Ileana Quotes

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe... Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana. Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice.

Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume.

Eyes open, Ileana,” he growled. “I want you to see who’s in you. Who gives you what you need.

Ce ştim noi despre alţii? Doar ce ne-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. Bănuiesc că fiecare poartă-n suflet câte o cruce şi că fiecare este un rezumat al sufletului celorlalţi.

Orice i-aş spune, trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile.

În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.

La inceput ai sa-l urasti, ai sa-l scoti din randul oamenilor; pe urma, are sa-ti devina indiferent si n-ai sa mai cheltuiesti niciun sentiment pe el, si mai pe urma, ai sa te uiti la el cum de fapt trebuie sa ne uitam la fiecare semen al nostru cand incepem sa-l consideram prin prisma unui singur sentiment: intelegerea.

Cuţite înfig în noi doar cei pe care îi iubim.

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?

Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: <<ține, ia, acesta e sufletul meu.>>

În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.

În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.

Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi?

Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume.

Amorul şi gripa se tratează cu patul.

Dragostea cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e ca o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi într-o boală, criza nu poate ţine o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză, dar criza nu ţine de-o viaţă.

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

Adevarul este cea mai buna minciuna

Dacă nu faci un copil cu un om pe care-l iubeşti, atunci cu cine să îl faci?

O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual.

Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.

Sometimes heaven was feeling nothing. Maybe being drunk was a little like dying and going to heaven. Like living in the light. He kept thinking of Ileana. She was eight now.

Încolo, mă simt ca o gară. Unul vine, altul pleacă. Îți tocesc dalele, îți zgârie pereții, îți sparg geamurile. Te populează la un moment dat, apoi te lasă pustiu, să te contempli singur.

Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziţie esenţial umană. Ceea ce îţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire.

Imaginaţia omului - deşi fără limită, psihologic vorbind - este limitată istoric.

Era atât de rar să găsești în ochii cuiva ce căutai ,să găsești un ecou al minții tale în mintea altcuiva .

Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochii care nu te văd.

Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele.

Emile, eu am niște principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, așa cum apare-n viața altuia, tot așa de bine poate să și plece. În viața asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însumi. Și nu vreau să-mi fie niciodată nici rușine și nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna așa cum trebuie și nu cum - poate că de multe ori - aș avea chef.

oamenii care se iubiseră şi nu-şi împliniseră dragostea sau cei care o-mpliniseră, dar le trecuse, n-ar fi trebuit să se mai vadă niciodată-n viaţă.

Pentru un părinte nimc nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută.

You will be my mortal sin Ileana.

De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.

You should follow your heart. Forget the rest. Ileana stood and gathered up the used plates and napkins. Thomas is human and will make mistakes, and as long as he apologizes and it's something yo can live with? It's worth loving him today. It's also worth forgiving him, too. You never know when he might be taken from you.

Mi-am dat seama că, dacă te ajută sănătatea și punga, nimic pe lume nu merită mai mult decât să călătorești. Călătoriile, amintirile adunate în fiecare loc pe care-l vezi sunt o avere pe care nu ți-o poate lua nimeni, nu poate fi prădată, nici arsă, nici inundată. Atâta vreme cât ești în mințile tale o porți cu tine. Aici nu există faliment.

Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit.

Eu rămân la părerea că momentul cel mai important al vieții este momentul în care-ți dai seama cine ești.

Sunt obsedată de moarte mai mult decât de toate celelalte teme mari din literatură. Dar nu de morbid, de ideea salvării dincolo de moarte, de ideea salvării în faţa morţii. Obsesia morţii este dată de obsesia vieţii la mine. Ceea ce mă obsedează cu adevărat este viaţa, şi faptul că ea este trecătoare.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

Bătrân ești când nu te mai interesează nimic, când nu mai ești curios, când ți se pare că nu te mai interesează nimic, când nu mai ești curios, când ți se pare c-ai văzut totul și că nimic nu tem mai poate bucura. Asta-nseamnă să fii bătrân. Să nu te mai poți bucura.

O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “a avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.

E greu să spui cum începe despărţirea sufletească între oameni. La-nceput apar doze homeopatice de nemulţumire şi de contrariere; şi ele cresc, se umflă, dospesc pân-acoperă totul, se-ntind ca o iederă sufocantă. Raţional poţi să-ţi dai seama că n-ai dreptate, dar sufletul nu se mai poate-ntoarce de unde-a plecat.

E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr.

nu iubesti cu adevarat decat pe cine respecti.

The whole world knows that global warming is a left wing manufactured hoax.

Nu e greu să fugi, e greu să rămâi.

Când o viață ai fost singur, începi să-ți socotești singurătatea ca pe cel mai fidel companion, chiar ca pe-un alter ego.

Viaţa e mai presus de noi.

Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce-auzi, nu face tot ce poţi

fiecare om era ţinut de propria demnitate să-şi înăbuşe tristeţile şi să nu-l împovăreze şi pe altul cu ele.

Doar defectele ne rămân trainice şi de neclintit ca stâncile. Calităţile ne lasă, obosesc de convieţuirea cu-acelaşi om

Absența fizică a cuiva important în viața noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire - cazul obișnuit - sau să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional.

And everything in the world that mattered was in the happy stories Andrés was telling. And everything in the world was Ileana listening to the brother she loved. And everything in the world was waiting.

Ne e frică să împlinim una dintre fericirile creștine: „Fericiți cei ce mor pentru dreptate”. Au murit totuși atâția pentru dreptate, dar lumea nu s-a-ndreptat. Vom trăi în strâmbătate, cum am trăit mereu.

Singură în sala întunecată Marele spectacol e doar pentru mine Pe scenă sunt toate stelele lumii Dar lumina lor nu mai vine. A fost oprită de nu ştiu cine Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu pînă cînd Şi în sala pustie în care stau Se aud stelele plîngînd. Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt Şi eu nu ţip si nu încerc să fug Eu intru liniştită în pământ. (singură în sala întunecată)

Lipsa de educație poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuință și mamă ți-au fost maidanul, nu mai poți invoca lipsa de educație. Vine-o vreme când mintea proprie îți este-un educator suficient.

Înfrânt se simte orice om când îşi vede mecanismul existenţial demontat şi azvârlit într-un vraf de piese, care, detaşate de complicatul lor ansamblu, devin nişte jalnice rotiţe, şuruburi şi piuliţe, pe care nu mai dai nici două parale.

Între doi oameni care alcătuiesc - sau vor să alcătuiască - un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici și pune colo, una este însă indispensabilă și fără tocmeală: concepția despre lume.

Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei

Eu am un trup ciudat, domnule doctor, nu vibrează decât la impulsuri venite de-aci - și-și duse mâna la cap - impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticențe; deci, am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.

Toată viaţa nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi - pe-ale altora, alţii - pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sînt de neşters? "O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin nimic", spune-un moralist de-al meu.

Asta - cum ți-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puțini îs aceia. E ca și cu avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cât are mai mult cu atât să dea mai mult? Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-și strânge mai tare băierile pungii și-și pune mai multe lacăte la uși?! Puține suflete rămân neîntinate la ban și la mărire.

Pentru moment nu-mi doresc nici să mă mărit, nici să am copii. Ca să-ți dorești sau nu o familie contează, cred, ce idee ți-ai făcut despre familie, de la părinții tăi... Ai mei... Și pe urmă... pe urmă, vorba e dacă-ți găsești un om potrivit, să-mparți viața cu el, să dorești să ai copii cu el... nu doar ca să fii „în rândul lumii”.

- Crezi că România a apucat-o pe un drum bun? - Cum s-o apuce pe-un drum bun? A construit dezbinarea vreodată ceva? Dacă o să se-aleagă praful de poporul ăsta, o să se-aleagă fiindcă nu e-n stare - prin aleșii lui - să pună problema națională, deci a propriei existențe, înaintea altor probleme. Cui îi piere instinctul de apărare - piere.

Câtă dreptate aveai, Mamă, când îmi spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Și este. Fizic - mereu.

Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine și trece. Căsătoria e o instituție, iar lumea e nesfârșită: posibilități de combinări, câte clipe are viața.

Nimic mai previzibil decât oamenii nestatornici.

Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie.

No legislative power is supposed to go anywhere except to the people who you, the citizens of America, elect.

Doamne, ori schimbă-ne mintea şi lasă lumea aşa cum e, ori schimbă lumea şi lasă-ne mintea pe care ne-ai dat-o: ca să pricepem şi noi ceva

Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine.

Totdeauna vorbim la trecut despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc.

S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului.

Nu toate experiențele duc la descoperiri, toate îmbogățesc însă cunoașterea.

Într-o conviețuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea cazurilor, de teama de complicații, pe de o parte, și de cât știe să te oblige moral partenerul, pe de altă parte.

Am înțeles din prima, dar am ținut cu mama. Bunica Ileana probabil îi spusese că mama fusese internată la nebuni. Sau tata, poate îi sunase el când nu eram eu acasă. Oricum s-ar fi aflat, oricât de mult m-ar fi enervat mama, mama era mama, o femeie care se căsătorise ca să intre în rândul lumii și cu care viața dăduse de pământ. O femeie căreia nimeni, nimeni în afară de mine nu îi dăduse șansa să fie mamă.

De când m-am despărțit de tine, consider bărbații posibili în viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat (ca tine, Pavele), dar nu sunt un stâlp pe care sprijini existența.

O femeie sexy - și nu e nimic rău în asta - este acea femeie care inspiră dorință, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi și foarte variate de bărbați, de la vlădică până la opincă. Tu ești prea deșteaptă, prea rațională, prea puțin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri bărbaților care nu te interesează. Atracția spre tine a celor care te interesează e complicată și de elementul psihic, de-asta e derutantă.

(...) dar cum ţi-am mai spus - mă ierţi că mă repet - viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură. Cât priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice, explicabile; în realitate, este foarte greu să faci corelarea cauză - efect, în cazul declanşării amintirilor.

În lumea asta ai să găsești totdeauna pe altul mai sărac și mai necăjit decât tine. Să-i dai totdeauna: să nu spui: ”și eu sunt sărac și eu sunt necăjit”. Dau din ce am și din ce știu. Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de-a-ți îmbogăți mintea și sufletul și gândul că suntem trecători în lume. ”Memento mori” nu era un adagiu al tristeții, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te țină într-o permanentă stare de veghe: ”bagă de seamă ce faci cu viața, că nu e veșnică”.

În același timp, din privirea ei lucidă și tăioasă, care mătura orice urmă de lirism, înțelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi prostit. Îți crea, cu bunăștiință, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-și crea chiar ei iluzia asta - fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te obosească, dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logică, acest dușman de moarte al euforiei, țâșnea din ființa ei: un recif într-o mare liniștită și netedă ca o farfurie de supă.

Liber ești numai în groapă sau în urnă la crematoriu. Oamenii numesc libertate posibilitatea de-a-și exprima nesancționați părerile. Din punctul ăsta de vedere, sunt relativ liberă, în mediul în care trăiesc. Altminteri, omul este condiționat dinainte de-a se naște: al cui fiu este, în ce mediu va trăi, cine-i vor fi vecinii, dascălii, modelele - presupunând că le va avea - Țara în care se va fi născut, regimul în care va trăi. Cum să fii lier atâta timp cât depinzi de atâția factori și când există ființe care depind de tine?

La originea tuturor acțiunilor omenești se află, de fapt, ancestrala frică de moarte. Frica asta este motorul artei și-al înmulțirii oamenilor. Frica de moarte, ca de-o pieire totală și definitivă. Mai mulți sunt cei care se tem de moarte ca pieire, decât cei care se tem de moarte ca trecere spre altceva. Pe mine, acest eventual altceva mă-nspăimântă. Pe nenea Sandu nu-l sperie deloc. „Fata mea, dacă prin moarte se termină totul, de ce să te sperii? Iar dacă prin ea pășești în altă lume, lumea aia nu poate fi mai rea decât asta.

Când fac pe psihanalista și mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile acestea pe planul imaginației și neconvertirea lor în realități drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acțiuni zilnice găsesc niște momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică.

Care mama s-ar bucura sa-si vada fiul cu o femeie despartita si cu un copil dupa ea? Eu nu m-as bucura sa-mi vad copilul purtand o haina carpita cand isi poate lua o haina nepurtata. Greseli am facut destule-n viata, dar lucruri murdare, lucruri pe care sa mi le reprosez, nu.

Liniştea deplină şi răcoarea pereţilor o mai liniştiră. Îşi sprijini capul în palme, gândindu-se că părinţii aveau să se întoarcă în câteva ore de la câmp şi aveau să ceară socoteală. Hotărî să nu facă niciuna dintre treburile casei şi să dea vina pe Ileana. Deodată, se auzi încet ticăitul unui ceas, venit parcă de undeva de departe. Maria ştia că era Ceasul casei. Ştia pentru că în casa lor din chirpici, cu patru odăi, pod şi două hornuri, nu se găsea niciun orologiu. Părinţii ei se culcau şi se trezeau odată cu găinile, iar când primele raze ale dimineţii luminau ograda, mumă-sa deja mulgea vaca, iar taică-său înhăma boii. Ticăitul se auzea de undeva din pereţi şi se oprea la cel mai mic zgomot. Mai știa că era Ceasul casei pentru că aşa îi spusese bunică-sa cu ani în urmă, înainte să închidă ochii şi să plece departe, în acea poieniţă înflorită unde, pesemne, este mereu primăvară şi fluturi albi şi blânzi zboară purtaţi de vântul cald. Auzise că atât timp cât ceasul ticăia, casa era ferită de rele şi că, dacă cineva ar fi căutat ceasul prin tencuială şi ar fi dat peste el, casa s-ar fi dărâmat.

La-nceput ai să-l urăști, ai să-l scoți din rândul oamenilor, pe urmă are să-ți devină indiferent și n-ai să mai cheltuiești nici un sentiment pe el, și mai pe urmă, ai să te uiți la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înțelegerea.

Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Și totuși, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă și de nu-ți va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ți-l va înapoia totuși. E-o lege a compensației.

Cât de repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: "Sîntem imprevizibili, atât cât sînte, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate deodată: astea sînt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-ţi apară? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi împotriva imprevizibilului? De-aceea mi se par puerili, îngâmfaţi, apsihologi toţi ce care spun: aşa ceva n-aş face să ştiu că mor! Şi-i vezi cum în faţa unor mize departe de moarte ca cerul de pământ fac tot ce juraseră că n-ar face nici morţi. Nu există material didactic mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decât sufletul omului".

Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toți bărbații vor ceva de la ele; nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cât e ceasul sau cât au dat pe merele din plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o „intenție”. Eu sunt contrariul acestui gen de femei. Chiar când cineva dovedește față de mine niște „intenții” pe care și-un chior le-ar observa eu tot îmi zic: „mi se pare mie”.

Mi se pare firesc să iubești și să admiri pe cineva din cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toții scriitori, compozitori, interpreți, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun accesibil, măcar parțial, oricărui om. Dar această admirație are un caracter abstract. Admirația mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuți termeni de comparație.

Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să știi că nu-mi bat joc niciodată de nimic și de nimeni. În viața mea nu mi-am bătut joc de nimeni și de nimic. Pentru mine, limba este ca o ființă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească și să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac și-n același timp am un mare și neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.

The most beautiful things in all the kingdom often have jagged and uneven lines, scars which intensify the beauty in intricate ways our eyes nor our minds can detect or even begin to understand,' the Queen had said as she turned the diamond in her hand, light catching on its irregular dips and peaks. 'Without them, they would just be common and ordinary, like all the other smoothly cut diamonds you can find anywhere you look. Beauty, my sweet child, is often broken and barbed, and always unexpected.

Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai faacă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. (...) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te "filtrezi" de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor.

Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opșpe-noușpe ani, câți aveam eu atunci, și, de multe ori, și femei în toată firea, adoptă-n fața bărbaților fie o atitudine de mare experiență și de mare emancipare, vrând să facă pe grozavele și să pară trecute prin ciur și prin dârmon, cum se spune pe la noi pe la țară, fie o atitudine de mironosițe, pure, neștiutoare, „nevăzătoare”, „neauzitoare” - coborâte dintre heruvimi - care-n „nepătarea” lor, nici măcar un banc mai decoltat nu „pricep”. Puține fete și femei se poartă firesc în fața bărbaților și nu vor să pară ce nu sunt.

Am înțeles din vizita aceea un lucru mult mai important decât părea la prima vedere: am înțeles de ce cât lumea și pământul acei care n-au îi vor urî pe-acei care au, și de ce acei care muncesc cu mâinile vor avea totdeauna o bănuială-n sufletul lor în privința celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieșit din mâna omului și de incertitudinea pe care-o simți în fața lucrului ieșit din mintea lui. Ce iese din mâna omului se măsoară, se cântărește. E bun sau nu e bun. Dar ce iese din mintea lui? Cine este judecătorul - suprem, imparțial - care să judece lucrul ieșit din mintea omului și care să-l încredințeze pe cel care muncește cu mâinile că lucrul acela al minții e bun, nu numai fiindcă așa i se pare judecătorului, ci fiindcă el este bun în mod absolut? Cine să-l încredințeze pe cel care-și măsoară priceperea cu metrul și cu balanța că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun? Un șurub e bun sau nu e bun. El nu poate stârni controverse. Dar cu ce s-l convingi pe cel care muncește cu brațele că un lucru venit din stricta sferă a minții e bun sua nu, când acel lucru stârnește-atâtea controverse?

Un lucru însă a reușit să facă Mama din mine și să fac și eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspândește, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea și pământul, există o categorie sufletească de oameni puși pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred și căreia i se-nchină, pentru că - ce e drept nu-i păcat! - banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros și deschide toate ușile. Și cum omul - spre deosebire de-animale, mănâncă mai mult decât pentru a-și astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-și astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-și reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-și mănânce victima - acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelșugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzația de siguranță și de superioritate asupra altuia. Asta dovedește cât de puțin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-acești cumularzi de bunuri materiale sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluție, prin tot ceea ce-și demonstrează că poți pierde totul într-o clipă, și n-au învățat nimic.

Dacă nu port dușmănie și dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. Dealtfel, mie iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relație sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ți arăt eu ce bun cunt și ce generos și cum te iert!”. Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Și, fiindcă era vorba de Alexandru și de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepți firea, nu i-o ierți. Am acceptat zece ani un om greu de suportat și nu l-aș mai accepta. Asta este o ecuație corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-și schimbe bărbații. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple ființe domestice, priponite la țărușul mărunțișurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt și unele care fac oameni din niște derbedei, care știu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o ființă plăpândă. E însă o greșeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!