Iau Quotes

Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?

Cum să fac să nu o iau în brațe când o văd trecând prin univers? îmi fac o listă: de pus mereu în buzunar un trotuar de rezervă, când o văd că se apropie de mine scot trotuarul și trec pe partea cealaltă mă prefac neatent, întorc capul spre zid mă zidesc în el trec prin zid sau: mă întorc brusc și o iau la fugă înapoi, toată lumea va înțelege, (am uitat ceva esențial, undeva, cu zece douăzeci treizeci de ani în urmă, fug înapoi spre copilărie) sau, și mai bine, când o văd că se apropie de mine îmi ridic brațele, le transform în aripi, descopăr brusc că sunt capabil să zbor, la revedere, Domnișoară nu mai sunt obligat să mor dacă nu vă iau în brațe sau, și mai bine, nu mă mai nasc, nu mai scriu nimic nici măcar acest poem nu mai există nu, nu pot să-i fac asta, ea trăiește cu un poem pe zi mai bine mă prefac în poem se va parfuma cu mine, se va lipi de mine la micul dejun mă va citi poate de mai multe ori…

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Eram și la vârsta când îți închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariția ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios.

De obicei, oamenii îşi închipuie că se definesc prin ocupaţiunile lor şi, în primul rând, prin activitatea lor socială; dar, omeneşte vorbind, ei se definesc mult mai bine prin iniţiativele pe care le iau singuri şi atunci când sunt liberi să facă orice.

Cu sănătatea n-am de ce să mă plîng. Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc.

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile, dar puternice, în dansul cu karma. Și că târâm după noi consecințele unor momente nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către lumină, alungați de intunericimea realității.

Precum prin aer pe-aripi nemișcate, iau două turturele-alături sbor de-acelaș dor spre cuibul drag purtate, așa și ei, dintr-al Didonei cor veneau prin noaptea ce-o frământă vântul; atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

Eu, neabătutul Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci... Nu mă mai mobilează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la... Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu (Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund

A te închipui un element necesar în ordinea universului echivalează, pentru noi, oamenii cu lecturi serioase, cu ceea ce e superstiția pentru analfabeți. Nu se schimbă lumea cu ideile. Persoanele cu puține idei sunt mai puțin supuse erorii, se iau după ceea ce fac toți și nu deranjează pe nimeni, și reușesc, se îmbogățesc, ajung la poziții solide, deputați, oameni cu decorații, oameni de litere renumiți, academicieni, jurnaliști. Poți să mai fii nerod când îți faci așa de bine propriile afaceri? Prostul sunt eu, care am vrut să mă bat cu morile de vânt.

Biblioteca Ce bine că toate aceste cărți Au fost scrise! Nu trebuie să le mai scriu eu S-o iau de la capăt, Să-mi frământ mintea. Mă uit la fiecare titlu – Vârându-mi nasul și, silabisind, Și, cu fiecare tom, Parcă mi se ia o piatră de pe inimă.

Rănile, la fel ca vindecarea, iau timp. Timp să se dezvăluie, timp să le cunoști. Uneori ai sentimentul că sunt închise. (...) La fel și vindecarea: este ca o mare, uneori liniștită și cu ape line, dar alteori cu furtuni, astfel că nu mai știi dacă o să atingi vreodată țărmul.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.

Voiam să am și un nume nou. Nu mi se mai potrivea Ludmila. Îmi iubeam numele care îmi fusese dat, dar aș fi vrut... să-l las o vreme să se odihnească. Să se curețe toate emoțiile și întâmplările lipite de el. Și, cândva, să-l iau ca pe o haină dragă din dulap, după ce s-a mai odihnit și a apucat să respire. Să-l mai port, dar nu chiar atunci, ci mai încolo.

Doliul e diferit. Doliul nu știe ce-i distanța. Durerea vine în valuri, paroxisme, revelații subite care-ți taie genunchii, îți iau vederea și îți tulbură curgerea zilelor.

Uneori lucrurile o iau într-o direcție greșită...Dar important este să continui să faci ceea ce e corect.

Ma duc la el, nestiind ce sa spun sau sa fac. Vreau sa-i iau furia. Sa-i inlatur tristetea. Sa-i netezesc cicatricea de pe fata. Sa-l repar. Dar nu stiu cum.

Vre‑o câțiva marsuini ne urmăresc, cerșindu‑ne mâncarea; în salturi nebunești, se afundă și apar, făcând mereu la tumbe, întocmai cum se iau copii de țigani în urma trăsurilor pe drum.

Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică și, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.

Să iau la palme pe vreun administrator, sau să dau afară din casă vreun unchi, sau să împușc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul ăsta, da, e specialitatea mea directă. Dar să stau de vorbă cu o femeie îndrăgostită, mulțumesc, nu!...

- Am intrebat daca te doare si m-am rusinat, Comsa! Eu care nu ma rusinez usor, m-am rusinat fiindca inima mea e fatarnica. Te-am intrebat un moft! Daca mi-ai fi raspuns: Da! ma intreb cu ce te puteam ajuta?... Cum sa iau parte intr-adevar la durerea altuia?[…] in durerea morala ca si in cea fizica, omul e osandit sa se mistuie singur. Acei care un timp au cercat sa ti-o patrunda incep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleaca deasupra ta sa le simti respiratia calda de unde si tu sorbi caldura de viata.

MAGDA: După ce o cunoști? ANA: Ei! După multe. Pe toate le cunosc. M-am învățat cu ele. Numai s-o iau în mână și spun care cum e. Sunt unele de scârțâie, când le deschizi, ca o ușă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt și cărțile ca oamenii: unele tac, altele țipă.

Sunt încărcat cu amintiri ca un măr, în toamnă. Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.

Cand mi se pare ca iadul meu e aproape de sfarsit, ma intorc de unde am plecat, adica la inceputul iadului. In schimb, cand mi se pare ca nu mai exista nici o sansa, coboara raiul cateva secunde neasteptat, ma bucur de el ca luna de soare in timpul eclipsei, apoi o iau din nou de la inceput, ca Sisif.

Pentru că am în sânge contrazicerea,toate elanurile mele se anulează reciproc.Chiar în momentul în care iau o hotărâre,o hotărâre contrară o aboleşte.Uneori,din fericire,o furie subită vine să tranşeze disputa şi mă sileşte să trec la faptă.Fără această izbucinire neprevăzută,aş fi condamnat la o veşnică nemişcare.

Viaţa afectivă a introvertitului este în genere latura lui slaba., aceea pe care nu se poate neaparat conta. El se iluzionează singur in aceasta privinta. iar alţii se iluzionează si se deziluzionează în legătură cu el, dacă îi iau în calcul doar afectivitatea. Spiritul îi este mai sigur, caci este mai adaptat. Natura afectivităţii sale este prea nedomolită.

Totul se învârte în jurul Octopussy, un lucru murdar, șocant, scârbos – pentru oricine. Sau poate ăia care i-au cumpărat cartea unchiului, poate ălora le-a plăcut. Wow! Ea și întreaga ei familie au fost personaje într-o carte. „Poate încă suntem“... Hahaha, ce gând nebun! Revenind, totuși. Personajele unei cărți care nu se mai comportă deloc ca personajele acelei cărți. „O fi vreun sequel?“ Hyena trebuie să-și înăbușe fața în pernă, pentru a nu râde singură la miezul nopții.

Goana orelor mă făcea să turbez. Nevoia de a alege mi-a fost întotdeauna nesuferită; a alege mi se părea mai degrabă a respinge ceea ce nu aleg. (...) dacă o făceam pe asta, îndată îmi părea rău de cealaltă și adesea nu izbuteam să mai fac nimic, dezorientat și parcă veșnic cu brațele deschise, temându-mă că, dacă le strâng ca să iau, nu voi apuca decât un singur lucru. (...) Orice lucru se cumpără prea scump cu prețul acesta, iar raționamentele nu-mi puteau înlătura deznădejdea.

Fapt este ca termenul „profet”, caruia epocile ulterioare i-au atribuit un nou sens, era cuvantul biblic penru „poet”, iar cuvantul a „profeti” insemna arta de a face poezie. Insemna, de asemenea, arta de a interpreta poezie dupa melodia oricarui instrument muzical.

Când fac pe psihanalista și mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile acestea pe planul imaginației și neconvertirea lor în realități drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acțiuni zilnice găsesc niște momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică.

Te aștept aici jos în vreme ce albastra răbdare a valurilor scrie cu gesturi de algă numele tău pe plajă iar pe mine mă fixează, nemișcat, un chip de acuarelă, de undeva dintr-un geam de la etajul al doilea, atât de real încât fără îndoială că niciodată n-a existat un chip mai uimit, poate doar cel al uimirii mele când bat la ușa casei unde trăiesc și nimeni nu-mi răspunde sau nu vine să mă cuprindă pe după umeri ca o vestă împrumutată, te aștept cu licărirea țigării aprinse între buze ca să mă poți recunoaște-n întunecimea orei două din după-amiaza prea orbitoare, te-aștept smucit de o febră pe care nu o am și cu părul vâlvoi într-un vânt care nu există, iar câinele începe să se îndepărteze dezamăgit cum se îndepărtează toate de corpul meu, chiar și umbra încolăcită de rușine în jurul pantofilor mei, iar atunci când umbrele încep să se rușineze de noi e mai bine să nu insistăm, mai bine să ne închidem în baie ca să privim lung în oglindă chipul pe care nu-l mai avem, pe care niciodată nu-l vom mai avea, te aștept tremurând așa cum în ploaie numai un îndrăgostit dintre cei mai urâți, ținând în mână un buchet de crizanteme tomnatice, își așteaptă iubita la fel de urâtă care l-a și uitat, dar care a rămas cu nasul lipit de perdele privind cum trece încet duminica, te aștept, dragă fată, iar în acea clipă acostează lângă trotuar o mașină și de pe bancheta din spate, singur, surâsul tău mă descoperă iar eu vin în întâmpinarea ta, temător, tremurând din genunchi, ca să mergem apoi să-ți explic cum e cu girafele de la Grădina zoologică fără să mai iau în seamă că mă asurzește gălăgia din megafoane, la fel de zgomotoasă cât e tăcerea iubirii ce ți-o port.

Viata fiecarui om are doua laturi: viata personala, care este cu atat mai libera, cu cat interesele sale sunt mai abstracte, si o viata elementara, de roi, in care omul, fara sa se poata sustrage, implineste legi ce i-au fost prescrise. Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri. O fapta, odata savarsita, e ireversibila, si actiunea ei, concurand in timp cu milioane de actiuni ale celorlalti oameni, capata o insemnatate istorica. Cu cat sta omul mai sus pe scara sociala, cu cat este in fuctie de mai multi oameni, cu atat mai multa putere are asupra celorlalti, cu atat este mai evidenta predestinarea si caracterul neocolit al fiecareia din actiunile sale. "Inima tarului e-n mainile Dumnezeirii." Tarul nu este altceva decat sclavul istoriei.

- Suntem într-un loc, de care nu aparținem, făcând lucruri pe care nu demult nu mi le-aș fi imaginat, fiind parte din acest război care nu este al nostru. Dar pentru ei, totul pare normal, ai omorât de-ai mei, voi omorî mai mulți de-ai tăi. Mi-ai violat femeile, voi viola mai multe de-ale tale și așa mai departe. Am văzut și am făcut lucruri pe care mi-a fost greu să le accept, iar eu nici măcar nu sunt un combatant ca tine. Chiar nu te înțeleg cum poți tu trece zi de zi prin toate astea, fără să-ți pierzi mințile, pentru că eu simt că încep să o iau razna.

„De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină. În felul acesta, într-o singură lună presez circa douăzeci de chintale de cărţi. Ca să găsesc destulă forţă pentru această umilă muncă, în aceşti treizeci şi cinci de ani am băut atâta bere cât să umplu un bazin de înot, lung de cincizeci de metri, loc de joacă pentru crapii de Crăciun

N-o mai scoatem la capăt cu lectura,nici cu umblatul de colo-colo,nici cu privitul pe fereastră,aşa că trebuie să ne agăţăm de prietenii noştri cei mai apropiaţi şi cei mai intimi,ca să ne salvăm dintr-o dispoziţie necruţătoare,mi-am zis.Am observat întodeauna asta la mine,care,când această stare de spirit necruţătoare pune aproape în întregime stăpânire pe mine,îi iau pur şi simplu la rând pe toţi oamenii cu putinţă ca să-i disec şi să-i dobor în mintea mea,să nimicesc totul în ei,ca să mă salvez,şi să nu las din ei aproape nici cel mai mic lucru pozitiv,ca să pot,în fine,respira din nou.

De fiecare dată o iau de la început.Iau întodeauna un caiet nou.De fiecare dată sper că asta va duce la ceva,că va fi o experiență constructivă,că voi deschide o ușă.Dar nu.Pană să ajung la o ușă oarecare,mă opresc în loc.Același obstacol invizibil:dacă ar fi vizibil,l-aș ocoli.Invizibilul e ceea ce mă oprește în loc.Cel puțin ar trebui să încerc să nu mai schimb caietul,să încerc să ajung pană la ultima pagină.Asta ar însemna că voi fi spus aproape tot.Obstacolul e tocmai tot ceea mai am încă de spus.Chiar asta și sunt îmbulzelile invizibile care îmi taie calea.Spațiul meu interior nu e liber.

Într-adevăr, despre cine şi despre ce pot să spun: «Cunosc asta!» Îmi pot pune inima la încercare şi socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge şi socotesc de asemenea că există. Aici se opreşte ştiinţa mea, tot restul e construcţie. Căci, dacă încerc să înţeleg acest eu de a cărui existenţă sînt sigur, dacă încerc să-1 definesc şi să-1 rezum, el nu mai este decît o apă care-mi curge printre degete. Pot să desenez rînd pe rînd toate chipurile pe care ştie a le lua şi pe toate cele ce i-au fost atribuite, educaţia, originea, înflăcărarea sau tăcerile, măreţia sau josnicia. Dar nu poţi adiţiona chipuri. Propria-mi inimă va rămîne totdeauna pentru mine de nedefinit.

O gară este locul în care toţi oamenii simt nevoia să fie agitaţi, indiferent de motivul pentru care se află acolo. Devin alerţi, curioşi, caută cu privirea, citesc sau ascultă anunţurile din difuzoare, îşi iau rămas bun, se desprind, pleacă sau revin, aşteaptă – ah, aşteptările –, cumpără cadouri în ultima clipă, beau cafeaua grăbiţi, cu ochii pe ceas şi răsfoiesc ziare lăsate prin sălile de aşteptare de către cei aflaţi înaintea lor în tranzit. Mama mă trăgea de mânecă să avansăm, nepăsătoare faţă de însufleţirea mea. „N‑avem timp, Ilona, nu acum”, or eu nu puteam crede că‑mi scapă printre degete acea porţiune de univers care se dovedea intangibilă din cauza indiferenţei ei.

Îl implora întruna pe Dumnezeu:“Te rog, te rog, deschide-mi inima”. Asta era tot ce-şi dorea: o inima deschisa.(…)După câteva luni de rugă continuă pentru o inimă deschisă, ce credeţi că a primit Richard? (…)o operaţie de urgenţă pe cord deschis. Pieptul i-a fost tăiat în două, coastele i-au fost depărtate unele de altele şi au lăsat lumina să-i intre în inimă la propriu(…).

Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieți anterioare consumate, e ca și când aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. Acum o clipă, cel care scrisese aici, reflectat de lacul întunecat al ceștii de cafea, cuvintele "murind unul într-altul" s-a prăbușit de pe taburet, pielea i-a crăpat, oasele feței i-au devenit aparente, ochii i s-au scurs mustind de un sânge negru. Peste o clipă, cel care va scrie "cel care va scrie" se va prăbuși și el peste pulberea celuilalt. Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuși chirurgicale te-ar putea proteja de infecția emanată de amintire?

Dragă Christian, Te-am așteptat în vacanța de Paște. Ți-am pregătit patul lângă al meu. Deasupra, am agățat niște postere cu fotbaliști. Am făcut loc în dulap ca să-ți pui hainele și mingea. Eram gata să te primesc la mine. Nu vei veni. Sunt multe lucruri pe care nu am apucat să ți le spun. De exemplu, cred că nu ți-am povestit niciodată despre Laure. E logodnica mea. Ea nu știe încă. Am plănuit să o cer în căsătorie. Foarte curând. Când va fi din nou pace. Eu și Laure ne trimitem scrisori. Scrisori care ajung cu avionul. Berze de hârtie care călătoresc între Africa și Europa. Este prima oară când mă îndrăgostesc de o fată. E o senzație tare ciudată. Ca o febră în stomac. Nu îndrăznesc să le spun prietenilor, pentru că ar râde de mine. Mi-ar spune că sunt îndrăgostit de o fantomă. Pentru că nu am văzut-o niciodată pe fata asta. Dar nu e nevoie să mă întâlnesc cu ea ca să știu că o iubesc. Îmi sunt de-ajuns scrisorile noastre. Am amânat să-ți scriu. Am încercat prea mult în timpul ăsta să rămân copil. Prietenii mă îngrijorează. Se îndepărtează de mine tot mai mult în fiecare zi. Se iau la harță pentru chestii de oameni mari, își inventează dușmani și motive de luptă. Tata avea dreptate când nu ne lăsa pe mine și pe Ana să vorbim despre politică. Tata pare obosit. Mi se pare absent. Distant. Și-a făcut o platoșă groasă de fier ca să nu-l atingă răutatea. Dar eu știu că, în inima lui, e la fel de gingaș ca pulpa unui fruct bine copt de guava. Mama nu s-a mai întors niciodată de la tine. Și-a lăsat sufletul în grădina ta. I s-a frânt inima. A înnebunit, ca lumea care te-a răpit. Am amânat să-ți scriu. Am ascultat o mulțime de voci care mi-au spus atâtea lucruri… La radio au zis că echipa Nigeriei, cu care țineai tu, a câștigat Cupa Africii pe națiuni. Străbunica mea spunea că oamenii pe care îi iubim nu mor dacă ne gândim în continuare la ei. Tatăl meu spunea că în ziua în care nu va mai fi război între oameni, va ninge la tropice. Doamna Economopoulos spunea că mai adevărate decât realitatea sunt cuvintele. Profesoara mea de biologie spunea că pământul e rotund. Prietenii mei spuneau că trebuie să alegem de ce parte a baricadei suntem. Mama spunea că dormi, cu tricoul de fotbal al echipei tale preferate. Iar tu, Christian, nu vei mai spune nimic, niciodată. Gaby

Dacă nu port dușmănie și dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău, consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. Dealtfel, mie iertarea ca sentiment de revenire totală, într-o relație sufletească, îmi miroase a ipocrizie. „Ia să-ți arăt eu ce bun cunt și ce generos și cum te iert!”. Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Și, fiindcă era vorba de Alexandru și de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepți firea, nu i-o ierți. Am acceptat zece ani un om greu de suportat și nu l-aș mai accepta. Asta este o ecuație corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-și schimbe bărbații. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple ființe domestice, priponite la țărușul mărunțișurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor. Dar sunt și unele care fac oameni din niște derbedei, care știu să scoată la lumină ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o ființă plăpândă. E însă o greșeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.

Firile slabe şi uşuratice, obişnuite cu o supunere veşnică şi care se hotărăsc în cele din urmă să se răzvrătească şi să protesteze, într-un cuvînt — să ajungă ferme şi consecvente, au de obicei o trăsătură comună, şi anume : durata limitată a fermităţii şi a consecvenţei lor. De obicei, protestul lor are la început o intensitate maximă. Energia lor ajunge pînă la frenezie. Se aruncă asupra obstacolelor, cu ochii parcă închişi şi, mai totdeauna, îşi iau pe umeri o povară peste puterile lor. Dar ajungînd la un punct anumit, omul cuprins de turbare — ca şi cum s-ar fi speriat dintr-o data de sine însuşi, se opreşte înmărmurit, cu o groaznică întrebare în minte : „Ce-am făcut ?“ Pe urmă, se domoleşte numaidecît, scînceşte, cere explicaţii, cade în genunchi, cerşeşte iertare, imploră ca situaţia să se întoarcă, lucrurile ajungînd iarăşi ca mai înainte, dar mai repede, cît se poate de repede !... Aproape acelaşi lucru se întîmplă acum şi cu Mozgliakov. După ce-şi ieşise din fire, turbat, stîrnind nenorocirea atribuită după aceea în întregime sieşi, după ce-şi potolise indignarea şi orgoliul — fapt pentru care se ura apoi el însuşi, se opri dintr-o dată, chinuit de remuşcări, faţă de ieşirea neaşteptată a Zinei. Ultimele sale cuvinte îl răpuseră definitiv. A sări de la o extremitate la alta era chestie de un minut.

Marie-Laure isi imagineaza undele electromagnetice intrand si iesind din aparatul lui Michel, arcuindu-se in jurul lor, asa cum descria Etienne, doar ca acum sunt de o mie de ori mai multe unde care strabat aerul in toate directiile decât pe vremea lui - sau poate de un milion de ori mai multe. Torente de mesaje scurte, oceane de conversatii pe mobil, de programe de televiziune, de e-mailuri, retele vaste de fibra si cabluri impletite deasupra si dedesubtul orasului, traversand cladiri, arcuindu-se intre transmitatoare din tuneluri de metrou, intre antene de pe cladiri, reclame la Carrefour, Evian si pateuri semipreparate scaparand in spatiu, apoi revenind pe pamant [...]zburand nevazute peste Ardeni, peste Rin, peste Belgia si Danemarca, peste peisajele pline de cicatrici si mereu in schimbare pe care le numim natiuni. Si chiar atat de greu de crezut ca sufletele umbla pe aceleasi cai? Ca tatal ei, Etienne, Madame Manec si baiatul neamt pe nume Werner Pfennig iau cerul cu asalt in stoluri precum egretele, precum randunelele-de-mare, precum graurii? Ca niste uriase navete pline cu suflete zboara de colo-colo, ba chiar se si aud, chiar daca slab, daca deschizi bine urechile? Zboara peste hornuri, trec peste trotuare, iti strapung haina, bluza, osul pieptului si plamanii, iesind prin partea cealaltă, aerul ca o biblioteca in care reverbereaza inca ecoul tuturor vietilor traite vreodata, al fiecarei fraze rostite, al fiecarui cuvant transmis. [...] Renastem in iarba. In flori. In cantece.

Când suntem loviţi, ne aşteptăm ca acela care ne-a lovit să recunoască durerea pe care ne-a pricinuit-o şi să recunoască răspunderea şi vina pe care le poartă faţă de noi. Noi, cei pe care lovitura i-a umilit, vom aştepta ca acela care ne-a lovit să se înjosească în faţa noastră şi să ne ceară să-l iertăm, şi mai cu seamă vom voi să credem că în personalitatea lui s-a petrecut într-adevăr o mare schimbare, atât de mare, încât nu mai trebuie să ne temem că ne va lovi din nou.(...) Generaţiile următoare suntem noi şi copiii noştri, şi copiii voştri pe care ni-i încredinţaţi nouă, în şcoala noastră în care credem că dreptatea înseamnă capacitatea de a ierta. Începutul iertării – ca proces la care participă ambele părţi deopotrivă – e însăşi recunoaşterea durerii pricinuite atât nouă, cât şi celuilalt, e capacitatea de a vedea punctul de vedere al celuilalt alături de punctul nostru de vedere. La începutul iertării se află modestia care îţi dă posibilitatea să-l vezi pe celălalt ca pe o entitate independentă şi deosebită, şi nu ca rezultatul voinţei şi acţiunilor noastre. Este obligaţia de a ne ajuta unul pe celălalt să evităm noi lovituri, conştienţi de faptul că o schimbare adevărată se poate realiza numai prin cooperare. Dragi părinţi, vă rog încurajaţi-i pe copiii voştri să ceară iertare colegilor lor dacă i-au lovit, şi daţi-le exemplu personal, cerându-le voi iertare pentru orice lovitură pe care le-aţi dat-o. Ajutaţi-i să vadă cu ochii lor în ce fel puterea de a ierta duce la vindecarea durerii şi la cicatrizarea rănii.

Si daca victoria lui ma pune pe ganduri, n-as putea sa nu observ ca unica sansa a toreadorului e sa aiba incredere, in arena, in ceea ce face. Viata lui depinde de credinta lui. Trebuie sa creada in sine, in arta sa, in sansa sa, fara sa fie nici arogant, nici umil. Curajul prostesc si teama de risc sunt deopotriva de primejdioase pentru el. Un toreador - imi iau libertatea de a folosi acest cuvant intr-un sens larg - nu poarta obligatoriu un costum stralucitor si nu tine neaparat o sabie in mana. El poate, foarte bine, sa se foloseasca de o masina de scris (!), eventual o "Smith Corona" veche, prapadita, obosita, care trebuie asezata uneori oblic pentru a functiona, dar inca mai poate fi utilizata, ca arma, impotriva spaimei ca timpul trece nemilos. [...] Toreadorul nu risca, infruntandu-si taurul, sa fie ucis. El are posibilitatea sa ezite, sa faca un pas inapoi, apoi altul (fara sa i se reproseze asta), sa revina, sa corecteze o stangacie, sa repare o greseala. Nimeni nu-l vede, nu-l urmareste cu sufletul la gura cand se lupta, nu-l sileste sa braveze daca se teme, nu-l face sa simta rasuflarea fierbinte a destinului in ceafa, iar un pas gresit nu se plateste pe loc. El poate amana confruntarea cand e obosit, poate cumpani, poate renunta de o mie de ori, fara ca nimeni sa afle, si tot de atatea ori sa o ia de la capat. Dincolo de fereastra, in acest timp, nu se modifica nimic; aceiasi plopi innegriti de ploi, aceleasi ziduri cu iedera uscata. In schimb, taurul poate veni aici din orice ungher. Si poate fi orice: o teama, plictiseala, o amintire, o indoiala, o deruta. E un taur care nu omoara, dar e, poate, mai greu de rapus fiindca el ataca uneori insasi vointa de a invinge.

Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta? ― Cinci, domnule profesor. ― Cinci? Şi la cîte ai căzut? ― La patru. Îmi amorţise fundul stînd pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atît de tare. ― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf şi cu Lord Randal, fiul meu le-am învăţat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere. Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai. ― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic. ― Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi? ― Absolut nimic, repetă el. Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară. ― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept! ― Păi, ştiţi, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus. Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie! ― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace. Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun. Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce. ― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 de¬cembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris? ― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns. Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el! Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană. Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui. Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanţe misterioase întrebuinţau cînd îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX. Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc! ― Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie cîteva cuvinte. ― Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească. Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită. Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trîntiţi ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumnea¬voastră, Holden Caulfield. În sfîrşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a arun¬cat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trînteşte. ― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el. ― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu. Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

13. ‘’Cel pe care mi-l arati, ce insemnatate are cate stie? E asemenea unui dictionar. Important este ceea ce este.’’ 14. ‘’ Si, una cate una, dintr-o contradictie invinsa in alta, ma indrept spre tacerea intrebarilor si astfel, catre fericire. O, limbutilor! Intrebarile au stricat atat de mult oamenii! Nebun cel care spera in raspunsul providentei! ‘’ 15. ‘’Iubesti fiindca iubesti! Nu exista ratiune pentru a iubi. ‘’ 16. ‘’Te folosesti de trecutul tau ca de o priveliste, marginita aici de un munte, dincolo de un fluviu si dispui in libertate de orasele viitoare, tinand seama de ceea ce exista. Iar daca ceea ce exista n-ar exista, ai inventa cu usurinta orase de vis, caci visului nimic nu-i rezista, dar vor fi nu numai usor de imaginat, ci si pierdute in arbitrar.’’ 17. ‘’ Iar desfraul se naste din spaima de a nu reusi sa fii…La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decat golul din oameni, caci ei sunt goi daca nu sunt ferestre inspre eternitate. Iata pentru ce in dragostea vulgara nu iubesti decat ceea ce-ti scapa, caci altfel vei fi satul si scarbit de placerea ta. ‘’ 18. ‘’Caci exista un timp al judecatii. Dar exista si un timp al devenirii.’’ 19. ‘’Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care adduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii commune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctual proprietatii, care este contrariul dragostei.’’ 20. ‘’De-abia v-a fost acordata dragostea si voi, intocmai ca in falsele voastre prietenii, transformati acest dar liber in servitute si robie si, din clipa in care sunteti iubiti, incepeti sa va simtiti lezati. Si va impuneti, pentru a aservi mai bine spectacolul suferintei voastre.’’ 21. ‘’Si-ti voi raspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare si simple, pe care intelepciunea m-a facut sa-l aflu, putin cate putin, de-a lungul vietii: ca a pregati viitorul nu inseamna decat a crea prezentul. Iar cei care urmaresc imagini indepartate, fruct al inventiei lor, se irosesc in utopia si himera.’’ 22. ‘’Din distrugere in distrugere, aluneci spre vanitate, caci ea ramane singura culoare posibila, atunci cand tot ce mai exista este doar reziduu ce nu te poate hrani. …Iata ca esti obligat, in pustiul tau, sa fii satisfacut de tine insuti, caci nu mai exista nimeni in afara ta. Si esti condamnat sa strigi de-acum inainte: ‘’Eu, eu, eu’’ in gol, si nu vei primi niciodata raspuns.’’ 23. ‘’Nu aceeasi este placerea pe care ti-o da un diamant fals si un diamant pur. Cea care tace in fata ta nu este aceeasi cu o alta, in profunzimea tacerii ei. Si nu vei fi niciodata inselat de la inceput…Ce inseamna diamantul daca nu este un bolovanis tare de scurmat, care-l ascunde? Ce inseamna o spade, daca nu exista dusmani? Ce inseamna o revenire fara absenta? Ce inseamna fidelitate daca nu exista tentatie?’’ 24. ‘’Am cautat si am gasit, caci spiritul nu doreste decat ceea ce poseda. A gasi inseamna a vedea. Si cum as putea cauta ceea ce pentru mine inca nu are sens? Ti-am spus, regretful dragostei inseamna dragoste. Nimeni nu sufera de dorinta a ceea ce nu concepe.'' 25. ‘’Nu incerca sa transformi omul in altceva decat este. Caci, fara indoiala, ratiuni puternice , impotriva carora nu poti sa faci nimic, il oblige sa fie asa cum este si nu altfel. Dar il poti transforma in ceea ce este, caci omul e greu de substanta. Tu esti cel care trebuie sa alegi din el ceea ce iti place. Si sa faci desenul a ceea ce ai ales, astfel incat sa para evident tuturor si lui insusi.’’ 26. ‘’Iata de ce nu am dusmani. In dusman vad prietenul. Iar el imi devine prieten. Iau toate partile. Nu am de ce sa schimb partile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Si aceeasi fiinta se poarta altfel.’’ 27. ‘’Umilinta inimii iti cere nu sa te umilesti, ci sa te deschizi. Aceasta este cheia transformarilor. Doar atunci poti sa daruiesti si sa primesti.’’ 28. ‘’Daca iubirea ta dispretuieste semnele iubirii sub pretextul de a atinge esenta, ea nu mai este decat vocabular.

Fara indoiala, Vlad Dracul va fi purtat mereu in jurul gatului colanul de aur al ordinului cruciat de care facea parte. Dragonul de pe pieptul lui a impresionat negresit imaginatia contemporanilor, care i-au faurit supranumele ,,Draculea", intalnit intaia oara in corespondenta dusmanului sau, marele boier Albul. In orice caz, la origine, dragonului voievodului Vlad, tatal lui Tepes, nu a fost <>, cum s-a afirmat recent. Cuvantul slav ,,draku" se traduce de fapt prin : sarpe, balaur, zmeu, iar cel latin ,,draco" tot prin balaur. Era tocmai intruchiparea plastica de pe blazonul Ordinului Dragonului, asa cum o vedeau romanii. Forma romaneasca ,,Draculea" este echivalenta numai si numai in acest sens. [...] Numele ,,Dracula'' constituie aproape SINGURUL ELEMENT COMUN legendei din a doua jumatate a secolului XV si celei nascute la sfarsitul secolulu XIX, de sub pana scriitorului irlandez Bram Stoker. Acesta insa, cum se va vedea, a preferat sa-i accentueze valentele simbolice ale raului.

Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile, și venirea pe pământ, și viața, până și moartea - dar odată ajuns aici, in mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toți pereții, cheamă toate șiretlicurile minții și ale minunii, își face vânt în dumnezeire ca leul la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin foc, nu s-a gândit că o să se poticnească tocmai la înviere! Și lumea-l așteaptă sus. Toți cred în el, unii sunt aproape distrați de atâta credință. „Acuș-acuș or sa inflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, și mortul va învia, cum e și firesc, după atâta așteptare a omenirii. Și se va înălța la cer, dându-ne și nouă un exemplu luminos.” Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniștiți pe la casele noaste să murim bine, omenește, pe la casele noastre. Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el. Iar el e aici în mormânt, și nici nu mai are glas sa urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Cel mai bun mod de a rămâne în contact cu natura noastră sălbatică este să ne întrebăm ce vrem cu adevărat. Separăm astfel semințele de pământ. Este necesar să distingem între lucrurile exterioare care ne atrag și chemarea venind din suflet. Iată cum funcționează: să ne imaginăm un bufet imens, încărcat cu bucate, unele mai apetisante decât altele, caviar, somon fume, fripturi, creme, sosuri, fructe de mare, salată de fructe, iaurt, brânzeturi. Iar noi trecem încet prin fața lui, spunându-ne: „O, aș mânca un pic din asta, un pic din aia și un pic din ailaltă”. Sunt femei și bărbați care întreaga viață iau în felul acesta deciziile. În jurul nostru e o mare plină de tentații care ne cheamă neîncetat, se insinuează în viața noastră și ne stârnesc apetitul fără să ne fie foame. În acest tip de alegere, optăm pentru ceva doar fiindcă ne-a picat sub nas exact atunci; nu ne trebuie, dar ni se pare interesant și, cu cât îl privim mai mult, cu atât îl dorim mai tare. Când suntem conectate la Sinele instinctual, la sufletul femininului, care este natural și sălbatic, în loc să examinăm ceea ce se află din întâmplare în fața noastră, ne întrebăm: „De ce îmi este foame?” Fără să mai privim la nimic din afară, ne îndreptăm atenția spre interior și ne întrebăm: „După ce tânjesc? Ce vreau acum?” Sau: „Ce dor mă mistuie? Ce îmi lipsește? Ce îmi doresc din adâncul inimii?” Iar răspunsul vine de regulă imediat: „Cred că vreau... Da, asta e ceea ce vreau.” Se află cumva pe mesele îmbelșugate? Poate da, poate nu. Mai degrabă nu, în majoritatea cazurilor. Va trebui să căutăm, uneori chiar destul de mult. Dar, în cele din urmă, vom găsi și vom fi fericite de a ne fi sondat dorințele noastre cele mai profunde. Acest mod de a discerne (...) este lucrul cel mai greu de învățat, căci necesită curaj, voință, sensibilitate. Nimic nu exprimă mai clar acest lucru decât alegerile în dragoste. Un iubit nu poate face obiectul unei alegeri de tip bufet suedez. Alegerea trebuie să vină dintr-un dor al sufletului. A alege ceva doar pentru că, văzându-l, îți lasă gura apă nu va liniști niciodată foamea Sinelui sufletesc. Iată de ce avem nevoie de intuiție, această mesageră a sufletului.

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

M-am gândit: data viitoare când mă îndrăgostesc, iau și numărul fetei de alături (nu se știe niciodată: poate că sunt predestinat să nu întâlnesc decât femei care stau fix lângă femeia vieții mele).” “Și pe timpul nopții o să ne punem protezele dentare amândoi în același pahar. Dinții noștri vor fi fericiți împreună.” “Noi nu suntem fericiți când suntem împreună. Și e și mai rău când suntem departe unul de altul. Nu mai pot. Trebuie să găsești o soluție.” “Nu mai puteam suporta să fiu asociat cu iepurele. Puțin îmi păsa mie de iepuri. îmi plăceau multe lucruri în viață.” “Astăzi oamenii se despart pentru fleacuri. Până ce moartea vă va despărți, se zice! în ziua de azi, moartea este fie și cel mai mic defect al celuilalt...” “Am mers la Ikea, și ne-am și certat la Ikea. în acest magazin mare, ar trebui să angajeze un consilier conjugal. Fiindcă, dacă există un loc în care inima cuplurilor se dezvăluie, acela este Ikea. Mă întreb chiar dacă nu cumva toată acea mobilă de asamblat nu este decât un pretext pentru a semăna zâzania sentimentală. Sunt aproape sigur că fondatorul magazinului Ikea trebuie să fi fost un suedez depresiv (e aproape un pleonasm), fără viață afectivă, care a găsit mijlocul de a o distruge și pe a altora. Toți studenții la sociologie ar trebui să meargă să facă un stagiu acolo, ar găsi de toate.” “— Uitați-vă la mobila asta. Fritz a montat-o! M-au privit dintr-odată cu o admirație excesivă. Aveam impresia că sunt Gustave Eiffel.” “— Stingem lumina peste tot. îi facem pe părinții mei să creadă că ăsta e un obicei al blocului. Și zicem că în Polonia chiar există obiceiul să faci pe mortul în pauza dintre două feluri de mâncare.” “Voiam să fiu acceptat undeva, să am obiceiuri, să petrec duminici insuportabile poate, dar duminici sigure.” “Nu mă deranjează că vă certați în timpul lecției mele, dar cel mai bine ar fi să faceți asta în germană. Alice a ezitat o clipă (chipul ei era precum al cuiva care așteaptă pe un peron), apoi s-a apucat să mă insulte în germană. Toate astea nu prea aveau nimic în comun cu Goethe. În oricare altă împrejurare, aș fi apreciat cu siguranță această agitație germanică, dar în acel moment mă simțeam depășit. M-am așezat pe canapea și am ascultat-o pe femeia aceea cum mă înjură într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Lângă ea, un tânăr lua notițe. Ca să reacționez cumva, m-am gândit în ce limbă aș fi putut da replica. Știam destule cuvinte în limbi străine, însă atât. M-am gândit să contraatac într-un amestec de daneză și croată, dar până la urmă am optat pentru un pic de polonă. Totuși, singura frază care-mi venea în minte era: „Știți cumva unde se află hotelul?" Mă îndoiam că această glumă poloneză ar fi putut să echilibreze forțele. Eram invadat și nu aveam altă opțiune decât să capitulez. întotdeauna se-ntâmpla la fel. Această scenă a avut măcar meritul de a ne fi destins. Poate că ar trebui să ne certăm mereu într-o limbă străină. Benoît ne privea atent; cu siguranță îi ofeream o imagine jalnică a cuplului.

În mod normal, te enervezi, deci exişti. Chiar şi când nu faci nimic, tot există în jurul nostru o stare latentă de benga, ca un ralanti al motorului aşteptând să urle, care te ţine pregătit pentru a putea face o criză fără să stai mult pe gânduri. De fiecare dată când ajungi să faci spume, ţi se pare că ăsta e cel mai important lucru din lume, că sensul vieţii e să împarţi dreptatea, să pui lucrurile la punct, să faci reclamaţii, să explici, să descrii cum ar trebui făcute lucrurile bine, să supraveghezi şi să pedepseşti, nu în ultimul rând. Cineva trebuie să aibă dreptate şi, din păcate, toată lumea are. Şi dincolo de dreptate se vede întotdeauna, negru la orizont, spectrul îndreptăţirii. Iar îndreptăţirea este miezul oricărui conflict serios, de durată, este echivalentul unui destin de luptător de cartier, de cvartal, de intersecţie, de casierie. De la o vreme, deşi încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze cât pot, am observat că, parcă, parcă, lucrurile pe care le ştiu atunci când sunt calm şi îmi folosesc umorul dispar ca prin minune atunci când mi se pare că trebuie să discut cu un cretin care exagerează. Nu zic că anumite întâlniri cu idioţi nu pot fi savuroase, că ciocnirile absurde nu pot fi bune de ţinut minte şi de povestit la petreceri sau că unele lucruri nu se pot îndrepta, dacă reacţia potrivită apare la timp. Doar că, uneori, toate astea se confundă periculos de mult cu tot ce înseamnă viaţa noastră. Puţină concentrare îţi poate aduce aminte că cea mai mare parte a conversaţiilor pe care le poartă fiecare dintre noi au în debut măcar eterna plângere despre cât de idioţi sunt ăştia şi cât de mulţi sunt. Evident că există cazuri disperate ale acestei molime în care conţinutul aparţine în majoritate zdrobitoare acestei zone crepusculare. Pentru că nimeni nu renunţă niciodată şi pentru că toată lumea ştie că trebuie să reziste în ciuda logicii şi a bunului-simţ, e posibil ca şi cele mai mici pretexte să devină scopuri înalte. Repetiţia scenariilor idioate nu pune pe nimeni pe gânduri, nu naşte niciun dubiu, ci doar inflamează insistenţa de a merge până la capăt pe calea aleasă, deşi totul dovedeşte că e greşită, catastrofală, cronofagă, autodistructivă. De-asta, eu m-am hotărât să nu mă mai enervez la service şi să nu mai iau în serios faptul că pot să iau maşina reparată, mai puţin pentru kestia pentru care am adus-o. De ce să pun la inimă, dacă anticipez asta şi mi se pare că e nepotrivit să insist, că oamenii sunt profesionişti, ştiu ce au de făcut şi că îi deranjez cu insistenţe inutile. În sfârşit, am reuşit să mă distrez când văd spoturi cu bănci care spun cât e de simplu să investeşti şi să ai o viaţă lipsită de stres. E ca şi cum nu am şti toţi cât e de absurd dialogul cu băncile şi cu asigurările, dar aşa e lumea, indulgentă, mai ia un Distonocalm. Dacă tragi linie şi vezi cam cât mai rămâne din viaţa ta, după ce extragi crizele de nervi, nemulţumirea şi timpul irosit pentru a-ţi reveni, şi tot nu pare suficient, atunci înseamnă că există un destin colectiv de victime, un sindrom general de persecuţie reciprocă şi că el trebuie trăit până la capăt, aşa cum spune cartea de aur a înţelepciunii imbecile: am plătit, mâncăm.

Bibliothèque Nationale. Sunt mulți oameni în sală, dar nu-i simt. Ei sunt în cărți. Uneori se mișcă printre file, asemenea oamenilor care dorm și se răsucesc între două vise. Ah, ce bine este totuși să fii printre oamenii care citesc. De ce nu sunt mereu așa? Poți să te duci la unul și să-l atingi ușor: nu simte nimic. Și dacă îl atingi puțin pe vecin când te ridici și te scuzi, el face un semn din cap spre partea în care îți aude vocea, întoarce fața spre tine, dar nu te vede, iar părul lui arată ca părul unui om adormit. Ce bine e așa! Și eu stau și am un poet. Ce mai soartă! Acum poate că sunt în sală trei sute de oameni care citesc, dar este imposibil ca fiecare în parte să aibă un poet. (Dumnezeu știe ce au!) Nu există trei sute de poeți, dar ia uite ce soartă, eu, poate cel mai nevoiaș dintre acești cititori, un străin, eu am un poet. Deși sunt sărac. Deși costumul meu, pe care îl port zilnic, începe să se tocească în unele locuri, deși pantofii mei cam lasă de dorit. Ce-i drept, gulerul este curat, ca și lenjeria, și aș putea, așa cum sunt, să intru în orice cofetărie, chiar și pe marile bulevarde, să întind liniștit mâna spre farfuria cu prăjituri și să iau una. Nu s-ar mira nimeni de asta și n-aș fi certat și dat afară pentru că, oricum, este o mână din lumea bună, o mână spălată de patru-cinci ori pe zi. Da, sub unghii nu este nimic, degetul mijlociu nu e pătat de cerneală și în special încheieturile sunt impecabile. Este un fapt cunoscut că oamenii săraci nu se spală până acolo. De la curățenia lor se pot trage unele concluzii. Se și trag. Se trag în magazine. Există totuși câțiva oameni, pe Boulevard Saint-Michel de pildă și pe rue Racine, care nu se lasă derutați și cărora puțin le pasă de încheieturile mele. Ei mă privesc și știu. Ei știu că de fapt fac parte dintre ei, că joc doar un pic de comedie. Doar suntem în carnaval. Și nu vor să-și strice distracția; rânjesc un pic și-mi fac cu ochiul. N-a văzut nimeni. De altfel, mă tratează ca pe un domn. Trebuie numai să fie cineva în apropiere și atunci devin chiar servili. Se comportă ca și cum aș avea o haină de blană pe mine și în urma mea ar veni o mașină. Uneori le dau doi gologani, tremurând că ar putea să-i refuze, dar ei îi primesc. Și totul ar fi în regulă dacă n-ar rânji un pic și n-ar face cu ochiul. Cine sunt acești oameni? Ce vor de la mine? Mă așteaptă? De unde mă cunosc? Este adevărat, barba mea este cam neglijentă și de foarte, foarte departe, amintește de bărbile lor bolnave, bătrâne, spălăcite, care m-au impresionat întotdeauna, dar n-am oare dreptul să-mi neglijez barba? Mulți oameni ocupați fac asta și nimănui nu-i trece prin cap să-i socotească, din pricina asta, printre dezmoșteniți. Pentru mine este limpede: dezmoșteniții nu sunt numai cerșetori; nu, de fapt nu sunt cerșetori, trebuie să se facă distincție. Sunt deșeurile, cojile de oameni scuipate de soartă. Uzi încă de saliva sorții, se lipesc de un zid, de un felinar, de un stâlp cu afișe sau se scurg încet în josul străzii, lăsând în urma lor o dâră neagră, murdară. Ce dracu’ voia de la mine bătrâna aceea care, cu un sertar de noptieră în care se rostogoleau câțiva nasturi și câteva ace, ieșise din cine știe ce cocioabă? De ce se ținea întruna după mine și mă măsura cu privirea? Parcă încerca să mă recunoască cu ochii ei urduroși, care arătau ca și cum un bolnav ar fi scuipat flegmă verde pe pleoapele ei sângerii. Și cum a ajuns femeia aia cenușie, măruntă, să stea un sfert de oră lângă mine în fața unei vitrine, arătându-mi un creion vechi, lung, care ieșea nesfârșit de încet dintre mâinile ei murdare, împreunate. Mă prefăceam că privesc obiectele expuse în vitrină și că nu observ nimic. Ea însă știa că am văzut-o, știa că stau și mă întreb ce face de fapt. Înțelegeam foarte bine că nu putea fi vorba de creion: simțeam că era un semn, un semn pentru inițiați, un semn pe care-l cunosc dezmoșteniții.

A suferi atunci când afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întâmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul până la această veste neplăcută. Suntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sunt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu. Sunt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe - se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămân ceea ce sunt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu. Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, sau pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decât să te judeci prin comparație - se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele din pricina cărora au căzut Cain, Iuda și însuși Satan. A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decât a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. „Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sunt mai expuși pericolelor decât cei vorbiți de rău. Dacă ați auzi cu câte laude sunt înconjurați oamenii răi de cei ce mănâncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa lui. În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sunt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului? Omul se cunoaște după felul cum reacționează la ocară, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî când va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El Unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci când e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește. Oamenii sunt lingușitori din fire, de aceea cei mai mulți trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci când se întâlnesc, toți își zâmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte s-au bârfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar câți ajung să-și piardă cumpătul atunci când află că au fost trădați, mințiți, vânduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni! Lucrul acesta nu s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană. Dacă vrei să știi cât de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cât de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care o pot duce.

(...) Cărțile de filozofie, ce le traducea, erau subt raport terminologic, produsul unui proces de două ori milenar. Klain și-ar fi ușurat enorm munca de traducător, dacă ar fi acceptat de fiecare dată termenii latini ca atare. Dorința de a vorbi cât mai apropiat de înțelegerea poporului, conștiința ce-o avea despre posibilitățile intrinseci ale limbii române, dar în același timp și concepția, ce-și formase despre veșmântul ce urma să-l îmbrace gândirea filozofică românească, i-au impus încă o altă atitudine. El nu va primi neologismul decât atunci când pentru redarea unui termen nu se găsea în limba românească vorbită de popor nici un echivalent, nici un element utilizat cel puțin într-o circumscriere a termenului în chestiune. În acest sens eforturile lui Klain de a face „pre limba românească” disciplinele filozofice au fost într-adevăr extraordinare. În pragul oricărui manual de Logică vom întâlni termeni specifici ai domeniului precum „axiomă” sau „definiție”. Ce va face Klain? Pentru fiecare dintre acești termeni, el va căuta mai întâi rădăcini românești, și numai când nu le va găsi, și numai cu sfială el va adopta termenul străin. Iată bunăoară termenul „definitio”: călăuzit de criteriul arătat, Klain va căuta un echivalent românesc. Nu ne-a rămas nici o urmă cu privire la procesul de adulmecare a celui mai potrivit și neaoș cuvânt românesc, proces ce a trebuit să intervină în vederea transpunerilor, dar bănuim că operația n-a fost tocmai ușoară. „Definitio?” „Hotărâre” va spune Klain, gândindu-se că a „defini” înseamnă a „mărgini” un lucru, a-i pune hotar, spre a-l deosebi de altul. Pentru termenul de „axiomă” Klain nu găsește însă în nici un fel vreun echivalent românesc. Astfel el îl va accepta ca atare: axiomă. Sunt neologisme pe cari Klain le acceptă; astfel: „idee”. Dar în loc de „cauză”, el preferă „pricină”; în loc de „corpuri” (în Fizică) el spune „trupuri”. În loc de „gen” - „neam”. În loc de „silogismele, cari păcătuiesc prin quaternio terminorum” Klain va zice: „Silogismii cei răi și vicleni cari au patru graiuri”. Și așa mai departe. Cercetând manuscrisele lui Klain, am făcut pe fața interioară a unei coperte o descoperire impresionantă cu privire la truda lui Klain. Câteodată el s-a căznit zeci de ani să „românizeze” câte-un termen. Astfel termenul de „principiu”, atât de frecvent în Logică sau în Metafizică, Klain îl traduce întâi prin cuvântul „Început”; după vreo treizeci de ani el traduce același termen prin cuvântul „temei”. Nu acem aici de a face numai cu o ispravă lingvistică; avem aici mărturia cea mai izbitoare cu privire la felul cum gândirea filozofică a lui Klain s-a tot adâncit. În tinerețe Klain gândea încă foarte teologic; de aceea „principium” este pentru el „început”; mai târziu gândirea sa devine mai filozofică, mai metafizică, și atunciel scrie „temei”. Încercarea de „românizare” a lui Klain n-a reușit, a învins neologismul. Și pentru precizia terminologiei filozofice românești e desigur un bine că a învins neologismul. Dar câtă plasticitate, câtă viață, câte nuanțe și ce savoare, ce adâncime și ce perspective s-ar putea introduce în graiul filozofic românesc, dacă uneori, la locul potrivit, s-ar recurge iarăși la cuvântul într-adevăr românesc așa cum îl dezvăluia până la „rădăcini”, și cum îl ridica în slava conștiinței un Samoil Klain!

Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sînt specialişti în arta de a exista. Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.

„Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine. Din păcate, trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărțim din când în când de noi.

— Faptul că te-ai logodit sau că o să te însori nu schimbă nimic, spune ea. Avea mâinile în jurul gâtului lui Jack și, din locul în care mă aflam, arăta ca și cum nu mai era niciun centimetru între corpurile lor. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și nu îndrăzneam nici să respir în timp ce așteptam răspunsul lui. — Eu cred că schimbă totul, Jess, i-am auzit vocea joasă, de parcă nu dorea să îl audă cineva, iar palmele lui i-au cuprins încheieturile brațelor. Sau nimic. Orice s-ar întâmpla, sentimentele mele față de tine nu se vor schimba niciodată.

Totul îmi spune că sunt gata să iau o hotărâre greșită, dar greșelile sunt un mod de a acționa.

Când sunt mai slab ca voi, vă cer libertatea pentru că asta corespunde principiilor voastre; când sunt mai puternic ca voi, vă iau libertatea pentru că asta corespunde principiilor mele.

Uneori, fără îndoială mă prefăceam că iau viaţa în serios. Curând însă îmi devenea evidentă lipsa de seriozitate a seriozităţii însăşi şi din acea clipă mă mulţumeam să-mi joc rolul, dar cât mai bine cu putinţă.

In 2003 the International Astronomical Union (IAU) stated that for a celestial body to be considered a planet, it must: Be ‘massive enough to be rounded by its own gravity’; Yet not be massive enough to cause thermonuclear fusion”; Not have any debris, dust, debris disks or young stars (also called planetesimals) in its neighborhood

In 2006, the IAU redefined the criteria for planets and stated that for a celestial body to be considered a planet it must: Orbit the sun Possess enough mass for self-gravity and Clear the neighborhood of planetesimals, dust and other similar objects.

Străvechiul conflict dintre religie și știință a luat sfârșit. Ați câștigat. Dar n-ați jucat cinstit. N-ați oferit răspunsurile dorite. Ați câștigat reorientând societatea omenească atât de dramatic, încât adevăruri considerate altădată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ține pasul cu voi. Dezvoltarea științifică este exponențială. Se hrănește din propria substanță, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spațial. Azi, progresul științific se măsoară în săptămâni. Avansează orbește, fără a putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adâncește tot mai mult și, cu cât religia rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiți din punct de vedere spiritual. Plângem și strigăm în goana noastră de a desluși înțelesuri. Și, credeți-mă, strigăm din toate puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu morții, vorbim cu spiritele, trăim experiențe de ieșire din corp... toate aceste excentricități par științifice, dar sunt rușinos de iraționale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur și chinuit, mutilat de propria iluminare și de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie.

Fireşte, nu este societate umană în care să nu opereze prejudecăţile. Gravă la noi este însă persistenţa lor îndărătnică, uneori seculară, caracterul lor preponderent şi prioritar în detrimentul judecăţii. Încremenirea în prejudecăţi. Ferocitatea împotriva celor care încearcă să le exorcizeze. Judecăţile se întemeiază pe fapte certe, pe evaluarea lor corectă şi nepărtinitoare, pe corelarea concluziilor într-un ansamblu coerent. Prejudecăţile, la rândul lor, se hrănesc şi proliferează din informaţii deficitare sau măsluite, din crâmpeie răzleţe, din evaluări pripite, toate turnate în tiparele preexistente ale voinţei de a crede aşa şi nu altfel. Adesea din simple închipuiri. Prejudecăţile sunt, în multe feluri, mai nocive decât minciunile, decât falsul pragmatic deliberat. Acela, falsificându-l, pleacă totuşi de la un adevăr ştiut. Prejudecăţile implică asumarea neverificată a falsului rămas fără referent în lumea adevărului. Cine are prejudecăţi crede în ele ca în litera Evangheliei, stăruie în ele cu încăpăţânare şi se complace în ele. Ca şi când ar fi adevăruri dovedite şi irecuzabile. De fapt, prejudecăţile sunt doar simulacre de judecăţi, sunt travestirea în veşmintele adevărului a unor pasiuni preexistente oricărei elaborări conceptuale. Spaime obscure, pofte şi jinduri, complexe, duşmănii iraţionale, aspiraţii găunoase, vanităţi şi orgolii, speranţe deşarte, frustrări şi invidii, sălbatice gelozii, vinovăţii ascunse, toate, ca într-un funest bal mascat, se costumează în adevăruri şi, mult mai grav, se cred adevăruri şi vorbesc limba lor. Odată instalate, prejudecăţile tind, profitând de un teren sau de o conjunctură prielnică, să se înmulţească. Şi se înmulţesc din ele însele, invadează întregul cuprins al minţii şi mereu mai multe minţi. Iar pe un set de prejudecăţi gata existent se clădesc altele şi altele, tot mai aberante. Unele, cele mai pernicioase, se încing şi iau foc, transformându-se în fanatisme agresive. Nu scapă nimic de ele, de la prescripţiile de sănătate până la rasism, trecând prin creşterea copiilor, influenţa zodiilor, latura ocultă a personalităţior publice, rolul hotărâtor al conspiraţiilor mondiale, pericolul galben, sfârşitul lumii, firea femeilor, respectiv a bărbaţilor, valoarea nutritivă a alimentelor şi cea curativă a leacurilor, caracteristicile, mai ales negative, ale altor neamuri, Eminescu martir şi luceafăr, românul verde, marile virtuţi strămoşeşti. Superstiţiile sunt şi ele prejudecăţi şi ne sporesc spaimele şi precauţiile legitime cu atâtea altele, pur imaginare. Superstiţiile, ideile gata făcute şi devenite fixe, crezurile stupide şi contagioase, ura cu care ne alimentează atâtea ideologii: sisteme de minciuni asimilate ca adevăruri şi devenite prejudecăţi. Ura dintre oameni şi oameni pentru că nu cred în aceleaşi nerozii, pentru că preferă, fie şi numai din lene, să nu gândească, punându-se astfel într-o relaţie falsă cu ei înşişi şi cu ceilalţi. False şi nocive, adesea primejdioase, cum primejdios poate fi doar răul care, încuibat în noi şi rătăcindu-ne mintea, ne refuză adevărului.

Poate că nu era greșit pentru Maleficți, să-și dorească să rănească oameni - oameni care i-au creat, i-au întemnițat, i-au chinuit cu sare si fier și, în cele din urmă, i-au condamnat la formele lor denaturate.

[...] l-am întrebat pe îngâmfatul oficial englez: ,,credeți că interzicerea consumului droguri este marea soluție? Dacă oamenii, mai ales cei săraci iau droguri sau beau o fac din pricină că-s nefericiți. Ce le dați în locul drogurilor? Dați-le viață dreaptă, fericită, mijloace de trai - și veți vedea că săracii nu vor mai recurge la droguri, care oricum le conferă o fericire iluzorie, timp de câteva ore. Intervenția mea a făcut senzație. Unii mi-au dat dreptate, alții au spus că-s comunist.

Poate că dacă aș fi ajuns la Viena, Roma sau Paris as fi găsit întrebuințare acolo, cum știu multe limbi și am destule cunoștințe în diferite domenii de activitate, putând face multe. Dar probabil că aș fi silit să iau o atitudine contra țării, să fiu speaker sau redactor al propagandei americane, ceea ce nu-mi convine pentru că niciodată nu am fost în slujba nici unui stat, nu cred în imperialism, deci nu pot fi sluga acelora care le susțin. Dar eu știu că există altă America și alt Occident, cu valori artistice și culturale în care cred și despre care se poate scrie din ce mai puțin scrie la noi. Asta mă doare. Trăim într-o epocă de luptă crâncenă și definitivă, în care sunt puse în joc viitoarele forme și experimente de organizare ale societății mondiale, comuniste sau capitaliste. Sperăm într-o împăcare, în sensul că americanii vor renunța la capitalismul acerb, trecând la un fel de socio-democrație mai echitabilă, iar rușii îmblânzindu-și atitudinile față de artă și cultură, lăsând joc liber individualismului în noua organizare colectivistă a lumii. Un fel de socialism cu respectul drepturilor spirituale ale individului, cam cum il vede J. B. Priestley. Dar acum lucrurile acestea nu sunt posibile. Trebuie să fim sau cu unii, sau cu alții. Cum nu plec și nici nu am încercat să plec sau să mă gândesc la plecarea din țară, cum deci ramân aici, va trebui să mă adaptez realitățile din partea aceasta a lumii, pe care nu o iubesc in totul. Nu mă supără colectivizarea economică și egalizarea socială, dimpotrivă. Dar, Doamne, de ce e nevoie pentru realizarea acestora de brutalitate în relațiile între oameni, de prigonirea artei, științei, culturii, de un conformism dogmatic? Ei nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că așa cum matematicile nu sunt marxiste si nici capitaliste, arta mare e dincolo de social, chiar dacă și conținutul e important si trebuie să exprime omenia. Humanismul meu e aproape de teorile celor de stânga, dar nu identic, mai ales în practica actuală.

Lui i-au placut intotdeauna copacii. Sunt inalti, puternici, maiestuosi. Sunt linistiti si tainici, invizibili pentru majoritatea fiintelor si totusi tin piept tuturor furtunilor.

- Ce e, Părinte, de ce lăcrimezi? îl întrebă Neamțu’ pe bătrânul preot. - Lacrimi di bucurii și di dureri măi, copchile. Di bucurii că încă mai sunt patrioți gata să-și dea viața pentru țara asta, și di dureri pentru că sunt atât di tineri când o fac. Astea, zise el mângâind crucile pe lângă care trecea, sunt ale noastre sfinte cruci, ce răsar din trupurile eroilor noștri și sunt udate cu sângele lor și cu lacrimile celor care i-au cunoscut și iubit. Di-aia plâng măi copchile, ai înțeles?

(...) știi tu că există un hotar al amintirii omului pe acest pământ? Hotarul amintirii omului este pecetluit pentru o sută de ani. O sută de ani după moartea lui încă îl mai pot pomeni copiii sau nepoții lui și cei care l-au văzut la față, dar după aceea, chiar dacă se poate prelungi amintirea lui, ea este numai prin vorbă sau prin gând, căci se trec cei care i-au văzut fața lui vie. Și mormântul lui din cimitir se acoperă de iarbă, piatra de mormânt se năruie și l-or uita toți oamenii, ba chiar și urmașii lui, îi vor uita apoi numele, căci numai câțiva rămân în amintirea oamenilor (...)

De cand sunt internata aici, am invatat ca pacientul este, de cele mai multe ori, un martor neputincios la observatiile schimbate intre medici si personal. Nu exista timp si interes pentru dialog. Intrebarile sunt intampinate cu indiferenta. Lucrurile se spun peste capul nostru, cu glasul indreptat in gol, parca spre nimeni, si totusi spre toata lumea. Discursul este rareori personalizat, intim, intre bolnav si doctor. Daca plangi, nu gasesti consolare, ci esti certat, acuzat ca esti slab. Deciziile se iau fara sa fii consultat. Pur si simplu trebuie sa deduci care iti este soarta din replicile care nu-ti sunt adresate.

Treci la fapte. Viitorul se scurge în prezent și- gata!- s-a și transformat în trecut. Repeți gestul și viitor, prezent, trecut, o iau de la capăt identice.

A înflorit și i-au crescut spini

Energia mea se consumă între o recreație şi altă recreație. cum aud că se sună mă iau cu larma mă dau de ziduri. o limbă electrică de clopot care anunță pauzele dintre ecouri. să știi ce nu trebuie să știi. mă alungesc în dungă pe interiorul clopotului măcar un arc de cerc. dar tot o dungă pe ziduri. din viața vopsită a zidului. mă subțiez. nu mă salută cu noapte bună toți îmi spun bună ziua. pe holul de la etajul trei sunt plini de viață pesemne elevii. au văzut puțină lumină mai lucesc. şi eu. strâng licurici într-o pungă împotriva reumatismului pentru vopsea fosforescentă. cândva un bec luminos ca soarele în dungă. domnii părinți privesc prin mine am salutat odată un zid dintre ziduri.

Până la etajul trei este doamna de română aşa de înaltă că toate profesoarele de alte materii se dau mai înalte. au o cheiță o învârtesc într-un locaş micuț al sandalelor să îşi ridice tocurile. trag una de cealaltă la intrare în şcoală. şi câteodată nu nimeresc picioarele doamnei de română. toate se bălăngăne când într-o parte când în alta. poartă un catalog uriaş la subraț. toți copiii marilor oraşe încap în catalog. şi toate profesoarele aduse de spate trag de umeri. doamna de muzică s-a cocoțat pe altă doamnă de muzică o boabă de piper să fie şi ea ca doamna de română. ce mi-e dragă. abia o aştept la etajul trei să o întreb dacă pot să îi car plasele şi catalogul uriaş până la clasa cu copiii crescuți bine şi ce fericit sunt când îşi pierde o privire către mine. iau privirea. o scutur şi în brațe alerg zănatec pe holul de la etajul trei. mă umplu de fericire ca o ciocolată. că îmi vine să fiu. atât de înaltă că mă întind pe vârfuri să mă dau mai înalt mai luminos. că doar sunt un paznic de noapte. o pun bine lângă pachetul de țigări întotdeauna gol. că nu ştiu de ce se fumează singur. numai blond nu pot să mă dau.

Zice ăla că are ţigări colegul tău pe noi ne taie pe burtă şi începem să piuim. ne aşază banii de o 100 în fişicuri. dacă sunt ca tot poetul zic să încap. mă ridic în picioare şi o iau la fugă cu bancomatul. în urma noastră se iau după noi nişte găini. colegul meu zice că fumează de trei zile la o ţigară. trage un fum. îi pune dop pentru mai târziu. noi ne dăm pe lângă el îi promitem marea cu sare să ne dea şi nouă un fum. ne vine să îl sărutăm lung şi apăsat în bot să îi luăm fumul de ţigară de pe cerul gurii. şi aşa de rău ne pare că ţigara trebuie să ardă să scoată fum ca să avem ce fuma. colegul nostru fumează pe ascuns în palme. că noi credem că aşa viaţă numai la puşcărie în moarte nici atât.

Peisajul seamana cu peretele acela nesfarsit de alb pe care ani la rand m-am straduit sa-l uit. Zidul celulei mele. Imi amintesc cum m-am rugat saptamani, luni, daca nu chiar ani, ca acel zid ca nu mai fie criminal de alb. Am sperat in zadar ca pe acel perete impecabil de rece sa se aseze o musca, sa treaca un paianjen mic sau sa il traverseze o raza de soare, asa cum trece lumina unui copiator peste o foaie A4 de la vreun birou notarial. Nimic. Timp de ani buni, am trait ca un naufragiat pe insula pustie a acelui perete imaculat, atat de perfect, incat era cat pe ce sa o iau razna cu totul. De fapt, n-o sa aflu niciodata daca nu cumva am si luat-o.

Tristeții fizice și absolute a după-amiezilor din timpul sărbătorilor de iarnă i-au urmat întrebarea asupra răului și binelui existenței, iar spirirtul spunea nu la orice promisiune, orice vis mincinos, orice plăcere falsă și sufla peste cele din urmă farmece, ca vântul de la miezul nopții peste ultimele pâlpâiri ale unor lumânări muribunde.

Deși faptul că izbutești să te căsătorești nu garantează că ai măcar o iotă habar despre ce înseamnă cu adevărat iubirea, nereușita în acest domeniu sugerează că nu poți intra în liga celor mari și tari. Dacă ești femeie, sugerează că e ceva profund greșit în privința ta sau, în mod paradoxal, ceva profund corect; să fii prea frumoasă, prea deșteaptă și prea sexi sunt trăsături despre care se știe că-i alungă pe posibilii pretendenți, care o iau la fugă spre teritorii mai puțin solicitante din punct de vedere romantic.

Uneori sunt atat de flămand,atat de rapace,încat i-aș putea manca pe oameni.Nu am răbdare să-i aștept să-mi povestească...cum se simt...ce doresc..și așa mai departe.Vreau să-i mestec de vii.. să descopăr singur...repede,totul deodată. (...)Uneori simt că sunt gata să fac explozie.Relamente,nu mă sinchisesc nici cat negru sub unghie de mizeria omenirii.O iau de bună.Ce vreau eu e să mă deschid.Vreau să știu ce e înăuntrul meu.

Încercuiesc ciocănitoarea verde în zona ei cea mai vulnerabilă: gâtul. Apoi se aşază în poziţie de tir apropiat. Abdomenele lor ţintesc zburătoarea. Foc! Artileristele propulsează cu toată puterea sfincterelor jetul de acid formic superconcentrat. Pasărea are brusc impresia neplăcută că cineva îi strânge gâtul cu un fular de ace. Se zbate, vrea să se elibereze. Dar a înaintat prea mult. Are aripile prinse în pământul şi rămurelele domului. Îşi lansează din nou limba pentru a ucide cât mai multe dintre aceste adversare minuscule. Alte luptătoare iau locul primului val. Foc! Ciocănitoarea verde are o tresărire. De data asta nu mai sunt ace, ci ţepi. Loveşte nervoasă cu ciocul. Foc! Acidul, ţâşneşte din nou. Pasărea tremură, începe să respire cu greutate. Foc! Acidul îi roade nervii şi e complet imobilizată. Tirul încetează. De peste tot, luptătoare cu mandibule mari se năpustesc să muşte din rănile făcute de acidul formic. În acelaşi timp, o legiune se deplasează în exterior, pe ceea ce a mai rămas din dom, reperează coada animalului şi începe să foreze partea cea mai odorantă: anusul. Genistele lărgesc repede orificiul şi pătrund în măruntaiele păsării. Prima echipă a reuşit să despice pielea gâtului. Când încep să curgă primele picături de sânge roşu, emiterea feromonilor de alarmă încetează. Partida e câştigată. Deschizătura gâtului e din ce în ce mai largă şi prin ea se reped batalioane întregi. În laringele animalului mai sunt încă furnici vii. Se trece la salvarea lor. Apoi luptătoarele pătrund în interiorul capului, căutând orificiile care le vor permite să ajungă la creier. O lucrătoare găseşte o trecere: carotida. Trebuie însă reperată direcţia bună: cea care merge de la inimă la creier, nu invers. Iat-o! Patru lucrătoare sparg canalul şi se aruncă în lichidul roşu. Duse de curentul cardiac, temerarele sunt în curând propulsate până la emisferele cerebrale. Sunt gata să sape în materia cenuşie. Ciocănitoarea verde, înnebunită de durere, se tăvăleşte la dreapta şi la stânga, dar nu are nici un mijloc de a se opune tuturor acelor invadatori care o tranşează din interior. Un pluton de furnici pătrunde în plămâni şi aruncă acid. Pasărea tuşeşte cumplit. Altele, un întreg corp de armată, pătrund în esofag pentru a face joncţiunea în sistemul digestiv cu colegele lor care au intrat prin anus. Acestea din urmă escaladează cu rapiditate intestinul gros şi distrug în trecere toate organele vitale aflate la îndemâna mandibulelor. Scormonesc carnea vie aşa cum obişnuiesc să scormonească pământul, luând cu asalt, pe rând, pipota, ficatul, inima, splina şi pancreasul, ca pe nişte fortăreţe. Se întâmplă ca un val neaşteptat de sânge sau de limfă să înece câţiva indivizi. Aşa păţesc însă numai neîndemânaticele care nu ştiu unde şi cum să taie. Celelalte înaintează metodic prin cărnurile roşii şi negre. Ştiu să se eschiveze înainte de a fi strivite de un spasm. Evită să se atingă de zonele pline de bilă sau de acizi digestivi. Cele două armate se întâlnesc până la urmă în dreptul rinichilor. Pasărea nu a murit încă. Inima ei, crestată de lovituri de mandibulă, continuă să trimită sânge prin conductele sparte. Fără să se aştepte ultima suflare a victimei, şiruri de lucrătoare îşi trec din mână în mână bucăţile de carne încă palpitânde. Nimic nu rezistă micilor chirurgi. Când încep să taie bucăţile de creier, ciocănitoarea verde are o convulsie, ultima.

În speranța unui viitor mai bun, m-am înscris la un curs de germană. A patra oară. Sunt la nivelul A2.2, care înseamnă elementar. Săptămâna asta, doamna profesoară a început să ne predea declinarea grupului nominal, ne-a umplut de foi cu tabele și pe mine de angoase existențiale. Văd cuvinte în fața ochilor de sute de ori și tot nu știu ce înseamnă, iar terminațiile pe cazuri, genuri și numere îmi vâjâie în cap ca biletele la loto când pornește instalația să le amestece. Mă simt tot mai puțin inteligentă, mi se cojește inteligența de pe creier ca vopseaua de pe un lemn vechi. Limba germană la treizeci de ani mă face să mă simt consumată. Otilia mă asigură că mai e speranță, mai am încă timp să emigrez, s-o iau de la capăt. Oare asta e soluția? Mă gândesc după ce trec de B2. Grupa e plină de studente la Medicină. Vreo două dintre ele zbârnăie. Când avem de alcătuit propoziții, ele fac fraze complexe, când avem de compus mesaje, ele fac scrisori. Am și astăzi curs, de la șase, și n-am apucat să-mi fac tema. Avem de completat cuvinte în mici dialoguri, sub imagini cu omuleți la restaurant. Omuleții comandă diverse mâncăruri, au păreri, cer nota, își iau rămas-bun. Omuleți în creion.

Timpul a trecut pe langa el insa fara sa reuseasca sa-i potoleasca tumultul sufletesc , ani de zile gandurile i-au fost la ea si a pastrat-o in suflet fara sa o mai poata scoate de acolo. Ea i s-a cuibarit in vise si paradoxal desi nu i-a auzit niciodata vocea in realitate si nu i-a simtit nici macar o singura data caldura mainilor, in vise ea ii era atat de familiara, parca se cunosteau dintotdeauna, incat intrebarea daca s-au cunoscut in alta viata a fost de nenumarate ori pe buzele lui…A fost de atatea ori in visele lui, si doar acolo i-a simtit caldura mainilor si atingerea lor, dar de fiecare data cand se trezea durerea se aseza din nou in poala lui, era trista viata lui fara ea acolo. A incercat sa isi umple timpul cu hobbyuri, cu orice, doar ca sa nu se mai gandeasca la ea, insa noaptea cand se punea in pat, adormea tot cu gandul la ea. Dar daca ar cauta-o ? Se astepta sa il umileasca si sa il respinga cum a facut ultima data, poate ea iubeste pe altcineva, poate ea nu a simtit nimic niciodata pentru el?, intrebari la care el nu are raspunsuri. A putut sa aiba langa el o parada de femei, care l-au placut si ar fi dat totul sa fie cu el, dar niciuna nu era ca ea, nu se putea indragosti de niciuna si si-a acceptat singuratatea, desi urla in el o nevoie uriasa de afectiune si de a fi iubit.

Despre nepăsarea păgubitoare se cade să vorbim. La temeiul ei stau câteva principii. Unul, fundamental, este enunțat adesea: "Lasă, că merge și așa". Celelalte sunt mai mult latente: "De ce să mă omor cu firea, ce-mi pasă mie, cui ce-i pasă, de ce atâta zor, mâine nu e zi?" sau "Treaba lor, pe mine nu mă privește". Și poate chiar au dreptate cei care gândesc astfel, dar una strâmbă. O vastă concepție endemică în care se amestecă lenea, delăsarea, miopia pragmatică, lungul nasului ca măsură a lumii, nesimțirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunității și a urgențele, împăcarea nevolnică cu mersul lucrurilor așa cum este. În timp ce ele, încet, încet, se dezagregă, o iau razna, se pustiesc, se dărăpănează. Dar mai ales lipsa sentimentului că există datorii nescrise, obligații ale omului vrednic și chibzuit ca atare. În ansamblu, ideea zănatică și nefastă că o lume, cât s-ar deteriora ea în amănunt, rezistă chiar așa oricât: cu frânele uzate, cu robinete care nu se mai închid, cu ferestre sparte, cu copii crescând în voia lor, cu catastrofe ținute la întâmplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdrăngănindu-și fiarele vechi, cu țigara vesel aruncată într-o claie de fân. În nepăsarea aceasta tembelă și adesea voioasă, de lucruri în general, se mai află una care poate da seamă de toate: nepăsarea de altul, de ceilalți, în cercuri tot mai largi de indiferență, de la ai tăi până la țară. Nu dușmănie, nu voință rea - sentimente energice și orientate -, ci doar nepăsare. Neputința de a ne identifica cu alții în comunele noastre nevoi și în comuna noastră umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecințele actelor noastre asupra celui de lângă noi sau care vine după noi și se va speria de ce-am lăsat în urmă. Nu îți infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru că îi detești, ci pur și simplu pentru că nu îți pasă de ei: tu să-ți faci voia, ca și când ai fi singur pe lume. De ce să lași curat și bine orânduit după tine? Ți-ai făcut interesul și gata. Urmările nu intră în puterea ta de a ți le imagina, pentru că îți lipsește capacitatea de a-ți păsa. Ea îți vine numai atunci când ești obiectul nepăsării sau al protestelor altuia. De aici vrajbe și uri, procese, vendete, o cheltuială de energie prostească și tristă, cu totul disproporționată față de puțina atenție datorată altuia, care înseamnă a-ți păsa de el cât îți pasă de tine. Sau chiar mai puțin, dar totuși. Căci, de fapt, nepăsarea de mersul lucrurilor și nepăsarea față de alții este, privită mai de sus, grava nepăsare față de tine însuți. Suma actelor de nepăsare, lipsa de grijă pentru ceea ce merită grijă când e gândit ca întreg bine alcătuit, ca o mare gospodărie a tuturor, poate duce de râpă o lume cu nepăsătorii ei cu tot. Bunul obștesc este privit cu nepăsare pentru că "obștesc" a ajuns să fie sinonim cu ceva care nu te privește, care nu e al fiecăruia, ci al nimănui. Și astfel nepăsarea devine o autoagresiune generalizată și pe termen lung, o vastă paragină al cărei singur rod e paguba noastră a tuturor și a urmașilor noștri. Ca să fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care să îți bage frica în oase. S-a văzut că e chiar dimpotrivă. Este nevoie doar să lași o clipă totul de izbeliște - lucru foarte ușor - și în clipa aceea să te gândești puțin - lucru, ce-i drept, foarte greu - cât de frumoasă ar fi lumea și bună de trăit în ea dacă am ști să ne pese.

Aşa sunt eu" e cea mai folosită scuză într-o relaţie de cuplu pentru a scăpa de responsabilitatea deciziilor luate şi a comportamentului afişat. Dorinţa de acceptare e firească, însă marea confuzie ne naşte între persoana în sine şi comportamentul ei. Când cineva face o critică, ea se referă la comportament. Problema e că multe persoane o iau personal şi ajung să se simtă ofensate, ba chiar rănite şi astfel îl iau pe "nu" în braţe din orgoliu. Binele unei relaţii se conturează atunci când fiecare acceptă cu mintea deschisă că e posibil ca uneori să greşească. În momentul în care atenţia ţi-e atrasă în mod repetat asupra unui fapt, gândeşte-te că partenerul e doar un semnalizator şi nu te supăra, ci analizează dacă nu cumva e posibil ca motivul pentru care face asta să fie unul real.

The IAU may go to the devil, and undoubtedly they have the address," Auricchio said. "I found it, I named it. No gaggle of fuzzy-minded internationalists is going to call my discovery after some stone idol or swaggering dictator. Now let's have an interesting question.

Ca mai toată lumea, din când în când, îmi fac şi eu un examen de conştiinţă. Eu însă, ca fricoşii, ca laşii, sau ca prea politicoşii, care şi ei sunt un fel de laşi, când ajung la zonele cele mai vulnerabile ale conştiinţei, încerc să amân examenul. Iau repede-o carte, cu speranţa că va pune pe fugă imaginile supărătoare.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

În cele din urmă eu am abandonat-o pe Yuzu, spuse Eri. Cumva am reușit să fug de ea. M-am îndepărtat cât am putut de chestia aia urâtă care-i stătea în spinare, orice ar fi fost ea. [...] Ea mi-era cea mai dragă de pe lume, și multă vreme am văzut-o ca pe o parte din mine. Voiam să mă ocup de ea, dar pe de altă parte obosisem și eu. Eram obosită să o tot îngrijesc. Oricâte eforturi făceam, nu reușeam să o împiedic să se îndepărteze de lumea reală, și pentru mine asta era cumplit. Dacă rămâneam în Nagoya, era posibil la un moment dat să o iau și eu razna. Dar astea sunt doar scuze, nu?

Unul din cinci medicamente noi fie va sfarsi prin a contine un advertisment ce indica o reactie adversa grava, necunoscuta pana acum, care poate avea ca urmare moartea sau diferite leziuni grave, fie va fi retras de pe piata in urmatorii douazeci si cinci de ani. 20% din medicamentele noi au efecte secundare grave necunoscute si mai mult de 100000 americani mor in fiecare an ca isi iau corect medicatia prescrisa corespunzator. Aceasta constituie una din principalale cauze ale mortalitatii in America!

Senzaţia interioară a forţei poate fi intensificată şi la indivizi aparţinători culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exerciţiu individual durabil, şi astfel, nu depăşeşte semnificaţia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzaţia forţei o cîştigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creştere conştientă a destinului acelei culturi. În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Şi cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viaţă este lipsit de o convergenţă ofensivă şi de un elan agresiv? Deficienţele lor rezultă nu numai din absenţa unei forţe iniţiale, ci şi din lipsa unui cult excesiv şi întreţinut pentru forţă. Lipsurile iniţiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n-au fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne-a exagerat rolul în lume? S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc. Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici… Există totuşi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forţei. Cînd, făcîndu-şi procesul şi într-o luciditate unică, iau act de propriile carenţe, recunosc trecutul ca linia lor moartă şi îşi fac din profeţie sursă de existenţă. Diferenţa între o cultură mare şi una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic prin care ele se individualizează specific în lume. O ţară, care o mie de ani a fost un organism naţional în devenire, dar care în acest răstimp nu şi-a putut defini destinul ei spiritual şi politic, suferă de o deficienţă organică, chiar dacă acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedeşte nimic.

— Bunicule, unde mă duci? — Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici bucurie, nici întristare... Mi-am adus aminte de voi... Cum vă chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine. Să te scap de necazuri. Cînd am închis ochii şi voi mi-aţi încrucişat mîinile pe piept, te-am lăsat băieţandru... Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore... Şi-acum te-am găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de brăzdături... — Du-mă înapoi pe pămînt, bunicule... Am zece copii. Cine să mi-i crească? Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama. Lăcrimau surorile... Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în lumină, prin lumina ochilor trişti... Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, pînă am simţit în gură gustul sîngelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi n-am lăcrimat... S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-am simţit picurîndu-mi pe inimă, în inimă... Picături de otravă... Se adunau lîngă altele, lîngă multele neplînse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gînd, picături de otravă... Cîndva vă voi da celor din pricina cărora suferim şi plîngem.

Tatei nu i-au plăcut niciodată lacrimile. Credea că un bărbat nu plânge niciodată pentru ceilalți, ci numai pentru sine. Iar dacă o făcea, era un laș și nu merita milă.

Întrebând unde găseşte cea mai frumoasă femeie de pe faţa pământului, toate mamele i-au adus fiicele lor.