disparand aproape cu totul daca femeia vizata nu se da nimanui. Ceea ce se cheama gelozie nu-i decat expresia acestui egoism de o factura deosebita… Barbatul cauta deci mai ales sa-si satisfaca propriul sau apetit de cuceritor si de proprietar atunci cand afirma ca iubeste. Iubirea, asta inseamna: vreau. Vreau acest obiect: bronz, marmura sau femeie. Pentru mine, numai pentru mine! Asa vreau eu. Si atunci spun ca o iubesc! Cat imi e de mila!... -Asa deci, murmura d’Assas, exista si o alta forma de iubire!... -Da, iubirea exista! E adevarat. E mai pretioasa decat comorile lui Ali-Baba! Dar, ma rog, ea exista. Putini barbati o cunosc. Este aproape la fel de greu de gasit un barbat care iubeste, pe cat e de greu de gasit o femeie care sa merite a fi iubita. Dar se mai intampla! -Si cum e dragostea asta de care vorbiti? intreba cavalerul. -Iubirea aceasta, zise atunci contele, este forma cea mai perfecta a devotamentului, adica tocmai contrariul a ceea ce vulgul considera a fi iubire. A iubi o femeie nu inseamna decat a dori cu ardoare fericirea ei, si nu fericirea ta. Intelegeti ce vreau sa spun? -Da… sau cel putin cred ca da, zise d’Assas. -Iubesc o femeie. Iata ce inteleg prin asta: daca aceasta femeie ma cheama in ajutor, voi fi in stare si de muncile lui Hercule, voi face sa tremure si cerul si pamantul ca sa-i asigur fericirea… dar daca ea se indeparteaza de mine… daca simpatia ei se indreapta spre un altul… -Ei bine? -Ei bine, pentru ca o iubesc… pentru ca am consimtit sa-i asigur fericirea, nu numai ca nu voi fi un obstacol intre ea si barbatul alea… dar chiar ma voi bucura vazand ca a gasit fara mine acea fericire pe care pretindeam ca i-o aduc. -Ingrozitoare teorie! -Spuneti ca e ingrozitoare pentru ca nu ati gustat farmecul nesfarsit al devotamentului pur, al sacrificiului care nu asteapta recompensa… Eu, care am cunoscut toate formele iubirii, de la gelozia care nutreste ganduri criminale pana la disperarea ce naste ganduri de sinucidere, va spun ca numai in devotement e iubire!... D’Assas, visator, asculta cuvintele lui Saint-Germain care, putin cate putin, ii alinau durerea si o faceau mai usor de suportat. Poate contele nu avea alt scop decat acela de a-si expune teoria sa cu privire la iubire. Cavalerul, cum o spusese si Saint-Germain, era cu adevarat un suflet generous. Incepuse sa intrezareasca posibilitatea de a se devota fericirii Jeannei; incetul cu incetul ideea sinuciderii incepea sa piarda teren. Caci cuvintele contelui incolteau si dadeau roade. “Un singur lucru e nevindecabil: moartea!” Caci murind, nu se condamna singur sa nu o mai vada pe Jeanne?

-Nadajduiesc la o lume viitoare fara religii, o lume cu o religie universala, in care toata lumea isi foloseste ratiunea pentru a-l cunoaste si a-l slavi pe Dumnezeu. -Asta inseamna ca doresti disparitia iudaismului? -Sfarsitul tuturor traditiilor care se opun dreptului omului de a gandi singur. Franco tacu cateva momente. -Bento, esti atat de categoric, ca ma inspaimanti. Aceasta perspectiva imi taie respiratia, ca traditia noastra ar putea sa piara dupa mii de ani de supravietuire. -Ar trebui sa pretuim lucrurile pentru ca sunt adevarate, nu pentru ca sunt vechi. Vechile religii ne intind o cursa, insistand asipra faptului ca, daca abandonam traditia, ii dezonoram pe toti inaintasii nostri credinciosi. Iar daca vreunul dintre stramosii nostri a fost martirizat, atunci suntem prinsi in capcana si mai tare pentru ca onoarea ne obliga sa perpetuam credintele martirilor, chiar daca stim ca sunt pline de erori si superstitii. N-ai spus tu ca ai simtit asta ca urmare a martiriului tatalui tau? -Da... ca mi-as bate joc de viata lui daca as renega lucrurile pentru care a murit. -Dar nu ar fi, de asemenea, lipsit de sens sa-ti dedici singura viata pe care o ai unui sistem fals si plin de superstitii, un sistem care alege un singur popor si exclude toate celelalte fiinte?

13. ‘’Cel pe care mi-l arati, ce insemnatate are cate stie? E asemenea unui dictionar. Important este ceea ce este.’’ 14. ‘’ Si, una cate una, dintr-o contradictie invinsa in alta, ma indrept spre tacerea intrebarilor si astfel, catre fericire. O, limbutilor! Intrebarile au stricat atat de mult oamenii! Nebun cel care spera in raspunsul providentei! ‘’ 15. ‘’Iubesti fiindca iubesti! Nu exista ratiune pentru a iubi. ‘’ 16. ‘’Te folosesti de trecutul tau ca de o priveliste, marginita aici de un munte, dincolo de un fluviu si dispui in libertate de orasele viitoare, tinand seama de ceea ce exista. Iar daca ceea ce exista n-ar exista, ai inventa cu usurinta orase de vis, caci visului nimic nu-i rezista, dar vor fi nu numai usor de imaginat, ci si pierdute in arbitrar.’’ 17. ‘’ Iar desfraul se naste din spaima de a nu reusi sa fii…La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decat golul din oameni, caci ei sunt goi daca nu sunt ferestre inspre eternitate. Iata pentru ce in dragostea vulgara nu iubesti decat ceea ce-ti scapa, caci altfel vei fi satul si scarbit de placerea ta. ‘’ 18. ‘’Caci exista un timp al judecatii. Dar exista si un timp al devenirii.’’ 19. ‘’Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care adduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii commune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctual proprietatii, care este contrariul dragostei.’’ 20. ‘’De-abia v-a fost acordata dragostea si voi, intocmai ca in falsele voastre prietenii, transformati acest dar liber in servitute si robie si, din clipa in care sunteti iubiti, incepeti sa va simtiti lezati. Si va impuneti, pentru a aservi mai bine spectacolul suferintei voastre.’’ 21. ‘’Si-ti voi raspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare si simple, pe care intelepciunea m-a facut sa-l aflu, putin cate putin, de-a lungul vietii: ca a pregati viitorul nu inseamna decat a crea prezentul. Iar cei care urmaresc imagini indepartate, fruct al inventiei lor, se irosesc in utopia si himera.’’ 22. ‘’Din distrugere in distrugere, aluneci spre vanitate, caci ea ramane singura culoare posibila, atunci cand tot ce mai exista este doar reziduu ce nu te poate hrani. …Iata ca esti obligat, in pustiul tau, sa fii satisfacut de tine insuti, caci nu mai exista nimeni in afara ta. Si esti condamnat sa strigi de-acum inainte: ‘’Eu, eu, eu’’ in gol, si nu vei primi niciodata raspuns.’’ 23. ‘’Nu aceeasi este placerea pe care ti-o da un diamant fals si un diamant pur. Cea care tace in fata ta nu este aceeasi cu o alta, in profunzimea tacerii ei. Si nu vei fi niciodata inselat de la inceput…Ce inseamna diamantul daca nu este un bolovanis tare de scurmat, care-l ascunde? Ce inseamna o spade, daca nu exista dusmani? Ce inseamna o revenire fara absenta? Ce inseamna fidelitate daca nu exista tentatie?’’ 24. ‘’Am cautat si am gasit, caci spiritul nu doreste decat ceea ce poseda. A gasi inseamna a vedea. Si cum as putea cauta ceea ce pentru mine inca nu are sens? Ti-am spus, regretful dragostei inseamna dragoste. Nimeni nu sufera de dorinta a ceea ce nu concepe.'' 25. ‘’Nu incerca sa transformi omul in altceva decat este. Caci, fara indoiala, ratiuni puternice , impotriva carora nu poti sa faci nimic, il oblige sa fie asa cum este si nu altfel. Dar il poti transforma in ceea ce este, caci omul e greu de substanta. Tu esti cel care trebuie sa alegi din el ceea ce iti place. Si sa faci desenul a ceea ce ai ales, astfel incat sa para evident tuturor si lui insusi.’’ 26. ‘’Iata de ce nu am dusmani. In dusman vad prietenul. Iar el imi devine prieten. Iau toate partile. Nu am de ce sa schimb partile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Si aceeasi fiinta se poarta altfel.’’ 27. ‘’Umilinta inimii iti cere nu sa te umilesti, ci sa te deschizi. Aceasta este cheia transformarilor. Doar atunci poti sa daruiesti si sa primesti.’’ 28. ‘’Daca iubirea ta dispretuieste semnele iubirii sub pretextul de a atinge esenta, ea nu mai este decat vocabular.

9A writing of Hezekiah king of Judah, after he had been sick and had recovered from his sickness: 10 I said,  x In the middle [4] of my days I must depart; I am consigned to the gates of Sheol for the rest of my years. 11 I said, I shall not see the LORD, the LORD  y in the land of the living; I shall look on man no more among the inhabitants of the world. 12 My dwelling is plucked up and removed from me z like a shepherd’s tent; a like a weaver b I have rolled up my life;  c he cuts me off from the loom;  d from day to night you bring me to an end; 13 e I calmed myself [5] until morning; like a lion  f he breaks all my bones; from day to night you bring me to an end. 14 Like  g a swallow or a crane I chirp; h I moan like a dove.  i My eyes are weary with looking upward. O Lord, I am oppressed;  j be my pledge of safety! 15 What shall I say? For he has spoken to me, and he himself has done it.  k I walk slowly all my years because of the bitterness of my soul. 16  l O Lord, by these things men live, and in all these is the life of my spirit. Oh restore me to health and make me live! 17  m Behold, it was for my welfare that I had great bitterness;  n but in love you have delivered my life from the pit of destruction,  n for you have cast all my sins behind your back. 18  o For Sheol does not thank you; death does not praise you; those who go down to the pit do not hope for your faithfulness. 19 The living, the living, he thanks you, as I do this day;  p the father makes known to the children your faithfulness. 20 The LORD will save me, and we will play my music on stringed instruments all the days of our lives,  q at the house of the LORD.

Si daca victoria lui ma pune pe ganduri, n-as putea sa nu observ ca unica sansa a toreadorului e sa aiba incredere, in arena, in ceea ce face. Viata lui depinde de credinta lui. Trebuie sa creada in sine, in arta sa, in sansa sa, fara sa fie nici arogant, nici umil. Curajul prostesc si teama de risc sunt deopotriva de primejdioase pentru el. Un toreador - imi iau libertatea de a folosi acest cuvant intr-un sens larg - nu poarta obligatoriu un costum stralucitor si nu tine neaparat o sabie in mana. El poate, foarte bine, sa se foloseasca de o masina de scris (!), eventual o "Smith Corona" veche, prapadita, obosita, care trebuie asezata uneori oblic pentru a functiona, dar inca mai poate fi utilizata, ca arma, impotriva spaimei ca timpul trece nemilos. [...] Toreadorul nu risca, infruntandu-si taurul, sa fie ucis. El are posibilitatea sa ezite, sa faca un pas inapoi, apoi altul (fara sa i se reproseze asta), sa revina, sa corecteze o stangacie, sa repare o greseala. Nimeni nu-l vede, nu-l urmareste cu sufletul la gura cand se lupta, nu-l sileste sa braveze daca se teme, nu-l face sa simta rasuflarea fierbinte a destinului in ceafa, iar un pas gresit nu se plateste pe loc. El poate amana confruntarea cand e obosit, poate cumpani, poate renunta de o mie de ori, fara ca nimeni sa afle, si tot de atatea ori sa o ia de la capat. Dincolo de fereastra, in acest timp, nu se modifica nimic; aceiasi plopi innegriti de ploi, aceleasi ziduri cu iedera uscata. In schimb, taurul poate veni aici din orice ungher. Si poate fi orice: o teama, plictiseala, o amintire, o indoiala, o deruta. E un taur care nu omoara, dar e, poate, mai greu de rapus fiindca el ataca uneori insasi vointa de a invinge.

Tren giderken iki tarafımızda Suriye ve Lübnan'ı sanki safra gibi boşaltıyoruz. Yarın kendimizi Anadolu köylerinin arasında Kudüs'süz, Şam'sız, Lübnan'sız, Beyrut'suz ve Halep'siz, öz can ve öz ocak kaygısına boğulmuş, öyle perişan bulacağız. Kumandanım harap Anadolu topraklarını gördükçe: - Keşke vazifem buralarda olsaydı, diyor. Keşke vazifesi oralarda olsaydı. Keşke o altın sağnağı ve enerji fırtınası, bu durgun, boş ve terkedilmiş vatan parçası üstünden geçseydi! - Eğer kalırsam, diyor; bütün emelim Anadolu'da çalışmaktır. Eğer kalırsa, eğer bırakılırsa... Anadolu hepimize hınç, şüphe ve güvensizlikle bakıyor. Yüz binlerce çocuğunu memesinden sökerek alıp götürdüğümüz bu anaya, şimdi kendimizi ve pişmanlığımızı getiriyoruz, istasyonda bir kadın durmuş, gelene geçene: - Benim Ahmed'i gördünüz mü? diyor. Hangi Ahmed'i? Yüz bin Ahmed'in hangisini? Yırtık basmasının altından kolunu çıkararak, trenin gideceği yolun, İstanbul yolunun aksini gösteriyor: - Bu tarafa gitmişti, diyor. O tarafa? Aden'e mi, Medine'ye mi, Kanal'a mı, Sarıkamış'a mı, Bağdat'a mı? Ahmed'ini buz mu, kum mu, su mu, skorpit yarası mı, tifüs biti mi yedi Eğer hepsinden kurtulmuşsa, Ahmed'ini görsen, ona da soracaksın: - Ahmed'imi gördün mü? Hayır... Hiçbirimiz Ahmed'ini görmedik. Fakat Ahmed'in her şeyi gördü. Allah'ın Muhammed'e bile anlatamadığı cehennemi gördü. Şimdi Anadolu'ya, batıdan, doğudan, sağdan, soldan bütün rüzgârlar bozgun haykırışarak esiyor. Anadolu, demiryoluna, şoseye, han ve çeşme başlarına inip çömelmiş, oğlunu arıyor. Vagonlar, arabalar, kamyonlar, hepsi, ondan, Anadolu'dan utanır gibi, hepsi İstanbul'a doğru, perdelerini kapamış, gizli ve çabuk geçiyor. Anadolu Ahmed'ini soruyor. Ahmed, o daha dün bir kurşun istifinden daha ucuzlaşan Ahmed, şimdi onun pahasını kanadını kısmış, tırnaklarını büzmüş, bize dimdik bakan ana kartalın gözlerinde okuyoruz. Ahmed'i ne için harcadığımızı bir söyleyebilsek, onunla ne kazandığımızı bir anaya anlatabilsek, onu övündürecek bir haber verebilsek... Fakat biz Ahmed'i kumarda kaybettik!

Well, first of all,” he began, “I really…I really like you.” He looked into my eyes in a seeming effort to transmit the true meaning of each word straight into my psyche. All muscle tone disappeared from my body. Marlboro Man was so willing to put himself out there, so unafraid to put forth his true feelings. I simply wasn’t used to this. I was used to head games, tactics, apathy, aloofness. When it came to love and romance, I’d developed a rock-solid tolerance for mediocrity. And here, in two short weeks, Marlboro Man had blown it all to kingdom come. There was nothing mediocre about Marlboro Man. He had more to say; he didn’t even pause to wait for a response. That, in his universe, was what a real man did. “And…” He hesitated. I listened. His voice was serious. Focused. “And I just flat don’t want you to leave,” he declared, holding me close, resting his chin on my cheek, speaking directly into my ear. I paused. Took a breath. “Well--” I began. He interrupted. “I know we’ve just been doing this for two weeks, and I know you’ve already made your plans, and I know we don’t know what the future holds, but…” He looked at me and cupped my face in his hand, his other hand on my arm. “I know,” I agreed, trying to muster some trite response. “I--” He broke in again. He had some things to say. “If I didn’t have the ranch, it’d be one thing,” he said. My pulse quickened. “But I…my life is here.” “I know,” I said again. “I wouldn’t…” He continued, “I don’t want to get in the middle of your plans. I just…” He paused, then kissed me on the cheek. “I don’t want you to go.” I was tongue-tied as usual. This was so strange for me, so foreign--that I could feel so strongly for someone I’d known for such a short time. To talk about our future would be premature; but to totally dismiss that we’d happened upon something special wouldn’t be right, either. Something extraordinary had occurred between us--that fact was indisputable. It was the timing that left so much to be desired. We were both bleary eyed, tired. Falling asleep standing up in each other’s arms. Nothing more could be said that night; nothing could be resolved. He knew it, I knew it; so we settled on a long, lasting kiss and an all-encompassing hug before he turned around and walked away. Starting his diesel pickup. Driving down my parents’ street. Driving back to his ranch.

- Auzi domnule, cum domn'e?, as putea eu sa accept vreodata sau sa fiu obligat de acest Burtica sau chiar conditionat, auzi! conditionat! - La ce va referiti, Dom' Preda? - Cum ba, tu esti pe lumea cealalta de nu intelegi? Imi vorbea de parca eu as fi fost acolo sa stiu ce a vorbit el cu Burtica. Pana la urma s-a hotarat sa ma lamureasca si pe mine. - Uite ce mi-a zis, nea Tecu, cica, tov. Preda, dumneavoastra cunoasteti parerile noastre cu privire la puterea si capacitatea de gandire a tov Nicolae Ceausescu. Stiti cu totii ca dansul e un geniu, ca are gandire creatoare in politica tarii noastre, ca el e ctitorul neegalat de nimeni in privinta indicatiilor novatoare, de construire a socialismului, cum de altfel si a culturii, precum si a cunoasterii istoriei patriei noastre. De aceea m-am gandit ca impreuna sa ajungem la un acord si sa aratam ca in cartea pe care ati scris-o pana acum din romanul Delirul, dumneavoastra ati avut ca model persoana dansului. Descrierea actiunilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial il infatiseaza ca un personaj principal, curajos, capabil, credincios comunismului si luptator pentru infrangerea fascismului si a Germaniei hitleriste. - Si dumneavoastra ce ati raspuns? - I-am zis ca nu pricep la ce se refera. Cum, tov Preda, n-ai inteles la cine ma refer eu? Te rog sa il prezinti ca personaj principal al romanului Delirul in volumul al doilea. Dupa cum mi-a povestit el in continuare, am inteles ca Preda ramasese inmarmurit pe scaun si nu-i venea sa creada ca tot ce auzise din gura lui Burtica era aievea. Si ca Burtica s-a ridicat in picioare si s-a proptit cu ambele maini in marginea biroului si i-a repetat: "Cred ca ne-am inteles sau, mai bine zis, ai inteles, domnu' Preda in privinta recomandarii mele prin aceea de a indeplini vointa sefului statului nostru de a il prezenta cu toate meritele in locul lui Niculae, personajul dumneavoastra din volumul I, inlocuindu-l discret cu Niculae Ceausescu, atribuindu-i lui toate meritele. Dupa ce s-a mai linistit a inceput sa-mi spuna mie cu vocea unui copil batut pe nedrept de parinti: - Vezi, ma, Dumitrescule, cum te obliga cizmarul asta nenorocit, care nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca, si nici macar sa vorbeasca, te obliga sa il incluzi pe el in toate operele literaturii romane? El habar n-are de nimic, dar de, EL detine puterea si ce vrea el si cum vrea el noi trebuie sa executam. Inclusiv eu sa-l introduc in volumul doi al Delirului. Cum sa-l introduc in cartea mea cand nu stiu nimic despre el? Ba stiu ceva. Ca a facut politica asa de buna ca a dus tara de rapa. I-am zis lui Burtica sa ma scuze, dar nu pot scrie despre un om despre a carui viata si cultura nu stiu nimic. - Si tov. Burtica n-a zis nimic? - Cum sa nu zica? A zis. Si inca ce-a zis. Bine, tov. Preda, dar te avertizez, numai sa incepi sa scrii ceva din volumul al doilea al romanului Delirul si vorbim altfel. Trebuia sa il introduci si in volumul I, dar hai, treaca-mearga. Acum trebuie sa il bagi in vol. II. - Dom Burtica, dar v-am spus ca nu pot, nu pot. Ei, daca nu poti, cat voi trai eu si dumneata, acest volum II din Delirul sa stii de la mine ca nu va aparea.

Unor astfel de oameni ma voi arta asa cum sunt 5. Dar cu ce folos vor ei lucrul acesta? Doresc cumva sa ma felicite, dupa ce vor fi aflat cit de mult m-am apropiat de Tine prin darul pe care Tu mi l-ai dat, si sa se roage pentru mine cind vor fi aflat cit de mult zabovesc sub povara greutatii mele? Ma voi arata lor, celor care sint in acest fel. Caci, o, Dumnezeule al meu, nu e putin lucru ca tie sa ti se aduca multumiri de catre multi dintre noi si sa-Ti se adreseze multe rugaciuni pentru noi. Sufletul lor fratesc sa iubeasca in mine ceea ce Tu le arati ca merita sa fie iubit, si sa deplinga ceea ce Tu le arati ca trebuie sa fie deplins. Acest lucru sa-l realizeze acel suflet fratesc, nu un altul din afara, nu al altor fii, a caror gura a grait desertaciune si a caror dreaptat este dreapta nedreptatii , ci sufletul acela fratesc, care, atunci cind ma aproba, se bucura de mine; dar care, atunci cind ma dezaproba, se intristeaza de mine: deoarece, fie ca ma aproba, fie ca ma dezaproba, acela ma iubeste. Unor asemenea oameni ma voi arata: cei care isi potrivesc respiratia cu mine in cele bune ale mele si care suspina cu mine in cele rele. Or, bunurile mele sint rinduielile Tale si darurile Tale; iar relele mele sint pacatele mele si judecatile Tale; sa-si potriveasca respiratia cu mine in unele, si sa suspine cu mine in celelalte, si cintul de preamarire si plinsul sa se urce pina la Tine din inimile fratesti, cadelnitele Tale. Iar Tu, o, Doamne, desfatat de mireasma templului Tau cel sfint, ai mila de mine dupa mare mila Ta , pentru numele Tau si, neparasind nicidecum cele pe care deja le-ai inceput, pune capat neajunsurilor mele. 6. Acesta este rostul marturisirilor mele, nu in ce fel voi fi fost eu, ci in ce fel sint acum, intrucit nu numai in fata Ta ma marturisesc intr-o tainica preamarire plina de cutremur si intr-o tainica jale plina de speranta, ci ma marturisesc chiar in urechile fiilor oamenilor care cred in Tine, ei, partasii bucuriilor mele si ai destinului meu muritor, in urechile concetatenilor mei si in ale celor care calatoresc cu mine in lumea aceasta, ale celor care au fost inaintea mea si ale celor care vin dupa mine, in ale tuturor celor ce-mi urmeaza pasii, si devin partasi la calea mea. Acestia sint robii Tai, fratii mei, cei pe care Tu ai voit sa-i numesti fiii Tai, stapinii mei, cei carora Tu ai poruncit sa le slujesc, daca vreau sa traiesc cu Tine si din Tine. Si cuvintul acesta al Tau ar fi fost putin pentru mine, daca el m-ar fi instruit vorbind doar, si nu ar fi mers inaintea mea lucrind. Iar eu fac acest lucru prin fapte si prin vorbe, savarsesc asta sub acoperamintul aripilor Tale ; sub amenintarea unei primejdii prea mari, daca sufletul meu n-ar fi fost pus sub acoperamintul aripilor Tale si daca slabiciunea mea nu Ti-ar fi cunoscuta. Eu sint mititel, dar Tatal meu traieste vesnic, si Ocrotitorul meu este potrivit pentru mine: caci acelasi este si Cel Care m-a nascut si Cel Care ma pazeste. Tu insuti esti toate bunurile mele, Tu, CeL Atotputernic, Tu CeL Care esti cu mine inainte ca eu sa fiu cu Tine. Asadar, ma voi arata unor astfel de oameni, carora Tu imi poruncesti sa le slujesc, nu cum am fost eu cindva, ci in ce fel am fost pina acum si inca sint. De altfel, nici eu nu ma judec pe mine insumi ; deci in felul acesta sa fiu ascultat.

Romanul adolescentului miop 1.‘’ Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. (…) Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma.’’ 2.‘’Tot ceea ce ne inconjoara nu e decat materialul inform pe care noi il culegem, il cernem si il valorificam. Nu suntem nici pedanti si nici nu afectam un intelectualism exagerat . Dar locurile si oamenii sunt prea ispititori. Creierul, obisnuit sa se intrebe, ne daruieste mecanic raspunsuri, care se cer justificate.’’ 3.‘’O data cu prietenii, se rup si fasii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una cate una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre oameni… Si atatea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atatea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi insusesc altele…(…) Sunt ispitit sa ma intristez. Atatia ani si atatea indurari, alaturi de atatea nadejdi… . Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai intalni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adancuri, si sa ma privesc in oglinda fara sa ma recunosc? Nu stiu nimic, si inima mi se strange de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptand s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma tarau lanturi meschine.(…)Si apoi ma intreb, trist, daca eu stiu pentru ce vietuiesc. Nu stiu. …Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...Recitesc caietele de amintiri. Cat de departe mi se par vremurile…Si prietenii mei, ‘’personagiile’’, atat de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vessel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?’’ 4.‘’-Crestinul e optimist si senin. -Cu cat te vei apropia de solutia crestina, cu atat vei fi mai senin…Dar d-ta nu esti decat un simplu pagan torturat de neputinta convertirii. Mi-e mila de suferinta d-tale. Raspandesti atata paganism exasperat de propriile lui elanuri, incat sunt ispitit acum, daca m-ai intreba: ‘’Crezi in har?’’…sa raspund :’’Nu! Iti marturisesc, ma indoiesc de har nu pentru ca am discutat cu d-ta, ci pentru ca am stat in tovarasia d-tale. Esti demoniac.’’ 5.‘’Au fost nopti cand tulburarea ma umilea pana la plans. Criza crestea, crestea in singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizand intr-un pustiu. Sufletul imi era coplesit de marasm, de disperare muta, de slabiciuni.’’ 6.‘’Degetele raschirate in par au smuls. Am reinceput sa plang de furie. Ma revedeam in adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu slabiciunile. N-am facut un pas mai inainte , daca sunt melancolic. Imi strigam: ‘’Ajunge! Ajunge! Am sa innebunesc!’’. Plangeam. ‘’Plansul e stupid si enervant. Nu ma duce la o solutie’’. Imi opream lacrimile, imi racoream ochii. ‘’N-am facut nicio fapta eroica, daca nu mai plang’’. Imi odihneam privirile in toamna. Ma linisteam. Eram trist, trist, disperat. ‘’Totul trece, totul trece…’’…’’ 7.‘’Hotararile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfarsit. Imi spun mereu: totul trece…Dar incurajarea mi se pare neghioaba. M-am intrebat cum am putut-o folosi atat timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decat mine? ‘’ 8.‘’Dar de ce am scris eu asta-noapte despre ispite? Am uitat hotararea: dragostea nu trebuie alungata, ci stapanita. Eu nu pot s-o stapanesc, de aceea ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mangaie, ca o gheara straina. Mi-e draga, mi-e draga…Stiu eu ce am ? Nu inteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adancesc si s-o stapanesc.