Iertare Quotes

Cu fulgi de nea pe pleoape sau arşiţă de vară, Acelaşi Christ rămâne plângând lângă trădare, Iertând-o, o preschimbă în perle şi-o presară Pe fruntea nemuririi, pe-a crucii-mbrăţişare.

...duelul nu e decât o ceremonie. Totul e ştiut dinainte, chiar şi ce trebuie să spui când cazi. Întins pe iarbă, cu mâna pe inimă, trebuie să rosteşti cuvinte mărinimoase de iertare pentru adversar şi câteva fraze pentru o iubită imaginară, sau care în ziua morţii sale se duce la bal ca să nu trezească bănuielile.

Nu cred că mi-ar plăcea un zeu dezaprobator. Oricum ai parte de destulă dezaprobare în viață. Milă, iertare și-nțelegere - de astea avem nevoie. Și de ideea unui plan de ansamblu.

Mama înseamnă iertare, sacrificiu.

Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, Pentru că m-ai zvârlit am căzut... Aşa strigă toată eternitatea din mine. Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine, Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început, Vina mea s-a iscat în lut. Eu, a patra-ţi ipostază, ţip din ruine: Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine? Nu dragoste, nu milă, nu iertare, Vreau dumnezeiasca mea stare, Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut, Întregeşte-mă şi întregeşte-te Doamne iar cu mine. (De Profundis)

Credința oarbă nu poate să clintească munții din loc (deși generații de copii aud spunându-li-se asta în mod solemn acest lucru și îl cred). Dar îi poate duce pe oameni la o nebunie atât de periculoasă încât credința oarbă mi se pare demnă a fi considerată un fel de boală mintală. Ea îi face pe oameni să creadă în orice atât de puternic, încât, în cazuri extreme, sunt gata să ucidă ori să moară pentru lucrul în care cred orbește, fără să aibă nevoie de nicio justificare. Credința oarbă este suficient de puternică pentru a-i face pe oameni imuni față de orice apel la milă, iertare și sentimente umane decente. Îi face imuni chiar față de frică, dacă ei chiar cred sincer că o moarte de martir îi va trimite de-a dreptul în rai. Ce armă teribilă! Credința religioasă merită un capitol de sine stătător în analele tehnologiei militare, pe aceeași treaptă cu arcul cu săgeată, cavaleria medievală, tancul și bomba cu hidrogen.

Când suntem loviţi, ne aşteptăm ca acela care ne-a lovit să recunoască durerea pe care ne-a pricinuit-o şi să recunoască răspunderea şi vina pe care le poartă faţă de noi. Noi, cei pe care lovitura i-a umilit, vom aştepta ca acela care ne-a lovit să se înjosească în faţa noastră şi să ne ceară să-l iertăm, şi mai cu seamă vom voi să credem că în personalitatea lui s-a petrecut într-adevăr o mare schimbare, atât de mare, încât nu mai trebuie să ne temem că ne va lovi din nou.(...) Generaţiile următoare suntem noi şi copiii noştri, şi copiii voştri pe care ni-i încredinţaţi nouă, în şcoala noastră în care credem că dreptatea înseamnă capacitatea de a ierta. Începutul iertării – ca proces la care participă ambele părţi deopotrivă – e însăşi recunoaşterea durerii pricinuite atât nouă, cât şi celuilalt, e capacitatea de a vedea punctul de vedere al celuilalt alături de punctul nostru de vedere. La începutul iertării se află modestia care îţi dă posibilitatea să-l vezi pe celălalt ca pe o entitate independentă şi deosebită, şi nu ca rezultatul voinţei şi acţiunilor noastre. Este obligaţia de a ne ajuta unul pe celălalt să evităm noi lovituri, conştienţi de faptul că o schimbare adevărată se poate realiza numai prin cooperare. Dragi părinţi, vă rog încurajaţi-i pe copiii voştri să ceară iertare colegilor lor dacă i-au lovit, şi daţi-le exemplu personal, cerându-le voi iertare pentru orice lovitură pe care le-aţi dat-o. Ajutaţi-i să vadă cu ochii lor în ce fel puterea de a ierta duce la vindecarea durerii şi la cicatrizarea rănii.

Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e o vorba mai intortocheata decat pare, desi e citata frecvent, ca un subinteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o forma de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia ca ne iubim enorm, si suntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, intr-adevar, atat de mult? In realitate, cand suntem singuri cu noi insine, stim foarte bine cat ne poate pielea. Stim foarte bine ce pacate avem, cat cantarim, care ne sunt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintai e insotita, aproape intotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, in ciuda lor, suntem oameni de treaba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, ganduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atat de negru, ca suntem recuperabili, ca, in adanc, adapostim un suflet bun si o inima curata... Intr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decat sa privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi intelegatoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem in fondul lui bun, in dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se preteaza si la o interpretare simetrica, pornita din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cand in cand, la tine insuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin ingaduitor decat te iubesti pe tine, incearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decat iti iubesti, indeobste, aproapele.

Dacă nu port dușmănie și dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. Dealtfel, mie iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relație sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ți arăt eu ce bun cunt și ce generos și cum te iert!”. Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Și, fiindcă era vorba de Alexandru și de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepți firea, nu i-o ierți. Am acceptat zece ani un om greu de suportat și nu l-aș mai accepta. Asta este o ecuație corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-și schimbe bărbații. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple ființe domestice, priponite la țărușul mărunțișurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt și unele care fac oameni din niște derbedei, care știu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o ființă plăpândă. E însă o greșeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

Firile slabe şi uşuratice, obişnuite cu o supunere veşnică şi care se hotărăsc în cele din urmă să se răzvrătească şi să protesteze, într-un cuvînt — să ajungă ferme şi consecvente, au de obicei o trăsătură comună, şi anume : durata limitată a fermităţii şi a consecvenţei lor. De obicei, protestul lor are la început o intensitate maximă. Energia lor ajunge pînă la frenezie. Se aruncă asupra obstacolelor, cu ochii parcă închişi şi, mai totdeauna, îşi iau pe umeri o povară peste puterile lor. Dar ajungînd la un punct anumit, omul cuprins de turbare — ca şi cum s-ar fi speriat dintr-o data de sine însuşi, se opreşte înmărmurit, cu o groaznică întrebare în minte : „Ce-am făcut ?“ Pe urmă, se domoleşte numaidecît, scînceşte, cere explicaţii, cade în genunchi, cerşeşte iertare, imploră ca situaţia să se întoarcă, lucrurile ajungînd iarăşi ca mai înainte, dar mai repede, cît se poate de repede !... Aproape acelaşi lucru se întîmplă acum şi cu Mozgliakov. După ce-şi ieşise din fire, turbat, stîrnind nenorocirea atribuită după aceea în întregime sieşi, după ce-şi potolise indignarea şi orgoliul — fapt pentru care se ura apoi el însuşi, se opri dintr-o dată, chinuit de remuşcări, faţă de ieşirea neaşteptată a Zinei. Ultimele sale cuvinte îl răpuseră definitiv. A sări de la o extremitate la alta era chestie de un minut.

Dar nu cerem iertare decât celor pe care într-un fel sau altul îi mai iubim sau a căor părere despre noi nu ne-a devenit cu totul indiferentă.

atunci am îngenuncheat în fața celei ce fusesem și am plâns diamante negre, cerându-i iertare că înainte de a o îngropa în trecut, nu am vrut să îi caut în măruntaie sămânța de stea.

Suntem creatori, dar jucăm naivi, rolul de „creație”. Ne considerăm biete oi neajutorate, mânate încolo și-ncoace de Dumnezeul care ne-a creat. Îngenunchem aidoma unor copii speriați, implorând ajutor, iertare sau noroc. Odată ce ne vom da seama însă că am fost cu adevărat modelați după chipul și asemănarea Creatorului, vom începe să înțelegem că și noi suntem, prin urmare, creatori. Iar atunci când acest lucru ne va fi clar, porțile se vor deschide larg în fața realului potențial omenesc.

Dar e la fel de adevărat, în caz c-ar fi o mângâiere, că, dacă înainte de fiecare gest, am încerca să-i prevedem toate consecinţele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuşi să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim. Rezultatele bune şi rele ale faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform şi de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârşit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare,

Indiscrețiile acestea strigătoare la cer pe care le fac uneori scriitorii prin cărțile lor sunt, poate, un omagiu adus femeii pe care au iubit-o și pe care, de cele mai multe ori fără voia lor, au făcut-o să sufere. Cum să-și ceară mai desăvârșit iertare, cum s-o omagieze mai luminos și mai sincer decât scriind? Nu pot face altceva. Nu se pot ruga, de pildă, nu pot cânta...

Citise undeva că Alzheimer era un neamț nesuferit, dar uite că era și băiat bun; pe de-o parte, aducea liniște sufletească, așa cum numai uitarea poate aduce cu sine iertare și fericire.

Rezultatele bune şi rele ale vorbelor şi faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform şi de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârşit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm sau să ne cerem iertare, de altfel, unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbeşte.

- Dar pentru oameni ca noi, Ellie, nu exista iertare. S-ar putea sa descoperi ca sentimentul de vinovatie joaca un rol mai mare in viata ta decat ai vrea. Se spune ca pasiunea arde cu un motiv, dar cand e vorba de o legatura extraconjugala, nu au de suferit doar cei implicati. - Vezi tu, nu poti face pe cineva sa te iubeasca iar. Oricat de mult ai vrea. Uneori, din pacate, momentul....a trecut. -..... expresia "de-ar fi fost altfel" e un joc tare periculos.

Știi când ajungi să fii înțelept?m-a întrebat cu o zi-două înainte să-și piardă luciditatea.Când simți că mori...și te cuprind regretele...Arunci peste trecutul tău o ultimă privire, îți dai seama că ai greșit, ai vrea să schimbi câte ceva sau,cel puțin,să ceri iertare celor pe care i-ai nedreptățit,dar nu ai timp...E o mare nedreptate să înțelegi asta, când nu mai poți schimba nimic.

Primul pas spre iertare este să recunoști că ești furios și acesta poate fi cel mai dificil pas. Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă.

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti , sa spui ca ti-e dor,sa spui ca ai nevoie,sa spui ca vrei sa fii prieten …dinaintea unui mormant , nu mai are nici un sens. Dar, din pacate, se invata doar cu timpul”.

Până când într-o seară - în Piaţa Republicii, îmi amintesc, ploua - mi se agăţă de braţ şi cu o voce ciudată la el, speriată, ca de copil, spuse: — Mi s-a întâmplat o nenorocire. Oh, înţelesesem eu, dar mă prefăcui că nu bănuiam nimic. — Ce este? El mă privi rugător, aşteptând parcă o iertare preventivă. — O femeie, bâlbâi. — Ştiam. Omul în floarea vârstei, sigur pe sine, plin de energie şi idei, măreţ prin impetuozitatea şi hotărârea faţă de obstacolele care-i ieşeau în cale şi față de pericole, era un biet vierme care tremura. — Şi te iubeşte? — Nu. — Atunci? — Tocmai de-asta. Îmi povesti, cu o sumedenie de amănunte inutile şi plicticoase, cine era, cum îl chinuia şi cum el nu mai putea să trăiască fără ea; una din multele poveşti triste de pe lumea aceasta imperfectă, asemănătoare cu atâtea altele. Numai că Umberto pricepea absurdul situaţiei: el îndrăgostit şi ea nepăsătoare. Şi spunea că era frumoasă, fireşte, dar nu încerca, cum fac bărbaţii în asemenea ocazii, s-o transforme într-o zeiţă. Ba o descria chiar cu cruzime calculată: vicleană, avidă de bani, o inimă de ciment nesimţitor. Dar el nu putea renunţa. II întrebai: — Şi chiar crezi că n-ai putea-o lăsa? — Acum nu. — Dar pricepi bine, că o femeie ca asta te... — Mă duce de râpă, vrei să zici? Sigur că pricep. Totuşi... După două zile am cunoscut-o şi eu. Era la el în birou, aşezată pe divan. Foarte tânără, o faţă isteaţă de fetiţă, cu pielea întinsă de inexprimabila frăgezime a vârstei, cu părul negru şi lung, prins într-o ciudată pieptănătură ottocentescă, cu trupul încă adolescentin. Frumoasă? Nu ştiu. Desigur un tip neobişnuit, popular şi totodată chic. Dar era, între aspectul ei şi lucrurile pe care mi le povestise Umberto, o contradicţie de netrecut. Totul în ea era voioşie, lipsă de griji, bucurie de viaţă, ingenuă abandonare la solicitările vieţii ; sau aşa părea cel puţin. Se purtă foarte drăguţ cu mine. Ciripea, privindu-mă, şi buzele ei se deschideau în zâmbete maliţioase. Ba chiar exagera, în acest sens, ca pentru o declarată intenţie de cucerire. Şi pe Umberto nici nu-l băga în seamă, ca şi când n-ar fi existat. Umberto, în picioare, cu un zâmbet forţat pe buze, o contempla, stupid. Cu un gest de minunată neruşinare, Lunella îşi potrivi fusta lăsând să se zărească mai mult decât se cuvenea. Apoi lăsa capul în jos, provocatoare, ca o şcolăriţă impertinentă: — Ştiţi cine sunt? Eu sunt ciclonul, îmi spuse, eu sunt tromba marină, eu sunt curcubeul. Eu sunt... eu sunt o fetiţă delicioasă. Şi râdea de-a dreptul fericită. Chiar în clipa aceea descoperii, în spatele pălăvrăgelilor copilăreşti, o neţărmurită şi foarte controlată capacitate de a minţi. N-aş putea spune de ce. Ca o senzaţie fizică. Dar ea, în cele din urmă, se întoarse spre Umberto. — Mocci, îi ceru ea cu cel mai viclean dintre surâsuri, hai spune-mi: veveriţica mea! Umberto scutură din cap, între satisfacţie şi nehotărâre. — Hai, Mocci, spune-mi: veveriţica mea! Îl privi. Cu o expresie idioată murmură: — Veveriţica... — Mea! îl incită ea. — Mea, confirmă bărbatul, învins. Şi atunci Lunella, încreţindu-şi graţioasele buze, mimetizându-se poate în vreun erou necuvântător de-al lui Walt Disney: — Chiţ! chiţ! făcu ea copilăreşte. Era atâta ironie în privirile sale, era o atât de rece satisfacţie a posesiunii, că-mi trecu un fior pe şira spinării.

Iubirea e continuă iertare.

O bună analiză raţională a stărilor de lucruri, un sever examen de conştiinţă, o încercare de a înţelege pe dinăuntru pe celălalt sau pe ceilalţi, resemnarea la ceea ce suntem cu toţii, nici unul desăvârşit, un dram de îngăduinţă şi de iertare, multă delicateţe, putere de a alege din toate împrejurările şi din toţi oamenii partea cea bună, care întotdeauna există, respectarea şi încurajarea oricărei dorinţe de îndreptare, desistarea de la tendinţa de a face din bunul tău plac legea tuturor şi, de ce nu, compromisul inteligent şi generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispoziţia de a nu recurge la violenţă: este nevoie de blândeţe.

Credinţa este o pornire fierbinte a sufletului şi răspunde unei nevoi foarte adânci a naturii noastre. Să ne înţelegem bine: dacă ar fi să credem numai în ceea ce este riguros demonstrabil, ar mai rămâne puţine lucruri în care să credem. Iar acelea nu ne-ar ţine de cald, nu ne-ar însufleţi, nu ne-ar ajuta să trăim şi să murim. Simţim nevoia să credem în ceva care, pe de o parte, să pună puţină ordine în haosul vieţilor noastre şi al istoriei şi, pe de alta, să-i dea individului un rost care să-l includă într-un sens atotcuprinzător, eventual să-i făgăduiască iubire, iertare, mântuire, înviere.

Visez să mă trezesc din visul răsturnat În care de ramuri cu flori roz, sunt spânzurat. Visez să mă trezesc, sorbind dintr-un potir, Apă vie și iertare, nicidecum vină și delir. Sunt singur în penumbra arginților primiți, Și privesc pomelnice cum cad, cu alții pomeniți. Aștept cu buzele cusute, clemența Zeului meu, Deși l-am trădat pe Iisus, fiul lui, tânărul iudeu.

- Bineînțeles, suntem perfect conștienți că nu există vreo rațiune pentru a vă cere iertare. Ar fi doar o cale de a rezista acestei lumi sordite.

Doamne, să avem iertare, Da la noi un oarecare Născocitor nu să știe În nice-o academie. Acilea toți naintează Dupe ani, nu dupe vază, Doxă ai ori doxă n-ai, Ești doftor la treij-de ai, La patruzeci învățat, La cincizeci om luminat, Iar d-agiungi la șaptezeci La nemuritori tu treci.

În creștinism nu există iertare cu contor. Ierți până la un punct și, când ți-a pierit cheful de iertat, nu mai ierți. În creștinism iertarea este fără limită. Iertarea este un exercițiu permanent. Când nu mai vrei să ierți, pierzi tot ce ai învățat.

Iubirea înseamnă admirație pentru acele calități ale persoanei iubite care promit să ne corecteze slăbiciunile și dezechilibrele; iubirea este o căutare a desăvârșirii. - p.22 Iubirea este, de asemenea, în egală măsură despre slăbiciune, despre felul cum te mișcă fragilitățile și necazurile celuilalt, mai cu seamă când (așa cum se întâmplă în primele zile, nu riscăm deloc să fim considerați răspunzători pentru ele. Faptul că ne vedem persoana iubită disperată și în criză, înlăcrimată și incapabilă să facă față situației, poate să ne ofere certitudinea că, în ciuda calităților, nu este alienant invincibilă. Uneori e și ea derutată și la ananghie, iar când înțeleg asta, sprijinul nostru devine tot mai mare, ne rușinăm mai puțin de propriile noastre inadecvări și ne apropiem mai mult unul de celălalt, uniți de experiența durerii. - pp. 23-24 Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase. Faptul că altcineva își dă seama cine suntem, iar apoi ne oferă deopotrivă compasiune și iertare, scoate în evidență întreaga noastră capacitate de-a avea încredere și de-a dărui. Iubirea este un dividend al recunoștinței față de felul cum deslușește persoana iubită sufletul nostru confuz și tulburat. - p.27 Există, în perioada de început a iubirii, o doză de ușurare fiindcă reușești în fine să dezvălui atât de mult din ceea ce trebuia ținut ascuns de dragul convențiilor. Putem recunoaște că nu suntem atât de respectabili, de sobri, de echilibrați sau de ”normali” pe cât ne consideră societatea. Putem fi copilăroși, inventivi, nesăbuiți, plini de speranță, cinici, fragili și toate la un loc - persoana iubită e capabilă să ne înțeleagă și să ne accepte în toate aceste ipostaze. p.28

E imposibil să relatezi un lucru exact cum a fost pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, totdeauna trebuie să lași câte ceva deoparte, sunt prea multe părți, aspecte, nuanțe, tendințe opuse, prea multe gesturi care ar putea însemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodată descrise complet, prea multe arome în aer sau pe limbă, prea multe jumătăți de nuanțe. Dar dacă se întâmplă să fii un bărbat, cândva în viitor, care ai ajuns până aici, te rog să ții minte: nu vei fi niciodată supus tentației de a simți că trebuie să ierți, ca bărbat, așa cum face o femeie. E greu să reziști, crede-mă. Dar ține minte că iertarea e un fel de putere. Să ceri iertare reprezintă un tip de putere și să o refuzi sau să o acorzi este tot un tip de putere, poate cea mai mare.