“
Priviți, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eșafod, care urma să moară, ca un laș, este drept, dar, în sfârșit, fără împotrivire și fără să cârtească. Știți ce îi dădea oarecare forță? Știți ce-l mângâia? Știți ce-l făcea să-și suporte chinul? Faptul că un altul împărtășea zbuciumul său. Că un altul avea să moară ca și el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceți două oi la măcelărie, doi boi la abator și faceți unul dintre animale să înțeleagă că tovarășul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-și exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarășul său e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creațiunii! Și contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă astfel.
”
”