Ileana Quotes

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe... Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana. Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le...

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice.

Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume.

Eyes open, Ileana,” he growled. “I want you to see who’s in you. Who gives you what you need.

Ce ştim noi despre alţii? Doar ce ne-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. Bănuiesc că fiecare poartă-n suflet câte o cruce şi că fiecare este un rezumat al sufletului celorlalţi.

Orice i-aş spune, trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile.

În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.

În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.

La inceput ai sa-l urasti, ai sa-l scoti din randul oamenilor; pe urma, are sa-ti devina indiferent si n-ai sa mai cheltuiesti niciun sentiment pe el, si mai pe urma, ai sa te uiti la el cum de fapt trebuie sa ne uitam la fiecare semen al nostru cand incepem sa-l consideram prin prisma unui singur sentiment: intelegerea.

Cuţite înfig în noi doar cei pe care îi iubim.

Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: <<ține, ia, acesta e sufletul meu.>>

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?

Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume.

În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.

Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi?

Amorul şi gripa se tratează cu patul.

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual.

Dragostea cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e ca o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi într-o boală, criza nu poate ţine o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză, dar criza nu ţine de-o viaţă.

Dacă nu faci un copil cu un om pe care-l iubeşti, atunci cu cine să îl faci?

Adevarul este cea mai buna minciuna

Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.

Era atât de rar să găsești în ochii cuiva ce căutai ,să găsești un ecou al minții tale în mintea altcuiva .

Sometimes heaven was feeling nothing. Maybe being drunk was a little like dying and going to heaven. Like living in the light. He kept thinking of Ileana. She was eight now.

Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziţie esenţial umană. Ceea ce îţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire.

Încolo, mă simt ca o gară. Unul vine, altul pleacă. Îți tocesc dalele, îți zgârie pereții, îți sparg geamurile. Te populează la un moment dat, apoi te lasă pustiu, să te contempli singur.

Imaginaţia omului - deşi fără limită, psihologic vorbind - este limitată istoric.

Iertarea nu schimbă şi nu şterge faptele.

Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochii care nu te văd.

Emile, eu am niște principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, așa cum apare-n viața altuia, tot așa de bine poate să și plece. În viața asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însumi. Și nu vreau să-mi fie niciodată nici rușine și nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna așa cum trebuie și nu cum - poate că de multe ori - aș avea chef.

oamenii care se iubiseră şi nu-şi împliniseră dragostea sau cei care o-mpliniseră, dar le trecuse, n-ar fi trebuit să se mai vadă niciodată-n viaţă.

Pentru un părinte nimc nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută.

You will be my mortal sin Ileana.

De câte ori auzea de o femeie care și-a lăsat bărbatul pentru altul, mama-ntreba: <> Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am desparțit de tine, consider bărbații posibili din viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat, dar nu sunt un stâlp pe care să-ți sprijini existența.

You should follow your heart. Forget the rest. Ileana stood and gathered up the used plates and napkins. Thomas is human and will make mistakes, and as long as he apologizes and it's something yo can live with? It's worth loving him today. It's also worth forgiving him, too. You never know when he might be taken from you.

Mi-am dat seama că, dacă te ajută sănătatea și punga, nimic pe lume nu merită mai mult decât să călătorești. Călătoriile, amintirile adunate în fiecare loc pe care-l vezi sunt o avere pe care nu ți-o poate lua nimeni, nu poate fi prădată, nici arsă, nici inundată. Atâta vreme cât ești în mințile tale o porți cu tine. Aici nu există faliment.

Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit.

nu iubesti cu adevarat decat pe cine respecti.

E-atâta rutină pe lume și-atât de puțin adevăr.

Eu rămân la părerea că momentul cel mai important al vieții este momentul în care-ți dai seama cine ești.

Sunt obsedată de moarte mai mult decât de toate celelalte teme mari din literatură. Dar nu de morbid, de ideea salvării dincolo de moarte, de ideea salvării în faţa morţii. Obsesia morţii este dată de obsesia vieţii la mine. Ceea ce mă obsedează cu adevărat este viaţa, şi faptul că ea este trecătoare.

O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “a avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.

Absența fizică a cuiva important în viața noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire - cazul obișnuit - sau să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

Bătrân ești când nu te mai interesează nimic, când nu mai ești curios, când ți se pare că nu te mai interesează nimic, când nu mai ești curios, când ți se pare c-ai văzut totul și că nimic nu tem mai poate bucura. Asta-nseamnă să fii bătrân. Să nu te mai poți bucura.

E greu să spui cum începe despărţirea sufletească între oameni. La-nceput apar doze homeopatice de nemulţumire şi de contrariere; şi ele cresc, se umflă, dospesc pân-acoperă totul, se-ntind ca o iederă sufocantă. Raţional poţi să-ţi dai seama că n-ai dreptate, dar sufletul nu se mai poate-ntoarce de unde-a plecat.

Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei

Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce-auzi, nu face tot ce poţi

The whole world knows that global warming is a left wing manufactured hoax.

Viaţa e mai presus de noi.

Când o viață ai fost singur, începi să-ți socotești singurătatea ca pe cel mai fidel companion, chiar ca pe-un alter ego.

E greu să-i explici cuiva și chiar ție însuți de multe ori ți-e greu să-ți explici de ce simți nevoia să stai de vorbă cu un anume om, să te-apropii de el și nu de altul.

Nu e greu să fugi, e greu să rămâi.

Nu toate experiențele duc la descoperiri, toate îmbogățesc însă cunoașterea.

Totdeauna vorbim la trecut despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc.

Doar defectele ne rămân trainice şi de neclintit ca stâncile. Calităţile ne lasă, obosesc de convieţuirea cu-acelaşi om

fiecare om era ţinut de propria demnitate să-şi înăbuşe tristeţile şi să nu-l împovăreze şi pe altul cu ele.

And everything in the world that mattered was in the happy stories Andrés was telling. And everything in the world was Ileana listening to the brother she loved. And everything in the world was waiting.

Ne e frică să împlinim una dintre fericirile creștine: „Fericiți cei ce mor pentru dreptate”. Au murit totuși atâția pentru dreptate, dar lumea nu s-a-ndreptat. Vom trăi în strâmbătate, cum am trăit mereu.

Toată viaţa nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi - pe-ale altora, alţii - pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sînt de neşters? "O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin nimic", spune-un moralist de-al meu.

Singură în sala întunecată Marele spectacol e doar pentru mine Pe scenă sunt toate stelele lumii Dar lumina lor nu mai vine. A fost oprită de nu ştiu cine Şi nu ştiu de ce şi nu ştiu pînă cînd Şi în sala pustie în care stau Se aud stelele plîngînd. Nu ţipa, mi s-a spus, să nu faci panică Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt Şi eu nu ţip si nu încerc să fug Eu intru liniştită în pământ. (singură în sala întunecată)

Lipsa de educație poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuință și mamă ți-au fost maidanul, nu mai poți invoca lipsa de educație. Vine-o vreme când mintea proprie îți este-un educator suficient.

Înfrânt se simte orice om când îşi vede mecanismul existenţial demontat şi azvârlit într-un vraf de piese, care, detaşate de complicatul lor ansamblu, devin nişte jalnice rotiţe, şuruburi şi piuliţe, pe care nu mai dai nici două parale.

Între doi oameni care alcătuiesc - sau vor să alcătuiască - un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici și pune colo, una este însă indispensabilă și fără tocmeală: concepția despre lume.

Eu am un trup ciudat, domnule doctor, nu vibrează decât la impulsuri venite de-aci - și-și duse mâna la cap - impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticențe; deci, am un trup ciudat, care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.

Asta - cum ți-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puțini îs aceia. E ca și cu avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cât are mai mult cu atât să dea mai mult? Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-și strânge mai tare băierile pungii și-și pune mai multe lacăte la uși?! Puține suflete rămân neîntinate la ban și la mărire.

Pentru moment nu-mi doresc nici să mă mărit, nici să am copii. Ca să-ți dorești sau nu o familie contează, cred, ce idee ți-ai făcut despre familie, de la părinții tăi... Ai mei... Și pe urmă... pe urmă, vorba e dacă-ți găsești un om potrivit, să-mparți viața cu el, să dorești să ai copii cu el... nu doar ca să fii „în rândul lumii”.

Despărțirile despre care vorbește domnul General sunt inerente, sunt singura certitudine din viața noastră. De dezamăgirea pe care ne-o „oferim” unii altora, suntem însă vinovați, asta nu e scrisă de soartă, pe asta o scriem noi cu nepăsarea și cu egoismul nostru. Despărțirea aceea a trecutului doare, dar e scrisă de la-nceputul vieții.

- Crezi că România a apucat-o pe un drum bun? - Cum s-o apuce pe-un drum bun? A construit dezbinarea vreodată ceva? Dacă o să se-aleagă praful de poporul ăsta, o să se-aleagă fiindcă nu e-n stare - prin aleșii lui - să pună problema națională, deci a propriei existențe, înaintea altor probleme. Cui îi piere instinctul de apărare - piere.

Wealth can procure many things in this world, but Elden was the first person in my life to give real meaning to the things it cannot buy.

Doamne, ori schimbă-ne mintea şi lasă lumea aşa cum e, ori schimbă lumea şi lasă-ne mintea pe care ne-ai dat-o: ca să pricepem şi noi ceva

dacă un bărbat nu-ţi dă e ca şi cum ţi-ar lua...

No legislative power is supposed to go anywhere except to the people who you, the citizens of America, elect.

Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine.

Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine și trece. Căsătoria e o instituție, iar lumea e nesfârșită: posibilități de combinări, câte clipe are viața.

Nimic mai previzibil decât oamenii nestatornici.

Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie.

În lume, numai vârstele omului se schimbă, restul se fardează.

Dragostea nu cunoaște legi, nu ține seama de reguli și de principii, înseamnă abolirea oricărei „constituții”, ca la orice revoluție.

Citisem într-un autor român că o femeie nu iartă un bărbat care o părăsește nici dacă nu l-a iubit. Dar când l-a iubit!

Toată viața n-am vrut decât liniște, situații clare.

S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului.

Câtă dreptate aveai, Mamă, când îmi spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Și este. Fizic - mereu.

oamenii erau ori de luat ori de lăsat: de luat aşa cum erau, cu puţinele bune, cu multele rele, sau de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, însemna să cari apă cu ciurul.

Pentru gând nu există ireversibilitatea timpului. Gândul te poate proiecta într-un viitor, de obicei ipotetic, uneori chiar într-unul care se adeverește. Pentru gând, prezentul și trecutul sunt simultane.

Am înțeles din prima, dar am ținut cu mama. Bunica Ileana probabil îi spusese că mama fusese internată la nebuni. Sau tata, poate îi sunase el când nu eram eu acasă. Oricum s-ar fi aflat, oricât de mult m-ar fi enervat mama, mama era mama, o femeie care se căsătorise ca să intre în rândul lumii și cu care viața dăduse de pământ. O femeie căreia nimeni, nimeni în afară de mine nu îi dăduse șansa să fie mamă.

Într-o conviețuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea cazurilor, de teama de complicații, pe de o parte, și de cât știe să te oblige moral partenerul, pe de altă parte.

(...) îmi spun că oamenii care-au trecut pe firul de ață atât de precar ce desparte viața de moarte, și-n care numai clipa are valoare, oamenii ăștia și-au făcut probabil un principiu din a nu respinge bucuria clipei.

Luându-mi viața la răsfoit, ca pe-o carte, mă gândesc cât de important este ca măcar o dată cineva să-ți fi iubit sufletul și trupul. Și la fel de important e ca tu însuți măcar o dată să fi iubit un suflet și-un trup.

Pe lumea asta contează două lucruri, mai mult decât orice: părerea pe care o ai tu despre tine, pe care, n-ai să crezi, dar reușești să le-o transmiți și altora; iar dacă ești persoană publică, imaginea care ți se face.

Albastrul e culoarea speranței. Pentru mine era culoarea inimii mele, potrivită vorbei „de foc și de inimă-albastră”; fiindcă de-acest foc, al deznădejdii și-al îndoielii cu privire la propria persoană, îmi tăiasem părul.

Mă atrag oamenii complicați. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roți dințate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existența. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hățișurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ți-l mai poți închipui. Deși-l dorești, nu ți-l mai poți închipui.

De când m-am despărțit de tine, consider bărbații posibili în viața mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanță. O excursie, o vacanță pot fi frumoase, de neuitat (ca tine, Pavele), dar nu sunt un stâlp pe care sprijini existența.

O femeie sexy - și nu e nimic rău în asta - este acea femeie care inspiră dorință, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi și foarte variate de bărbați, de la vlădică până la opincă. Tu ești prea deșteaptă, prea rațională, prea puțin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri bărbaților care nu te interesează. Atracția spre tine a celor care te interesează e complicată și de elementul psihic, de-asta e derutantă.

Mama spunea că cele trei virtuți teologale ar trebui să fie crezul laic al fiecăruia dintre noi: Credința - în ceea ce facem; Speranța - că ceea ce facem nu este zadarnic; Iubirea - acel gând neobosit la semenul căruia trebuie să-i dai.

(...) dar cum ţi-am mai spus - mă ierţi că mă repet - viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură. Cât priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice, explicabile; în realitate, este foarte greu să faci corelarea cauză - efect, în cazul declanşării amintirilor.

În lumea asta ai să găsești totdeauna pe altul mai sărac și mai necăjit decât tine. Să-i dai totdeauna: să nu spui: ”și eu sunt sărac și eu sunt necăjit”. Dau din ce am și din ce știu. Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de-a-ți îmbogăți mintea și sufletul și gândul că suntem trecători în lume. ”Memento mori” nu era un adagiu al tristeții, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te țină într-o permanentă stare de veghe: ”bagă de seamă ce faci cu viața, că nu e veșnică”.

În același timp, din privirea ei lucidă și tăioasă, care mătura orice urmă de lirism, înțelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi prostit. Îți crea, cu bunăștiință, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-și crea chiar ei iluzia asta - fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te obosească, dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logică, acest dușman de moarte al euforiei, țâșnea din ființa ei: un recif într-o mare liniștită și netedă ca o farfurie de supă.

Liber ești numai în groapă sau în urnă la crematoriu. Oamenii numesc libertate posibilitatea de-a-și exprima nesancționați părerile. Din punctul ăsta de vedere, sunt relativ liberă, în mediul în care trăiesc. Altminteri, omul este condiționat dinainte de-a se naște: al cui fiu este, în ce mediu va trăi, cine-i vor fi vecinii, dascălii, modelele - presupunând că le va avea - Țara în care se va fi născut, regimul în care va trăi. Cum să fii lier atâta timp cât depinzi de atâția factori și când există ființe care depind de tine?

La originea tuturor acțiunilor omenești se află, de fapt, ancestrala frică de moarte. Frica asta este motorul artei și-al înmulțirii oamenilor. Frica de moarte, ca de-o pieire totală și definitivă. Mai mulți sunt cei care se tem de moarte ca pieire, decât cei care se tem de moarte ca trecere spre altceva. Pe mine, acest eventual altceva mă-nspăimântă. Pe nenea Sandu nu-l sperie deloc. „Fata mea, dacă prin moarte se termină totul, de ce să te sperii? Iar dacă prin ea pășești în altă lume, lumea aia nu poate fi mai rea decât asta.

Când fac pe psihanalista și mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile acestea pe planul imaginației și neconvertirea lor în realități drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acțiuni zilnice găsesc niște momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică.

Care mama s-ar bucura sa-si vada fiul cu o femeie despartita si cu un copil dupa ea? Eu nu m-as bucura sa-mi vad copilul purtand o haina carpita cand isi poate lua o haina nepurtata. Greseli am facut destule-n viata, dar lucruri murdare, lucruri pe care sa mi le reprosez, nu.

Liniştea deplină şi răcoarea pereţilor o mai liniştiră. Îşi sprijini capul în palme, gândindu-se că părinţii aveau să se întoarcă în câteva ore de la câmp şi aveau să ceară socoteală. Hotărî să nu facă niciuna dintre treburile casei şi să dea vina pe Ileana. Deodată, se auzi încet ticăitul unui ceas, venit parcă de undeva de departe. Maria ştia că era Ceasul casei. Ştia pentru că în casa lor din chirpici, cu patru odăi, pod şi două hornuri, nu se găsea niciun orologiu. Părinţii ei se culcau şi se trezeau odată cu găinile, iar când primele raze ale dimineţii luminau ograda, mumă-sa deja mulgea vaca, iar taică-său înhăma boii. Ticăitul se auzea de undeva din pereţi şi se oprea la cel mai mic zgomot. Mai știa că era Ceasul casei pentru că aşa îi spusese bunică-sa cu ani în urmă, înainte să închidă ochii şi să plece departe, în acea poieniţă înflorită unde, pesemne, este mereu primăvară şi fluturi albi şi blânzi zboară purtaţi de vântul cald. Auzise că atât timp cât ceasul ticăia, casa era ferită de rele şi că, dacă cineva ar fi căutat ceasul prin tencuială şi ar fi dat peste el, casa s-ar fi dărâmat.

Natalia, ne pierdem Țara-n fiecare zi, prin abandonarea tradițiilor, prin ridiculizarea trecutului, prin desconsiderarea a tot ce-am prețuit noi: respectul pentru ce ne-au lăsat strămoșii, pentru familie, pentru cei care s-au străduit să lumineze mintea și sufletul acestui popor.

Gelule, dreptul să ne judece pentru sufletul nostru numai Dumnezeu îl are. Lui nu-i poți ascunde nimic, încolo, ce știm noi unii despre alții? Doar ce vedem și ce-auzim. Dar sufletul omului nu-l știm. Îl bănuim doar. El poate fi un colț de puritate care s-aducă-a rai, dar și o cloacă de infern.

Argentina, în fiecare dintre noi există o cantitate de revoltă. Placiditatea totală e o patologie curată. La unii, revolta țâșnește când îi contrariezi, când le sunt interesele-n joc. Alții, adevărații revoltați, sunt cei care nu suportă nedreptatea și absurditatea. chiar dacă ele nu-i ating. Ei sunt cei mai predispuși fanatismului, ideii de schimbare a omenirii. După o viață închinată unui ideal, sfârșesc în depresii profunde sau își pun capăt zilelor, treziți brusc la realitatea umanității în care de multe ori propagandiștii dreptății sunt doar niște ariviști și niște conformiști...

La-nceput ai să-l urăști, ai să-l scoți din rândul oamenilor, pe urmă are să-ți devină indiferent și n-ai să mai cheltuiești nici un sentiment pe el, și mai pe urmă, ai să te uiți la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înțelegerea.

Nu pot să mă plâng de foame, Hrana mea din ceruri vine, Dar mi-e teamă pentru zeul Ce se va hrăni cu mine. Sunt prea neagră, sunt prea tristă. Jertfa mea poate să-i pară Şi mai slabă decât este Şi mai rea şi mai amară. Sângele-ar putea să-l verse Într-un câmp frumos cu maci, Carnea ar putea rămâne Să se-mpartă la săraci.

Mă-nţelesesem bine cu călăul execuţia trebuia să aibă loc în zori şi fiindcă mergeam fără-mpotrivire urma să fie aduse şi flori. Mai urma fără-ndoială să nu se ştie întrucît eram vinovată fiindcă fusesem de acord să mor înainte de a fi condamnată. Ca să simt durerea cît mai puţin îşi ascuţise toată ziua cuţitele şi le trecea prin foc în faţa mea ca atunci cînd înjunghia vitele. Apoi fiindcă nu putuse dormi pentru orice fel de-ntîmplare se pregătise să-mi ţină tot el o cuvîntare. În zori s-a apropiat tremurînd tot ţinea în mîini buchetul pregătit ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit. (Pact)

Modele vin și trec. O să treacă și asta a buricelor la vedere și a mini-jupelor. În Renaștere a fost o vreme când, mai ales la teatru, femeile purtau rochii din care le ieșeau complet țâțele, celor care le-aveau frumoase - asta se-nțelege. Astăzi nu se mai ține seama de-a arăta numai ce e frumos. Astăzi se poartă „dezinhibarea”. Arăți ce ai, nepăsându-ți că e frumos sau nu. Mini-jupele-ți oferă și picioare de sculptat, dar și burlane, stâlpi de telegraf, sau „ciocănele” de găină subnutrită. Moda vine și trece fără urme de neșters. De neșteres este incultura, disprețul pentru gramatică, pentru istorie, pentru limbă, pentru dicționare; este pauperizarea intelectuală.

Toate ființele, la care cuplurile rămân neschimbate în cursul vieții, trăiesc mai puțin decât omul și n-au imaginația lui. Iubirea face parte din mecanismul cunoașterii, iar dorința face parte din mecanismul iubirii, deci este subsumată mecanismului cunoașterii. Cunoașterea unui om este ca și cititul unei cărți. Îți place-un autor, îl recitești. Asta nu te oprește să citești și alți autori, fără a-i deveni „infidel” celui preferat. Teoretic, lucrurile se-aliniază-n ecuații foarte simple: practica sufletească și cea fizică le complică însă îngrozitor! Cum oamenii nu sunt perfecți, când îi judecăm trebuie să le punem pe un plan calitățile, pe celălalt - defectele și să vedem care trage mai greu.

Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel mai mult. E firesc. Și totuși, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim. Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă și de nu-ți va fi înapoiat de cel căruia i l-ai făcut, cineva ți-l va înapoia totuși. E-o lege a compensației.

Cât de repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: "Sîntem imprevizibili, atât cât sînte, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate deodată: astea sînt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-ţi apară? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi împotriva imprevizibilului? De-aceea mi se par puerili, îngâmfaţi, apsihologi toţi ce care spun: aşa ceva n-aş face să ştiu că mor! Şi-i vezi cum în faţa unor mize departe de moarte ca cerul de pământ fac tot ce juraseră că n-ar face nici morţi. Nu există material didactic mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decât sufletul omului".

Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ți-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de înfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găsești uman niște defecte pe care nu i le poți tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticești oala.

Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toți bărbații vor ceva de la ele; nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cât e ceasul sau cât au dat pe merele din plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o „intenție”. Eu sunt contrariul acestui gen de femei. Chiar când cineva dovedește față de mine niște „intenții” pe care și-un chior le-ar observa eu tot îmi zic: „mi se pare mie”.

Mi se pare firesc să iubești și să admiri pe cineva din cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toții scriitori, compozitori, interpreți, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun accesibil, măcar parțial, oricărui om. Dar această admirație are un caracter abstract. Admirația mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuți termeni de comparație.

Nu-mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul. Să știi că nu-mi bat joc niciodată de nimic și de nimeni. În viața mea nu mi-am bătut joc de nimeni și de nimic. Pentru mine, limba este ca o ființă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească și să dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac și-n același timp am un mare și neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat uman.

The most beautiful things in all the kingdom often have jagged and uneven lines, scars which intensify the beauty in intricate ways our eyes nor our minds can detect or even begin to understand,' the Queen had said as she turned the diamond in her hand, light catching on its irregular dips and peaks. 'Without them, they would just be common and ordinary, like all the other smoothly cut diamonds you can find anywhere you look. Beauty, my sweet child, is often broken and barbed, and always unexpected.

Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai faacă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. (...) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te "filtrezi" de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor.

Toate fructele au sâmburii amari. N-ai băgat de seamă? Nu sînt pesimistă, Pavele, dar nu mai am iluzii. Sînt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi luciditatea sînt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, altfel spus - din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca. În toate adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămâne acest suport moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din Ţuculescu... Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim viaţa. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem

Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opșpe-noușpe ani, câți aveam eu atunci, și, de multe ori, și femei în toată firea, adoptă-n fața bărbaților fie o atitudine de mare experiență și de mare emancipare, vrând să facă pe grozavele și să pară trecute prin ciur și prin dârmon, cum se spune pe la noi pe la țară, fie o atitudine de mironosițe, pure, neștiutoare, „nevăzătoare”, „neauzitoare” - coborâte dintre heruvimi - care-n „nepătarea” lor, nici măcar un banc mai decoltat nu „pricep”. Puține fete și femei se poartă firesc în fața bărbaților și nu vor să pară ce nu sunt.

Am înțeles din vizita aceea un lucru mult mai important decât părea la prima vedere: am înțeles de ce cât lumea și pământul acei care n-au îi vor urî pe-acei care au, și de ce acei care muncesc cu mâinile vor avea totdeauna o bănuială-n sufletul lor în privința celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieșit din mâna omului și de incertitudinea pe care-o simți în fața lucrului ieșit din mintea lui. Ce iese din mâna omului se măsoară, se cântărește. E bun sau nu e bun. Dar ce iese din mintea lui? Cine este judecătorul - suprem, imparțial - care să judece lucrul ieșit din mintea omului și care să-l încredințeze pe cel care muncește cu mâinile că lucrul acela al minții e bun, nu numai fiindcă așa i se pare judecătorului, ci fiindcă el este bun în mod absolut? Cine să-l încredințeze pe cel care-și măsoară priceperea cu metrul și cu balanța că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun? Un șurub e bun sau nu e bun. El nu poate stârni controverse. Dar cu ce s-l convingi pe cel care muncește cu brațele că un lucru venit din stricta sferă a minții e bun sua nu, când acel lucru stârnește-atâtea controverse?

Timpul timp și este și un timp al fiecăruia. Ultimul are și început și sfârșit. Pentru om - măcar așa ne-nchipuim, adică doar pentru om - există o singură certitudine: sfârșitul. Toate ființele-și simt și își presimt sfârșitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieții. Fiindcă altminteri ar trebui să-l privești ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrânești îți vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este și el trecutul de mâine. Trecut și iară trecut, adesea plin de regrete și de-nvinuiri față de tine însuți, față de alții. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă știu să-i prețuiască frumusețea și mai întâi dacă știu ce e aceea frumusețe. E atât de variată ideea despre frumusețe: unii prețuiesc numai bunurile materiale și satisfacțiile pe care ți le oferă ele, alții caută frumusețea în cât mai multă cunoaștere. După o viață de om, mă-ntreb dacă frumusețea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu e echivalent cu fericirea. În fața frumuseții poți să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumusețea, fie a naturii, fie a ființelor, fie a creațiilor acestora, mai mult te uimește.

Un lucru însă a reușit să facă Mama din mine și să fac și eu din mine: un om care are-o mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspândește, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea și pământul, există o categorie sufletească de oameni puși pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred și căreia i se-nchină, pentru că - ce e drept nu-i păcat! - banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros și deschide toate ușile. Și cum omul - spre deosebire de-animale, mănâncă mai mult decât pentru a-și astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-și astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-și reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-și mănânce victima - acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelșugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzația de siguranță și de superioritate asupra altuia. Asta dovedește cât de puțin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-acești cumularzi de bunuri materiale sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluție, prin tot ceea ce-și demonstrează că poți pierde totul într-o clipă, și n-au învățat nimic.

Dacă nu port dușmănie și dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. Dealtfel, mie iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relație sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ți arăt eu ce bun cunt și ce generos și cum te iert!”. Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Și, fiindcă era vorba de Alexandru și de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepți firea, nu i-o ierți. Am acceptat zece ani un om greu de suportat și nu l-aș mai accepta. Asta este o ecuație corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-și schimbe bărbații. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple ființe domestice, priponite la țărușul mărunțișurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt și unele care fac oameni din niște derbedei, care știu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o ființă plăpândă. E însă o greșeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!

The princess was dressed in one of the girl’s modest gray frocks, a leather belt secured snugly at her waist. Somehow, the lady managed to make even the simple garment look regal.

You were attacking the enemy skillfully and subtly," Ileana went on, "but at the same time you could not have known that the bats would play a leading part in you offensive." "If it had not been the bats, it would have been something else," Vladilas said. "But I knew eventually you would be mine, as I wanted you to be.

The most beautiful things in all the kingdom often have jagged and uneven lines, scars which intensify the beauty in intricate ways our eyes nor our minds can detect or even begin to understand.

She said that Queen Ileana would be thrilled when she learned that I married Casteel and that I would be able to accomplish what she had never been able to do. That I would take Atlantia.” Kieran frowned. “That doesn’t make sense.” “But it does, doesn’t it? Being a descendant of the gods means I usurp the throne without force. I take Atlantia.” “Yes. You are the rightful ruler,” he said, and I swallowed hard, almost reaching for the wine glass again. “But I don’t see how that helps Solis at all.” “I don’t either, but that is what she said, and…” “And you think there’s something to that because of the shit Alastir said to you?” he surmised. I said nothing. “Listen to me, Poppy.” He leaned over so we were eye-to-eye and there was barely any space between us. “Every single one of us who lives within Atlantia is a potential threat to the kingdom. Our actions, our beliefs? Any of us could tear the kingdom apart. You being a descendant of the gods doesn’t make you more of a threat to the kingdom than anyone else. Only you control your actions. Not your blood—not your bloodline. Alastir was wrong. So was the Duchess. And the fact that you didn’t turn into a vampry when Casteel Ascended you should be evidence of that. And if you take the Crown, you’re not taking it in the name of Solis.

My mother had been a Lady in Wait, given to the Court during her Rite, but my father had not been a Lord. She had chosen my father over the Blessing of the gods, and that kind of love…it was, well, I didn’t have any experience with that. Probably never would, and I doubted most people did, no matter what their futures held. What my mom had done was unheard of. She’d been the first and the last to ever do so. Queen Ileana had said more than once that if my mother had Ascended, she might’ve survived that night, but that night may have never come. I wouldn’t be standing here. Neither would Ian. She wouldn’t have married our father, and if she had Ascended, she would bear no children. The Queen’s beliefs were irrelevant.

The scar on my face. Do you know how I got it?” “Your family was attacked by some Craven when you were a child,” he answered. “Vikter…” “He filled you in?” A faint, tired smile pulled at my lips. “It’s not the only scar.” When he said nothing, I slipped my hand out from under my sleeve. “When I was six, my parents decided to leave the capital for Niel Valley. They wanted a much quieter life, or so I’m told. I don’t remember much from the trip other than my mother and father being incredibly tense throughout the whole thing. Ian and I were young and didn’t know a lot about the Craven, so we weren’t afraid of being out there or stopping at one of the smaller villages—a place I was told later hadn’t seen a Craven attack in decades. There was just a short wall, like most of the smaller towns, and we were staying at the inn only for one night. The place smelled like cinnamon and cloves. I remember that.” I closed my eyes. “They came at night, in the mist. There was no time once they appeared. My father…he went out onto the street to try and fend them off while my mother hid us, but they came through the door and the windows before she could even step outside.” The memory of my mother’s screams forced my eyes open. I swallowed. “A woman—someone who was staying at the inn—was able to grab Ian and pull him into this hidden room, but I hadn’t wanted to leave my mom and it just…” Dark and disjointed flashes of the night attempted to piece themselves together. Blood on the floor, the walls, running down my mother’s arms. Losing my grip on her slippery hand, and then grabbing hands and snapping teeth. The claws… And then the soul-crushing, fiery pain until, finally, nothing. “I woke up days later, back in the capital. Queen Ileana was by my side. She told me what had happened. That our parents were gone.

The way she said that, it was as if I’d suggested that she was courting favor with a pile of mud. I almost believed her, but no one who lived within the kingdom would waste the chance to earn an Ascended’s esteem unless they… Unless they didn’t recognize Queen Ileana and King Jalara as the true, rightful rulers. Unless they supported he who called himself Prince Casteel, the true heir to the kingdom.

Even if you hand me over to them, how will I not be Atlantia’s problem if you give me back to the people who plan to use my blood to make more vamprys?” He lifted his weight from his hand and sat straight. “Is that what they plan?” “What else would they plan to do?” I demanded. All of a sudden, I remembered Duchess Teerman’s words at Spessa’s End. She had claimed that Queen Ileana would be thrilled to learn that I had married the Prince. That I would be able to do what she’d never been able to do—destroy the kingdom from within. Before I could allow those words to mix with what Alastir had said about me being a threat, I shoved them aside. Duchess Teerman had told a lot of lies before she died, starting with what she’d said about Queen Ileana, a vampry incapable of bearing children, being my grandmother. She’d also claimed that Tawny had gone through the Ascension, using Prince Malik’s blood. I couldn’t believe that, either. Alastir eyed me silently for a moment. “Come now, Penellaphe. Do you really think the Ascended have no idea that they had the descendant of Nyktos in their grips for nearly nineteen years? Longer?” Ian.

I know.” And I did. “There is nothing you can say that I will believe. I know about the Rite. I know what happens to the third sons and daughters. I know how the Ascension works. I know why you need me.” “But do you know that your mother was Queen Ileana’s daughter? That you are the Queen’s granddaughter? That is why you are the Maiden. The Chosen.” My lips parted on a sharp inhale. “You’re not even a good liar,” Casteel snarled. “What you’re suggesting is impossible. Ascended cannot have children.” The Duchess tilted her head. “Who said that Queen Ileana is an Ascended?

What she [Winterer] said was, in a way, not that different from what Ivonne had heard from Ileana after her last two tests: Things really aren't equal. They really aren't fair. You really are way behind where you deserve to be, and it really is going to be vary hard to catch up. Where Winterer's message diverged from Ileana's was in what she said to Ivonne next: Where you stand in calculus right now has nothing to do with who you really are. Who you really are is a mathematician. It's not your fault that you're behind. And it's not your destiny. It is going to be hard to erase the disparity between your math knowledge and Marco's. But if you want that knowledge, you can get it. And if you decide you do want to get it, I'm here to help.

amorul şi gripa se tratează cu patul. Când li se-aprinseseră călcâiele după cineva, folosiseră piesa de mobilier recomandată şi se vindecaseră fără urme.

oamenii îţi iartă că nu plângi şi nu oftezi o dată cu ei, dar nu-ţi iartă să râzi de ei, chiar fără ironie, probabil dintr-o nemărturisită frică de ridicol, pe care majoritatea semenilor o au ascunsă-n suflet.

Karl Vossler, adept al stilisticii estetice, considerã stilul ca “întrebuintare individualã a limbii”, afirmând cã “orice expresie lingvisticã trebuie sã fie explicatã ca o creatie liberã si individualã (nãscutã) din intuitiile 9 Ileana Oancea, Istoria stilisticii românesti , p. 114 individuale ale individului vorbitor.

- Când o-ntreba câte unul de ce n-a emigrat, tanti Marina spunea că ea făcea parte dintr-o generație de naivi, care socoteau că țara asta e singura lor țară și că ea, Marina, n-avea dreptul la altă soartă decât soarta Țării. - Și dacă Țara nu-și schimbă soarta, tu te simți obligată să i-o împărtășești? - Eu am aceleași defecte cu poporul român. - Adică? -Adică... Adică nu sunt dispusă să mor pentru nicio cauză... fiindcă nu cred în nicio cauză. Spunea despre noi, despre români, pe vremea comunismului, spunea cineva că suntem un popor „auto-ocupat”. - Adică? - Persoana în chestiune nu dădea explicații. Eu mi-am explicat „auto-ocuparea” ca pe-o neîngăduit de mare capacitatea de-a ne adapta la orice, fără să crâcnim. Auto-ocupați de propria delăsare și de setea de-a colabora cu ocupantul fizic sau moral.

- Ce înțelegi prin indiferență? - De exemplu, să-mi fie toți oamenii egali, toate evenimentele, toate întâmplările. Să nu mă mai doară durerea nimănui...

Fără să se fi socotit mare cunoscător al psihologiei feminine, Grigore Nicolaescu băgase de seamă vitriolul pe care-l lăsa în sufletul femeilor refuzul celor care le ignoră ofranda. Femeia poartă pică unui bărbat mai mult pentru ceea ce-ar fi putut să fie și n-a fost, decât pentru ceea ce-a fost și-a dezamăgit-o.

So they made tamales and Ileana mostly made a mess, but she laughed all day and she was so happy and beautiful and Andrés thought that whatever her heart was made of, it burned, and it was the only light in the house that mattered.

I’VE DECIDED THAT I’M GOING TO FIND A WAY TO KISS Ileana Tellez. But when? Where? She’s not in any of my classes. I hardly see her. Find her locker. That’s the plan.

I guess I did miss Dante—even though I tried hard to not think about him. The problem with trying hard not to think about something was that you thought about it even more. Dante. For some reason I thought of Ileana.

What would it be like to kiss a girl? Specifically, Ileana. She wouldn’t taste like cigarettes. What does a girl taste like when you kiss her?

Live life to the fullest, however long that life might be.

Copilăria marginea de joc Și-o strînge între amintiri fugare, Doar luna ca o piatră norocoasă De sub pământul umezit răsare În pătrățelele șotronului uitat. E prea masivă luna pentru joc, Aș despica-o-n uliță la noi, Dar mi-a rămas c-o zi rochița mică Și mi-ar străfulgera genunchii goi. De-a baba oarba ne jucăm acum, Sosește dragostea la ochi legată, Mă prinde sprijinind al nopții zid, C-o sărutare ochii mi-i închid, Și trec apoi cu brațele deschise Peste șotron în joaca mea nebună De parcă am alunecat pe lună.

spaţiul devora toate lucrurile din el priveam în tăcere în urma lor spre locul acela unde nu se mai vede nimic ca-n pântecele unui animal incolor care mistuie lumea şi flămânzeşte în chiar vremea în care mănâncă totul până la ultima fiinţă vie şi până la ultima stâncă în care a fost îngropat un om şi până la ultima cruce pusă în spatele său nainte de-a se duce aşteptam cu spaimă să ne vină rândul se apropia fantastica oră spaţiul devora toate lucrurile din el şi ne uitam neputincioşi cum le devoră. (Ultima amintire)

oamenii despartiti nu au prezent, nici viitor.Ei au numai un biet trecut din care, daca-l tot pigulesc si-l tot vantura, in loc sa-l lase sa-si doarma somnul, fac un venin al prezentului.

Ileana: la Galaxia de Andrómeda, a 700 000 años luz, que se puede mirar a simple vista en una noche clara, está más cerca que tú. Otros ojos solitarios estarán mirándome desde Andrómeda, en la noche de ellos. Yo a ti no te veo. Ileana: la distancia es tiempo, y el tiempo vuela. A 200 millones de millas por hora el universo se está expandiendo hacia la Nada.

Ileana: la Galaxia de Andrómeda, a 700 000 años luz, que se puede mirar a simple vista en una noche clara, está más cerca que tú. Otros ojos solitarios estarán mirándome desde Andrómeda, en la noche de ellos. Yo a ti no te veo. Ileana: la distancia es tiempo, y el tiempo vuela. A 200 millones de millas por hora el universo se está expandiendo hacia la Nada. Y tú estás lejos de mí como a millones de años.

Dac-ar fi întrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru ceva anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de se sfârșea lumea. Plânsul ei era, de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate.

E foarte curios câtă milă inspiră defectele fizice și cât dispreț cele psihice. Toată lumea zice și nimeni nu zice , când toate astea sunt infirmități de pe urma cărora suferi la fel de mult ca și de pe urma infirmităților fizice. Un defect fizic îți dezechilibrează corpul și dezechilibrul ăsta se răsfrânge asupra sufletului. Efectele lui sunt deci împărțite. Gândește-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îți dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet șchiop sau chior, sau amândouă la un loc, sau câte cât vrei?

În definitiv, când acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.

De ce-o fi atât de complicată viaţa? Oare pentru toată lumea? Ce ştim noi despre “toată lumea”, când nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu care mâncăm într-un pat? Fiecare se ştie pe sine. Restul – presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Când o să renunţăm la aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru?…

Avuseseră o revelație: socialismul, pentru a cărui construcție atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moștenire prostimii.

she said, with her nose in the air, and swiftly turned her back on Ileana, just as easy as closing a door. Lorraine Krag had to have the last word.

Confession Je me rappelle les gros godillots lourds avec lesquels j'ai fait les premiers pas dans la vie, Les godillots que je chaussais à quatorze ans Et avec lesquels je descendais au port aux grands bateaux, Piétinant la boue et la neige, évitant de marcher dans les caillots de sang. Je portais alors une capote noire de marin, qui sentait l'étuve, Et les godillots étaient grands et lourds pour mes pieds de quatorze ans, Je marchais péniblement avec eux dans les rues sales du port, Entre des marins, des porteurs et des prostituées. J'étais un grand gars, maigre et timide, qui pouvait faire rire bien des gens, Et ils en riaient. Que serais-je devenu si je n'avais pas eu les godillots ? Ils m'aidaient à ne pas pleurer, à ne pas trébucher de timidité, Me donnant un énorme et douloureux équilibre. Ils étaient gros et lourds et me tenaient les pieds sur la terre, Ils étaient mes amis et mes alliés et mes anges gardiens, Avec eux je faisais mes premiers pas dans la vie. Dans la capote noire de marin, qui sentait l'étuve, Avec eux je marchais dans les rues sales du port, Rêvant d'écraser son mes pas toute la laideur du monde. (traduit du roumain par Ileana Vulpescu)

Com seria fer un petó a una noia? En concret, a la Ileana. No tindria gust de tabac. Quin gust té una noia quan li fas un petó?

Roumanie : pays (lointain) de l'est dont on entend parler de temps à autres, le plus souvent concernant des sujets (ultra) sensibles (ici et là). La Roumanie a rejoint l'union européenne en 2007, mais n'est pas encore dans la zone euro ni dans l'espace Schengen. Elle est confrontée à une crise qui semble bien installée. Les mesures d'austérité (salaires moyens net maintenu à 330 euros, hausse de la TVA, baisse des retraites…) se multiplient et pèsent lourdement sur la vie des Roumains ; le système social et sanitaire est en dégradation constante ; les intellectuels et chercheurs quittent le pays, pendant que d'autres, que l'on surnomme les cueilleurs de fraises, partent travailler en Italie ou en Espagne. [...] Mais la Roumanie est un pays qui mérite d'être visité, entendu, lu… car elle est le pays de l'ambivalence, des extrêmes, les patients, de l'endurance… un pays que certains haïssent et d'autres adorent. En ce qui me concerne, j'aime Bucarest la "mal-aimée", j'aime son peuple généreux et courageux, j'aime son architecture, j'aime sa vie culturelle éclectique, j'aime sa folie… tout ce que les photos d'Ileana Partenie traduisent si bien. Et j'aime sa littérature.

Tinereţea monogamă e de multe ori primejdie a vârstei coapte şi-a celei trecute din copt.

Empiezo a sentirme como una arqueóloga que reconstruye el pasado a través de los recuerdos, poniéndolos en palabras para entender el presente.

Algunos dicen que los artistas mientras más sufren serán mucho mejores. Por años creí que la creación nace del dolor y que la alegría es un fin en sí misma. Ahora pienso que es el intento de escapar del sufrimiento lo que crea a los artistas.

Me tumbo a mirar el cielo y siento que la lluvia es como un llanto al revés, un llanto que se recibe. Veo como las gotas caen sobre todas las cosas por igual y cómo las sombras se tuercen en una misma dirección.

>A veces pienso que soy una especie de nudo que se deshace. Siempre he sentido que tengo muchas direcciones y que sin saber cómo logro permanecer en algún centro. Diversos personajes reinan en mí sucesivamente, ninguno por mucho tiempo. Me gustaría debilitar a unos y fortalecer a otros, pero no lo logro y por eso están en constante destitución. En vez de ceder unos frente a otros, ya que tienen que vivir juntos o fundirse en uno solo, cada uno pretende imponer su voluntad, sin tomar en cuenta las opiniones y los gustos de los demás. Mi vida resulta así de dispersa, una explosión de fuerzas encontradas que se entrechocan y se destruyen mutuamente.

Si tomase en cuenta a todos los personajes, cuando me preguntasen «cómo estoy», debería responder: «Normal, con una tendencia al bien, con una cuota de mal, con un poco de tranquilidad que se transforma en euforia y a veces en depresión, para volver a estar contenta». Pero finalmente siempre me inclino por el clásico «bien, ¿y tú?»

Recién estoy entendiendo que, entre las palabras y las acciones, buscamos un refugio inútil y que solo lo que callamos y dejamos de hacer nos puede afectar realmente.

Hoy te escribo a ti, pensando que el tiempo no es más que una sucesión de capas invisibles sobre el espacio.

Îmi era peste putință să cred că Ileana va mai putea iubi vreodată. Mă îndoiesc dacă voi mai putea iubi eu...Dar viața curge totuși înainte. Și mă sperie întunericul în care s-a topit Ileana, viața asta, necunoscută mie, care o înghite...

The Blood Queen. Ileana. Isbeth. Better known as one soon-to-be-dead bitch.

Acum, trăiesc și eu pentru copii, să-și facă și ei un rost, și pe urmă... Ca vorba de mi-o spuneați dumneavoastră: i-am făcut - trebui` să-i facem și oameni. Că bărbații, dă-i dracu`, Doamne iartă-mă!

Cât de elevat să fie un om - să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiția?

Ce patetică sunt! Și de ce să nu fiu? Și față de tine însuți, nici în tine însuți să nu-ndrăznești să spui tot ce crezi, fără să-ți fie rușine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se autorecrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale - și, mai ales - de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul ființei zeului; de superioritate - pumnul de țărână aruncat în ochii spectatorului.

Dacă i-aș spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară niște truisme, dar ce să fac eu dacă viața se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicație, li se-adaugă situații, stări ambigui, care de fapt sunt variații de teme elementare?

Nu e nimeni pe lume de care să nu-ți poată fi milă. Fiecare-și știe sufletul lui. Și nu e fericire-n niciunul.

În general, în viață puține lucruri se pot lua de la zero, fiindcă noi pe noi nu ne putem lua de la zero. Luăm lucrurile și pe noi așa cum sunt și așa cum suntem.

Oamenii sunt interșanjabili, priviți ca utilități. Cu condiția să nu-i iubești.

Nimeni”, ”niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am dezvățat să le analizăm conținutul, fiindcă vorbim la-ntâmplare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nicio valoare. ”Nimeni”, ”niciodată” sunt cuvinte definitive, cu un conținut sacru, inviolabil ca un mormânt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntâmplare. Sunt cam patetică. De ce n-aș fi? Să ne cenzurăm și-n noi înșine, nici noi înșine să nu-ndrăznim să fim noi? Atunci, când? Și față de cine? Față de viermii cei neadormiți care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte...

Sînziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nicio hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și obositoare.

Sechelele din suflet. O hartă cu dureri, cu iubiri, cu frânturi de-amintiri și cu-amintiri frânte. Sechelele de multe ori nu mai sunt o primejdie, ci doar martori ai unor stări trecute. Simple marginalii ale unor ipostaze. Uneori, te uiți prin ele ca prin sticlă. Alteori, consemnează șubrezenii pe care le ducem cu noi o viață. Am vrea să le uităm, dar ele dor.

Și din dragoste poți să greșești. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput, nu ține cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e-o stare excepțională. Iar stările excepționale nu pot ține. Evoluția dragostei e comparabilă cu evoluția unei boli. Și-ntr-o boală, criza nu poate ține o viață. Viața poate ține de-o criză, dar criza nu ține de-o viață. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu folosește la nimic...

Dacă fiecare stare de har s-ar preface-n ceva, lumea ar trebui să fie-acoperită numai de frumuseți. Măcar o dată-n viață și tot îl atinge aripa harului pe fiecare din noi, măcar o dată ne simțim fiecare-n fața adevărului, simțim cum ni se-arată. Mi-e milă de cei care trăiesc doar ca o insulă în mijlocul unui ocean de rutină.

Lumea-i foarte generoasă, când e vorba se te-mproaște cu lături, foarte generoasă.

Dacă oamenii pot gândi atâta murdărie despre-un om, gândul ăsta este un simptom al murdăriei din ei.

Mi-a părut și-mi pare rău și azi că le-am spus un adevăr atât de dur și cu vorbe tot atât de dure. Dar nu mă adresasem numai lor: adresam unor stiluri de viață. Eu nu-mi manifestam dezaprobarea față de stilul de viață al nimănui. De ce era nevoie ca atâta lume să-mi atragă atenția că-l dezaproba pe-al meu, care nu incomoda pe nimeni cu nimic?

Cea mai bună disciplină sufletească tot dreptul ”coutumier” rămâne.

Viața intimă a oamenilor, ca și cea profesională, e plină de greșeli, mai mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mâine scrie o carte mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, creând un personaj de neuitat, adevărat punct de referință pentru interpretările generațiilor viitoare, mâine - un personaj care nu i se mai potrivește chiar ca pielea pe trup. Spectatorul și cititorul sunt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost prost, și-n această neîndurare uită și ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în fiecare seară, cu fiecare spectacol, el , artistul irepetabilului? Ce posteritate are un medic? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eșec.

Ca tot omul era pregătită împotriva agresiunilor, a propunerilor pe care ea nu le considera nici rușinoase, nici dezonorante, ci doar prea burște; altfel socotea că numai femeile prroaste sau ipocrite, sau - cel mai des - și una și alta se-arată ofensate de ”omagiul” strict fizic al unui bărbat. Om al datoriei, exigentă mai ales cu ea, avea nevoie să știe că actul fizic este girat de dragoste, sau măcar de iluzia dragostei pentru partener.

Poppy was nothing like her. The Blood Queen. Ileana. Isbeth. Better known as one soon-to-be-dead bitch.

Unei femei singure toată lumea-i aduce aminte că este disponibilă. Şi este. Fizic mereu.

Nici despre tine însuți nu știi mare lucru atâta vreme cât nu te-ai aflat în situații-limită care, popular, se rezumă prin „banii ori viața”.

Grijile și spaimele nu le-mpărtăși nimănui, fiindcă nu poți ști ce efect produci cu ele.

Copilăria mi-a adus o groază-n suflet față de lipsa de măsură, pe care-o socotesc una dintre cele mai rele trăsături ale unui om și-ale unei societăți. Lipsa de măsură în administrarea propriei persoane, lipsa de măsură la nivelul colectiv, fiindcă, începând cu urletele și cu vandalismul de pe stadioane și terminând cu cultul personalității, viciul e același: lipsa de măsură.

Când lucram și mă-ntorceam acasă amărâtă de-a fi descoperit la Rontgen boli necruțătoare sau mâhnită de oameni, mă dezbrăcam la iuțeală și luam la răsfoit un album de artă. Și dintr-odată mă ducea gândul că-n haosul de neînțeles al vieții, în lipsa ei de logică și de finalitate, arta reprezenta o justificare a ceea ce se cheamă creatură dotată cu judecată și cu certitudinea morții, îmbogățirea minții și-ndulcirea sufletului, învelirea lui în milă ca-ntr-un aluat, sunt valori adevărate ale unei vieți. Munca, obligatorie pentru „trestia gânditoare”, ar trebui să te conducă la ele. Să nu fie doar mijlocul care să-ți asigure existența fizică. Mă gândesc la grosul lumii, la cei care muncesc pentru o pâine.

Știința nu e-n stare să explice de unde li se trage animalelor, copiilor și oamenilor darul de-a pipăi sufletul omului...

Știam cum te strângi ca un ghem dorind ființa iubită, vrând parcă să te zdrobești singur în lipsa brațelor, a coapselor și-a buzelor care să te zdrobească, știam cum tânjește sufletul după ființa iubită, însă nu-mi închipuisem cum doare descompunerea iubirii, cât doare golirea propriei ființe de altă ființă, cât doare schimbarea unei imagini. Descompunerea unei iubiri seamănă cu chipul unui mor în care ți-e greu să regăsești ființa pe care ai cunoscut-o vie. Peste sufletul meu parcă plouase cu cenușă. Un suflet văduv. Sufletul omului îndură amărăciunea, îndură umilința, îndură jignirile, dar mai greu decât orice - golul și mai ales golirea. Văzusem oameni morți fiindcă nu li se oprise la vreme o hemoragie. Golirea sufletului nu te omoară, dar te sleiește.

La tinerețe și de multe ori la alte vârste, femeilor le place să fie bănuite să s-ar afla în cine-știe-ce combinații sentimentale cu bărbați pe care abia-i cunosc.

Banalitatea e legea supremă a vieții, dar ne e greu s-o recunoaștem. Banalitatea și rutina - legile care ne țin în chingi. Genial să fii și tot trebuie să te speli, să te-mbraci, să mănânci și nu doar așa pe alese, ci mereu.