Iarna Quotes

Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel. (...) Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate.

Când măsura versurilor albe Este egală Și lacrimile nu-și găsesc sentimente calde În schimbarea punctuală, Când distanța dintre două puncte moarte Pare vie Și diamantele se sparg ca florile de gheață de pe geam Când iarna vine Dragostea e izometrie.

Azi e ziua ta. Anii trecuți, filmam un clip pe care ți l-am trimis, un video în care îți spuneam cât îmi e de dor de tine și cât de mult aștept să vii. Doamne, Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat și ți-am zis: Bă, te iubesc!

Şi toamna, şi iarna Coboară-amândouă; Şi plouă, şi ninge - Şi ninge, şi plouă. Şi noaptea se lasă Murdară şi goală; Şi galbeni trec bolnavi Copii de la şcoală. Şi-s umezi pereţii, Şi-un frig mă cuprinde - Cu cei din morminte Un gând mă deprinde... Şi toamna, şi iarna Coboară-amândouă; Şi plouă, şi ninge - Şi ninge, şi plouă. (Moina)

Traim intr-o societate de porci spinosi surprinsa de iarna raului universal; vrem sa ne incalzim unii de altii, dar tepii de pe spatele fiecaruia nu ne lasa.

Atunci cînd trăiau cucostîrci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi cînd venea toamna, îi petreceam , ne duceam şi noi cu sufletul pînă hăt departe, prin țările calde.Iarna tînjeam fără dînşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi cînd se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dînşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ah! Plăcerea de a te întinde goală între cearșafuri proaspete și parfumate sub plapuma pufoasă din atlas bleumarin... Nimeni în stânga sau în dreapta, nimeni de care să ții seama... Iubea iarna, atmosfera de intimitate, de 'la mine', pe care o dobândește orice locuință, cât de searbădă, în luni ca noiembrie sau decembrie, băile fierbinți, prelungite, cu aromă de vanilie, căpșuni, lămâie sau brad (...)

Pentru vișin, după iarna dezgolită, urmează primăvara. Și pentru noi, oamenii, după tenebrele celor mai neînțelese suferințe, apare o nouă șansă. Tot ce avem de făcut pentru a pune în valoare șansa este să învățăm să avem încredere în propriul drum și să găsim, de fiecare dată, curajul de a merge înainte.

Dar cum poate cineva care a văzut vreodată vara - explozia uriașă de verde și cerul luminat de apusuri, amestecul de flori și vântul care miroase a miere - să aleagă iarna?

Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...

În fiecare primă zi a lunii primeam de la tine o floare, jocul nostru în care ne construiam buchetul relației. Nu știu când a început și nici când s-a sfârșit. Îmi amintesc doar că a existat o zi când o primă adiere de vânt mi-a deranjat liniștea. M-a speriat. Am întrebat vântul de ce s-a supărat așa. Şi mi-a spus că ai uitat floarea la poarta Cerului. Au urmat alte luni la fel... ajungeai în fața porții, îți aminteai, erai prea obosit să te întorci să o cumperi și atunci fie alegeai să o rupi din grădina noastră, fie o desenai pe o hârtie. Iarna am început să primesc crenguțe de brad. Florile, spuneai tu, se terminaseră. Ușor-ușor... n-am mai băgat de seamă și am uitat de buchetul nostru. Asta a fost lecția în urma căreia am înțeles că cea mai mică relaxare aduce după sine mari relaxări și, fără să-ți dai seama, pasiunea este înlocuită de nepăsare, romantismul de indiferență. Neatenția invită moartea la dans și, când ți-e lumea mai dragă, te trezești dansând singur.

In ziua aceea, anul era batran de tot. Inconjurat de mustrarile si grosolaniile celor ce-l defaimau, isi urmase rabdator drumul, facadu-si constiincios datoria. Primavara, vara, toamna, iarna. Strabatuse crugul ce-i fusese harazit si acum isi culca ostenit capul, asteptand sa moara. Lipsit de nadejdi, de dorinte si de fericire, dar aducand altora multe bucurii, in ziua mortii sale el ii ruga pe oameni sa-si aduca aminte de zilele lui de truda si de ceasurile sale de suferinta si sa-l lase sa moara in pace.

,,Mami, nu-i așa că noi toți suntem într-o apă și că malul e-n cer?" ( Victor)

și mi s-a făcut o liniște cu care nu știu ce să fac.

- Ceea ce văd aici, am grăit încet, ca pentru mine, trebuie să fie un ornic. Dar el arată douăsprezece ore, iar ziua are douăzeci și patru. - Dar ne dăm seama cu ușurință dacă este miezul zilei sau miezul nopții, nu-i așa? La treaba asta nu mă gîndisem. - Dar este bine cunoscut că orele de peste zi și orele nopții sînt egale numai la cele două echinocții; iarna orele zilei sînt mai scurte, vara sînt mai lungi decît cele ale nopții. - Ai văzut vreodată o clepsidră? Da, văzusem. - Ei bine, clepsidra nu e diferită. Atît ceasul cu nisip, cît și ornicul mecanic funcționează după o convenție conform căreia toate orele sînt egale. - Dar contrazice în așa măsură realitatea, încît un asemenea instrument nu e prea folositor. Într-adevăr, cine are nevoie de o sculă să-i spună ora, cînd poate să vadă asta privind cerul? În curînd ni se vor spune și ale lucruri evidente, anotimpul de pildă sau anii vieții. Născociri inutile, cred.

Privi cu tristete cerul sinistru, resturile parjolite ale verii invadate de lacuste, si avu dintr-odata revelatia felului in care trece primavara, vara, toamna si iarna peste aceleasi crengi uscate ale salcamilor, simtind cum timpul, un mascarici in sfera nemiscata a eternitatii, ademenind vicioasele linii satanice peste hartoapele haosului si creand inaltimea, trece nebunia drept necesitate... si se vazu pe sine chinuindu-se intr-o ultima crispare pe crucea de lemn a leaganului si a sicriului, pentru ca-n final, despuiat de tot si de toate sa ajunga, in ranjetul unei sentinte ce pocneste uscat si al harnicilor jupuitori de piei, pe mana spalatorilor de morti, unde apoi va trebui sa vada, intr-un mod necrutator, masura lucrurilor umane, fara ca macar o singura poteca sa-l conduca inapoi, pentru ca atunci o sa-i fie clar deja si faptul ca intrase intr-o partida cu jucatori necinstiti, rezultatul fiind decis de mult, in finalul careia i se va fura si ultima arma, speranta ca odata ajunge si el acasa.

Foarte înaltă - statură accentuată și de o suplețe excesivă - nu era frumoasă în sensul academic al noțiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje și despre care îți închipuiai că trebuie să fie o reverberație palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voința, hotărârile neașteptate și o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalității acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ținuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureștilor contemporani, pietonul simțea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor '30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva se 'filmează' pe undeva. Stârnea stupefacție mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală - mixtură de panglici, godeuri și pliuri - zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură.

DOAMNA SMITH, Pompierului: Încă una, căpitane. POMPIERUL: Oh, nu, e prea târziu. DOMNUL MARTIN: Spuneţi totuşi. POMPIERUL: Sunt prea obosit. DOMNUL SMITH: Haideţi, de dragul nostru. DOMNUL MARTIN: Vă rog. POMPIERUL: Nu. DOAMNA MARTIN: Aveţi o inimă de gheaţă. Ne-aţi pus pe jar. DOAMNA SMITH, cade la picioarele lui, plângând sau nu: Vă implor. POMPIERUL: Fie. DOMNUL SMITH, la urechea Doamnei Martin: A acceptat! Iar o să ne plictisim. DOAMNA MARTIN: Fir-ar să fie! DOAMNA SMITH: Ghinion. Am exagerat cu politeţea. POMPIERUL: Guturaiul. „Cumnatul meu avea un văr primar din partea tatălui, al cărui unchi din partea mamei avea un cumnat al cărui bunic din partea tatălui se recăsătorise cu o tânără din partea locului al cărei frate întâlnise într-una din călătoriile lui o fată de care se îndrăgostise până peste urechi şi cu care a avut un fiu care s-a însurat cu o farmacistă curajoasă, nimeni alta decât nepoata unui şef de cart anonim din marina britanică, al cărui tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea spaniola la perfecţie şi era, poate, una dintre nepoatele unui inginer mort în tinereţe, la rândul lui nepotul unui podgorean ale cărui vii dădeau un vin mediocru, dar care avea un verişor, om la casa lui, plutonier, al cărui fiu luase de nevastă pe-o tânără tare drăguţă, divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui sincer patriot care a ştiut să-i bage în cap uneia din fiicele lui pofta de căpătuială, iar ea a luat de bărbat un vână-tor care-l cunoscuse pe Rotschild, şi al cărui frate, după ce-a schimbat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fată al cărei străbunic era sfrijit şi purta nişte ochelari primiţi de la un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiul natural al unui morar, nu prea sărac, al cărui frate de lapte luase de nevastă pe fiica unui fost medic de ţară, la rândul lui frate de lapte cu fiul unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt medic de ţară, însurat de trei ori la rând, a cărui a treia soţie..." DOMNUL MARTIN: Am cunoscut-o pe-a treia lui soţie, dacă nu mă-nşel. Mânca pui într-un viespar. POMPIERUL: Nu-i aceeaşi. DOAMNA SMITH: SSSSt! POMPIERUL: Cum spuneam, deci: „... a cărui a treia soţie era fiica celei mai bune moaşe de prin partea locului şi care, rămasă văduvă în tinereţe..." DOMNUL SMITH: Cazul soţiei mele! POMPIERUL: „... s-a recăsătorit cu un geamgiu tare vesel din fire care-i făcuse fetei şefului de gară un copil care-şi croise un drum în viaţă..." DOAMNA SMITH: Drum de fier... DOMNUL MARTIN: Ba drum de fiere. POMPIERUL: „Şi luase de nevastă o zarzavagioaică de brânzeturi al cărei tată avea un frate, primar într-un orăşel, care luase de nevastă pe-o învăţătoare blondă al cărei frate, pescar de coastă..." DOMNUL MARTIN: Coasta lui Adam? POMPIERUL: „... luase de nevastă pe-o altă învăţătoare blondă care se chema tot Mărie, al cărei frate se-nsurase cu altă Mărie, tot o învăţătoare blondă..." DOMNUL SMITH: Dacă e blondă, nu poate fi decât Mărie. POMPIERUL: „... şi-al cărei tată fusese crescut în Canada de-o bătrână, nepoata unui popă a cărui bunică făcea uneori, iarna, la fel ca toată lumea, guturai.

PLOŞNIŢE: Dintre toate formele de sexualitate animală, cea a ploşniţelor de pat (Cimex lectularius) este cea mai stupefiantă. Nici o închipuire omenească nu poate egala o asemenea perversiune. Prima particularitate: priapismul. Ploşniţa de pat nu se opreşte niciodată din copulaţie. Unii indivizi au peste două sute de raporturi sexuale pe zi. A doua particularitate: homosexualitatea şi bestialitatea. Ploşniţele de pat întâmpină dificultăţi în deosebirea semenilor şi, dintre aceşti semeni, le este şi mai greu să recunoască femelele. 50% din raporturile lor sunt homosexuale, 20% se produc cu alte specii, iar 30% se efectuează cu femele. A treia particularitate: penisul perforant. Ploşniţele de pat sunt echipate cu un sex lung dotat cu un vârf ascuţit. Prin intermediul acestui instrument asemănător cu o seringă, masculii străpung carapacea şi îşi injectează sămânţa oriunde, la întâmplare ― în cap, în abdomen, în labe, în spinare, ba chiar şi în inima doamnei lor! Operaţia nu afectează cu nimic sănătatea femelei, dar cum ar mai putea ele să rămână însărcinate în asemenea condiţii? De unde şi... ... A patra particularitate: virgina însărcinată. Din exterior, vaginul ei pare intact şi, totuşi, ea a primit o lovitură de penis în spinare. Cum pot supravieţui spermatozoizii în sânge? De fapt, majoritatea vor fi distruşi de sistemul imunitar, ca nişte vulgari microbi străini. Pentru a multiplica şansele ca vreo sută dintre aceşti gameţi masculi să ajungă la destinaţie, cantitatea de spermă eliberată e fenomenală. Cu titlu de comparaţie, dacă masculii ploşniţe ar avea dimensiunile unei fiinţe omeneşti, ei ar elibera treizeci de litri de spermă la fiecare ejaculare. Din această mulţime de spermatozoizi va supravieţui un număr extrem de mic. Ascunşi în ungherele arterelor, pitiţi prin vene, ei îşi vor aştepta sorocul. Femela îşi petrece iarna găzduindu-i pe aceşti locatari clandestini. Primăvara, conduşi de instinct, toţi spermatozoizii din cap, labe şi abdomen se strâng în jurul ovarelor, le străpung şi pătrund în interiorul lor. Fazele următoare ale ciclului se vor desfăşura fără nici o problemă. A cincea particularitate: femela cu sexe multiple. Fiind tot timpul perforate pretutindeni de sexele masculilor, femelele ploşniţe ajung la un moment dat să fie acoperite de cicatrice care conturează fante maronii înconjurate de o zonă deschisă la culoare. Asemenea unor ţinte! În felul acesta se poate şti câte acuplări a avut femela. Natura a încurajat aceste nelegiuiri dând naştere unor adaptări ciudate. Generaţie după generaţie, anumite mutaţii au ajuns să creeze incredibilul însuşi. Ploşniţele de sex feminin au ajuns să se nască având pe spate pete maronii, aureolate de o culoare deschisă. Fiecărei pete îi corespunde un receptacul care este un "sex sucursală" legat direct de sexul principal. Particularitatea aceasta există actualmente în toate fazele dezvoltării sale: lipsa cicatricelor, câteva cicatrice receptacule la naştere, veritabile vagine secundare pe spinare. A şasea particularitate: autoîncornorarea. Ce se întâmplă atunci când un mascul este perforat de un alt mascul? Sperma supravieţuieşte şi înaintează ca de obicei spre regiunea ovarelor. Negăsindu-le, se îndreaptă spre canalele deferente ale gazdei şi se amestecă cu spermatozoizii autohtoni. Rezultatul: când masculul pasiv va perfora, la rândul sau, o femelă, el îi va injecta propriii spermatozoizi, dar şi pe cei ai masculului cu care a întreţinut raporturi sexuale. A şaptea particularitate: hermafroditismul. Natura nu conteneşte să facă experienţe ciudate pe cobaiul său sexual favorit şi masculii ploşniţe au suferit, la rândul lor, mutaţii: în Africa trăieşte ploşniţa Afrocimex constrictus, ai cărei masculi se nasc cu nişte mici vagine secundare pe spinare. Aceştia nu sunt, totuşi, fecunzi. Se pare că aceste vagine au un rol pur decorativ sau de încurajare a raporturilor homosexuale.

Îmi venea și mie să plâng, dar nu știu de ce, că mirosea a pământ arat și-un greier tăia iar seara-n două și abia mă țineam să nu încolțesc.

,,Mami, nu-i așa că la noi toți suntem într-o apă și că malul e-n cer?" ( Victor)

Toate jurămintele importante se fac sub un nuc, adică sub singurul copac care suge vorbele și le păstrează.

Atunci las capul jos trist, deși nu sunt deloc trist, dar oamenilor le place să te porți așa cum cred ei că ești.

Iarna, în lumina albastră a aragazului stăm in bucătărie vorbim discuţii până spre dimineaţă... Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec... vorbim în semiîntuneric nu ne privim în ochi ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată... Privim focul albastru cu vinişoare roşcate simţim căldura, ne apucăm câteodată de mână şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau fireşte, cu situaţia. Geamurile îngheţate până sus câteodată le mai deschidem când se face prea cald şi aerul negru de-afară se umple de aburi Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi toţi dorm. La lumina albastră a aragazului bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii şi suntem unul singur cu adevărat noi suntem unul singur.

Mereu am urât golul pe care îl aduce iarna, peisajele albe şi diferenţa uriaşă dintre cer şi pământ, felul în care transformă copacii în schelete şi oraşul într-un tărâm pustiit. Poate că această iarnă

Mereu am urât golul pe care îl aduce iarna, peisajele albe şi diferenţa uriaşă dintre cer şi pământ, felul în care transformă copacii în schelete şi oraşul într-un tărâm pustiit. Poate că această iarnă mă va convinge să-mi schimb părerea.

Dar nu putură să intre în curtea mare încuiată, zăvorâtă, apărată de soldați și de mulțimea presată, strivită de bare. Rămăsaseră acolo până seara, luptându-se zadarnic. În jurul lor, oamenii ziceau: -Asta e! Plecăm pe jos. Rosteau cuvintele astea cu un fel de stupoare deznădăjduită. Se vedea bine că nici ei nu credeau. Se uitau în jur și așteptau minunea: o mașină, un camion, orice i-ar fi dus de acolo. Dar nu apărea nimic. Atunci plecau spre porțile Parisului, ieșeau, își târau bagajele după ei în praf, mergeau, ajungeau în suburbii, apoi la țară și-și ziceau: <>. Soții Michaud plecaseră și ei tot pe jos. Era o noapte caldă de iunie. În fața lor, o femeie în negru care purta strâmb pe cap, peste părul alb, pălăria cu doliu, se poticnea pe pietrele de pe drum și mormăia, cu gesturi de nebună: -Rugați-vă ca fuga noastră să n-aibă loc iarna... Rugați-vă!... Rugați-vă!

Amintirile?...Hm!...Oare nu sunt si ele un fel de alimente prea fierte, conservate, sevind drept consolare saraca pe timp de iarna , fiindca vara vietii s-a dus?

Sunt aidoma acelor sticle de lichior care au stat multă vreme destupate și au lăsat să se evapore tot alcoolul din ele. Băutura are același aspect, aceeași culoare, dar dacă înghiți o picătură, nu simți decât gustul sălciu al apei. (...) Acum un an, nu mai mult, aveam încă ceva uman în mine, mă agitam, căutam. (...) lumea sufletului și-a închis porțile de ivoriu în fața mea; nu mai înțeleg decât ceea ce pot atinge cu mâna; am vise de piatră; totul se condensează și se solidifică; nimic nu șovăie, nimic nu se clatină, nu există în jurul meu nici aer, nici adiere; materia mă apasă, mă copleșește, mă zdrobește; sunt ca un pelerin care a adormit într-o zi de vară cu picioarele în apă și s-a trezit iarna cu ele prinse și înțepenite în gheață.

El era omul ce reușise să întoarcă pe dos o cetate întreagă, omul care îi fermecase pe toți, îl adormise pe rege, îi amețise și înfuriase pe magiștrii. El era omul care adusese iarna peste Nisal și, odată cu ea, moartea.

Ninge naiv. Poate că pe o fereastră aburită, un deget mic a desenat o căsuță cu o ușă, două ferestre și hogeacul din care ieșea codița unui cârlionț de fum. Satul fulgilor e numai in ochii copiilor. Geamul e o filă veche din cartea îngerilor. Așa începe iarna: într-o dimineață albă, cu copaci moșnegi și alti copii.

Suntem cu toții singuri, donna Franca, fie că-i vorba de bărbați, fie că-i vorba de femei. Iar banii, titlurile sau rangul social n-au nici cea mai mică importanță. Cu toții căutăm ceva ce nu avem, ceva ce ne lipsește. Însă bărbatului îi sunt date armele cu care să-și poată duce bătăliile. O femeie, în schimb, trebuie să câștige prin forțe proprii acele arme, iar dacă reușește să le obțină, plătește foarte scump pentru ele. Ești norocoasă pentru că arme ai, slavă Domnului, și încă multe, iar pe deasupra, ai învățat și cum să le folosești. Multe fimmine pur și simplu nu le au și cu asta, basta. Au doar cosi inutili, calități nefolositoare,” Excerpt From Iarna leilor Stefania Auci

Pe mine nu mă interesează ce spune lumea. Și nici pe tine nu trebuie să te mai intereseze; dacă pleci urechea la spusele lor, devii roaba lor. Lumea e plină de mizerabili care, spunând răutăți despre unul sau altul, își maschează de fapt propria invidie. Noi avem tot ceea ce ei nu au, dar și-ar dori să aibă, iar acesta este motivul pentru care ne vorbesc pe la spate. Și nu se vor opri niciodată.” Excerpt From Iarna leilor Stefania Auci

Este soarta oamenilor să fie fericiți și să nu-și dea seama că sunt. Este blestemul lor să risipească vremurile bune, fără să priceapă că sunt prețioase și nu se mai repetă. Că memoria nu poate să-ți redea ce ai trăit deja, pentru că, de fapt, îți arată doar ce ai pierdut” Excerpt From Iarna leilor Stefania Auci

Din punctul meu de vedere, ceea ce ne definește cel mai bine este modul în care ne comportăm; în numele nostru vorbesc acțiunile noastre, și nu cuvintele meșteșugite sau declamațiile. E o chestiune de demnitate, de amor propriu și de corectitudine, căci forma și substanța adesea coincid. Dumneavoastră, domnule Zacconi, o definiți drept „ipocrizie”, însă cu prefer să cred că e vorba despre respectul autentic pentru cei din jur, începând cu familia și cu numele pe care îl reprezinți.” Iarna leilor Stefania Auci

Nu ştiu de ce, iubirile care încep iarna sunt mai intense şi de cele mai multe ori se termină prost. Mai ales iubirile de Crăciun par făcute dintr‐o suferinţă bătrână.

Se auzi scârţând portiţa din spatele casei şi Aglaia îşi făcu apariţia în cadrul uşii de la bucătarie. În lumina blândă, galben-sângerie, părea un înger mare şi greoi. Lui Petrişor îi fu deodată dragă – era o bucată curată din viaţa lui. Ea şi soră-sa. I se făcu deodată dor de Luluţa şi de tot neamul lor - de tat-su când trăia, de mă-sa rătăcită prin lume... Peste toţi, în această vedenie, Aglaia îşi desfăcea aripile ca o cloşcă care-şi apără puii. Se uită la bunică-sa siderat. Văzu puii umflându-se sub aripile ei. Se prefăcură apoi în pui de barză, mici şi golaşi, după care se transformară în berze cu ciocul portocaliu, cu picioare lungi şi subţiri ca nişte nuiele de salcâm, cu marginile aripilor albe brodate în negru. Apoi toate berzele îşi luară concomitent zborul. Se înălţară deasupra casei şi luară drumul ţărilor calde. - Petrişor, du-te de adă o găleată de apă! - Da, bunică. Băiatul luă găleata, se îndreptă spre fâtână, dar nu pierdu din ochi cârdul de berze. Rămase cu gura căscată, urmărindu-le din priviri cum se îndreptau spre necunoscut, spre ţările acelea îndepărtate, străine, dar mai blânde iarna. Vor mai şti oare drumul înapoi spre cuiburile goale şi părăsite din satul lor? - Sărmanele berze! Sărmanele cuiburi de berze! ... îngână încet, pentru sine, Petrişor.

,,A trebuit să învăț - şi încă învăț - că există o claritate pe care numai iarna o poate aduce.

Ce gust ciudat are un adio. Deja de vreo câțiva ani încercam să îmi imaginez ce aș fi făcut dacă aș fi descoperit că am o boală mortală, dacă mi s-ar fi spus că mai am de trăit doar două luni. Mă gândeam că mi-aș fi salutat prietenii, invitându-i la o cină și luând cuvântul la sfârșit, la desert, pentru a le anunța noutatea, pentru a îmi lua rămas-bun de la ei pentru totdeauna. Apoi mă vedeam plecând cu schiurile legate de capota mașinii, într-o ultimă vacanță pe zăpadă, pentru că s-ar fi întâmplat cu siguranță iarna. Îmi spuneam că aș fi parcurs în sus și în jos pistele pe care le iubeam, coborârile cele mai grele, pârtiile deschise, că aș fi schiat de la deschiderea teleschiului până în momentul în care băiatul de la teleferic ar fi pus cordonul închizând accesul. (...) Dar mai ales mă gândeam că aș fi încercat să simt îndelung gustul unui adio, un gust care ar fi trebuit să fie acela al vieții, dar tot mai slab, ca o gumă americană mestecată prea mult, tot mai slab, până la a dispărea de tot și atunci, acela ar fi fost momentul să plec. Vedeți, doamnă judecător, ce fire veselă am?

Hai, vino şi spune-mi că sunt doar o copilă ce nu ştie nimic despre viaţă. Doar o copilă a toamnei... cu iarna în suflet şi visele unei nopţi de vară.