Ea Ceo Quotes

Pentru că nu înțeleg. Nu ne spuneam noi totul una alteia? Dacă nici asta n-o să ne schimbe viețile, Len, nu știu ce-o să ni le mai schimbe, spunea ea când vopsise pereții. Asta să fi fost schimbarea pe care o dorise, atunci?

-Sună-mă fără nici o jenă, da? Cum era? Și cunoștiințele întâmplătoare...? - Sunt hotorâte de karma. - Asta era, zise ea. Ce-o fi însemnând? -Că totul ne este predestinat din viața anterioară. Nimic din ceea ce se petrece, oricât de neînsemnat ar părea, nu este o pură întâmplare.

De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?

Că nu-i lucru pe lume, oricât de greu de îndurat ar fi el la început, pe care timpul să nu-l îndulcească. Nici rană, cât de adâncă ar fi ea, care cu trecerea vremii să nu-şi slăbească durerea, nici plăcere, oricânt de mare, pe care trecerea timpului să n-o micşoreze. Răul şi binele, belşugul şi restriştea, bucuria şi pedeapsa, toate îşi pierd cu timpul puterea ce-o aveau la năvalnicul lor început. Toate minunăţiile, dorite atât de fierbinte, sunt date uitării tot atât de repede, pe cât de repede trec. În fiecare zi dăm de alte şi alte noutăţi şi le auzim, şi trecem pe lângă ele, şi le lăsăm în urmă. Timpul le scade din tărie, ne face să ne obişnuim cu ele. Oare dacă ţi se spune: a fost cutremur de pământ sau altceva asemănător, te-ai uimi atât de tare încât să nu mai poţi uita?

Șerpii (1905) Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri, Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă; Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireasmă, Că lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri. Și vie alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape, Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura subt jar, Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular, În care turburi ochi veghează sub străveziile pleoape. Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt, Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde. Și ei se vor târî spre mine pe mușchiul înflorit și verde Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ. Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri; Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni; Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni; Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri. Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul lui fior, Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic, Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet alunecare lor. Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec, Prin ierburi lungi ca lănci prin pietre, al vostru chip de vis! Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți De necurmatele cadențe nemaicântatu-mi cântec. Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin! De-acuma zvârcolirea voastră numai în ritmul lor se schimbă Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă, Ce ca o floare otrăvită înalță amarul ei venin. Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri, Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri; Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă. Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins, Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă, Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins. Fără de putere împotrivă-mi, pădurea-întragă-mi este roabă, Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireazmă și cu teama-i grea, De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea, Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.

Pablo Neruda - Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată Vreau să reţii o singură chestiune. Deja ştii cum funcţionează: dacă-mi arunc privirea-nspre luna de cristal sau ramul ruginiu al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră,  dacă alint focul şi cenuşa imaterială ori coaja încreţită a butucului arzând,  îmi zboară gândul la tine de parcă toate cele ce sunt: miresme, lumină, metale ar fi mici luntri care plutesc spre insulele tale care m-atrag. Ce-o fi, o fi! dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic. Dacă subit mă vei uita,  să nu mă mai cauţi pentru că eu deja te voi fi uitat. Dacă ţi se pare năvalnic şi nebun vântul în vele ce-mi trece prin viaţă şi dacă vei alege să mă debarci la malul inimii în care m-am ancorat,  ia aminte că în aceeaşi zi,  la aceeaşi oră,  voi ridica braţele şi se va smulge ancora plecând în căutarea altui loc, mai bun. Dar dacă zi şi noapte,  la tot ceasul vei simţi că-mi eşti sortită cu neprihănitu-ţi şarm. Dacă zi de zi se-nalţă spre buzele tale o floare şi mă caută,  of dragostea mea, of mie,  în mine se reaprinde focul,  în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,  dragostea mi se alimentează din dragostea ta, iubito,  şi veşnic ea va rămâne-n braţele tale fără a se dezlipi dintr-ale mele.

Eseu on-line În clipa asta când scrii, te și citești concomitent, în clipa când te naști și mori (postulat existențialist vechi în general și nou în particular), când gândești, nu trăiești și viceversa…, când ai găsit ceva sau pe cineva, e deja ca și pierdut (contează doar căutarea și așteptarea, împlinirea-i una cu eșecul, adică-i sfârșit… bla… bla… bla), copilăria și bătrânețea-ți sunt simultane, trecutul și viitoru-s una clipă de clipă așa-zis prezentă, sunt ziua în care-ai mers la grădiniță și cea-n care-ai ieșit la pensie… ce-o să faci cândva, ce n-ai făcut mai demult… încerci să scrii ce gândești ori viceversa sau simți, sau îți amintești ori doar încerci să nu te gândești, să nu simți, să nu-ți amintești ceea ce scrii… nu există tinerețe și bătrânețe, doar clipa așa-zis trăită sau care te trăiește… alt loc și timp comune, dar care, culmea, nu-i prezentă, e și una, și alta, trecut și viitor… viața e on-line oricum ai da-o sau lua-o…, paradoxu-i că-i… fără prezent, fără tine fără ea… fără fără fără… cu totul… Apropo, oare ar mai fi apărut cuvântul viață dacă nu existau oameni, ființele conștiente, trestiile alea gânditoare, în general… Cine i-ar mai fi simțit lipsa de pe lună sau Marte sau de pe ’ș de mii de planete de-aiurea sau din trupul celui pe care tocmai l-ai înmormântat… Oricum, Pascal a făcut pasul doi - chestia cu conștiența vieții și morții -, dar a încercat să și sară ceva trepte jucându-se de-a pariul, mizând totul (matematicianul) sau nimic (filosoful) pe-o carte (un cacialmist și-un trișor) și încercând să canonizeze șansa, norocul, întâmplarea… P.S. : A fost o perspectivă SF…, apoi povestea a devenit realitate… iar într-o zi s-a făcut de basm… și-ntr-un târziu legendă, mit…, pentru ca în cele din urmă (sau dintâi), uitată, să-ajungă nit la coșciug… și toate astea, on-line… Ce de noutăți, nu!?