Dar Par Quotes

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând, Sau poate prea târziu... M-am resemnat, ca orice bun creştin, Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

... e ca o bautura tare. Nu e usor sa traiesti cu el, dar cand traiesti cu un astfel de om, ceilalti iti par anosti, siroposi.

Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveștile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, și pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrățișeze și poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, și în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viața mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simțim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care realizezi, ascultând același fragment muzical, cât de diferit ești față de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărțile în sine, ci tot acel haos de idei care ți se naște în timp ce înțelegi și simți o carte. Și, firește, mă inspiră oamenii și tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînțeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, rușinos, intens.

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Priviți din spate, oamenii duc greutatea destinului lor, ca și cum, în partea din ei înșiși pe care n-o pot vedea, s-ar înghesui toate suferințele, necazurile, speranțele, individuale și cele ale tuturor generațiilor precedente care parcă se înverșunează împotriva ultimului martor, îl împing în față, dar între timp par să râdă de el, de înfrângerea pe care o va suferi.

Universul ne inspaimanta prin imensitatea nesocotita a departarilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toata istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastra singuratate, prin neinsemnatatea materiala a locuintei noastre in spatiu-a milioana particica dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor tarmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul ingrozitor, pentru ca pare indiferent fata de orice fel de viata, la fel cu a noastra. Emotie, ambitie si succes, arta si religie, toate par deopotriva de straine planului lui. ... Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul sa fi putut fi conceput la origine cu intentia de a produce viata...

El señor Collins, torpe y solemne, disculpándose en vez de atender al compás, y perdiendo el paso sin darse cuenta, le daba toda la pena y la vergüenza que una pareja desagradable puede dar en un par de bailes.

Daxilon no le responde, sólo observa, con vibrante emoción, como esa cosa negra se acerca hacia ella. Bear comienza a correr, pero no llega a dar más que un par de zancadas antes que la agarren por la cintura y la tiren al suelo de cara. Siente quebrarse parte del cráneo de oso que lleva y teme porque los huesos puedan herirle la piel. En cuanto nota como tiran de ella se da la vuelta como puede para intentar pelear contra su enemigo. “¿Qué es esto?” es lo primero que piensa cuando ve a su atacante.

Mercur stapineste al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se misca repede si usor intr-o orbita restrinsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar invata mult si usor sub mina Domnului, sireteniei si elocintei. Cu al douazecilea an incepe stapinirea planetei Venus; dragostea si femeile il stapinesc. In al treizecilea an stapineste Marte; la virsta aceasta omul este violent, indraznet, orgolios si razboinic. La patruzeci de ani barbatul e stapinit de patru planete mici: cimpul vietii sale creste. Este frugi, adica practic, prin influenta lui Ceres; are un camin datorita Vestei; a devenit intelept si invatat datorita lui Palas si, asemenea Junonei, sotia sa domneste stapina in casa. In al cinzecilea an stapineste Jupiter: omul a supravietuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generatiei actuale. Are multa forta, experienta si cunostinte. Este, in functie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l inconjoara. Nu suporta sa i se porunceasca si vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducator. In al saizecilea an vine Saturn si cu el greutatea, incetineala, tenacitatea plumbului. Multi batrini par ca si morti: sint palizi, greoi si inerti ca plumbul. Cu Uranus, ciclul se incheie. Este momentul, se zice, de a merge in cer. Nu pot sa-l prind in calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevaratul sau nume – Eros. Prin Eros inceputul se leaga de sfirsit. Eros este in conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este in acelasi timp “cel care ia” si “cel care da”.

-Ce vrei să înțelegi? Nu e nimic de înțeles, răspunse el, străduindu-se s-o liniștească. Există legi care guvernează lumea și care nu sunt făcute nici pentru, nici împotriva noastră. Când izbucnește furtuna, nu mai ai pică pe nimeni, știi că fulgerul este produsul a două sarcini electrice contrare, iar norii nu te cunosc pe tine. Nu le poți reproșa nimic. Și de altfel ar fi ridicol, n-ar înțelege. -Dar nu-i același lucru. Aici sunt fenomene pur umane. -Numai în aparență, Jeanne. Par provocate de cutare sau cutare om, de cutare împrejurare, dar se întâmplă ca în natură: după o perioadă de calm vine furtuna, care are un început, sfârșit, după care urmează alte perioade de calm mai mult sau mai puțin lungi! Spre nenorocirea noastră, ne-am născut într-un secol de furtuni, asta e tot. Se vor liniști.

—Señorita Navarro —dice, y aparta un par de lágrimas de mis ojos—. ¿A quién quiere conocer? ¿A Alexander Donoso o a Daniel? —¿Acaso hay diferencia? —Sí —dice él—. A Donoso le quieres pedir un autógrafo, pero Saviñon, primero, te quiere dar un beso... muchos besos, en realidad.

Viața mea depinde de droguri, în momentul ăsta. Trebuie să mă droghez, ca să simt că trăiesc. Altfel, sunt la fel ca de obicei... În momentul ăsta simt că orice aș face, nu trebuie să mă gândesc la persoana care am fost eu cândva. Acea persoană murise odată cu toată fericirea mea. Când crezusem că fusesem salvată și că pot reveni la viața mea normală, realizeasem că de fapt fericirea mea depinde de el și numai de el și că întoarcerea mea la vechea persoană e doar o iluzie eternă la care aș putea doar să visez. Dar totuși, în seara de revelion, la ora 02:45, tristă și cu mult THC în plămâni, eu mă gândesc la chestia asta.

Toate sentimentele mi se par inutile, făcînd ca lucrurile să se termine rău. Viața poate fi mult mai simplă dacă abolim emomțiile. Dar nu trebuie să te educ, Shmuel. Poate te mulțumești cu faptul că, în general, te tolerez într-o măsură mai mare sau mai mică, iar din cînd în cînd apar și momente ceva mai bune decît acesta.

[Dl.Ibrahim:] Opreste masina. Simti? Miroase a fericire, e Grecia. Oamenii par nemiscati, se opresc sa se uite dupa noi, respira. Vezi, tu, Momo, toata viata mea am muncit, dar am muncit incet, fara sa ma grabesc, nu voiam sa fac profit sau sa vad cum defileaza clientii in pravalie, nu. Lentoarea aceasta e secretul fericirii.

Știu că par o arogantă nesuferită și plină de sine, dar chiar cred că am întotdeauna dreptate. Cum ai putea să trăiești împăcat cu tine dacă n-ai crede asta?! În momentul în care faci sau spui ceva fără să crezi că ai dreptate, ești un mare mincinos. E atât de simplu. Am spus asta și la școală, la ora de dirigenție, într-o intervenție memorabilă (așa îmi închipuiam eu) în care mi-am expus părerea în fața clasei. Consecințele au fost mai degrabă neplăcute și nu s-a lăsat cu aplauze sau felicitări. Raționamentul meu n-a fost bine primit nici de colegii, nici de doamna profesoară, care m-a făcută înfumurat și imposibilă, după care m-a pus să scriu până ora următoare un eseu despre beneficiile modestiei. Modestie? Să fim serioși. E plin la mine în clasă de colegi modești aflați la limita corijenței.

Nu ştiu. Îmi lipseşte un simţ, îmi lipseşte un tact În viaţă, fie pentru amor, fie pentru glorie... Şi la ce bună oricare istorie, Sau orice alt fapt? Sunt singur, singur cum nimeni niciodată n-a stat Gol pe dinăuntru, fară mai devreme sau mai târziu Clipele trec pe lângă mine şi par să nu mă ia-n seamă, dar ştiu Că nu trec uşor, pasul lor este apăsat. Încep să citesc. Deja mă oboseşte ceea ce n-am citit. Mă gândesc la unele. Şi mă doare concluzia, oricare ar fi. Somnul mă apasă înainte chiar să îl am. Ştiu că a simţi E numai unul şi acelaşi lucru, pe care demult l-am văzut. Să nu fii nimic, sau doar o figură dintr-un roman, imprecis, Lipsit de viaţă, sau de moarte materială, doar o idee brută, Ceva care să nu-şi găsească nici o utilitate, o închipuire urâtă, Doar o umbră pe un pământ ireal, sau numai o transă în vis.

Unele au auzit spunandu-se ca este un lagar de munca si ca nu are nimic de-a face cu Auschwitz sau cu Mauthausen, unde singura industrie este aceea de a omori oameni. Deci, nu sunt duse la un abator. Par vesti linistitoare, dar cele mai multe tac, pentru ca speranta a devenitla fel de subtire ca o lama de ras. Si de fiecare data cand pui mana pe ea, te tai. - Eu vin de la Auschwitz, afirma una. Deja nimic nu poate sa fie mai rau.

Davvero - disse fra se il burattino rimettendosi in viaggio – come siamo disgraziati noialtri ragazzi! Tutti ci sgridano, tutti ci ammoniscono, tutti ci danno dei consigli. A lasciarli dire, tutti si metterebbero in capo di essere i nostri babbi e i nostri maestri: tutti anche i Grilli-parlanti. Ecco qui: perché io non ho voluto dar retta a quell’uggioso di Grillo, chi lo sa quante disgrazie, secondo lui, mi dovrebbero accadere! Dovrei incontrare anche gli assassini! Meno male che agli assassini io non ci credo, né ci ho creduto mai. Per me gli assassini sono stati inventati apposta dai babbi, per far paura ai ragazzi che vogliono andare fuori la notte. E poi anche se li trovassi qui sulla strada, mi darebbero forse soggezione? Neanche per sogno. Andrei loro sul viso gridando: “Signori Assassini, cosa vogliono da me? Si rammentino che con me non si scherza. Se ne vadano per i fatti loro, e zitti!” A questa parlantina fatta sul serio, quei poveri assassini, mi par di vederli, scapperebbero via come il vento. Caso poi fossero tanto delicati da non voler scappare, allora scapparei io, e così la farei finita...

- Necazul este, rosti doctorul cu un oftat, intuind cele ce voia ea să spună, că tinerețea este sortită iluziilor. Aceasta este probabil o înclinație a Naturii: o capcană întinsă femeilor pentru a asigura perpetuarea speciei. Iar Natura nu ține seamă de consecințele morale, de condițiile arbitrare pe care le creăm noi și pe care ne simțim obligați să le menținem cu orice preț. - Da, răspunse ea. Anii scurși par aidoma unor vise... dacă ai putea să continui să dormi și să visezi... dar să te trezești și să descoperi... în sfârșit, poate că este preferabil să te trezești până la urmă, chiar dacă suferi, decât să te amăgești cu iluzii toată viața.

Orice om trăieşte realitatea după măsura puterii lui. Interpretarea realităţii, iată ce ne deosebeşte unul de altul. E una dintre problemele majore, etern valabile, adică problema implacabilului, problema caracterului cu care te naşti, deci şi problema libertăţii omului de a-şi mânui destinul… Primordial, pentru a înţelege această libertate, trebuie înţeles perfect că libertatea nu poate exista decât dacă cunoşti legile naturii, ale eternelor realităţi, chiar când ele ne par iluzii. Responsabilitatea omului faţă de viaţă este totală. Această responsabilitate face parte din libertatea lui efectivă, dar trebuie înţeles că viaţa nu poate fi împlinită decât iluzoriu: aceasta este marginea libertăţii omului.

E greu să lupți împotriva pornirilor firii și împotriva cerințelor omenești, dar știu din experiență că se poate. Dumnezeu ne-a dat, într-o oarecare măsură, puterea de a ne făuri propriul nostru destin și, când puterile noastre par a avea nevoie de un sprijin pe care nu-l putem căpăta, când voința noastră alege un drum pe care nu-l putem urma, nu trebuie nici să murim de foame, nici să ne lăsăm copleșiți de deznădejde; n-avem decât să căutăm altă hrană pentru sufletul nostru, tot atât de bună ca fructul oprit la care râvneam și, poate, mai curată; n-avem decât să croim, pentru pașii noștri pândiți de primejdii, un drum care, dacă e mai greu, e tot atât de direct și tot atât de larg ca drumul pe care soarta ni l-a închis.

Dacă te uiți la un tablou din 1645, știi sigur despre ce este vorba. Stăpânul cu două slugi a plecat la vânătoare și a prins un mistreț. Sau cum era Monet, nuferi, frate, pe tot peretele! Frumos, relaxant. Acum, dacă îi spui luiDamien Hirst: Bă, am fost la vânătoare cu doi angajați, și am omorât un mistreț. Reprezintă cumva treaba asta! te trezești la Tate cu juma de inimă de porc înșirată pe jos, podeaua plină de sânge în care au rămas urmele de la trei perechi de pantofi diferite, iar pe fundal se aude repetat înregistrarea momentului înjunghierii unui porc. Asta e diferența majoră, cred. Arta ălora de acum o mie de ani o înțelegeau și artiștii, și privitorii. Mai mult, arta ălora de atunci bucura ochiul și atunci, și în zilele noastre. Arta ăstora de acum nu sunt convins că o înțeleg nici măcar artiștii înșiși. Știu că există tot felul de simboluri ascunse în mii de tablouri de acum sute de ani, dar ideea de bază, tabloul cu femeie privind pe fereastră, să zicem, o înțelegi. Mie majoritatea artiștilor contemporani mi se par niște închipuiți. Fac ceva și apoi se apucă să îi dea înțelesuri foarte profunde și abstracte. Când, de fapt, înțelesul ar fi trebuit să îi inspire. Dacă în 1500 femeia se uita pe fereastră ca să vadă peisajul, în 2013 femeia se uită pe fereastră pentru că ea contemplează sinuciderea, ea ar vrea să sară pe geam în momentul picturii în urma unei traume ascunse din copilărie, redeclanșate de imaginea și zgomotele cutremurătoare scoase de doua pisici care se împrechează în fața casei ei. De aceea artistul a ales să semneze cu o lăbuță de pisică. Să mori tu!

a poesia não nos salva da morte mas faz o luto connosco" "todas as conversas por mais rebuscadas são rios que vão desaguar em ti volta e meia os arbustos tremem e o cheiro que aparece é teu" "e se foi o acaso de nos fintarmos a vida inteira pelos mesmos sítios sem nos cruzarmos ou talvez o acaso de nos cruzarmos pelas mesmas ruas sem notar" "podes vir podemos falar sobre tudo podemos falar do cheiro dos livros em segunda mão cheiram aos avós de quem? cheiram aos avós de alguém apesar de não serem os nossos mas não tivemos todos os mesmos avós? não importa" "o inverno todo à espera do verão o frio sempre à mingua do calor não perguntar com medo do não nem sequer dar com medo da dor a inspiração a sorte as certezas tal como tantos outros ventos são vagas que devemos respeitar as estações são no seu tempo não as podemos apressar

Nu m-am gândit niciodată serios să am de-a face cu o prostituată. Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniştea erotică pură, mă excită de multe ori o necunoscută dintr-un autobuz, mă rătăcesc adesea în labirintul fanteziilor violente şi-ntunecate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinţei mele. Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna — îmi asum ca bărbat zecile de mii de site-uri de pe internet şi sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra — şi sunt momente când am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate. Intenţionat nu vorbesc despre dragoste, deşi până la urmă despre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualităţii, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea; în multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic aşa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar şi când minţile şi personalităţile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualităţii, intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică (pentru că, concretizate, ele îşi pierd tocmai idealitatea: pot fantaza despre un sex party, de pildă, dar unul real trebuie că e dezamăgitor printr-o mulţime de amănunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început.

Tuşiţi La cele mai bune replici ale mele Ai tuşit, Scorpie bătrînă. Ele erau cheia Întregului spectacol, Le pregăteam în febră Ani în şir, Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată, Efectul trebuia să fie formidabil, Dar pe tine tocmai atunci Te îneca tusea, Scorpie bătrînă. Dacă se-ntîmpla Să lipseşti odată, Începea să tuşească Scaunul pe care stătuseşi. Acum ai molipsit Toată sala, Piesa se petrece de la un cap la altul Într-o tuse măgărească... Tuşiţi, Răguşit, piţigăiat, dogit, Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat, Ca la vocalize, ca la doctor, Tuşiţi! Credeţi că spun rolul pentru voi, Ochii mei par că se uită la voi, Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre Becul roşu din fundul sălii. Pentru el vorbesc, Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie, Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit, Voi trebuie să evacuaţi sala, Scorpii bătrîne.

Cei ce aleargă după nemurire scriind cărţi nu se deosebesc prea tare de oratori. Cu toţii îmi sunt îndatorati până peste cap, dar de inspirat îi inspir mai cu seamă pe scriitorii de flecuşteţe şi istorioare. Căci autorii care prin opere miezoase aspiră la preţuirea puţinilor oameni înzestraţi cu judecată îmi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Îşi storc veşnic creierii, adaugă, schimbă, taie, pun la loc, se întorc, îndreaptă, citesc în stânga şi-n dreapta. Veşnic nemulţumiţi de roadele muncii lor, lucrează nouă sau zece ani la o carte. Şi cu ce se aleg după atâtea cazne şi trude; după atâtea nopti în care n-au gustat dulceaţa somnului? Cu cea mai deşartă şi mai uşuratică răsplată de pe lume, preţuirea câtorva cititori. Şi asta nu-i tot, căci mârjirea lor are şi urmări neplăcute. Sănătate, bunăstare, tihnă, se duc pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de toate plăcerile vieţii, ajung urduroşi, traşi la faţă, sfrijiţi, ba adesea şi orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrâneţea le este timpurie şi, copleşiţi de toate relele de soiul ăsta, mor înainte să le vină sorocul. Şi toate acestea le înfruntă scriitorii înţelepţi doar de dragul laudelor a încă trei ori patru prăpădiţi asemenea lor. Dimpotrivă, fericit autorul ce intră sub aripa mea ocrotitoare! El nu cunoaşte munca pe brânci şi chinul, scrie tot ce-i trece prin cap, pune pe hârtie tot ce visează noaptea cu mintea-i înfierbântată. Nu şterge şi nu îndreaptă nimic, încredinţat că va avea mai mulţi admiratori de va scrie gogomănii mai mari, pe gustul gloatei neghioabe şi neştiutoare. Ce-i pasă dacă rarii învăţaţi şi oamenii cu judecată îl citesc şi îl dispreţuiesc? Fluierăturile a două sau trei persoane cu capul pe umeri nu vor fi oare înăbuşite de aplauzele tunătoare ce răsună din toate părţile?

Sim, nos apaixonamos por noites incríveis, por um filme, uma música, um cobertor macio, pela risada de alguém que nunca mais veremos, pelo som do avião decolando rumo à viagem tão esperada. E isso nos mostra que a vida acontece em toda a sua grandeza nos pequenos momentos, aqueles aos quais não damos tanta importância, pois talvez estejamos ocupadas demais sonhando com a utopia do “e foram felizes para sempre”. Portanto, é essencial que façamos nascer uma outra cultura amorosa, para além do amor conjugal. É essencial pensar o presente e o futuro a partir de novas produções de sentido capazes dar significado à vida para além das imposições sociais que limitam a existência feminina a um par amoroso. Descobrir e honrar o encantamento que existe em tantas outras coisas fará com que atravessemos o luto pelo amor romântico rumo a uma nova e mais plena forma de amar. Pois amar é jornada, não o destino.

—Llora, pequeña, llora —le susurró él cerca del oído—. Llora todo cuanto tienes guardado allí dentro y te hace daño. Déjalo ir… Déjalo salir de tu vida conmigo a la par. Y lo hizo… Lloró como nunca antes. Como una Julieta consciente de que pierde a su Romeo… Lloró con desgarro, con añoro, con todos los años sin él que le quedaran por delante, con vergüenza, con orgullo herido, con la desesperación y el miedo de volver a perderlo… Y si en ese momento Blake se hubiera levantado para salir para siempre de su vida, habría caído de rodillas y le hubiera implorado que no la dejara. Ya no le importaba ni cuán herido se sentiría su orgullo, ni que si tras herirlo este moriría engullido por su humildad; no le importaba humillarse, ni tampoco hacer el ridículo. Ya no era la famosa violoncelista soberbia y orgullosa de sus logros, era una niña de dieciocho años, huérfana y abandonada entre las piedras de una playa en San Francisco… Era una mujer harta de sufrir y sedienta de recibir y de dar amor. Era una mujer que quería volver a sentir. Tan solo era una mujer que quería amar y ser amada…

Cât privește cauzele concrete ale nevrozelor, dincolo de factori de natură constitutivă, fie ei somatici sau psihici, mecanismele de răspuns și anxietatea anticipatorie par a juca un rol foarte important din punct de vedere patogenic. Simptomul declanșează instalarea fobiei, fobia declanșează simptomul, care la rândul său alimentează fobia. O înlănțuire similară poate fi observată în cazurile de tulburare obsesiv-compulsivă în care pacientul luptă împotriva ideilor care îl bântuie. Prin asta el sporește capacitatea lor de a-l tulbura, întrucât presiunea precipită apariția contrapresiunii. Un alt exemplu de mecanism de alimentare a simptomului! Pe de altă parte, de îndată ce pacientul renunță la a mai lupta cu obsesiile sale, preferând să le ridiculizeze și să le abordeze într-o manieră ironică - prin aplicarea intenției paradoxale -, cercul vicios este tăiat, iar simptomul își pierde din intensitate până la atrofiere. În cazul fericit în care nu există niciun vid existențial care să atragă și să faciliteze apariția simptomului, pacientul nu doar că va reuși să-și ridiculizeze frica nevrotică, dar va ajunge să o ignore cu totul.

În mod stereotip, în discursurile de absolvire, educația liberală se identifică cu acumularea înțelepciunii și a cunoașterii de sine, dar aceste scopuri par a fi fost pierdute din vedere de metodologia actuală a predării și a examinării. Dacă le judecăm după ceea ce fac, și nu neapărat după ceea ce pretind cu atâta lejeritate, universitățile produc o majoritate de profesioniști foarte bine orientați (avocați, medici, ingineri) și o minoritate de absolvenți de arte bine informați cultural, dar derutați moral, panicați în legătură cu modul în care își vor câștiga existența de acum încolo. Implicit, i-am încredințat sistemului nostru de învățământ academic o misiune duală și posibil contradictorie: aceea de a ne învăța cum să ne câștigăm traiul și de a ne învăța cum să trăim. Iar pe cea de-a doua am pierdut-o, în mod inconștient, din vedere. (...) noi am construit o lume intelectuală în care cle mai apreciate instituții rareori se obosesc să pună cele mai serioase întrebări ale sufletului, darămite să le mai și dea răspuns. Pentru a rezolva incongruențele, am putea începe să ne remaniem universitățile eliminând domenii precum istoria și literatura, categorii eminamente superficiale și care, chiar dacă acoperă un material valoros, nu urmăresc ele însele temele care ne bântuie cel mai tare sufletele.

O clipă am căzut pe gânduri şi pe urmă cu un aer de zbucium adânc i-am răspuns: -Da, asta mi-a fost soarta din fragedă copilărie! Toţi au citit pe faţa mea semnele unor însuşiri rele, care de fapt nici nu existau. Dar toţi credeau că există- şi din cauza asta s-au şi ivit. Eram modest dar am fost acuzat că sunt viclean şi am devenit închis. Eram foarte sensibil la bine şi la rău; nimeni nu mă mângâia, toată lumea mă jignea şi atunci m-am făcut răutăcios. Eram ursuz, ceilalţi copii erau veseli şi guralivi; mă simţeam superior acestor copii dar lumea mă considera inferior: şi am devenit invidios. Eram gata să iubesc pe toată lumea, nimeni nu m-a înţeles şi am început să urăsc. Tinereţea mea cenuşie s-a scurs într-o continuă luptă cu mine şi cu lumea; temându-mă de batjocoră, mi-am ascuns sentimentele cele mai bune în adâncul inimii; acolo au şi murit. Spuneam adevărul dar nimeni nu mă credea: şi am început să mint. Cunoscând lumea bine de tot am ajuns un maestru în arta vieţii şi am văzut cum alţii, care n-avea această artă , erau fericiţi şi se bucurau în tihnă de toate foloasele la care eu năzuiam mereu, fără răgaz. Să atunci s-a ivit în sufletul meu disperarea, dar nu disperarea aceea pe care o vindeci cu un foc de pistol, ci o deznădejde rece, neputincioasă, care se ascunde sub amabilitate şi sub un zâmbet curtenitor. Am ajuns un infirm moral: jumătate din sufletul meu nu mai exista, se uscase, se evaporase, murise; am tăiat-o şi am aruncat-o. A doua jumătate însă se frământa şi trăia, slujind pe orişicine, dar nimeni nu şi-a dat seama de asta, pentru că nimeni nu ştia de existenţa de odinioară a jumătăţii care pierise. Dar acum dumneata ai trezit în mine amintirea acestei jumătăţi şi eu ţi-am citit epitaful ei. Multora, epitafele li se par aşa, mai ales când mi-aduc aminte ce se odihneşte sub ele. De altfel, nu mă aştept să împărtăşeşti părerea mea; dacă vorbele mele ţi se par ridicole-să râzi. Asta n-o să mă întristeze de fel.

Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului, s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.

stilul meu va dobandi un caracter specific din clipa cand nu se va mai sinchisi de nimic, va fi exact, nu va adormi. a face curte direct unei femei pe care o doresti e cea mai mare prostie. asta n-ar reusi decat cu o femeie neatinsa de vanitate. si vanitatea femeilor e locul comun al tuturor filozofilor. fie doua surori A si B: daca vrei ca A sa te placa trebuie neaparat sa incepi prin a-i face curte lui B. ..ajungand la han, am gasit acolo doua fetiscane cu obrajii rumeni. amandoua erau dragute. am apucat-o de cur pe cea mai putin draguta, as fi putut s-o [..] dar m-am gandit ca ar fi imprudent chiar la inceput de campanie. oricum asta mi-a risipit toata melancolia care ma rodea de cand am plecat din Pforzheim si am fost fericit pana la Stuttgart. in timpul drumului am citit Viata lui Alfieri, vol 2. te poti preface o luna-doua dar in cele din urma adevaratul caracter tot iese la iveala: nu tin neaparat sa am femei. Martial a avut, intre 18 si 31 de ani, vreo 22 de femei, dintre care 12 intr-adevar dupa o intriga amoroasa. eu am 25 de ani si in urmatorii 10 ani voi avea probabil 6 femei. voi avea, de asemenea, 20 de cai de acum si pana cand nu voi mai fi in stare sa incalec din pricina varstei. sufletul e oare substanta, sau calitate – pusa odata cu ochiul in trup, consecinta a existentei ochiului? principiul lui Locke potrivit caruia toate ideile ne vin prin simturi, si anatomia pasiunilor asa cum reiese din Helvetius dovedesc ca nu vedem in om niciun fel de efect al sufletului, ca nu exista decat efecte ale simturilor, ca nu exista par conséquent suflet. cele doua portrete ale Imparatului sunt intr-adevar marete, dar Appiani a facut din el un iluminat. se pare ca pictorii nu concep altfel geniul. acea intelegere superioara care surprinde pe cat posibil omeneste raporturile reale dintre lucruri, si care domina evenimentele printr-o prudenta rece, le ramane invizibila. gasesc ca sensibilitatea e inconsistenta, ca autorul [Schiller] n-a adancit suficient ideile majore, in sfarsit ca personajele sale n-au destul spirit [esprit]. exceptand acestea si unele lungimi catre final, piesele sunt bune. dar sensibilitatea intemeiata pe-o serie de idei vagi si umflate, ca aceea din Werther, mi se pare o consecinta a lipsei de spirit specifice natiei, nu ma emotioneaza. raceala germanilor se explica bine prin hrana lor: paine neagra, unt, lapte si bere. cafea totusi, dar ar trebui sa bea vin, si inca din cel mai tare, pt a le insufleti muschii puhavi. apoi lectura Bibliei i-a ajutat si ea sa fie neghiobi si emfatici. de altfel e o cauza care actioneaza si asupra caracterului britanic. dar cei mai mari suverani din sec 18, Frederick II si Catherina II, apartineau acestei natii.

Marile probleme de viaţă nu sunt niciodată definitiv rezolvate. Dacă par vreodată rezolvate, atunci avem întotdeauna de-a face cu o pierdere. Sensul şi scopul acestor probleme nu par să stea în rezolvarea lor, ci în aceea ca noi să lucrăm necontenit la ele. Doar acest lucru ne fereşte de prostire şi de împietrire. Tot aşa şi rezolvarea problemelor vârstei tinere prin limitarea la accesibil are o valabilitate doar temporară şi, de fapt, nu durează. A-ţi cuceri o existenţă socială şi a-ţi transforma natura originară în aşa fel încât să intre mai mult sau mai puţin în această formă de existenţă este în orice condiţii o performanţă absolut considerabilă. Este o luptă lăuntrică şi exterioară comparabilă cu lupta vârstei copilăriei pentru existenţa Eului. Acea luptă se desfăşoară pentru majoritatea dintre noi de cele mai multe ori în obscuritate, dar văzând tenacitatea cu care ulterior sunt reţinute iluziile naive, supoziţiile, obiceiurile egoiste etc., putem măsura intensităţile folosite mai înainte pentru ca ele să fie produse. Şi la fel se întâmplă cu idealurile, convingerile, ideile călăuzitoare, atitudinile etc. care la vârsta tinereţii ne introduc în viaţă, pentru care luptăm, suferim şi învingem: ele sunt concrescute în fiinţa noastră, noi ne transformăm aparent în ele şi de aceea le continuăm ad libitum cu acea independenţă cu care tânărul îşi pune în valoare nolens volens Eul faţă de lume sau faţă de sine însuşi. Cu cât ne apropiem mai mult de mijlocul vieţii şi cu cât izbutim mai mult să ne consolidăm atitudinea personală şi situaţia socială, cu atât ni se pare mai mult că am descoperit cursul corect al vieţii, idealurile şi principiile corecte de comportare. De aceea şi presupunem că ele au o valabilitate eternă şi ne facem o virtute din a rămâne mereu atârnaţi de ele. Trecem astfel cu vederea un fapt esenţial, anume că atingerea ţelului social se face în paguba personalităţii ca întreg. Multă, prea multă viaţă care ar fi putut să fie şi ea trătită zace poate în cămările cu vechituri ale unei amintiri prăfuite, uneori sub cenuşă mai licăresc cărbuni aprinşi. Statistic, depresiile bărbaţilor în jurul vârstei de patruzeci de ani au o frecvenţă ridicată. La femei dificultăţile nevrotice încep de regulă mai devreme. În această fază a vieţii, adică tocmai între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, se pregăteşte o schimbare importantă a sufletului omenesc. Desigur, pentru început nu este o schimbare conştientă şi izbitoare, mai degrabă e vorba de semne indirecte ale unei schimbări care par să înceapă în inconştient. Uneori se petrece ceva ca o schimbare lentă de caracter, alteori se ivesc iarăşi însuşiri dispărute în copilărie sau înclinaţiile şi interesele de până acum pălesc şi în locul lor apar altele, sau - ceea ce e foarte frecvent - convingerile şi principiile de până acum, în special cele morale, încep să se durifice şi să se rigidizeze, iar spre cincizeci de ani se pot intensifica până la intoleranţă şi fanatism - ca şi cum existenţa acestor principii ar fi ameninţată şi tocmai de aceea ele ar trebui mai mult accentuate. Nu întotdeauna la vârsta matură se limpezeşte vinul tinereţii, uneori se mai şi tulbură. Aceste fenomene se pot observa perfect la indivizii mai unilaterali. Uneori se ivesc mai devreme, alteori mai târziu. Apariţia lor e amânată adesea de faptul că părinţii persoanei în chestiune sunt încă în viaţă. Este ca şi cum faza de tinereţe ar fi fost necuvenit de mult prelungită.

Oare ce-a fost pe lume până-acuma păcatul cel mai mare? Oare n-a fost cuvântul celui ce zicea: „Vai celor care râd aici!” Chiar nu găsise el pe lume nici un motiv să râdă? Înseamnă că nu căutase bine. Chiar şi-un copil ar fi găsit destule motive. Acela nu iubea-ndeajuns: altfel ne-ar fi iubit chiar şi pe noi, cei care râdem! El însă ne-a batjocorit şi ne-a urât, şi ne-a promis doar lacrimi şi scrâşnirea dinţilor. Se cade oare să blestemi ce nu iubeşti? — Nu mi se pare de bun gust aceasta. El însă a făcut aşa, neînduplecatul. El se trăgea din gloată. El însuşi nu iubea-ndeajuns – altfel nu s-ar fi mâniat că nu este iubit îndeajuns. Iubirea mea nu-i flămândă de iubire: ea vrea mai mult. Feriţi-vă de toţi aceşti neînduplecaţi! Ei sunt o biată spiţă cam bolnavă, spiţă de gloată, care se uită doar chiorâş la viaţă, care privesc cu ciudă-acest pământ. Feriţi-vă de toţi aceşti intransigenţi! Ei calcă greu, au inimi apăsate – ei nu ştiu să danseze. Cum să le fie uşor lor pământul? Tot ce e bun şi-atinge ţelul încovoiat. Îşi încovoaie ca pisicile spinarea, începe-a toarce văzându-şi fericirea apropiată – tot ce e bun ştie să râdă. Pasul arată dacă mergi sau nu pe drumul tău: uitaţi-vă la mine cum păşesc! Dar cine se apropie de ţel dansează. Într-adevăr, eu nu sunt ca un stâlp, nu stau acolo ţeapăn, încremenit şi tâmp ca o coloană; îmi place să merg repede. Şi chiar dacă pe lume mai sunt şi smârcuri şi tristeţe groasă, cel care are glezna sprintenă aleargă peste mâluri şi dansează ca pe gheaţa netedă. Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Dar nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Coroana celor care râd, această cunună din crengi de trandafir, eu însumi m-am încoronat cu ea, eu însumi am decis că râsul meu e sfânt. Căci n-am găsit pe nimeni altul destul de tare pentru-aceasta. Eu, Zarathustra, dansatorul! Eu, Zarathustra cel uşor! cel care dă din aripi, gata pentru zbor, în rând cu toate păsările, mereu dispus şi ager, ferice în uşurătatea sa. Profetul Zarathustra, profetul care râde, nicicând intransigent şi nici nerăbdător, cel ce iubeşte săriturile: eu însumi m-am încoronat! Sus inimile, fraţi ai mei, mai sus! Mai sus! Şi nu uitaţi picioarele! Săltaţi-le, voi – ageri dansatori, sau şi mai bine: aşezaţi-vă în creştet! Există chiar şi-n fericire brute greoaie, există glezne-mpiedicate din născare. Acestea ostenesc bizar, asemeni elefantului care-ar cerca să se aşeze-n creştet. Mai bine să fii nebun de fericire decât să fii nebun de nenoroc, mai bine să dansezi greoi decât să şchiopătezi. Deci învăţaţi înţelepciunea mea: chiar lucrul cel mai rău are două părţi bune — chiar lucrul cel mai rău are picioare bune de dansat; deci învăţaţi voi înşivă, oameni superiori, cum să vă ţineţi pe picioare! Daţi la o parte văicăreala şi toată-amărăciunea gloatei! Ce jalnici mi se par acuma aceşti bufoni ai gloatei! însă prezentul aparţine gloatei. Faceţi ca vântul care se năpusteşte din peşterile muntelui: la propriul său fluier vrea să danseze, să crească-n freamăt mările şi să-i urmeze paşii-n salturi mari. Cel care dă aripi asinilor, cel care mulge chiar leoaicele – lăudat să fie spiritul dezlănţuit, care ca uraganul mătură orice prezent şi orice gloate. — duşmanul ciulinilor şi-al celor care taie firu-n patru şi-al tuturor frunzarelor şi buruienilor îngălbenite: lăudat să fie acest aprig uragan plăcut şi liber, care dansează peste smârcuri şi amărăciuni ca peste pajişti.

Romanul adolescentului miop 1.‘’ Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mangaiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc decat eu. M-am vrut neindurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si plin de compromisuri, ca orice adolescent. (…) Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma.’’ 2.‘’Tot ceea ce ne inconjoara nu e decat materialul inform pe care noi il culegem, il cernem si il valorificam. Nu suntem nici pedanti si nici nu afectam un intelectualism exagerat . Dar locurile si oamenii sunt prea ispititori. Creierul, obisnuit sa se intrebe, ne daruieste mecanic raspunsuri, care se cer justificate.’’ 3.‘’O data cu prietenii, se rup si fasii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una cate una, si sufletul mi-e tot mai pustiu, si mai stearpa iubirea catre oameni… Si atatea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atatea obiceiuri pe care le voi uita, ca sa-mi insusesc altele…(…) Sunt ispitit sa ma intristez. Atatia ani si atatea indurari, alaturi de atatea nadejdi… . Nu stiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai intalni prieteni? Va trebui sa ma schimb iarasi, din adancuri, si sa ma privesc in oglinda fara sa ma recunosc? Nu stiu nimic, si inima mi se strange de teama. Mi-e teama sa nu renunt la mine. Mi-e teama de mine, de viata. Si patimesc, totusi, asteptand s-o cunosc, sa arunc zdrentele lumii acesteia de care eu de mult m-am despartit si de care ma tarau lanturi meschine.(…)Si apoi ma intreb, trist, daca eu stiu pentru ce vietuiesc. Nu stiu. …Ce-mi lipseste? Ce-mi lipseste?...Recitesc caietele de amintiri. Cat de departe mi se par vremurile…Si prietenii mei, ‘’personagiile’’, atat de schimbate. Si eu strain. Ma prefaceam prea vessel si ma ascundeam chiar fata de mine. Dar parca stiu eu de scriu acum adevarul?’’ 4.‘’-Crestinul e optimist si senin. -Cu cat te vei apropia de solutia crestina, cu atat vei fi mai senin…Dar d-ta nu esti decat un simplu pagan torturat de neputinta convertirii. Mi-e mila de suferinta d-tale. Raspandesti atata paganism exasperat de propriile lui elanuri, incat sunt ispitit acum, daca m-ai intreba: ‘’Crezi in har?’’…sa raspund :’’Nu! Iti marturisesc, ma indoiesc de har nu pentru ca am discutat cu d-ta, ci pentru ca am stat in tovarasia d-tale. Esti demoniac.’’ 5.‘’Au fost nopti cand tulburarea ma umilea pana la plans. Criza crestea, crestea in singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizand intr-un pustiu. Sufletul imi era coplesit de marasm, de disperare muta, de slabiciuni.’’ 6.‘’Degetele raschirate in par au smuls. Am reinceput sa plang de furie. Ma revedeam in adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu slabiciunile. N-am facut un pas mai inainte , daca sunt melancolic. Imi strigam: ‘’Ajunge! Ajunge! Am sa innebunesc!’’. Plangeam. ‘’Plansul e stupid si enervant. Nu ma duce la o solutie’’. Imi opream lacrimile, imi racoream ochii. ‘’N-am facut nicio fapta eroica, daca nu mai plang’’. Imi odihneam privirile in toamna. Ma linisteam. Eram trist, trist, disperat. ‘’Totul trece, totul trece…’’…’’ 7.‘’Hotararile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfarsit. Imi spun mereu: totul trece…Dar incurajarea mi se pare neghioaba. M-am intrebat cum am putut-o folosi atat timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare desarta numai pentru ca ispita e mai puternica decat mine? ‘’ 8.‘’Dar de ce am scris eu asta-noapte despre ispite? Am uitat hotararea: dragostea nu trebuie alungata, ci stapanita. Eu nu pot s-o stapanesc, de aceea ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mangaie, ca o gheara straina. Mi-e draga, mi-e draga…Stiu eu ce am ? Nu inteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adancesc si s-o stapanesc.

Domnul von Spat urăște somnul. Cum interpretați asta? El spune că, după ce-și va fi înfrânt complet dușmanii, nu o să mai existe somn, iar modalitatea de a-i înfrânge pe băieți ar fi aceea de a-i izola de sursa somnului. Răspuns: instinctul de putere nu există în somn. Da, în somn instinctul de putere e la podea. Suntem complet neajutorați și pasivi, deschiși pentru întreaga lume, goi în ceea ce ne înconjoară. Este o stare în care puterea e la podea și instinctul iese la suprafață, deci primul gând ar fi că von Spat trebuie să reprezinte conștiința, iar Fo, principiul inconștienței. Dar la o privire mai atentă, lucrurile arată puțin diferit. Domnul von Spat este și inconștiență, și anume aspectul inconștient, demonic, al conștiinței. Conștiența constă din ceva ce credem că știm, este o conștiință imediată. Deși nu prea știm ce este, avem sentimentul subiectiv că ceea ce este conștiența ne este bine cunoscut. Dar în spatele acestei conștiențe știute stă o inconștiență, cu alte cuvinte, în spatele eului și al întregului fenomen al conștiinței stă umbra, instinctul de putere și ceva demonic. Nu trebuie să uităm niciodată aspectul demonic al conștiinței, el există. Începem acum să fim conștienți că realizările conștiinței noastre - realizările noastre tehnice - au aspecte distructive. Ne mișcăm spre constatarea că poate fi un dezavantaj conștiința și că se bazează pe inconștiență. Ceea ce mă face să-mi doresc cu pasiune dominația conștiinței asupra vieții este ceva inconștient. Nevoia, impulsul sau pasiunea pentru conștiință este ceva inconștient, precum ceea ce numim tradiție conștientă. De exemplu, pentru un trib primitiv, propria tradiție este conștiință. Un novice dintr-un trib african - după ce a fost torturat, i s-au scos dinții etc. - este instruit privitor la crearea lumii, apariția răului, semnificația bolii, căsătoria cu femei dintr-un anumit clan, din anumite motive, iar asta este, pentru el, conștiință. Africanii spun că bărbatul este un animal înainte de a trece prin inițiere, asimilând astfel tradiția tribală. Neițiații sunt numiți animale, ceea ce demonstrează credința lor că obținerea unei atari cunoașteri este pasul de la inconștiența animală la conștiința umană. Cu toate acestea, pentru noi, care avem o tradiție diferită, învățăturile mitologice pe care le asimilează un tânăr primitiv par pură inconștiență. Mai mult, interpretăm respectivele învățături așa cum interpretăm visele; faptul că acest lucru este posibil ne arată că ceea ce înseamnă conștiință colectivă pentru un trib conține, în realitate, mult simbolism inconștient. Mă refer la alte civilizații pentru a-mi ilustra punctul de vedere, pentru că poți observa o altă societate sine ira et studio, adică imparțial. Se întâmplă același lucru și în tradiția noastră religioasă. Putem spune că învățătura creștină conține conștiința noastră colectivă. Dar, la o privire mai atentă, vedem că ea e bazată pe simboluri ca zeul crucificat, Fecioara Maria etc. Dacă ne gândim la ele, la înțelesul lor și încercăm să le legăm de viața noastră reală, descoperim că nu știm cum, fiindcă sunt pline de inconștiență. Aflăm că exact acele aspecte cunoscute ale tradiției noastre spirituale rămân pentru noi un complet mister, din mai multe puncte de vedere, că nu putem spune nimic despre ele. Conștiința conține, așadar, un revers secret, care este inconștiența. Chiar asta e demonic la von Spat, și anume faptul că vederile conștiente se comportă ca și cum ele ar fi întregul răspuns. S-ar putea spune, probabil, că psihologia are acum sarcina de a releva acest aspect secret, distructiv al conștiinței și de a lupta împotriva lui. Sper să ajungem cândva la punctul în care conștiința poate funcționa fără pretenția de a ști totul și de a avea ultimul cuvânt. Dacă ar putea fi redusă la o funcție, o funcție descriptivă, atunci oamenii ar înceta să facă afirmații definitive.

Eu cred doar în ideea mea de căpătâi. Ea rezidă în aserțiunea că oamenii pot fi, în general, împărțiți, în virtutea unei legi a firii, în două categorii: una inferioară (oamenii obișnuiți), o turmă de indivizi a căror unică menire constă în a reproduce făpturi aidoma lor, și cealaltă, superioară, constând din oameni veritabili, dotați cu darul de a spune, în mediul lor, cuvântul cel nou. Subdiviziunile sunt, firește, infinite, dar trăsăturile distinctive ale celor două categorii mi se par destul de nete: prima, turma adică, e compusă din oamenii conservatori, cuminți, care trăiesc în supunere, o supunere ce nici nu le displace, de altfel. Și eu cred că sunt chiar datori să fie supuși, pentru că acesta e rolul lor în viață, rol ce nu implică nimic umilitor pentru ei. Cât despre exponenții celeilalte categorii - toți încalcă legea sau sunt înclinați, prin firea lor, s-o încalce. Crimele comise de ei, sunt, desigur, relative și de o gravitate variabilă. În majoritatea cazurilor, acești indivizi reclamă, în formule diverse, distrugerea a ceea ce este în numele a ceea ce ar trebui să fie. Dacă e cazul, pentru a face să triumfe ideile lor, aceștia calcă peste cadavre, pe mări de sânge; și, după mine, pot să o facă fără mustrări de conștiință: totul depinde de ideea ai cărei purtători sunt, de anvergura ei.

Toda la confusión proviene de tener que decidir qué es más bello: Shakespeare o un par de zapatos, Rafael o el petróleo. (...) Y yo declaro que Shakespeare y Rafael valen más que la emancipación de los siervos, más que el socialismo, más que la nueva generación, más que la química, más, casi, que la humanidad entera, porque son el fruto, el verdadero fruto, de la humanidad entera, quizás el mejor fruto que pueda dar. Una forma ya lograda de belleza, pero para el logro de la cual yo quizá estaría dispuesto a vivir… (...)Gente miope, ¿qué os hace falta todavía para entender? ¿Pero no sabéis, no sabéis, que la humanidad puede seguir viviendo sin ingleses, sin Alemania, y por supuesto sin rusos? ¿Que es posible vivir sin ciencia, sin pan, pero que sin belleza es imposible vivir, porque entonces al mundo no le quedará nada que hacer? ¡Ahí está el secreto! ¡Ahí está toda la historia! ¡Ni siquiera la ciencia podría existir un minuto sin la belleza! ¿Sabéis eso, los que os reís de mí? ¡Se hundiría en la barbarie, no podría inventar ni siquiera un clavo…! ¡Yo no me rindo! —gritó absurdamente en conclusión, dando un tremendo puñetazo en la mesa.

Acesta este locul in care vei fi cel mai aproape de Dumnezeu. Duhoarea carnagiului este imposibil de ignorat. Intra in piele si in par ca o povara otravitoare de care vei scapa cu greu. Preotii ard tamaie pentru a alunga duhoarea si boala, dar amestecul de mirt, scortisoara, sofran si tamaie nu poate masca mirosul pestilential al macelului.

Caroline mi-a spus ca, ori de cate ori se simte rusinata, incepe imediat sa repete cuvantul cu voce tare: "durere, durere, durere". Mi-a spus asa: " stiu ca suna foarte ciudat, si probabil ca par un pic nebuna, dar - nu stiu din ce motiv - chiar functioneaza". Binenteles ca functioneaza! Este o excelenta modalitate de a decupla programul de supravietuire al creierului reptilian, pentru a pune in functiune cortexul prefontal. Dupa un minut sau doua in care am repetat cuvantul "durere", am tras aer in piept si am incercat sa imi adun gandurile. Mi-am spuus: " Bun acumsunt in regula. Ce e de facut in continuare? Sigur ma descurc".

Străvechiul conflict dintre religie și știință a luat sfârșit. Ați câștigat. Dar n-ați jucat cinstit. N-ați oferit răspunsurile dorite. Ați câștigat reorientând societatea omenească atât de dramatic, încât adevăruri considerate altădată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ține pasul cu voi. Dezvoltarea științifică este exponențială. Se hrănește din propria substanță, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spațial. Azi, progresul științific se măsoară în săptămâni. Avansează orbește, fără a putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adâncește tot mai mult și, cu cât religia rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiți din punct de vedere spiritual. Plângem și strigăm în goana noastră de a desluși înțelesuri. Și, credeți-mă, strigăm din toate puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu morții, vorbim cu spiritele, trăim experiențe de ieșire din corp... toate aceste excentricități par științifice, dar sunt rușinos de iraționale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur și chinuit, mutilat de propria iluminare și de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie.

Caroline mi-a spus ca, ori de cate ori se simte rusinata, incepe imediat sa repete cuvantul cu voce tare: "durere, durere, durere". Mi-a spus asa: " stiu ca suna foarte ciudat, si probabil ca par un pic nebuna, dar - nu stiu din ce motiv - chiar functioneaza". Binenteles ca functioneaza! Este o excelenta modalitate de a decupla programul de supravietuire al creierului reptilian, pentru a pune in functiune cortexul prefontal. Dupa un minut sau doua in care am repetat cuvantul "durere", am tras aer in piept si am incercat sa imi adun gandurile. Mi-am spuus: " Bun acumsunt in regula. Ce e de facut in continuare? Sigur ma descurc".” Cu toate ca stiam ca lucrul cel mai periculos pe care il poti face dupaa o criza de rusine, este sa te ascunzi ori sa faci uitata povestea, mi-a fost teama sa discut cu cineva. Totusi am dat cateva telefoane. I-am sunat pe sotul meu Steve si pe prietena mea cea mai buna Karen. Mi-au oferit amandoi lucrul de care aveam nevoie cel mai mult : empatie - cea mai buna modalitate de a-i arata cuiva ca nu este singur. Spre deosebire de critici (care exacerbeaza rusinea) , empatia iti confirma cu simplitate ca nu esti singur.

plimbări difuze îmi plimb sângele deschis pe holurile spitalului România. doctorii fug îngroziți de furia pietrelor din lacrimi, cele care se prăbușesc în infern numărând până la primul auz. apoi se întorc cu reduceri de toamnă, fluierând după frunzele doborâte de durerea lumii. ce avalanșă de durere acoperă noaptea, dar și ziua în care florile înfloresc în Floreasca! poezia a fost adusă aici, în spital, de primul poet uitat, care în loc de inimă avea un mare dor. medicii nu au reușit extirparea și el a rămas trist ca o uimire. sângele meu l-a întâlnitau stat statui împreună în ambulatoriul proaspăt văruit. nu a mai rămas fericirea la îndemâna oricui * promenades diffuses je promène ouvertement mon sang dans les couloirs de l’hôpital nommé Roumanie. les médecins fuient terrifiés par la fureur des pierres contenues dans les larmes, celles qui s’effondrent dans l’enfer en comptant jusqu’à la première audition. elles reviennent ensuite avec des soldes d’automne, en sifflant les feuilles par la douleur du monde démolies. quelle avalanche de douleur recouvre la nuit, mais aussi le jour où les fleurs fleurissent à Floreasca ! la poésie a été transportée ici, à l’hôpital, par le premier poète oublié, qui avait une immense nostalgie à la place du cœur. les médecins n’ont pas réussi à l’extirper et il est resté triste comme un étonnement. mon sang l’a rencontré – ils se sont transfigurés en statues ensemble dans la salle ambulatoire fraîchement repeinte. le bonheur n’est pas à portée de n’importe qui.

a poesia não nos salva morte mas o luto connosco" "todas as conversas por mais rebuscadas são rios que vão desaguar em ti volta e meia os arbustos tremem e o cheiro que aparece é teu" "e se foi o acaso de nos fintarmos a vida inteira pelos mesmos sítios sem nos cruzarmos ou talvez o acaso de nos cruzarmos pelas mesmas ruas sem notar" "podes vir podemos falar sobre tudo podemos falar do cheiro dos livros em segunda mão cheiram aos avós de quem? cheiram aos avós de alguém apesar de não serem os nossos mas não tivemos todos os mesmos avós? não importa" "o inverno todo à espera do verão o frio sempre à mingua do calor não perguntar com medo do não nem sequer dar com medo da dor a inspiração a sorte as certezas tal como tantos outros ventos são vagas que devemos respeitar as estações são no seu tempo não as podemos apressar

a poesia não nos salva morte mas faz o luto connosco" "todas as conversas por mais rebuscadas são rios que vão desaguar em ti volta e meia os arbustos tremem e o cheiro que aparece é teu" "e se foi o acaso de nos fintarmos a vida inteira pelos mesmos sítios sem nos cruzarmos ou talvez o acaso de nos cruzarmos pelas mesmas ruas sem notar" "podes vir podemos falar sobre tudo podemos falar do cheiro dos livros em segunda mão cheiram aos avós de quem? cheiram aos avós de alguém apesar de não serem os nossos mas não tivemos todos os mesmos avós? não importa" "o inverno todo à espera do verão o frio sempre à mingua do calor não perguntar com medo do não nem sequer dar com medo da dor a inspiração a sorte as certezas tal como tantos outros ventos são vagas que devemos respeitar as estações são no seu tempo não as podemos apressar

não lhe posso dar mais por isto, minha senhora lestos a sacar um par de notas do bolso da camisa suada, cada leva aguentava-nos no máximo três semanas e eles, farejando a fome aos solavancos e sob o manto de uma diligência humanitária era só para saber se têm passado bem, a senhora mais a menina, e se por acaso não repensou a minha oferta relativamente ao televisor

—¿Podrías dejar de jugar con mi corazón? Él parpadeó un par de segundos y finalmente le dedicó una media sonrisa. —Lo siento, hay cosas que no se pueden evitar cuando estás delante de un hada bonita.—Le guiñó un ojo. —¡Porque me va a dar un ataque del susto, idiota!

Știai că unele răsărituri nu încep cu soarele? Când nu e nimeni lângă tine, par mai lungi cu orele Știai că unele cuvinte aprind diminețile? Dar nu știai că unele infinituri sunt mai lungi ca altele

În zilele noastre, oamenii par să creadă că viețile lor sunt pe de-a-ntregul construite prin opțiune; dar pe vremea aceea ne consideram bucăți de lut care păstrau pe vecie amprentele celor care le atinseseră.

En la estancia de paredes grises y a media luz, se respiraba una envolvente paz. El silencio emergía de cada rincón mezclándose con una inquietante sensación de acabamiento. Olía a éter. Dima consiguió por fin abrir los ojos, su mirada celeste, ligeramente rasgada, estaba pegada a aquel techo de escayola de color hueso, no había nada de especial en él, pero su mente se mostraba demasiado perezosa como para cambiar hacia otro objetivo y dejar de contemplarlo. Entonces se dio cuenta de que apenas podía mover la cabeza. Estaba tendido sobre una superficie acolchada, una cama suave y espumosa o por lo menos eso fue lo que se le figuró. Parpadeó un par de veces para después mover las cuencas de un lado a otro, fue así como consiguió desclavar los ojos del techo y dar con la única fuente de luz de la habitación, una especie de pantalla, un cuadro grande como una pizarra iluminado por una luz en su interior. A lo lejos divisó lo que parecían fotos pegadas sobre aquella superficie y le recordó las visitas al médico cuando tenía que llevar a su madre a la ciudad para hacerse ver los pulmones. “Lo siento señor Koval, pero a su madre no le queda mucho tiempo, puede que uno seis meses, así que hágale la vida lo más placentera posible porque ya sólo resta esperar.” Cerró los ojos ante aquel recuerdo sin poder evitar una punzada lastimándole el pecho. “Es una pantalla para ver radiografías”, pensó. Con gran alivio, notó que por fin podía mover la cabeza, la levantó poco a poco y confirmó que sus sospechas eran ciertas, yacía sobre una especie de camilla plegable de superficie almohadillada y estructura de aluminio. Su cuerpo era independiente de su mente, se notaba pesado, terriblemente pesado, sin apenas energía para moverse, como si tuviera atado sendos bloques de cemento a las cuatro extremidades y se imaginó a sí mismo como una sola masa, un gran cuerpo de metro noventa hecho de piedra inerte. Quiso levantarse, pero una nausea repentina le sacudió el estómago y tuvo que volver a la posición inicial, cerró los ojos, respiró hondo y cuando intuyó que el mundo volvía a detenerse lo volvió a intentar. Levantó la cabeza con cuidado, se incorporó muy despacio y consiguió sentarse por fin. En ese momento se dio cuenta de que estaba descalzo. Sus brazos al menos volvían a obedecerle, logró girarse y sacar las piernas de la camilla para colocarlas después en el suelo. Sus manos se aferraron con firmeza a la superficie mullida de aquella cama y por un momento, ahí sentado, se vio a sí mismo como suspendido en el aire, mirando hacia el horizonte que era el otro extremo de la habitación, iluminada por el débil reflejo del negatoscopio. Fijó sus ojos en aquel rincón y distinguió otra camilla...

El Automóvil Club Argentino (A.C.A.) alzó la voz para proponer que el cambio de sentido se hiciera el jueves 5 de octubre de 1944. ¿Por qué el 5 de octubre? Porque desde 1928, cada 5 de octubre se celebra en la Argentina el Día del Camino. ¿Y por qué en la Argentina se celebra el Día del Camino? Porque el 5 de octubre de 1925 se llevó a cabo en Buenos Aires el primer Congreso Panamericano de Carreteras, al que acudieron casi todos los países del continente donde, entre otras cosas, ¡se había planteado la necesidad de unificar las reglas sobre circulación de tránsito! El jueves 5 de octubre de 1944 que había propuesto el A.C.A. pasó sin pena ni gloria y los coches siguieron por sus carriles. De todas maneras, el cambio estaba en marcha. El general Juan Pistarini, ministro de Obras Públicas del presidente Farrell, se había sumado a la cruzada del carril: el 2 de octubre había firmado el decreto 26.965 que establecía que el domingo 10 de junio de 1945 a las seis de la mañana todos los automóviles del país debían modificar su sentido de marcha (el decreto fue del mismo día en que el ministro Pistarini elevó otro referido a la construcción del aeropuerto en Ezeiza). La cuenta regresiva, los ocho meses previos al cambio de mano, fueron intensos. Se estableció que la semana inicial todo el mundo manejaría a menor velocidad de la normal. Las máximas serían de 20 km/h en las zonas urbanas, 35 en las suburbanas y 70 en las carreteras en campo abierto. Se imprimieron calcomanías que debían pegarse en los vidrios traseros y delanteros de los autos, en la noche del 9 de junio. Las flechas indicaban por dónde debían ser pasados: por la izquierda. Quien no tuviera los calcos pegados recibía una multa. Los folletos con consejos buscaban resolver las situaciones de incertidumbre —por ejemplo en una bocacalle— con frases como: “Piense que si usted es una persona serena, el otro conductor puede ser un novicio de temperamento nervioso y perder el control en momento de peligro”. Otro de los consejos era: “Si se encuentra de frente con otro coche que no tiene en cuenta el cambio de mano, usted debe detener su vehículo y hacer al otro conductor las indicaciones necesarias”. ¿Habrán nacido allí los gestos que aún hacemos desde nuestros coches, para demostrar unos a otros y otros a unos que están o estamos equivocados? Como medida complementaria, se modificó el sentido de circulación de muchísimas calles de Buenos Aires. Un par de semanas antes del día M (M de mano), brigadas del Touring Club Argentino y del ya mencionado A.C.A. salieron con escaleras y martillos a estampar carteles viales. Se dieron vuelta 280 señales de estacionamiento y se adhirieron a las esquinas 6.500 flechas indicadoras del sentido de la circulación. Se acordó que los trenes y subtes no cambiarían de mano para no sumar más confusiones. En mayo se realizó un simulacro de cambio de mano en Corrientes y 9 de Julio. Durante un día, todos aquellos que desearan probarse podían dar vueltas alrededor del obelisco en el sentido contrario al que estaban acostumbrados (porque tradicionalmente se giraba en el sentido de las agujas del reloj y a partir de junio, sería al revés). La gente se paraba en la Plaza de la República para ver el espectáculo del giro a la izquierda. Además de la constante publicidad oficial, las empresas hicieron su aporte marketinero. Por ejemplo, la marca Cinzano publicó un aviso en los matutinos con un dibujo de automóviles girando en el nuevo sentido alrededor del obelisco, y la frase con rima: “Hoy cambie de mano, y siga tomando vermouth Cinzano”. La joyería Casa Escasany mostraba un reloj pulsera con correa de cuero que pasaba a la mano derecha. Su eslogan alusivo fue: “Hoy, cambio de mano. Verifique la velocidad de su coche con cronógrafos de Casa Escasany”. Otro aviso: “Tome su derecha y tome Geniol”. El de pinturerías Alba: “Desde el Alba del 10 de junio, todo el país

În trecut liber-cugetătorii şi revoluţionarii erau adeseori produsele celei mai evlavioase educaţii ortodoxe. Lucrul acesta nu trebuie să ne surprindă. Metodele folosite de educatorii ortodocşi erau şi sunt încă prea puţin eficace. Sub un dictator ştiinţific, educaţia va avea efecte adevărate – cu rezultatul că majoritatea bărbaţilor şi femeilor vor ajunge cu timpul să-şi iubească sclavia şi nici nu vor mai visa vreodată la revoluţie. Nu pare să existe niciun motiv serios pentru a răsturna vreodată o dictatură pe deplin ştiinţifică. Între timp a mai rămas totuşi un pic de libertate pe lumea asta. E adevărat, mulţi tineri nu par să preţuiască libertatea. Dar unii dintre noi continuă să creadă că fără libertate fiinţele omeneşti nu pot deveni pe deplin umane şi că deci libertatea este de nepreţuit. Poate că forţele care ameninţă acum libertatea sunt prea puternice pentru a li se putea rezista multă vreme. Şi totuşi este de datoria noastră să facem tot ce putem pentru a ne împotrivi lor.

Dar e ceva rău,nu-i aşa,să-ţi urăşti binefăcătorii?Aşa fusesem învăţat şi aşa credeam.Un copil acceptă codurile de comportament care îi sunt prezentate chiar şi atunci când le încalcă.De la vârsta de opt ani-sau chiar mai devreme- conştiinţa păcatului nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de mine.Când încercam să par insensibil şi sfidător,asta era doar o pojghiţă subţire de deasupra unei mari cantităţi de ruşine şi de disperare.De-a lungul întregii copilării am avut convingerea profundă că nu sunt bun de nimic,că îmi irosesc timpul,că îmi distrug talentul,că etalez o prostie,o răutate şi o nerecunoştinţă monstruoase.

Daca pasiunea ei pentru carti fusese unul din motivele esentiale aflata in statele incapacitatii ei constante de a intretine o relatie normala cu sexul opus, existau inca doi factori aditionali care ii alimentasera esecul. Intai si-ntai, Armanoush era frumoasa - chiar prea frumoasa. Avea un trup bine proportionat, o fata delicata, un par ondulat blond inchis, niste ochi mari de un gri ce batea in albastru si un nas ascutit si un pic carn, care ar fi putut parea un defect in cazul altora, dar care ei ii oferea un aer de incredere in sine, insa infatisarea ei atragatoare, atunci cand era combinata cu inteligenta ei, ii intimida pe tineri. Nu ca acestia ar fi preferat femeile urate sau ca nu ar apreciat inteligenta. Insa nu stiau exact unde s-o plaseze; in categoria femeilor cu care ar fi dat orice sa se culce (iubitele), in categoria celor al caror sfat il cautau (prietenele) sau in categoria celor cu care doreau sa se insoare intr-un final (logodnicele). Fiindca era atat de sublima incat sa fie toate la un loc, sfarsea prin a nu fi nici una.

– Vous faire confiance ? dit Lăpușneanu, qui pénétrait son dessein. Tu penses peut-être que je ne connais pas le vieux dicton moldave : « Le loup change de poil, mais non de caractère » ? Tu penses peut-être que je ne vous connais pas, et toi mieux que les autres ? Que je ne sais pas non plus que, chef de mes armées, tu m'as abandonné à l'heure de la défaite ? Veveriță, certes, a toujours été mon ennemi, mais ouvertement ; Spancioc est encore jeune, son cœur est plein d'amour pour son pays ; j'aime voir sa hardiesse, qu'il ne tente pas de cacher. Stroici est un enfant qui ne connaît pas encore les hommes, ni la flatterie, ni le mensonge ; il ne sait pas que tout ce qui reluit n'est pas or. Mais toi, Moțoc toi qui as vieilli dans l'adversité, habitué à flatter tous les princes, tu as trahi le Despote, tu m'as trahi moi-même, tu trahiras Tomșa. Dis-moi : ne serais-je pas le plus grand des sots de te faire encore confiance ? Je te pardonne pourtant d'avoir cru pouvoir me tromper et te promets de ne pas souiller mon épée de ton sang. Je t'épargnerai, car tu m'es nécessaire pour aider à porter le poids de la haine populaire. Il reste des bourdons : il faut nettoyer la ruche. (Dans la traduction de Valentin Lipatti, extrait de "ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL") [— Să mă-ncred în voi? zise Lăpușneanul înțelegînd planul lui. Pesemne gîndești că eu știu zicătoarea moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba“? Pesemne nu vă cunosc eu și pre tine mai vîrtos? Nu știu, că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriță îmi este vechi dușman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie; Îmi place a privi sumeția lui, pre care nu se silește a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaște încă pre oameni, nu știe ce este îmbunarea și minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mănîncă. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi nătărău de frunte, cănd m-aș încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înșela, și îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. ]

Ce fait ne pouvait, donc, qu'être vrai, cela d'autant plus qu'à l'exception de ceux qui ont la chance de vivre en contact avec le monde diplomatique, personne d'autre n'aurait pu le savoir. [Faptul, dar, nu putea fi decît adevărat, cu atît mai mult cu cît, afară de cei care au norocul să trăiască în contact cu lumea diplomatică, nimeni alții nu l-ar fi putut ști.] en français par Gabrielle Danoux

– Raconte, grand-mère, raconte ! – Et, comme je disais, il regrettait énormément de ne pas avoir d'enfants… Un jour vint vers lui un vieillard si vieux que sa barre traînait à terre et il était aussi bossu, et il était petit, tout petit… – Petit comment ? – Voyons, pas plus grand que toi. – Alors n'était pas si petit que ça, pas tout à fait petit… – Il était donc petit, mais pas si petit que ça. Et aussitôt qu'il arriva il dit : Votre Majesté a deux pommiers dans son jardin, tout près l'un de l'autre si rapprochés qu'on ne sait pas quelles sont les rameaux de l'un et quels sont ceux de l'autre. Lorsqu'ils fleurissent, on ne sait pas quelles sont les fleurs de l'un et quels sont les fleurs de l'autre. Ces deux pommiers donnent des feuilles, fleurissent, perdent leurs fleurs et ne donnent pas de pommes. Que Votre Majesté sache que lorsque ces deux pommiers auront des fruits, l'impératrice donnera naissance à un enfant tout en or. Le nain s'en alla et l'empereur courut dans le jardin pour chercher jusqu'à les découvrir les deux pommiers. Ils avaient justement perdu leurs fleurs, de sorte que sous leurs rameaux il paraissait y avoir de la neige, mais pas un fruit n'avait été formé. – Et pourquoi ne donnaient-ils pas de fruits grand-mère ? – Qu'est-ce que j'en sais ? Dieu seul le sait… [– Spune, bunico, spune. – Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot... – Cât era de mic? – Poate să fi fost, așa, cam ca tine. – Va să zică, nu era mic, mic de tot... – Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu totul și cu totul de aur"... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. – De ce nu legau rod, bunico? – Știu eu?... Dumnezeu știe... (Bunica) traduit du roumain par Gabrielle Danoux]

À celle qui s'en va Tu crois que ce fut un amour vrai… Moi je crois que ce fut une brève folie… Mais ce qu'au juste ce fut, Ce que nous voulions que ce fût, Nous ne le saurons peut-être jamais… Ce fut un rêve vécu au rivage d'une mer, Un chant triste amené d'autres terres Par de blancs oiseaux voyageurs, Sur l'azur insurgé d'autres mers au loin, Un chant triste amené par les marins Arrivés de Boston Norfolk Et New York, Un chant triste que souvent chantent les pêcheurs Quand ils prennent le large et ne reviennent plus. Et se fut le refrain de triolets qu'un poète Jadis imagina en les pays du Nord Sur les bords de quelque blanc fjord, Mendiant l'amour des blondes coquettes... Ce fut un rêve Un vers Une mélodie Que nous n'avons chantée peut-être jamais... ...................... Tu crois que ce fut un amour vrai ? Moi je crois que ce fut une brève folie ! * Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom şti-o poate niciodată... A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare. Un cântec trist, adus din alte ţări De nişte pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete... A fost un vis, Un vers, O melodie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... ...................... Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie! [Celei care pleacă, traduction en français d’Aurel George Boeșteanu]

Si les institutions culturelles roumaines font à nouveau mine d'ignorer ce qui se passe, ont hâte que le mois de novembre passe, inquiètes d'un possible renversement de nos hiérarchies et coteries internes, nous retournerons au même degré zéro pour déposer, à diverses occasions, sur la table européenne, des auteurs et des discours dont le monde actuel n'a que faire, mais qui font cependant les délices de nos critiques et essayistes nombrilistes disposés à tout moment à confondre l'expressivité avec les valeurs et le snobisme culturel avec l’authenticité créatrice. [Dacã instituțiile culturale românești se vor preface iarãși ca nu prea știu ce se întâmplã, abia așteptând sã treacã luna noiembrie, neliniștite de posibila rãsturnare a ierarhiilor și coteriilor noastre interne, ne vom întoarce în același punct zero, punînd cu diferite ocazii pe masa culturalã a Europei autori și discursuri de care lumea prezentã nu are nevoie, dar care fac deliciul criticilor și eseiștilor noștri nombriliști dispuși în orice clipã sã confunde expresivitatea cu valoarea și snobismul cultural cu autenticitatea creatoare.] (p. 218) traduit du roumain par Gabrielle Danoux

Monsieur ou madame Untel travaille à la transposition dans telle ou telle langue du valeureux roman, etc. [...] Eh bien, monsieur ou madame Untel travaille depuis un peu trop longtemps. Les diverses actions entreprises en vue de la réalisation de ce but fort louable sont généreusement arrosées avec –comme disait feu le professeur Longinescu– la vaseline des engrenages sociaux. Louanges anticipées et prises de position publiques ou discrètes, immatérielles ou matérielles, de reconnaissance, à volonté. [...] Mais rien ne peut s'entrevoir à l'horizon désert. Aucun résultat, je m'empresse d'ajouter, appréciable. Mais c'est une tout autre chose que j'attends qu'on me montre: une ou deux chroniques robustes, signées par autant de personnalités tout aussi robustes du pays où le livre en question vient de paraître, et puis un compte éditeur tout aussi solide. Ici, naturellement, monsieur ou madame Untel sourira, plein de sous-entendus… "Bah, cela ne me regarde pas. Euh... moi j'ai fait tout ce dont j'étais capable." Nous ne doutons pas une seconde que la distinguée personne en question ait fait à ce sujet tout ce dont elle était capable. Mais le noble missionnaire ou la noble missionnaire des écrits roumains était trop peu capable. [Domnul sau doamna cutare lucrează la transpunerea în limba cutare a valorosului roman etc.[...] Ei bine, domnul ori doamna cutare lucrează cam de mult. Întreprinderile diverse spre realizarea acestui scop laudabil sunt din belşug stropite cu -vorba defunctului profesor Longinescu- "untdelemnul care unge osia daravanelor sociale". Laude anticipate şi exprimări publice ori discrete, sufleteşti ori materiale, de recunoştintă cîte pofteşti. Dar nimic nu se întrevede pe întinderea pustie. Nici un rezultat, mă grăbesc să adaog, apreciabil. [...] dar altceva aş aştepta eu să mi se arate: vreo două cronice zdravene, semnate de vreo cîteva nume tot aşa de zdravene din ţara unde cartea cu pricina a apucat să apară-şi pe urmă un cont zdravăn de librarie. Aci, fireşte, domnul sau doamna cutare va zîmbi cu anume sens "Mde.. asta nu mă priveşte pe mine. Asta, he, de ...eu am făcut tot ce am putut". Nu ne îndoim că distinsa persoană în chestie a facut tot ce-a putut. Dar nobilul misionar sau nobila misionară a scrisului românesc a putut prea puţin [....]. (Traducerile, în Calendarul, I, Nr. 67, 15 iunie 1932 ) ]

Elle pourrait pleurer. Ce serait bien… Mais il n'y a plus de Luchi nulle part. Luchi est morte. À sa place, une écolière sage cligne doucement des yeux et ravale ses larmes, qui, pour la toute première fois, avaient un goût de cendres … Luchi est morte... [Poate că ar plânge. Și ar fi bine... Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei, o școlăriță cuminte clipește mărunțel și-și înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenușă... A murit Luchi...] (p. 141, traduit en français par Gabrielle Danoux)

Nu țin în mod deosebit la viață. Pot să renunț oricând. Dar dacă nu renunț, înțeleg să o trăiesc în condițiile care mi se par cele mai bune. Ar fi frumos să-mi demonstrezi că viziunea mea asupra vieții nu este bună. Sunt de acord cu orice fel de argument. Dar nu accept ca alții să-mi spună că modul în care trebuie să trăiesc așa cum cred ei e cel mai bun, obligându-mă să mă conformez la aceasta. E viața mea. Viața mea nu aparține nici colhozului, nici comunității, nici comisarului politic. Așadar, am dreptul să trăiesc în felul în care voi alege eu însumi. Dacă am chef, aș putea chiar să o imit pe cea a unui comisar. Dar nu am chef. Dacă aș face asta, nimeni n-ar avea dreptul să mă acuze și să pretindă că fac bine ori rău. Dispun de viața mea așa cum vreau.

Todas las noches, durante un par de segundos, y a lo largo de algunos metros, dejaba mi vida en suspenso. Porque según cuál fuera la siguiente canción que sonara en la radio, decidía dar un volantazo en el momento apropiado y seguir disparado hacia casa, a toda velocidad, o enderezar al hijo de puta y precipitarme hacia el barranco y el océano.

Voxalis à Thierry Moral, manifartiste éclectique J'aurais pu être le saltimbanque de l'âge de glace entrecoupant mes espiègleries avec l'ouragan Katrina plus au sud des marécages de La Nouvelle-Orléans, c'était peut-être pour moi plus approprié de jouer dans une pièce de théâtre muet avec des héros en pâte à modeler et papier mâché à Montmartre sur la scène d'un Cabaret du Néant. Le langage corporel trahit mon esprit hors-la-loi– je peux, mais je ne veux pas courir entre les cactus séniles, je peux, mais je ne veux pas entretenir la braise qui couve par amour du feu, je peux, mais je ne veux pas arborer l'étendard de l'étonnement par amour de la sensation. Je peux mais je ne sais pas ! Je peux mais je ne comprends pas ! Je peux mais je ne veux pas ! Le ridicule plane tel un aérostat au-dessus de l'œil d'Horus et moi je n'ai pas le temps de vivre les moulins à vent. [Voxalis lui Thierry Moral, manifartist eclectic Aș fi putut fi saltimbancul epocii de gheață întretăindu-mi giumbușlucăriile cu uraganul Katrina mai la sud de mlaștinile din New Orleans, poate era mai nimerit să joc într-o piesă de teatru mut cu eroi din plastilină și papier mâché în Montmartre, pe scena unui Cabaret du Néant. Limbajul corpului îmi trădează fărădelegea gândului - pot, dar nu vreau să alerg printre cactuși senili, pot, dar nu vreau să întrețin jarul mocnit de dragul focului, pot, dar nu vreau să arborez stindardul mirării de dragul senzației. Pot, dar nu știu! Pot, dar nu înțeleg! Pot, dar nu cred! Ridicolul planează ca un aerostat peste ochiul lui Horus și eu n-am timp să trăiesc morile de vânt.] (p. 32) Imperfectele emoții

Dor Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept ? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Și vreau să treacă Liniștea mea. Nostalgie Pourquoi suis-je parti ? Vers quelle destination ? Elles se sont assombries Thoraciques sensations Mais c'est une flamme Qui m'appelle là-bas Sous des couches enneigées Que vienne je réclame Ma silencieuse paix. (traduit du roumain par Gabrielle Danoux)

În primul rând, cred că feminitatea înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru corpurile noastre, astfel încât corpul să devină expresia tangibilă a spiritului din interiorul său. Pentru aceia dintre noi care și-au trăit viața mintal, acesta este un proces lung, dificil și agonizant, deoarece, în încercarea de a ne elibera mușchii, eliberăm și frica, furia și suferința care s-au acumulat și au fost îngropate acolo, probabil de la naștere sau dinainte de naștere. În noi înșine descoperim un animal rănit, aproape mort de foame și maltratare. Pentru că a fost pedepsit atât de mult timp, reacționează la început ca o creatură nevrotică sălbatică ce nu a cunoscut niciodată dragostea. Dar, treptat, devine prietenul nostru și, pentru că înțelege instinctele mai bine decât noi, devine ghidul nostru către un mod natural și spiritual de viață. (...) În al doilea rând, feminitatea înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru cine sunt - nu pentru ceea ce fac, nu pentru cine par să fiu, nu pentru ceea ce realizez. Când tot ce trebuie făcut este făcut și trebuie să mă confrunt cu mine în realitatea crudă, cine sunt eu? Care sunt valorile mele? Care sunt nevoile mele? Sunt sinceră cu mine însămi sau mă trădez? Care sunt sentimentele mele? Sunt capabilă de iubire? Sunt sinceră cu dragostea mea? Lucrul cu aceste întrebări, zi de zi, este ceea ce eu numesc diferențierea femininului. Acesta este procesul de a deveni fecioară - femeia care este ceea ce este pentru că asta este ceea ce este ea. Trăiește, se mișcă, și își posedă Ființa printr-o anumită putere din ea.

ÁBRETE DE PAR EN PAR Todo lo que nos rompe, es todo lo que nos hace. La vida nos moldea en perfección absoluta. No seas temeroso de las pesadas tormentas de la vida. Ellas meramente están aquí para dar forma a nuestros sueños y permitirle, a nuestra Alma Desplegarse.

semnele de pe trandafirul japonez la fiecare răsărit sorb din cafea și mă restartez citesc pe frunzele trandafirului japonez buletinul meteorologic îmi strig amintirile de pe străduțele înguste o lume pestriță forfotește împrejur fiecare vorbește cu glasul meu zîmbește folosind codul meu pentru bună dispoziție dar sună sirena la spitalul din colț o alarmă falsă sau poate o naștere de mult nu s-a mai întâmplat ceva deosebit pe strada mea cercetez ceasul s-a făcut târziu și o să întârzii la slujbă prin geamul pătat de muște doi sticleți se holbează cocoțați pe gardul din sârmă ghimpată este locul în care timpul îmi lasă mereu o gustare * les signes sur l’hibiscus à chaque lever de soleil je sirote mon café et je me réinitialise je lis sur les feuilles de l’hibiscus le bulletin météo je hèle mes souvenirs égarés dans les étroites ruelles un monde bigarré fourmille tout autour chacun parle avec ma propre voix chacun sourit en utilisant mon propre code de bonne humeur mais la sirène sonne à l’hôpital du coin une fausse alerte ou bien une naissance depuis longtemps rien de spécial n’est advenu dans ma rue j’interroge ma montre il est déjà tard et je vais me mettre en retard à mon travail à travers la vitre tâchée par les mouches deux chardonnerets observent fixement juchés sur la clôture en barbelé c’est l’endroit où le temps me dépose toujours un goûter (traduit en français par Gabrielle Danoux)

Poème de Ion Barbu, « adapté » en français par Guillevic, suivi de l’original : Humanisation De glace, ton château que j’ai connu, Pensée ; Sous tes tristes arcades j’ai longtemps erré, Avide de reflets nouveaux, mais pas un seul, Dans ces vitraux éteints que tu caches, ne parle ; Ensuite j’ai quitté ta polaire grandeur Et vers le sud, sa chaude terre, j’ai marché Et sous un bouquet d’arbres, vers le soir, Mon sentier, que surprit une ombre, s’arrêta. Et c’est dans ce bosquet sauvage, au crépuscule, Que je te vis sous des figures inconnues, Comme tu n’étais pas dans ce bourg froid, là-bas, Musique de la forme en son vol, Eurythmie. Sous les arbres en fleurs, sous mon œil étonné, Résorbée dans les sons, les lignes, les couleurs, Te voici dans les choses, comme, dans le mythe, Le divin s’épancha dans la précaire argile. Oh ! que toute mon âme aurait alors voulu Se dilater avec le cercle de tes ondes, Fendre avec lui l’espace et, large, centuplée, Sentir comme elle vibre en d’innombrables mondes ! Et dans le soir venu regardant vers le Nord, À l’heure de la pénombre à l’horizon décroît, Où le soir fait durer un accord somnolent, J’ai cru voir que fondait le dôme fait de glace. * Umanizare Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire: Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire, În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit; Am părăsit în urmă grandoarea ta polară Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi, Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară, Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri. Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg Mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie, Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie! Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit, Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare, Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit Se revărsa divinul în luturi pieritoare. O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit Cu cercul undei tale prelungi să se dilate, Să spintece văzduhul și - larg și înmiit - Să simtă că vibrează în lumi nenumărate... Și-n acel fapt de seară, uitindu-mă spre Nord, În ceasul când penumbra la orizont descrește Iar seara întârzie un somnolent acord, Mi s-a părut că domul de ghiață se topește. Sburătorul, 12 iunie 1920

Justiția poveștilor, ca și cea a psihicului profund, răsplătește bunătatea arătată celor care par inferiori și pedepsește refuzul de a fi buni cu cei lipsiți de frumusețe. La fel se întâmplă și cu marile sentimente, cu iubirea. Când ne deschidem și atingem nefrumosul, suntem răsplătiți. Când disprețuim nefrumosul, ne izolăm de viața reală și rămânem afară în frig. Pentru unii dintre noi este mai ușor să avem gânduri frumoase, înalte, să ne apropiem de ceea ce literalmente ne transcende, decât să atingem ceea ce nu e pozitiv, să-i acordăm ajutor și asistență. E mult mai ușor, așa cum arată și povestea, să alungăm nefrumosul, și chiar să ne simțim îndreptățiți. Aceasta e problema cu Femeia-schelet. Ce este nefrumosul? Foamea noastră secretă de a fi iubiți este nefrumosul. Atitudinea noastră lipsită de loialitate și devotament este respingătoare, sentimentul separării noastre de suflet este dezagreabil, excrescențele noastre psihice, defectele noastre, neînțelegerile și fanteziile noastre infantile, toate acestea sunt nefrumosul. În plus, cultura noastră consideră că nefrumosul este natura viață-moarte-viață, cea care creează, distruge și creează din nou. Să descâlcim oasele Femeii-schelet înseamnă să înțelegem și să corectăm această eroare conceptuală; înseamnă să înțelegem că iubirea nu-i doar un pat de roze; înseamnă să ne simțim reconfortați, nu înfricoșați, în întunericul regenerator; înseamnă să punem balsam pe vechile răni; înseamnă să ne schimbăm modul de a fi și de a vedea pentru a reflecta sănătatea, nu slăbiciunile sufletului. Pentru a iubi, trebuie să atingem femeia fundamentală, toată numai oase și nu tocmai frumoasă, descâlcind pentru noi înșine sensul naturii viață-moarte-viață, punându-i oasele la locul lor și îngăduindu-i să trăiască din nou. Nu ajunge să aducem subconștientul la suprafață, nici s-o târâm din întâmplare pe Femeia-schelet până în casele noastre. Dacă ne temem de ea, dacă o disprețuim prea mult timp, evoluția iubirii se oprește. Descâlcind misterul Femeii-schelet, începe să se risipească vraja, adică frica noastră de moarte, de moartea veșnică. Din punct de vedere arhetipal, a descâlci ceva înseamnă a străbate un labirint și a coborî în lumea subpământeană sau acolo unde lucrurile sunt relevate într-un mod complet nou. Trebuie să trecem printr-un proces care la început pare întortocheat, dar care, în realitate, este modelul unei profunde reînnoiri. În povești, desfacerea unui nod sau a unei curele, dezlegarea sau descâlcirea este semnul că începem să înțelegem ceva ce până atunci ne era inaccesibil, să-i înțelegem aplicațiile și utilitatea; este semnul că suntem pe cale să devenim asemeni unui mag, o ființă înțeleaptă.

-Bestia siempre será lo que es..., una bestia. Es Bella la que al fin le ama a pesar y por encima de ello y por eso lo ve como un príncipe -Eso no es cierto. -Mascullé, medio convencida de ello. -¿Tú crees? -su constante incertidumbre me abrumaba. -No lo creo, ¡es así! -continué siguiendo aquella conversación que cada vez me gustaba más. -Disney te tiene el seso absorbido -afirmó, llevándose el dedo índice hacia la sien antes de dar un par de toquecitos en esa zona.- ¿nunca has pensado en el mensaje que se esconde tras la historia? Se convierte en príncipe simplemente para que los niños entiendan que la belleza está en el interior pero Bestia tiene una naturaleza salvaje y es Bella la que termina enamorándose de él sin importarle su aspecto ni lo que piensen los demás. El amor puro no tiene rostro, Haley. No tiene cara. Para ti, el aspecto de tu príncipe será uno y para otra mujer será otro porque cada uno de nosotros vemos la belleza en algo diferente.

Există forme de doliu care, la prima vedere, par să se deosebească de celelalte. Este vorba despre durerea pe care o simt cei care, nutrind fantezia de a ajunge să aibă ceva, se trezesc într-o bună zi la realitate cu conștiința că nu vor reuși niciodată să aibă acel lucru. În aceste cazuri, nu există nici o pierdere, pentru că nu poți pierde ceea ce nu ai avut. Și atunci... cum s-ar putea resimți acest lucru ca o pierdere? Pare a fi o excepție. Pare a fi doliul pricinuit de faptul de a nu avea ceea ce nu ai avut niciodată. Îmi spun că trebuie să fi avut ceva, ca să se justifice existența pierderii. Îmi răspund că există, desigur, ceva ce am avut cu adevărat. Am avut speranța. Am avut fantezia. Am avut visul. Iar ceea ce pierzi când suferi este acea speranță, acea fantezie, iar dacă îți dai seama, va trebui să gestionezi doliul pentru a te despărți de acest lucru care nu mai este. Un vis de-al meu nu este ceva care este posibil să fi fost, un vis al meu există în sine. Există în acest moment. Iluziile mele, fanteziile și visurile mele, dacă sunt simțite și sunt conștiente, pur și simplu există. Și mă pot agăța de visurile mele așa cum mă agăț de realitățile mele, așa cum mă agăț de relațiile mele. Când realitatea îmi arată că acest lucru nu se va întâmpla, este ca și cum ar muri ceva și, așa cum se întâmplă și în cazul persoanelor, am tendința de a rămâne agățat de această fantezie. Ca și în cazul realităților, ca și în cazul lucrurilor, trebuie să mă desprind. Dar ăn acest scop trebuie să accept că lumea nu este așa cum vreau să fie, iar acest lucru implică un doliu care trebuie gestionat. Trebuie să accept că lumea este așa cum este și că trebuie să mă împac cu faptul că este astfel. Trebuie să accept că drumul meu drept nu presupune să am tot ceea ce visez. Poate trece pe unde nici măcar nu mi-am imaginat. Dar dacă nu îmi fac curaj să dau drumul frânghiei unui vis, nu voi putea să-mi continui traseul către mine însumi.

Sociologia, psihologia și economia noastră - cu alte cuvinte, civilizația - par incapabile să estimeze valoarea celor care nu se remarcă. Aceștia sunt înregistrați în mediocritatea inteligenței medii a normei americane. Iată de ce ”succesul” se bucură de o importanță atât de exagerată: e singura cale de a ieși din rândurile normei. Mass-media te scoate de acolo numai ca să-ți filmeze lacrimile după o tragedie, furia, sau ca să-ți ceară părerea; după care ești aruncat înapoi în oala în care fierbe mediocritatea nediferențiată. Media poate adula, celebra, mexagera, dar nu poate imagina și de aceea nu poate să vadă. S-o spunem repede și direct: nu există mediocritatea sufletului. Cele două concepte nu se ating. Vin din lumi diferite: ”sufletul” este singular și specific; ”mediocritatea” te descrie conform statisticilor sociale - norme, curbe, date, comparații. S-ar putea să fii considerat mediocru în toate categoriile sociologice, chiar și în propriile aspirații și realizări, dar manifestarea mediocrității tale sociale are aroma ei unică în orice curbă a lui Gauss. Nu există măsură care să le cuprindă pe toate.

Romper a monogamia não é [...] pra gente normal, nem pra gente descolada. É a ruptura das fracassadas, dos perdedores, das que habitam a margem de qualquer margem, para aquelas que nunca vão encontrar um par com quem fazer um ninho porque não há ninho que nos contenha nem que nos queira conter. [...] Nós temos outras ferramentas, porque somos feitas de outra massa. [...] Só temos que acabar de romper com a fantasia, dar o último passo, soltar a última amarra, fugir da influência dos centros do desejo, sair inclusive da margem para ocupar uma mais pra lá, encontrar as nossas iguais, olhar em suas caras, nomeá-las. E nos pormos de verdade a construir outra coisa.

Sve dane provedene u Kathamanduu kaučsurfao sam kod Taye, Australke koju sam godinu prije upoznao u Bangladešu. Cura volontira tu već drugu godinu zaredom, a tek joj je devetnaest. Podučava klince engleski i jedna je od mnogih mladih putnika koje sam upoznao tijekom svojih skitanja. Gotovo svi su imali istu priču – završili su srednju školu, poneki i fakultet, nisu znali čime bi se u životu htjeli baviti pa su uzeli gap year i počeli putovati svijetom, volontirati i educirati kako druge tako i sebe. Htjeli su isprobati sve i svašta prije tog velikog koraka u životu i odluke čime se žele baviti. Od malih nogu su štedjeli kako bi si to mogli priuštiti bez financijske pomoći roditelja. Radili su po lokalnim supermarketima par sati dnevno, od svoje trinaeste godine, prije nego bi pošli doma pisati zadaću. Roditelji su ih od malih nogu tjerali da se snalaze i budu neovisni. –Jel' s njim sve u redu? – pitala je Chloe za mog dvadesetsedmogodišnjeg brata Filipa na nedjeljnom ručku kod mojih roditelja u selu pokraj Zagreba. –Zašto i dalje živi s roditeljima? Uzalud sam joj pokušavao objasniti da je to posve normalna pojava u Hrvatskoj. S roditeljima si dok se ne: a) oženiš/udaš, b) zaposliš i digneš kredu na trideset godina da si kupiš stan ili c) dokle god želiš. Uzalud sam joj objašnjavao da su se mene gotovo odrekli kad sam im priopćio da ću tijekom studiranja otići u podstanare. Nije joj bila jasna ta privrženost obitelji, koja joj se činila čak i malčice nastrana. Ja sam pak vidio ljepotu u tome. Roditelji brinu o svojoj djeci i žele im samo najbolje. Međutim, upoznavajući mnoštvo klinaca koji samostalno lutaju svijetom, shvatio sam da postoji i druga strana priče. Na taj način roditelji odgajaju buduće odrasle ljude koji neće biti u stanju biti samostalni i nositi se sa životnim izazovima. Roditelji odgajaju male razmažene debilčeke. – Za osamnaesti rođendan od roditelja sam dobila na dar izbor – nastavila je. Ili se odseli ili počni plaćati stanarinu i dio režija. Ma koliko to brutalno zvučalo, ljubav nekad i mora biti takva. To je jedini način da djecu naučite odgovornosti, pokažete im kako stvaran život zapravo izgleda. Djecu treba pustiti i reći im da više nisu djeca. I nek' se snađu. Put do pakla popločan je dobrim namjerama.

Fie fac trei lucruri in acelasi timp, fie nu mai fac decat un lucru zile intregi, dar chiar si cand nu par sa fac mare lucru, ma odihnesc de fapt pentru batalia finala.

E egoista, n-avem ce vorbi cu ea. E ciudata ciudatelor….Uita-te numai cum se imbraca. E altfel, hai sa-i dam cu creta in cap, si nu o sa zica nimic." Eu tac. “Hai sa o imbatam, sa vedem ce face” M-a avertizat cineva, si m-am incuiat in camera. “De ce nu fugi de acasa?” Am incercat asta deja, dar apoi mi-am dorit sa nu o fi facut. S-a dovedit a fi cea mai mare greseala. “De ce inghiti atata nedreptate? “ Problema nu e ca o inghit eu, problema e cand ma inghite ea pe mine. “De ce ii este atat de frica cand iese la tabla?” Mi-e frica de voi, asta e scuza mea, dar de fapt mi-e frica de mine. Nu mai sunt suficient de perfecta, sa rezolv problema, si sa ma duc inapoi in banca. Si nici nu incerc sa par inteligenta. De asta tremur, pentru ca sunt eu, sincera, in fata voastra. “De ce o face proful lesinatura; si nu are nici o reactie?” Pentru ca in fiecare zi, cand ajung acasa, cineva imi spune cuvinte de cel putin zece ori mai dureroase, si m-am obisnuit sa le inghit. Ce mai e o “lesinatura”, pe langa “fantoma”, “c**va”, si alti psalmi deosebiti pe care ii primesc? Si totusi, sunt aici, in fata voastra, si nu plang, desi ma abtin cu greu sa nu o fac. “E o curva….” Sunt ultimul om…si totusi sunt inca aici. Peste cativa ani…. “Eram artista, de fapt. O artista a cuvintelor , pusa sa faca matematica. Nici nu ma mir ca tremuram, atunci…” Din sangele cui s-a nascut arta, din moment ce , de aceeasi atitudine au parte si curvele si artistele?

El e acolo, undeva, departe, perfect, si albastru. Eu sunt tot departe, dar uneori par aproape, si sunt verde.