Fiodor Dostojewski Quotes

[...] Widzisz, ustawicznie zadawałem sobie wtedy jedno pytanie: dlaczego jestem taki głupi, że będąc przekonanym o głupocie innych i nie mając co do tego najmniejszej wątpliwości, nie chcę być mądrzejszy?

Ако Иисус няма нищо общо с Истината и Истината няма нищо общо с Иисус, то аз предпочитам да бъда с Иисус, отколкото да бъда с Истината.

Și, de fapt, nici nu ești la fel ca toți ceilalți; bunăoară, nu te-ai sfiit să-ți mărturisești cusururile și chiar ceea ce ți se pare ridicol la dumneata. Cine ar mai face asemenea mărturisiri în ziua de azi? Nimeni, cu atât mai mult cu cât nici nu simt nevoia să se analizeze. Caută să fii altfel decât ceilalți și, chiar de-ar fi să rămâi unic în felul dumitale, rămâi așa.

Głupiec z sercem i bez rozumu jest tak samo nieszczęśliwy, jak głupiec z rozumem i bez serca.

Prezadíssimo senhor, pobreza não é vileza, é uma grande verdade. Sei também que bebedeira não é virtude, verdade ainda maior. Mas a miséria, prezadíssimo senhor, a miséria é mesmo vileza. Na pobreza ainda conservamos a dignidade dos nossos sentimentos inata, mas na miséria nunca, nem ninguém.

Kto twierdzi że kocha w ogóle całą ludzkość, kocha prawie zawsze tylko siebie

Compreende, será que o meu prezadissimo senhor compreende o que significa não ver mais nenhuma porta onde bater? Porque é necessário ter uma porta onde bater

Czyż Napoleon — powie — może leźć pod łóżko nędznej staruchy?

Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viața din plin, și, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbutește să priceapă sensul adevărat al vieții, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine și să deslușească rostul său pe lume, rămâne un izolat, în veacul nostru societatea se fărâmițează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se ferește de ceilalți și-și ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei, îndepărtându-i din preajma lui. Și căutând să strângă de unul singur cât mai multe bogății se gândește: „Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui”. Nu știe, zevzecul, că, pe măsură ce strânge, se înnămolește tot mai mult într-o sinucigașă neputință. Omul s-a învățat să nu se mai bizuie decât pe mijloacele lui și, răzlețindu-se de obște, a ajuns cu timpul să nu mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui și drepturile pe care le-a câștigat. Pretutindeni, în ziua de azi, mintea sceptică a omului a început să nu-și mai dea seama că adevărata chezășie a vieții nu poate fi dobândită numai prin străduințele lui, oricât s-ar osteni de unul singur, că pentru aceasta trebuie ca toți oamenii să se străduiască împreună, cu puteri unite. Dar odată și odată trebuie să se împlinească sorocul, și atunci această completă însingurare va lua sfârșit și în aceeași clipă toți se vor dumiri dinrt-odată cât de potrivnică era firii izolarea în care se ferecaseră. Asta va fi năzuința vremii și se vor minuna oamenii acelui veac cum de-au putut zăcea atâta timp în beznă, fără o zare de lumină. Și tot atunci se va arăta pe cer semnul ce va înfățișa pe fiul omului... Dar până va sosi clipa aceea trebuie să nu lăsăm din mână steagul, și măcar din când în când, fie chiar în împrejurări răzlețe, omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a săvârși o încercare eroică, împletind o legătură de strânsă și duioasă frățietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat să facă asta pentru ca măreața idee să nu se irosească...

Când cineva este silit să creadă, ce valoare mai pot avea convingerile lui? În cazul acesta nici un fel de dovezi, nici chiar cele materiale nu folosesc la nimic. Toma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi văzut cu ochii lui pe Hristos înviat din morți, ci pentru că era înclinat să creadă înainte de a fi avut prilejul să-L vadă. Să luăm, bunăoară, duhurile... Închipuie-ți: oamenii sunt convinși că duhurile nu pot decât să sprijine credința. De ce? Pentru că dracii își arată din când în când cornițele de pe celălalt tărâm. „Asta, pretind ei, este o dovadă, ca să zicem așa, materială că există într-adevăr lumea cealaltă.” Auzi colo, dovezi materiale despre existența lumii celeilalte, ha-ha! În definitiv, chiar dacă argumentul acesta ar fi suficient pentru a dovedi că diavolul există de fapt, nu înseamnă că s-a dovedit implicit și existența lui Dumnezeu. Aș vrea să fac parte dintr-o societate idealistă, ca să pot discuta în contradictoriu cu ei, demonstrându-le că realismul nu înseamnă materialism!

V-am făcut această demonstrație, domnilor jurați, ca să vă dovedesc în fapt că psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie dorești. Depinde numai de cel care o mânuiește. Psihologia determină uneori pe oamenii cei mai serioși să născocească adevărate romane, chiar fără să vrea. Spunând acestea, mă gândesc, firește, la un anumit exces de psihologie, domnilor jurați, la ceea ce se poate numi un abuz de psihologie.

Petrecerea noastră printre cele pământești este de scurtă durată, dar, cât ar fi ea de scurtă, avem totuși timpul să săvârșim atâtea lucruri rele și să rostim multe vorbe nesocotite! Să căutăm deci să folosim orice moment în care ne aflăm împreună pentru a ne spune unii altora măcar un cuvânt bun.

Dimpotrivă, să dovedim că progresul realizat de omenire în ultimii ani a influențat și evoluția noastră și să spunem deschis: nu ajunge să dai viață unui copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să și arăți că ești demn de acest nume. O, firește, există și o altă concepție, o altă interpretare dată acestui cuvânt, potrivit căreia tatăl, chiar dacă este o fiară, chiar dacă este dușmanul propriilor săi copii, rămâne totuși tatăl lor numai și numai pentru că el le-a dăruit viața. Dar aceasta este o concepție pe care aș numi-o mai curând mistică, pe care n-o pot accepta cu rațiunea, ci numai cu credința sau, mai clar, trebuie să cred pe cuvânt că așa este, după cum cred atâtea lucruri pe care nu le înțeleg, dar în care totuși religia îmi poruncește să cred. Dar o asemenea concepție nu poate avea nici o contingență cu domeniul vieții reale. Domeniul acesta, domnilor, nu beneficiază numai de drepturi, ci, în același timp, ne impune și mari datorii și, dacă vrem să fim umani, să fim adevărați creștini în sfârșit, suntem datori, suntem obligați să promovăm numai convingerile justificate de rațiunea și experiența noastră, convingeri care au fost trecute prin focul analizei; într-un cuvânt, să procedăm cu o matură judecată, și nu în mod irațional, ca în vis sau în delir, ca să nu pricinuim vreun neajuns semenilor noștri, să nu-i facem să sufere și să nu-i nenorocim. Iată ce înseamnă a face o faptă cu adevărat creștinească, și nu săvârșită sub egida misticismului, ci a rațiunii, menită a dovedi iubirea noastră de oameni...

(...) de multe ori, zicea dânsul, înfățișarea e o piedică în calea dragostei față de semeni, mai ales pentru aceia care n-au ajuns încă să cunoască viața.

Ca să ajungi a preface lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe, să se îndrume pe un alt făgaș. Oamenii nu se vor putea înfrăți decât atunci când fiecare dintre ei se va simți cu adevărat frate cu semenul său. Oamenii nu vor izbuti niciodată, nici cu ajutorul științei și nici în numele propriilotr interese, să împartă fără părtinire avutul și drepturile. Fiecare va socoti că are mai puțin decât i se cuvine și va cârti. Și, pizmuindu-l pe vecinul său, va încerca să-i vină de hac.

Așadar, nu pentru părinții care se află aici, în sală, am vorbit, ci mă adresez tuturor celor care au copii și le spun: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri!” Da, să împlinim noi înșine mai întâi învățătura lui Hristos și abia după aceea să cerem același lucru copiilor noștri. Altfel, nu ne putem numi părinții, ci dușmanii lor, iar ei nu sunt copiii noștri, ci dușmanii noștri, pe care noi înșine ni i-am făcut vrăjmași! „Cu măsura cu care măsurați vi se va măsura!” - aceasta iarăși nu v-o spun eu, ci cuvântul Evangheliei, care ne învață să măsurăm cu aceeași măsură de care am avut parte noi. Putem noi, oare, să-i acuzăm pe copii când ne întorc măsură pentru măsură ceea ce le-am oferit noi?

Mai bine să scape zece vinovați nepedepsiți decât să fie pedepsit un singur nevinovat! Auziți, auziți oare mărețul glas al secolului trecut, glasul ce răsună prin vremuri din cuprinsurile glorioasei noastre istorii? Trebuie, oare, ca eu, un biet om neînsemnat, să vă aduc aminte că justiția rusă nu înseamnă numai osândirea, dar și izbăvirea unui om rătăcit? Lăsați popoarele celelalte să se țină cu strictețe de litera legii, noi urmărim în primul rând spiritul și sensul ei, izbăvirea și regenerarea morală a celor care au pornit pe calea pierzaniei.

Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă, și mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuți în casa părintească. Vi se vorbește mult despre educația voastră, dar o minunată, sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a împlini educația. Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decât o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezășia că ne va salva cândva dintr-un greu impas.

După mine, dragostea creștinească față de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aș avea o suferință adâncă; nimeni altul însă n-o să-ți poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, și, în afară de asta, foarte rar întâlnești un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca și cum ar fi cine știe ce titlu de noblețe!). Și știi de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că miros urât sau mutra mea i se pare stupidă, ori pentru că odată, nu mai știu când, l-am călcat pe picior. Și apoi, sunt suferințe și suferințe: o suferință umilitoare și degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, poate mai degrabă să trezească mila cuiva; dacă însă suferința mea este de un ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aș avea de pătimit pentru o idee, prea puțini ar fi dispuși să-i dea crezământ decât doar în cazuri extrem de rare, pentru că, uitându-se la mine, ar constata că n-am înfățișarea pe care, după părerea lor, ar trebui s-o aibă omul sortit să sufere în numele unei idei. Și le este de ajuns ca să-mi retragă pe loc bunăvoința lor, și fii sigur că n-o fac din răutate; nu, câtuși de puțin! De aceea, cred eu, cerșetorii și, mai ales boierii scăpătați n-ar trebui să scoată niciodată capul în lume, mulțumindu-se să ceară de pomană prin gazete. Teoretic, firește, poți să-ți iubești aproapele, dar numai așa, de la distanță, niciodată însă când e-n preajma ta. Dacă totul în lume s-ar petrece ca pe scenă, ca într-un balet unde milogii apar costumați în zdrențe pitorești de mătase și dantele rupte, cerșind cu cea mai desăvârșită grație, atunci ai putea cel puțin să-i admiri. Să-i admiri, însă nu să-i și iubești.

Cât de păcătoasă ar fi o familie, aducerile aminte pe care ți le lasă petrecerea în sânul ei au încă duioșia lor dacă sufletul tău este destoinic să se înduioșeze.

(...) fiecare dintre noi e vinovat pentru toți ceilalți. numai că nimeni nu-și dă seama de asta, căci, de-ar ajunge să afle, ar fi raiul pe pământ!

Bo cierpienie, proszę pana, to rzecz wielka. W cierpieniu jest pewna idea.

Nie potrzeba żywej duszy. Żywa dusza zażąda życia, żywa dusza nie usłucha mechaniki, żywa dusza jest podejrzliwa, żywa dusza jest wsteczna.

De todo esto tiene la culpa el estar yo enfermo — decidió, malhumorado, finalmente—. Yo mismo me atormento y martirizo, y no sé a punto fijo lo que hago... Y ayer, y anteayer, y todo este tiempo he estado atormentándome... Cuando me ponga bueno... dejaré de martirizarme... Pero, ¿y si no me pongo bueno? ¡Señor! ¡Cómo me empacha ya todo esto...!

¡Miseria humana! A todo se acostumbra uno.

La persona pone en venta su libertad, su tranquilidad, su conciencia.

No, a gdyby tak rozważyć (pomóż mi pan): Widma — to niejako kawałki, strzępki innych światów, ich początek. Człowiek zdrowy, oczywiście, nie ma potrzeby ich widzieć, zdrowy bowiem człowiek jest najwięcej ziemskim człowiekiem, a więc powinien żyć samem tylko jutrzejszem życiem, dla zupełności i porządku. Gdy jednak zachoruje, gdy się zakłóci w czemkolwiek porządek ziemski w organizmie, natychmiast zdradza się możliwość innego świata, i im bardziej jest chory, tem ma więcej stosunków z innym światem, tak, że gdy człowiek umrze zupełnie, to poprostu przejdzie do innego świata. Rozważałem ja to oddawna. Jeżeli pan wierzysz w przyszłe życie, to uwierzysz pan i w to dowodzenie.