Dea Quotes

Foaly: Anyone see you come in here? Holly: The FBI, CIA, NSA, DEA, MI6. Oh, and the EIB. Foaly: The EIB? Holly: (smirking) Everyone in the building.

Vera incessu patuit dea. (The goddess indubitable was revealed in her step.)

In strict medical terms marijuana is far safer than many foods we commonly consume. For example, eating 10 raw potatoes can result in a toxic response. By comparison, it is physically impossible to eat enough marijuana to induce death. Marijuana in its natural form is one of the safest therapeutically active substances known to man. By any measure of rational analysis marijuana can be safely used within the supervised routine of medical care. [DEA Administrative Law Judge - 1988]

Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă.

Nu avem timp să citim totul de-a fir a păr, nu avem timp nici măcar să citim titlurile tuturor cărților, nu avem timp nici măcar să citim prima literă din titlurile tuturor cărților. Haosul livresc e desăvîrșit și e definitiv.

Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.

Exista oare ceva predestinat în viaţa noastră, care trebuie să se împlinească? Cine să dea răspuns unei asemenea întrebări? Eu cred că noi înşine suntem autorii binelui sau răului, ca destinul nu e în stele, ci mult mai aproape, chiar în mîinile noastre.

Orice marioneta are suflet. Doar ca trebuie sa stii sa i-l descoperi. Se gaseste poate, la fel ca la oameni, in interior.Cu siguranta insa ca unii vor dori sa-i dea un alt nume...

The brave men and women, who serve their country and as a result, live constantly with the war inside them, exist in a world of chaos. But the turmoil they experience isn’t who they are; the PTSD invades their minds and bodies.

Am căutat uitarea-n iubire: ce folos! Căci dragostea mi-e numai un pat cu spini, făcut Să dea acestor fete cumplite de băut!

There are scores of people who have never recovered, or been recovered, from an FSB interrogation. They’re a hard organization to describe because nothing like the FSB exists in the USA. To get even remotely close, you’d have to ask the CIA to birth a seven-headed hydra with the faces of the FBI, DEA, NSA, Immigration, Border Patrol, Coast Guard, and the Navy Seals with a hangover and a grudge.

One fine moonlit night, Mortain and his Wild Hunt were riding through the countryside when they spied two maids more beautiful than any they had ever seen before. They were picking evening primrose, which only blooms in the moonlight. “The two maids turned out to be Amourna and Arduinna, twin daughters of Dea Matrona. When Mortain saw the fair Amourna, he fell instantly in love, for she was not only beautiful but light of heart as well, and surely the god of death needs lightness in his world. “But the two sisters could not be more different. Amourna was happy and giving, but her sister, Arduinna, was fierce, jealous, and suspicious, for such is the dual nature of love. Arduinna had a ferocious and protective nature and did not care for the way Mortain was looking at her beloved sister. To warn him, she drew her bow and let fly with one of her silver arrows. She never misses, and she didn’t miss then. The arrow pierced Mortain’s heart, but no one, not even a goddess, can kill the god of death. “Mortain plucked the arrow from his chest and bowed to Arduinna. ‘Thank you,’ he said. ‘For reminding me that love never comes without cost

CIA. NSA. FBI. DEA. ICE. Cartels. Mafia. Yakuza. Bratva

Dumneata esti tot ce am detestat mai mult in viata. O fata desteapta. Groaznica specie.

...Si atunci regreti de-a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legana în amarul absentei lor.

Ce e un om singur? Singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma.

- Molly e asa de rea cu toata lumea, sau sunt eu un caz special? Pentru o clipa, Penn paru ca avea sa-i dea un alt raspuns, dar o batu pe spate. - Este felul ei fermecator de a fi, draga mea.

At the round earth's imagined corners blow Your trumpets, angels, and arise, arise From death, you numberless infinities Of souls, and to your scattered bodies go ; All whom the flood did, and fire shall o'erthrow, All whom war, dea[r]th, age, agues, tyrannies, Despair, law, chance hath slain, and you, whose eyes Shall behold God, and never taste death's woe. But let them sleep, Lord, and me mourn a space ; For, if above all these my sins abound, 'Tis late to ask abundance of Thy grace, When we are there. Here on this lowly ground, Teach me how to repent, for that's as good As if Thou hadst seal'd my pardon with Thy blood.

Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

I’m not so naïve as to think your wanting to work together has anything to do with getting a fair shake and everything to do with how many rungs you can hike up the DEA ladder in that streetwalker skirt. (Terri)

Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată,supraocupată,din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevărat contează". Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de ne­fericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, de­presia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, în­drăgostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale" îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satis­facţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi stră­lucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se con­sumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâ­ne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus.

New Rule: If we want to find a place to cut government waste, we must start with the DEA rubber duck. Yes, on the DEA's website you can buy a rubber ducky with a DEA badge and a cop's hat. Which I recommend doing, because they're a great place to hide your weed.

Trufia de a iubi, de-a te sti vast, acoperit de uralele multimilor din tine. In tine ca un cer de august in ploaia lui de stele.

Try again. No no no, eyes up, eyes up! When you bow to someone you look at them, not at the floor. Don't look at her in the eye though lad, that's rude. And not THERE, either.

Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi când trupul a îngheţat pentru totdeauna ― îi dădea şi ei puterea să mai aştepte şi să stăruiască...

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Viața noastră e ca o călătorie pe pământ: prea ușoară și monotonă de-a lungul întinselor câmpii, prea dură și neplăcută pe pantele abrupte; dar pe înălțimile munților te bucuri de o priveliște minunată, te simți exaltat, ochii se umplu de lacrimi, ai vrea să cânți, ai vrea să ai aripi. Dar nu poți să rămâi acolo, trebuie să-ți continui călătoria și începi să cobori pe partea cealaltă, atât de preocupat să alegi locul în care să-ți pui piciorul încât uiți plăcerea încercată pe culmi

Laura mă trăgea îndărăt fără să-şi dea seama că drumul meu ducea înainte, spre împlinirea şi distrugerea mea totală. Cei care ne iubesc se încăpăţînează uneori să ne salveze, vrîndu-ne altfel decît suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingraţi. Am adormit cu hotărîrea de a mă feri de Laura.

They'd tried, him and Snow. They'd tried and they'd failed, and that felt so much better than not having tried at all.

Astăzi se joacă de-a Dumnezeu. Ea este un înger ce trebuie să stea în genunchi în fața Atotputernicului. Asta și face, pe covorul scump de lângă pat.

Cristian mi faceva provare sentimenti che non avevo mai avvertito per nessuno dei miei protetti. La grande dea Diana era attratta da quel ragazzino e Cupido non c'entrava affatto.

[I]deas, when implemented, turn into precedents with unpredictable and potentially disturbing consequences.

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

My ears hurt as if being tugged upon by pliers—yet I welcome the pain, as it heralds the completion of my journey to reunite with my Welsh ancestors. I hear them clearly now: We be *Tylwyth Teg*, the Fair Folk. We be your kinsfolk. *Mae ein gwaed yn eich gwaed*. Our blood is your blood. We be the Dea-kinsmen. Magick is our way.

Si inca de atunci intelesesem ca daca ai de-a face cu niste oameni lasi si mincinosi degeaba incerci sa le faci pe plac, ajungi jucaria lor, dupa cum ei sunt jucaria altora si nu mai esti un om, ci carpa.

Artă de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor pshice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești. Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poți iniția în misterul altuia, dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi.

They hit you if you can’t say your name in Irish, if you can’t say the Hail Mary in Irish, if you can’t ask for the lavatory pass in Irish. It helps to listen to the big boys ahead of you. They can tell you about the master you have now, what he likes and what he hates. One master will hit you if you don’t know that Eamon De Valera is the greatest man that ever lived. Another master will hit you if you don’t know that Michael Collins was the greatest man that ever lived. Mr. Benson hates America and you have to remember to hate America or he’ll hit you. Mr. O’Dea hates England and you have to remember to hate England or he’ll hit you. If you ever say anything good about Oliver Cromwell they’ll all hit you.  •

He stared out across the lake. And suddenly he felt the fire and iron of her presence, a moment before the water began to churn. Little One Kemir, I am hungry.

Nu-i cer nimic… Şi totuşi, dacă-ar vrea - O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă - (…) Nu-i cer nimic… Dar dacă-ar fi să-i cer Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea, (…) Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feței nu au nimic de-a face cu adevăratele experiențe sufletești. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas? www youtube com/watch?v=Mv8lW_NY5ek

O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.

For the first time, they were seeing the dream beneath the flesh. Karla stared at the pointed ears that had come from the Dea al Mon, the hands with sheathed claws that had come from the Tigre, the hooves peeking out from beneath the black gown that could have come from the centaurs or the horses or the unicorns. Most of all, she stared at the tiny spiral horn. The living myth. Dreams made flesh. But, oh, had any of them really thought about who the dreamers had been? No wonder the kindred love her. No wonder we've all loved her. Karla quietly cleared her throat to ask the question she suddenly hoped wouldn't be answered. "Who is going to war with Terreille?" "I am," Witch said.

Omul ordinar este preocupat sa-si omoare timpul, omul de spirit va sti intotdeauna cum sa si-l intrebuinteze. De aceea, jocul de carti a ajuns ocupatia predilecta in orice societate. Neavind idei de schimbat, oamenii schimba cartea la masa si-si cistiga banii unii altora. Cei care nu stiu nici atit, sau sint de-a dreptul prosti, bat darabana cu degetele-n masa. Tigarea inlocuieste, de asemenea, gindirea, atunci cind nu are ce stimula.

Se spune că atunci când ajungi în rai, de trei lucruri eşti uimit: cum de-ai ajuns tocmai tu acolo, de ce nu sunt acolo aceia despre care erai sigur c-ar trebui să fie şi cum, Doamne, ţine-mă!, sunt acolo unii despre care ai fi băgat amândouă mâinile-n foc că n-ar putea să dea târcoale nici porţilor celor mari ale raiului. Asta, aşa, pentru când îţi vine să judeci...

„Reușita ține de o condiție:modestia de a nu disprețui niciodată ceea ce există și orgoliul de a nu renunța niciodată la ceea ce încă nu există.(...) –V-aș întreba, profesore, ce e un elev bun, unul care ajunge să reușească? –Vă voi răspunde foarte simplu: e cineva care nu se mărginește să-și însușească lucrurile deja știute și care nu caută numai și numai și cu orice preț să dea la lumină ceva nemaivăzut, ci... – Ci? – Ci un om care se pregătește să înțeleagă ceea ce vede. Să pătrundă misterul clipei. Da, aș spune că un elev bun e un echilibrist al clipei.

Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!

Nu exista vaccin impotriva molimeor istorice. Ar fi foarte simplu ca, inca de la o varsta frageda, parintii sa-si vaccineze obligatoriu copiii impotriva fascismuui, comunismului si a oricarei alte boli mortale care a facut ravagii de-a lungul timpului. Singurul vaccin impotriva molimelor istorice ramane cartea.

Iată de ce, înainte de toate, sunt îndemnat să cred că hotărârea cea mai bună pe care aș putea-o lua, ca și cea mai înțeleaptă, este aceea de-a pleca și de-a rămâne la distanța cuvenită, să fiu ca și cum n-aș fi.

It is a wall that is being built. And these are the bricks in the wall: the drug gangs, the police of Mexico and of America, MIGRA, the DEA, the governments and politicians of these two countries. Then there are the biggest bricks of all. Companies; these giant corporations that are more powerful than anything, more powerful even than the countries where they operate. The maquiladoras here; they pay no taxes. None. They pay wages so low that even a job still means living on the poverty line. ¿And why does this happen? Our leaders; they tell us that this capitalism of theirs will save the world; that it will create jobs so that everyone will get richer. ¡It’s a lie! ¿How can there be a consumer society when its workers do not earn enough to consume anything?

Ce poate fi mai deprimant decât faptul că ultimul avorton posedă facultatea de a da viaţă, de-a "aduce pe lume"? Cum să nu te cuprindă spaima sau sila când te gândeşti la miracolul ce face din primul venit un demiurg pe puncte? Ceea ce trebuia sa fie un dar la fel de excepţional ca şi geniul a fost distribuit tuturora de-a valma: generozitate de speţă joasă ce descalifică pe vecie natura.

Da, domnule, un roman e ca o oglinda purtata de-a lungul unui drum batut de multa lume. El va rasfrange in ochi cand seninul cerului albastru, cand noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poarta povara oglinzii in spate il veti invinovati ca e imoral! Oglinda lui arata noroiul, iar voi invinuiti oglinda! Mai bine ati invinui drumul pe care se afla mocirla si, mai mult inca, pe inspectorul drumurilor, care ingaduie sa zaca apa si sa se formeze mocirla.

Sufletul tău funcționează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate. Totuşi vom mai merge împreună O bună bucată de pământ, O bună bucată de cer, O bună bucată de lună. Vom fi fericiţi pentru iarbă Şi pentru lac, Vom râde pentru copac, Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură Şi vom ţine un moment de reculegere Pentru fiecare cotitură. Ne vom lua după umbra mea Care merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte. Până când ne va ieşi în cale Sfânta Vineri Să ne spună printre altele Că nu mai suntem tineri. Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum.

Se joacă aerul de-a amintirea: duce cu el toate zgomotele şi lasă-n urmă numai oglinzi de tăcere să ne putem privi anii ce s-au dus.

Între eroare și prostie se poate observa un soi de înrudire și chiar o complicitate secretă pe care nimic, de-a lungul timpului, n-a izbutit s-o înlăture.

Nu, i-am spus, nu cred că există viitor. Adică eu, cel puțin, nu mi-l pot imagina. Cred că îți poți imagina viitorul doar atunci când ești fericit sau când simți că poți să depinzi de oameni. Nici unul, nici celălalt nu era cazul meu. Dacă încercam să-mi imaginez viitorul, tot ce puteam vedea era un azi nesfârșit, ca și cum și a doua zi ar fi fost firesc să mă găsesc tot în cușca de sticlă, tot cu Tedy, poștind aceeași țigară și făcând mișto de filmul penal din sala pe care o părăsisem. Viitorul, acum, e așteptarea asta, încercarea de-a ajunge in one piece la Dev, la party-ul ăla la care poate nici n-o să mă distrez, la care Dev poate nici n-o să stea prea mult cu mine, în Bucureștiul în care nu-mi doresc deloc s-o reîntâlnesc pe capră, ba nu-mi doresc nici măcar s-o văd pe Coco. Viitorul sunt doar eu, așa ceva i-am răspuns lui Tedy și știu sigur că a înțeles, fiindcă și el simțea asta. Viitorul e același păr blond de azi și aceeași rochie neagră, sunt unghiile mele de pe care oja neagră a sărit inestetic, viitorul sunt tenișii ăștia scâlciați. Dincolo de asta nu există nimic.

Pentru el, universul nu era mai mare decat circumferinta matasoasa a fustei ei; isi reprosa ca n-o iubeste, i se facea dor s-o vada iar; si se intorcea repede, urca scara cu inima batand. Emma, in camera ei, isi facea toaleta; el intra cu pasi usori, o saruta pe spate, iar ea scotea un tipat. Nu se putea opri sa-i atinga tot timpul pieptenele, inelele, salul; uneori ii saruta zgomotos obrajii sau o coplesea cu un sirag de sarutari marunte de-a lungul bratului gol, din varful degetelor pana la umar; ea-l respingea, pe jumatate zambitoare si plictisita, ca pe un copil care se tine scai. Inainte sa se marite crezuse ca simtea iubire; dar fericirea care ar fi trebuit sa rezulte din aceasta iubire nefacandu-si aparitia, insemna ca s-a inselat, gandea ea. Si Emma incerca sa afle ce se intelegea de fapt in viata prin cuvinte ca desfatare, patima si betie, care i se parusera atat de frumoase in carti.

Norocul meu că l-am citit în adolescență pe Bernard Shaw și că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: Un bărbat nu-nșeală o femeie cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deșteaptă decât prima, ci pentru că e alta.

Duduia veşnic citeşte, Ştie clavirul, pictează - Şi nopţi de-a rândul veghează, Şi poate, de-aceea slăbeşte. Se crede, şi unia spun - Dar totul rămâne secret Duduia visează-un poet, Bizar, singuratec, nebun.

În epoca noastră sunt în floare mediocritatea și nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea și pretenția de a primi totul de-a gata. Nimeni nu-și mai pune probleme, rar întâlnești un om frământat de o idee.

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

«Merda…» Furono queste le sole parole che riuscirono a raggiungere le labbra di Dima e gli fuoriuscirono dalla bocca. La pelle di Irina era più bianca del solito, quasi trasparente, e i capelli erano luminosi e setosi come una nuvola di zucchero filato. Nonostante lei fosse avvolta di stracci e di sporcizia, per Dima quella che aveva di fronte non era una donna, ma una dea scesa tra i mortali per illuminare la sera e sostituire la luna nel firmamento notturno. Irina si fermò e rimase immobile senza pronunciare alcuna parola. In attesa. Era cosciente di mostrare molto più di quello che qualcuno avrebbe dovuto vedere, ma della complessità di quel momento la preoccupava solo che l’uomo che amava la guardasse con occhi differenti. Lo sguardo di disprezzo per chi è diverso. (brano inedito tratto da Teufel, il Diavolo in uscita a fine Marzo)

Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat impor­tantă : sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Aces­tea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţele­gem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va pre­cede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adîncim pentru câ mintea noastră să le vadă limpede.

Ah, scumpul meu frate, uneori îmi dau atât de bine seama de ceea ce vreau! Pot foarte bine, în viață ca și în pictură, să mă lipsesc de bunul Dumnezeu, dar nu pot, eu, cel suferind, să mă lipsesc de ceva mult mai mare decât mine, care este viața mea: puterea de-a crea. Și dacă, frustrat de această putere din punct de vedere fizic, încerci să zămislești idei în loc de copii, faci parte, totuși, datorită acestui lucru, dintre oameni.

A Philippine-brothel-owning member of the House of Lords was staying at the house of a Spanish Chief Inspector of Police. The Lord was being watched by an American CIA operative who was staying at the house of an English convicted sex offender. The CIA operative was sharing accommodation with an IRA terrorist. The IRA terrorist was discussing a Moroccan hashish deal with a Georgian pilot of Colombia's Medellín Cartel. Organising these scenarios was an ex-MI6 agent, currently supervising the sale of thirty tons of Thai weed in Canada and at whose house could be found Pakistan's major supplier of hashish. Attempting to understand the scenarios was a solitary DEA agent. The stage was set for something.

Cei care cred că a citi înseamnă o fugă de realitate se situează la polul opus adevărului: a citi înseamnă a te plasa în prezenţa realului în starea sa cea mai concentrată - ceea ce, în mod bizar, este mai puţin îngrozitor decît să ai de-a face cu permanentele lui diluări.

Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi înc-aveţi în sinea voastră destul haos. Vai! Vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! Vine timpul celui mai de dispreţ dintre toţi oamenii, cel ce nu mai poate-a se dispreţui pe sine. Iată! V-arăt ultimul om. „Ce e iubirea? Ce-i creaţia? Ce e dorinţa? Ce este-o stea?" — aşa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul. Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; utimul om o să trăiască cel mai mult. „Noi", zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.

Practically overnight the budgets of federal law enforcement agencies soared. Between 1980 and 1984, FBI antidrug funding increased from $8 million to $95 million.73 Department of Defense antidrug allocations increased from $33 million in 1981 to $1,042 million in 1991. During that same period, DEA antidrug spending grew from $86 to $1,026 million, and FBI antidrug allocations grew from $38 to $181 million.74 By contrast, funding for agencies responsible for drug treatment, prevention, and education was dramatically reduced. The budget of the National Institute on Drug Abuse, for example, was reduced from $274 million to $57 million from 1981 to 1984, and antidrug funds allocated to the Department of Education were cut from $14 million to $3 million.75

Cu tine nu comunic prin simțuri, ci prin spirit. De asta nu ne putem iubi în înțelesul comun. Afecțiunea noastră nu este dintre acelea pe care le întâlnești la tot pasul. Și totuși suntem muritori de rând, și a trăi unul alături de celălalt ar fi cumplit, deoarece cu tine nu pot fi carnal și, știi tu, a viețui de-a pururi mai presus de aceasta a muritorului de rând ar însemna s-o pierzi cu totul.

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei Cărbunele iubirii să schimb în diamant; Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei, Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc: De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată, Nu se mai stinge-n mine originarul foc. E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei; E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei, Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantine Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

Fiziologii ar trebui să mai chibzuiască înainte de a afirma că in¬stinctul primordial al unei fiinţe organice este instinctul de conser¬vare. Fiinţa vie năzuieşte înainte de toate să dea curs liber puterii sale -viata, ea însăşi, este voită de putere -: instinctul de con¬servare fiind doar o consecinţă indirectă, una dintre cele mai frec¬vente ale ei. - Pe scurt, aici precum şi în altă parte, atenţie faţă de principiile teleologice inutile! – cum este acela al instinctului de conservare (pe care îl datorăm inconsecvenţei lui Spinoza). În acest fel se ordonează metoda ce trebuie să fie, în esenţă, economie de principii.

România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.

Chiar de-a doua zi am început să-mi notez visele când mi le-am amintit dimineaţa. Mai întâi fără convingere, dar după aceea m-au interesat unele observaţii pe care le făceam singur, comparând; de pildă că visele, cel puţin ale mele, n-au sfârşit; de ce, nu ştiu; poate fiindcă moartea e sfârşitul fiecărui vis şi mă trezesc la timp ca să nu mor... Acum m-am întors, se pare, de unde am plecat şi mă întreb dacă nu cumva visez şi guzganii din acest pod. Îmi vine să-i persiflez uneori: Stimaţii mei, scârboşii mei confidenţi, nu existaţi în realitate, îmi pare rău pentru voi, nu sunteţi decât nişte biete ficţiuni. Clipa cînd mă voi trezi vă va omorî...

Nu te ataşa de o persoană: fie ea cea mai dragă dintre toate, - fiecare persoană este o temniţă şi, totodată, un ungher. Nu te lăsa ataşat de un sentiment de compătimire: nici măcar pentru oamenii superiori al căror martiriu deosebit şi a căror neajutorare o descoperi întâmplător. Nu te ataşa de o ştiinţă: chiar dacă vreuna te-ar ademeni cu inestimabile descoperiri ce par să-ti fie hărăzite de-a dreptul ţie. Nu te ataşa de propria-ţi detaşare, de nicio depărtare voluptuoasă, ţinut îmbătător al păsării ce zboară din ce în ce mai sus, pentru a zări sub ea o întindere mereu crescândă: - primejdia celui ce zboară. Nu te ataşa de propriile-ti virtuţi, nu te jertfi în întregime pentru un oarecare şi unic detaliu, de exemplu pentru „ospitalitatea“ ta: aceasta e primejdia primejdiilor pentru sufletele alese şi bogate care, risipitoare şi aproape nepăsătoare faţă de ele însele, împing virtutea generozităţii până la viciu. Trebuie să ştii să te păstrezi: iată cea mai bună dovadă a independenţei.

Mă ridic.sunt foarte liniștit.Lunile și anii n-au decât să treacă, nu-mi mai pot lua nimic, n-au ce să-mi mai ia. Sunt atât de singur și fără așteptări, încât le pot privi în față fără teamă. Viața care m-a purtat de-a lungul acestor ani e încă prezentă în mâinile și ochii mei. Am învins-o sau nu - nu știu -Nimic nou pe frontul de vest, cap. 12

Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată.

You may be a serious writer if …. 10. your hard drive is littered with random notes and story ideas … but not nearly as littered as your head. 9. you keep pen and paper next to your bed. And in the glove compartment. And in your gym bag. Also on the rim of the bathtub. 8. a day without Roget’s Thesaurus is a day without sunshine. 7. your emotional landscape includes creativity, confidence, elation, frustration, and the occasional neurosis. 6. you’ve ever had to clean peanut butter and bread crumbs off your keyboard, because the work was going well, and you didn’t want to stop for lunch. 5. grammar and punctuation turn you on. 4. your interest in a new acquaintance is directly proportionate to his/her potential as a secondary character. 3. you’ve worn the white e, r, s, and t clean off your keyboard. 2. the search history on your web browser would raise red flags with the FBI, CIA, DEA, and mental health professionals everywhere. 1. you have stories to tell, and you just. Keep. Telling. Them.

FOR THE VOICELESS by El Niño Salvaje I speak for the ones who cannot speak, for the voiceless. I raise my voice and wave my arms and shout for the ones you do not see, perhaps cannot see, for the invisible. For the poor, the powerless, the disenfranchised; for the victims of this so-called “war on drugs,” for the eighty thousand murdered by the narcos, by the police, by the military, by the government, by the purchasers of drugs and the sellers of guns, by the investors in gleaming towers who have parlayed their “new money” into hotels, resorts, shopping malls, and suburban developments. I speak for the tortured, burned, and flayed by the narcos, beaten and raped by the soldiers, electrocuted and half-drowned by the police. I speak for the orphans, twenty thousand of them, for the children who have lost both or one parent, whose lives will never be the same. I speak for the dead children, shot in crossfires, murdered alongside their parents, ripped from their mothers’ wombs. I speak for the people enslaved, forced to labor on the narcos’ ranches, forced to fight. I speak for the mass of others ground down by an economic system that cares more for profit than for people. I speak for the people who tried to tell the truth, who tried to tell the story, who tried to show you what you have been doing and what you have done. But you silenced them and blinded them so that they could not tell you, could not show you. I speak for them, but I speak to you—the rich, the powerful, the politicians, the comandantes, the generals. I speak to Los Pinos and the Chamber of Deputies, I speak to the White House and Congress, I speak to AFI and the DEA, I speak to the bankers, and the ranchers and the oil barons and the capitalists and the narco drug lords and I say— You are the same. You are all the cartel. And you are guilty. You are guilty of murder, you are guilty of torture, you are guilty of rape, of kidnapping, of slavery, of oppression, but mostly I say that you are guilty of indifference. You do not see the people that you grind under your heel. You do not see their pain, you do not hear their cries, they are voiceless and invisible to you and they are the victims of this war that you perpetuate to keep yourselves above them. This is not a war on drugs. This is a war on the poor. This is a war on the poor and the powerless, the voiceless and the invisible, that you would just as soon be swept from your streets like the trash that blows around your ankles and soils your shoes. Congratulations. You’ve done it. You’ve performed a cleansing. A limpieza. The country is safe now for your shopping malls and suburban tracts, the invisible are safely out of sight, the voiceless silent as they should be. I speak these last words, and now you will kill me for it. I only ask that you bury me in the fosa común—the common grave—with the faceless and the nameless, without a headstone. I would rather be with them than you. And I am voiceless now, and invisible.

Il mondo della Magia si allontana sempre di più dal mondo dove regna il Cristo. Non ho nulla contro di lui, ma solo contro i suoi preti che negano il potere della Grande Dea oppure l'avvolgono nella veste azzurra della Signora di Nazareth e affermano che era vergine. Ma che cosa ne può sapere una vergine delle sofferenze dell'umanità? E ora che il mondo è cambiato e Artù, mio fratello e amante, che fu re e che sarà re, giace morto (e la gente comune lo dice addormentato) nell'Isola Sacra di Avalon, la storia dev'essere narrata com'era prima che i preti del Cristo Bianco venissero a costellarla di santi e leggende. Il mondo è mutato. Un tempo un viaggiatore, se aveva la volontà e conosceva qualche segreto, poteva avventurarsi con la barca nel Mare dell'Estate e giungere non già a Glastonbury dei monaci, ma all'Isola Sacra di Avalon; allora le porte tra i mondi fluttuavano con la nebbia e si aprivano al volere del viaggiatore. Perché questo è il grande segreto, noto a tutti gli uomini colti del nostro tempo: con il nostro pensiero, noi creiamo giorno per giorno il mondo che ci circonda.

eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric, în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Fiecare om, camarade, şi fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu şi moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei, care-s făcuţi din foiţă de carne, şi nu scoţi, pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înşir toate porcăriile, să scuip pe ele şi să torn în locul lor lapte dulce. Nu s-a putut, nu-ţi dă mâna să scoţi. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor...

- O voce. Asta e tot ce primim. Nimeni habar n-are ce vrea să spună, dar ea pare perfect mulţumită să ne lase în continuare nedumeriţi şi aşteaptă. - Ăă, poftim? spune Marc. - Fiecare avem o singură voce, spune doamna Quenell, iar lumea e incredibil de zgomotoasă. Uneori cred că cei tăcuţi... Face semn din cap spre băiatul grosolan. - ...şi-au dat seama că cea mai bună modalitate de-a atrage atenţia celorlalţi e să nu strigi, ci să şopteşti. Ceea ce îi face pe toţi să asculte puţin mai atent.

Nu v-am scris mai devreme că s-a înfiinţat aici un premiu de 50 000 fr. pentru manuscrisul cel mai bun în franţuzeşte scris de un străin. M-am prezentat şi eu, într-o doară. Comisia e compusă din cei mai mari scriitori francezi. Manuscrisul meu a făcut mare impresie, a fost găsit cel mai interesant dintr-o sută cîte au fost prezentate. Hotărîrea nu se va lua decît la sfîrşirul lui Martie. Un membru al Academiei franceze, care face parte din comisie, m-a chemat la el şi mi-a spus că va vota pentru mine. Cu toate acestea eu nu sper să am premiul, fiindcă unii membri din comisie susţin că am o concepţie prea pesimistă despre viaţă şi că deci ar fi riscant să mi se dea o recompensă oficială. Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflînd despre vîlva ce-a făcut-o manuscrisul, 1-a dat imediat la publicare. E tot ce aşteptam. Casa de editură la care voi apare e cea mai importantă din Franţa. în tot cazul vă voi ţine în curent despre mersul treburilor. într-un anumit fel am avut noroc că n-am fost publicat cum trebuia acum doi ani: între timp am putut să îndrept mult calitatea textului.

În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor – cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului." Neverland

Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.

Parte dintre nenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astăzi se datorează în mare măsură confuziei dintre iubire și ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-etică”, căsătoria adică. De-a lungul istoriei căsătoriei, societatea a ajuns să regleze din afară ceea ce, ca intim, ar fi pretins doar un reglaj interior. Căsătoria, cu toate ritualurile pe care ea le implică - culminând cu ceea ce a devenit astăzi o „nuntă cu dar” -, este varianta ce mai nerușinată prin care ceilalți năvălesc în existența ta, contribuie material la nașterea „fericirii” tale și sfârșesc prin a-ți intra în pat. Debutând din capul locului ca afacere („darul” în bani face parte din deliciile de debut ale căsniciei și induce în aceasta ideea unei trăinicii pe baze materiale) cuplul face un legământ nescris cu societatea că se va conforma exigențelor ei. (...) Tot ceea ce trebuie făcut pentru a consfinți cuplul ca atare ucide ceea ce ar fi trebuit să se petreacă spontan și face ca energiile consumate în numele lui în viața publică să lase loc, în intimitate, unui vid pe măsură și plictisului infinit.

[ Dr. Lois Jolyon West was cleared at Top Secret for his work on MKULTRA. ] Dr. Michael Persinger [235], another FSMF Board Member, is the author of a paper entitled “Elicitation of 'Childhood Memories' in Hypnosis-Like Settings Is Associated With Complex Partial Epileptic-Like Signs For Women But Not for Men: the False Memory Syndrome.” In the paper Perceptual and Motor Skills,In the paper, Dr. Persinger writes: On the day of the experiment each subject (not more than two were tested per day) was asked to sit quietly in an acoustic chamber and was told that the procedure was an experiment in relaxation. The subject wore goggles and a modified motorcycle helmet through which 10-milligauss (1 microTesla) magnetic fields were applied through the temporal plane. Except for a weak red (photographic developing) light, the room was dark. Dr. Persinger's research on the ability of magnetic fields to facilitate the creation of false memories and altered states of consciousness is apparently funded by the Defense Intelligence Agency through the project cryptonym SLEEPING BEAUTY. Freedom of Information Act requests concerning SLEEPING BEAUTY with a number of different intelligence agencies including the CIA and DEA has yielded denial that such a program exists. Certainly, such work would be of direct interest to BLUEBIRD, ARTICHOKE, MKULTRA and other non-lethal weapons programs. Schnabel [280] lists Dr. Persinger as an Interview Source in his book on remote viewing operations conducted under Stargate, Grill Flame and other cryptonyms at Fort Meade and on contract to the Stanford Research Institute. Schnabel states (p. 220) that, “As one of the Pentagon's top scientists, Vorona was privy to some of the strangest, most secret research projects ever conceived. Grill Flame was just one. Another was code-named Sleeping Beauty; it was a Defense Department study of remote microwave mind-influencing techniques ... [...] It appears from Schnabel's well-documented investigations that Sleeping Beauty is a real, but still classified mind control program. Schnabel [280] lists Dr. West as an Interview Source and says that West was a, “Member of medical oversight board for Science Applications International Corp. remote-viewing research in early 1990s.

În general, se presupune că îmbogățirea reprezintă țelul suprem tipic al evreului. Nimic mai fals. Îmbogățirea înseamnă pentru el numai o treaptă intermediară, un mijloc spre adevăratul scop. Ceea ce vrea cu adevărat evreul, idealul său imanent, este desăvârșirea intelectuală, promovarea într-o categorie culturală superioară. Chiar la evreimea ortodoxă răsăriteană, la care atât slăbiciunile, cât și calitățile întregii rase se manifestă mai pregnant, își găsește o expresie plastică această supremație a voinței de spiritualitate asupra factorului material nud: cel cucernic, învățatul în ale Bibliei valorează de o mie de ori mai mult în ochii comunității decât bogatul. Chiar și cel mai înstărit își va mărita fiica mai degrabă cu un învățat sărac lipit pămâtului decât cu un negustor. Această întâietate dată celor spirituale se manifestă la fel de intens în toate straturile; chiar și cel mai sărac neguțător ambulant, care-și târăște marfa prin ploi și zloată, va încerca cu prețul celor mai grele sacrificii să-și dea cel puțin un fecior la învățătură, și pentru întreaga familie este un titlu de onoare să aibă printre membrii ei pe cineva care a devenit un intelectual de vază, un profesor, un savant, un muzician, ca și când aceasta ar înnobila-o prin performanța lui. Instinctiv, ceva din firea evreului caută să se debaraseze de ceea ce este moralmente dubios, respingător și meschin, inerent oricărui negoț, oricărei simple afaceri și să se ridice în sfera mai pură, imaterială a valorilor spirituale, ca și când ar vrea - ca să vorbim ca Wagner - să scape, el și tot neamul lui, de blestemul banilor.

Let me see if I understand this," Jaenelle said. [...] "You and Falonar have decided to go your own ways," Jaenelle said with a patience that made Surreal wary. She shrugged. "It was a mutual decision." The bastard. "Uh-huh. So you packed your bags..." "It was his eyrie," Surreal cut in. "I certainly didn't want to live there." And I didn't want to watch him courting Nurian in ways he never thought to court me. "...and left Ebon Rih without telling Lucivar." "Who would have strung Falonar up by the heels"... or by the balls, which might have been interesting to watch... "before having a little chat." "No," Jaenelle said, "he would have waited for Chaosti to show up, and then he would have strung Falonar up by the heels." She paused. "Maybe by the heels." Which just confirmed why Surreal had slipped away from Ebon Rih before Lucivar had time to notice. As the Warlord Prince of Ebon Rih dealing with a Warlord Prince who was his second-in-command, Lucivar would have been nasty and explosive. Chaosti, the Warlord Prince of the Dea al Mon and a kinsman on her mother's side, would have approached Falonar with the protective viciousness that made Warlord Princes such a deadly facet of Blood society. Dealing with the male relatives she'd acquired since coming to Kaeleer was so much fun. "And you entered the Hall through one of the side doors to avoid seeing Daemon, who's working in his study and would have met you before you got out of the great hall." Feeling more wary by the minute, Surreal did her best to look indifferent. "No reason for him to get involved in this." Sweet Darkness, please don't let him think this is any business of his. "Besides, I don't need either of them getting all snarly and protective over something that was a mutual decision." "So instead of mentioning this to either of them, you went to the Keep and told Saetan." Surreal winced. "Well, I figured I should tell someone before leaving Ebon Rih." "Uh-huh. So you told the High Lord of Hell, the patriarch of this family, the man from whom Daemon and Lucivar inherited the temper you were trying to avoid." Jaenelle pushed the quilt aside and swung her legs over the side of the couch to sit up straight. "Did I miss something ?

Supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie, când zaci, te chinuieşti de moarte şi nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte înseamnă a nu putea muri, totuşi nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea. Atunci când pericolul suprem este moartea, ea speră în viaţă; cine a cunoscut însă pericolul şi mai îngrozitor, speră în moarte. Dacă, aşadar, pericolul este atât de mare încât se pun speranţele în moarte, disperarea constă în absenţa speranţei de a putea măcar muri. Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine, de a muri veşnic, de a muri fără totuşi să mori şi de a muri moartea. Căci a muri înseamnă că totul se încheie, dar a muri moartea arăta că trăieşti faptul de a muri; şi dacă îl trăieşti o singură clipă, înseamnă că îl trăieşti pe veci. Dacă omul ar muri de disperare aşa cum se moare de o boală, atunci ar trebui că eternul din el, sinele, să poată muri în acelaşi sens în care trupul moare dintr-o boală. Or acest lucru este imposibil; faptul de a muri al disperării se converteşte permanent în viaţă. Disperatul nu poate muri: «pe cât de puţin poate un pumnal să ucidă gânduri», pe atât de puţin poate mistui disperarea veşnicia, sinele aflat la baza disperării, al căror vierme nu piere şi al căror foc nu se stinge. Totuşi disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea. Disperarea vrea însă să se nimicească, ceea ce îi este peste puteri, iar această slăbiciune este o nouă formă de a se roade pe dinăuntru, în care totuşi disperarea din nou nu poate ce vrea, să se autodistrugă, ci avem de-a face cu o potenţare sau cu legea ridicării la putere. Această măcinare este ceea ce aţâţă sau e incendiul glacial din disperare, o măcinare întoarsă mereu spre interior şi care roade tot mai adânc şi tot mai neputincios din sine. Pentru cel ce disperă nu este o consolare nici măcar faptul că disperarea pe el nu-l distruge; dimpotrivă, tocmai această consolare este supliciul care ţine în viaţă disperarea mistuitoare şi viaţa în durere mistuitoare. Căci tocmai de aceea el nu a disperat, ci disperă: pentru că nu se poate distruge, nu se poate lepăda de sine, nu se poate nimici. Aceasta este formula potenţată a disperării, urcarea febrei în această boală a sinelui.

Rămânea mult timp, privind printre gratiile gardului, cu o expresie de la care trebuia să-mi întorc ochii. Nu mai vorbeam despre Silviu, dar în tot ce spunea ea, în tonul cuvintelor ei, în dispoziţia ei, până şi în sărutările ei, căci se oprea uneori brusc în singurătatea străzilor ninse, se sprijinea de un stâlp şi spunea «pupă-mă», în toate capriciile ei îl simţeam implicat. Ştiam că Gina se foloseşte de mine ca să se apere, ca să lase să răsufle nefericirea ei, ca să nu rămână singură, că s-o ţină cineva de mâna când era silită să privească în faţă agonia dragostei ei. Cine eram eu că să fiu prietenul ei? Un puşti urât şi bizar, care se aflase în pragul schizofreniei, care nu ştia nimic în afară de-o brumă de literatură, care nu avea niciun fel de experienţă de viaţă. Mă îmbrăcăm cum se nimerea, nu călătorisem niciodată, nu aveam prieteni. Nu îi puteam opune decât spaima mea oarbă de-a nu o pierde. Pentru mine Gina era cu mult mai mult decât o prietenă, era o fiinţă cu neputinţă de suportat, un drog mult prea tare şi pe care totuşi trebuia să-l am. Ştiam că mai curând sau mai târziu totul avea să eşueze, că Gina avea să mă părăsească.

Credința oarbă nu poate să clintească munții din loc (deși generații de copii aud spunându-li-se asta în mod solemn acest lucru și îl cred). Dar îi poate duce pe oameni la o nebunie atât de periculoasă încât credința oarbă mi se pare demnă a fi considerată un fel de boală mintală. Ea îi face pe oameni să creadă în orice atât de puternic, încât, în cazuri extreme, sunt gata să ucidă ori să moară pentru lucrul în care cred orbește, fără să aibă nevoie de nicio justificare. Credința oarbă este suficient de puternică pentru a-i face pe oameni imuni față de orice apel la milă, iertare și sentimente umane decente. Îi face imuni chiar față de frică, dacă ei chiar cred sincer că o moarte de martir îi va trimite de-a dreptul în rai. Ce armă teribilă! Credința religioasă merită un capitol de sine stătător în analele tehnologiei militare, pe aceeași treaptă cu arcul cu săgeată, cavaleria medievală, tancul și bomba cu hidrogen.

Cei ce-au avut puţine femei au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului femeilor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă. Oricât ne-am strădui, prin urmare, nu putem ieşi din dilema voicaniană: metafizica la un capăt al spectrului şi o parte gingaşă a anatomiei feminine la cealaltă. Vai, mă număr printre cei care sunt mai aproape de metafizică pe acest continuum al feminităţii. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viaţa şi patul am scris de zeci de ori. Volută a corpului lor şi rictus al gurii lor şi cârlionţ al capriciilor lor n-au rămas neconsemnate în pagini boţite şi fierbinţi asemenea cearşafurilor unui bărbat singur.

Ian mi spostò una ciocca di capelli dalla fronte.«Ma per bella che sia, non la conosco. Non è di lei che... mi importa.»La cosa mi fece sentire meglio. E ancora più confusa.«Ian, tu... nessuno qui ci separa come dovrebbe. Né tu, né Jamie, né Jeb.» La verità emerse all'improvviso, con più vigore di quanto desiderassi. «Tu non puoi affezionarti a me. Se potessi stringere tra le mani me, ne saresti disgustato. Mi butteresti a terra per schiacciarmi con un piede.» Corrugò la fronte pallida, aggrottando le sopracciglia nere. «Io... no, non se sapessi che sei tu.»Abbozzai una risata. «E come mi riconosceresti? Siamo tutte uguali.»Smarrì il sorriso.«È il suo corpo che conta» ribadii.«Non è affatto vero. Non è il volto, ma le sue espressioni. Non è la voce, ma il modo di parlare. Non è come ti sta quel corpo, ma le cose che ci fai. Tu sei bella.»Mentre parlava avanzò fino a inginocchiarsi ai piedi del mio letto, e riprese le mie mani tra le sue.«Non ho mai incontrato nessuna come te.» Non riuscii a prevederlo, come con Jared. Ian non mi era altrettanto fa-miliare. Melanie ne anticipò le intenzioni un istante prima che le sue labbra toccassero le mie."No!"Non fu come baciare Jared. Con lui non c'erano stati pensieri, ma soltanto desiderio. Senza controllo. Una fiammata inevitabile. Con Ian, non sapevo come sentirmi. Tutto era sfuocato e confuso.Le sue labbra erano morbide e calde. Le posò con delicatezza sulle mie, sfiorandole piano.«Bene o male?» sussurrò. Sorrisi. «Cos'hai combinato?»«Niente. Mi ha letteralmente incastrato.» La sua espressione innocente era un po' esagerata, perciò cambiò rapidamente argomento. «Indovina un po'? Jared ha passato il pranzo a ripetere che secondo lui non è giusto che tu abbandoni la stanza a cui eri abituata. E che non è il modo di trattare gli ospiti. Dice che tu dovresti tornare in camera con me! Non è grandioso? Gli ho chiesto se potevo dirtelo subito, e ha risposto che era una buona i-dea. Mi ha detto che ti avrei trovata qui.»«Ci avrei scommesso» mormorò Ian.«Che ne pensi, Wanda? Saremo di nuovo compagni di stanza!»«Ma, Jamie, dove andrà Jared?»«Aspetta, lasciami indovinare» lo anticipò Ian. «Non avrà detto anche che la vostra camera è abbastanza grande per tre?»«Sì. Come fai a saperlo?»«Ho tirato a indovinare.»«Buone notizie, no, Wanda? Sarà come prima che venissimo qui?»La sua frase fu come una pugnalata, un dolore troppo netto e preciso per confrontarlo con un pugno.Jamie scrutò allarmato la mia espressione afflitta. «Ops. Scusa, mi riferivo a tutte e due. Sarà bello. In quattro, no?»Cercai di ridere malgrado la sofferenza. Ian mi strinse la mano.«Tutti e quattro» mormorai. «Bene.»

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

Nu m-am gândit niciodată serios să am de-a face cu o prostituată. Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniştea erotică pură, mă excită de multe ori o necunoscută dintr-un autobuz, mă rătăcesc adesea în labirintul fanteziilor violente şi-ntunecate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinţei mele. Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna — îmi asum ca bărbat zecile de mii de site-uri de pe internet şi sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra — şi sunt momente când am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate. Intenţionat nu vorbesc despre dragoste, deşi până la urmă despre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea; în multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic aşa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar şi când minţile şi personalităţile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualităţii, intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică (pentru că, concretizate, ele îşi pierd tocmai idealitatea: pot fantaza despre un sex party, de pildă, dar unul real trebuie că e dezamăgitor printr-o mulţime de amănunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început.

— Şi totuşi ce? albi zâmbetul oblic al lui Schiassi. — Şi totuşi, spusei, chiar şi când nu va mai fi nici un singur om care să citească poveştile pe care le scriem, bine sau rău, când expoziţiile de artă vor rămâne pustii şi compozitorii îşi vor cânta creaţiile lor înaintea şirurilor de scaune goale, lucrurile pe care le vom face, nu spun eu, cei care au meseria mea.:. — Hai, hai, curaj, împungea sarcastic amicul meu. — Da, poveştile care se vor scrie, tablourile care se vor picta, bucăţile muzicale care se vor compune, tâmpitele ticnitele confuzele şi inutilele lucruri de care spui, vor fi totuşi mereu culmea cea mai înaltă a omului, flamura sa adevărată. — Mă înspăimânţi, exclamă Schiassi. Dar, nici măcar eu nu ştiu cum, eram incapabil să mă opresc. Eram cuprins de o mânie fără margini; şi-mi năvălea din piept, şi nu izbuteam s-o reţin. — Da, spusei, idioţeniile alea despre care spui vor fi tot ceea ce ne deosebeşte mai mult de animale, indiferent dacă sunt cu totul şi cu totul inutile, ba poate tocmai pentru asta. Mai mult chiar decât atomica, decât sputnicele şi decât rachetele intersiderale. Şi în ziua în care idioţeniile acelea nu se vor mai face, oamenii vor fi devenit nişte viermi nenorociţi ca în timpul cavernelor. Căci diferenţa dintre un furnicar de termite sau un dig de castori şi miracolele tehnicii moderne e o diferenţă minoră, un lucru de nimic faţă de cea care deosebeşte acelaşi furnicar de... de... —De o poezie ermetică de zece versuri, poate? sugeră cu răutate Schiassi. — Desigur, faţă de o poezie, chiar dacă aparent este indescifrabilă, chiar şi de numai cinci versuri. Ar ajunge încercarea de-a o scrie, chiar dacă eşuează... poate greşesc, dar numai în direcţia asta există pentru noi unica scăpare. Şi dacă... Aici Schiassi se abandonă într-un superb şi nesfârşit hohot de râs.

Întreaga psihologie de până acum a rămas împotmolită în prejudecăţi şi temeri de ordin moral: ea nu s-a încumetat să pătrundă în adâncuri. A o concepe, precum o fac eu, în chip de morfologie şi genetică a voinţei de putere, -iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap, în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă. O fizio-psihologie autentică întâmpină rezistenţe inconştiente în ini-ma cercetătorului, ea are de luptat cu „inima“: chiar şi o teorie despre interdependenta instinctelor „bune“ şi „rele“ pare un rafinament de imoralitate care provoacă suferinţa şi dezgustul unei conştiinţe încă viguroase şi îndrăzneţe -, şi, cu atât mai mult, o teorie despre derivarea tuturor instinctelor bune din cele rele. Însă, presupunând că s-ar găsi cineva care să ia afectele de ură, invidie, cupiditate, patima puterii drept afecte esenţiale ale vieţii, drept lucruri care trebuie să facă parte, în esenţă şi în principiu, din economia generală a vieţii, dacă vrem ca viaţa să fie intensificată -, acest om ar suferi din pricina unei asemenea orientări a judecăţilor sale ca de un rău de mare. şi aceasta nu este încă nici pe departe cea mai penibilă şi mai ciudată ipoteză din acest imens şi aproape nedesţelenit domeniu de cunoştinţe primejdioase: iar cel care vrea va găsi o sută de temeiuri pentru a se tine la distantă de ea - de va fi în stare! Iar dacă totuşi nava vi s-a abătut prin aceste meleaguri, ei bine, curaj! strângeţi zdravăn din dinţi! deschideţi-vă ochii! apucaţi timona cu nădejde! - vom depăşi de-a dreptul morala, cu riscul de a strivi, de a zdrobi poate restul propriei noastre moralităţi, cutezând să pornim pe acest drum - dar ce contăm noi! Niciodată navigatorilor şi aventurierilor temerari nu li s-a mai înfăţişat vreo lume de cunoştinţe, mai profundă: iar psihologului care consimte la o asemenea „jertfă“ - acesta nu este sacrifizio dell'inteletto, dimpotrivă! - i se va îngădui cel puţin să pretindă în schimb ca psihologia să fie recunoscută iarăşi ca regină a ştiinţelor, pe care celelalte ştiinţe au menirea s-o slujească şi s-o pregătească. Căci de acum îna¬inte psihologia este din nou calea ce duce spre problemele fundamentale.

Era o noapte minunată, cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi"? de vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă pără¬sesc toţi, când oraşul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi cople¬şitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam... Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m-a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s-ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj"; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie" (...) Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz-pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima-mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându-se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben !" Mizerabilii! Nu-i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă. (...)Aşadar, cititorule cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. youtubecom/watch?v=Fa5EVxyS7QM&

Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.

Dasein-ul este fiinţarea caracterizată ca fapt-de-a-fi-în-lume. Viaţa umană nu este ceva precum un subiect care trebuie să facă cine ştie ce artificiu pentru a veni în lume. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-Iume, înseamnă: a fi în lume în asa fel încît acest fapt de a fi să însemne: a avea mereu de-a face cu lumea; a zăbovi în preajma ei într-un anume mod, fie al executării, al îndeplinirii sau rezolvării a ceva, fie în modul contemplării, al interogării, al determinării contemplative şi comparative. Faptul de-a-fi-în-lume este caracterizat ca preocupare. Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume, este totodată fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, de a fi cu ceilalţi; a deţine împreună cu alţii aceeaşi lume, a-l întalni pe celălalt, a fi laolaltă în sensul de a-fi-unul-pentru-altul. Însă acest Dasein este totodată pentru ceilalţi o simplă prezenţă, aşa cum este prezentă o piatră care nu deţine o lume şi care nu se preocupă de vreo lume. A fi unul laolaltă cu altul în lume, în sensul de a o avea laolaltă - acest fapt are o determinare ontologică privilegiată. Modul fundamental în care există lumea pe care Dasein-urile o deţin laolaltă este vorbirea. Vorbirea văzută în totalitatea ei: ca vorbire care se exprimă pe sine atunci cînd vorbeşte cu altul despre ceva. În spaţiul vorbirii are loc, cu precădere, faptul-de-a-fi-în-lume al omului. Acest lucru era cunoscut deja de Aristotel. În felul în care Dasein-ul, în lumea sa, vorbeşte despre modul în care se îndeletniceşte cu această lume a sa este implicată dintru început o explicitare de sine a acestui Dasein. Felul în care el vorbeşte ne arată cum anume se înţelege Dasein-ul de fiecare dată pe sine, ca ce anume se consideră el pe sine. În vorbirea unuia cu celălalt, în acel ceva despre care se stă de vorbă este cuprinsă de fiecare dată o explicitare de sine a prezentului în care are loc această convorbire. Dasein-ul este o fiinţare care se determină pe sine ca "eu sunt". Dasein-ului îi este constitutiv faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată al acestui "eu sunt". Prin urmare, Dasein-ul, asa cum este el în faptul-de-a-fi-în-lume, este primordial şi Dasein-ul meu. El este de fiecare dată propriu şi, ca propriu, el este de fiecare dată. Dacă această fiinţare trebuie determinată în caracterul său de fiinţă,nu trebuie făcut abstracţie de faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată care este "al meu". Mea res agitur. Toate caracterele fundamentale trebuie să se regăsească astfel în faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată, înteles ca "de fiecare dată al meu".În măsura în care Dasein-ul este o fiinţare care sunt eu însumi şi totodată este determinat ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul, eu nu sunt, în primă instanţă şi la nivel mediu, eu însumi, ci ceilalţi; eu sunt cu ceilalţi, şi aceştia, la rîndul lor, cu alţii. Nimeni nu este, în cotidianitate, el insuşi Nimeni nu este ceea ce el este şi aşa cum este: nici unul şi totuşi toţi laolaltă. Aceştia toţi nu sunt ei înşişi. Acest Nimeni, de care suntem noi inşine trăiţi în cotidianitate, este impersonalul "se". Se spune, se aude, se optează pentru ceva, se dă curs unei preocupări. În înverşunarea dominaţiei acestui impersonal "se" rezidă posibilităţile Dasein-ului meu şi "eu sunt" este posibil pornind de la această nivelare. O fiinţare care este posibilitatea lui "eu sînt" este ca atare, cel mai adesea, o fiinţare dominată de impersonalul "se".