“
1. ‘’Ar fi trebuit să ne oprim aici: amanţii ar trebui să se despartă în cel mai puternic moment al pasiunii lor, să se părăsească din exces de armonie precum alţii se sinucid din exces de fericire. Ne credeam în dimineaţa lumii dar trebuia să fii surd ca să nu auzi zgomotul valurilor sparte care arăta căderea nopţii.’’
2. ‘’Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor.’’
3. ‘’De-ar putea amanţii, odată sfârşită legătura lor, să-şi mărturisească cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea în care i-a ţinut pasiunea lor comună, insomniile, minutele dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt! Dar vai, atunci când o fac, mărturisirea nu mai are putere, nu se mai iubesc, prea mulţumiţi că s-au descotorosit de o afecţiune care îi hărţuia.’’
4. ‘’ Ce vrei, nu le răneşti bine decât pe fiinţele dragi, nu există nici o plăcere în a supăra necunoscuţi. Şi pe urmă, tot ceea ce numim civilizaţie se sprijină pe aprofundarea cruzimii. Ferocitatea prosperă azi în cuvinte, se spiritualizează din cauza discreditului aruncat asupra violenţei fizice. Generaţia noastră, care găseşte un orgoliu în faptul că a eliminat sălbăticia, a constrâns-o să se întoarcă mascată. Nu-ţi mai dozezi forţa cu pumnii sau cu muşchii, o ascuţi cu mintea sau cu limba. Societatea noastră a câştigat astfel în rafinament dar n-a stabilit încă pedepse pentru repararea imenselor daune comise de persiflaj şi de calomnie. Mai adaugă că toate-s bune pentru a-l intimida pe celălalt, inclusiv multiplele ideologii ale eliberării care au înflorit pe meleagurile noastre de un secol încoace: este chiar unul din farmecele deosebite ale epocii noastre acela de a-i putea răni pe indivizi în numele libertăţii lor.’’
5. „— O, om mare ce eşti, spunea ea (iar aceste cuvinte şi, mai mult încă, intonaţia lor, mă zăpăceau de parcă s-ar fi tras o împuşcătură la urechea mea), credeai că aveam să mor departe de tine, înfometată de prezenţa ta refuzată. Iţi închipuiai că sunt mortificată, biată coafeză rumegând asupra nenorocirilor sorţii şi a mediocrităţii castei sale de jos. Idioată a cărei singură vină era că te iubeşte şi că se născuse umilă, departe de favorurile bogăţiei şi de comorile culturii. Iar tu, junele prim, strălucitul medic, îţi umflai pieptul, îţi continuai cursa de meteor, uitând deja acel plăpând obstacol pe care-l îndepărtaseşi cu dosul mâinii, fir de praf în pragul drumurilor pe care le căleai cu un pas nobil şi egal. Acum, nu eşti decât o legumă, o râmă. …visasem un înger pe pământ, un înger de care să mă fi îndrăgostit nebuneşte şi în care aş fi putut să am o încredere fără margini. Pe vremea întâlnirii noastre, mi se părea că întreaga mea viaţă nu va fi de-ajuns ca să te epuizez. Iar acum mă uit la tine, mizerabil, diminuat: probabil că am fost nebună ca să-ţi consacru viaţa, inteligenţa şi munca. Te credeam la fel ca mine, eram gata să-mi sudez viaţa de a ta fără altă condiţie decât loialitatea mea, dar m-ai strivit, m-ai acoperit de scuipatul tău într-atâta încât mi-am pierdut numele şi identitatea.
”
”