Dac Quotes

Teribilă fată! încă n-am întâlnit una la fel. Dac-o vezi de departe, ţi se pare o păpuşă mică, prea frumoasă ca să fie vie, iar de aproape arată ca o făptură ireală. în amândouă cazurile iese din realitate.

Dacă-aș fi trăsnet v-aș trăsni, V-aș îneca dacă-aș fi apă, Și v-aș săpa mormântu-adânc Dac-aș fi sapă. Dacă-aș fi ștreang v-aș spânzura, Dacă-aș fi spadă v-aș străpunge, V-aș urmări dac-aș fi glonț, Și v-aș ajunge. Dar eu, deși rămân ce sunt, O voce-adâncă îmi murmură Că sunt mai mult decât orice, Căci eu, sunt ură.

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un rasarit de luna A sa liniste eterna, eu as da de voie buna Toate razele de luna, toate razele din soare Sa te pot uita pe tine, sa simt sufletul ca-mi moare.

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare.

Nu-i cer nimic… Şi totuşi, dacă-ar vrea - O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă - (…) Nu-i cer nimic… Dar dacă-ar fi să-i cer Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea, (…) Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

Les prévisions sont difficiles à faire, surtout lorsqu’elles concernent l’avenir.

Si rien n'est plus rare que ce qui ne se produit pas souvent, en revanche, rien n'est plus fréquent que ce qui arrive constamment. Pierre Dac dans "Arrière-pensées

Dac-ai avea curajul să-ţi exprimi dorinţa cea mai secretă, ai spune: Aş vrea să fi inventat toate viciile." <3

Earlier, I mentioned a related technology called direct air capture. It involves exactly what the name implies: capturing carbon directly from the air. DAC is more flexible than point capture, because you can do it anywhere. And in all likelihood, it’ll be a crucial part of getting to zero; one study by the National Academy of Sciences found that we’ll need to be removing about 10 billion tons of carbon dioxide a year by mid-century and about 20 billion by the end of the century.

Dac-aș fi pianist sau actor sau mai știu eu ce, și toți cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aș fi furios. N-aș vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aș fi pianist, aș cânta în debara, numai pentru mine

Ülnék most repülőn? A repülőn, mely Brüsszel, Dublin felé repítene? – Üresen marad talán egy ülőhely, vagy valaki más megörvend „vele”: nekem mindegy. Átfordultak a tájak, és a legszűkebb kör maradt csupán, és a fordulások oly tájba álltak, hogy nem utazom ezután. Fényképeznem kellett volna a várost, ahová, mondom, egy hónapja még azt hittem, vágyom; e kép félreáll most, tűri a „Nagyobb” döntéskényszerét: az embertermészet is kényszerűség, bezárja magát, hogy kibontakozzon, nem dac, nem hűség, nem is keserűlét, ami ezt hozta: hogy maradjak itthon.

Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător ne-am vindecat!... N-a fost decât un zbor de triolete Pe care un poet le-a scris în vis, În cinstea celei mai frumoase fete, Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!... N-a fost decât ce nu se poate spune Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat, În ritmul unui început de rugăciune Pentru iertarea primului păcat!... N-a fost decât ce-a trebuit să fie, Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva, N-a fost decât un strop de veşnicie Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Imi plac temperamentele agresive si contradictorii,violente si sfasiate,si care prin excesele lor te stimuleaza,te descumpanesc.Abulia mea are nevoie de bici. O,dac-as avea un minimum de convingeri ca sa pot lupta pentru sau contra unui lucru!Eu insa mi-am vlaguit,mi-am una secatuit,mi-am golit convingerile,una cate una si toate deodata.

- Gândește-te puțin Oscar. De cine te simți tu mai apropiat, de un Dumnezeu care nu simte nimic sau de un Dumnezeu care suferă? - De cel care suferă, normal. Dar dac-aș fi fost în locul lui, dac-aș fi fost Dumnezeu, dacă aș fi avut puterile lui, m-aș fi aranjat să nu sufăr. - Nimeni nu poate să scape de suferință. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinții tăi, nici eu.

M-am întors în cameră şi m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp pînă s-adorm ― nici măcar nu eram obosit ―, dar, în cele din urmă, tot am aţipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tîmpiţi de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sînge.

Ce vrem noi, femeile? Dac-am şti ce vrem, ar fi foarte simplu, însă ne complicăm în fiecare clipă, cu fiecare gând. Ne enervăm pentru toate prostiile şi-i supărăm şi pe ei. Ne supărăm până şi pe noi cu toate nimicurile astea. Dacă totul merge bine, e imposibil să nu găsim noi ceva mic, mic de care să ne agăţăm, şi apoi facem o furtună într-un pahar cu apă. Vrem linişte, dar nu ne place să fim singure, vrem iubire, dar nu ne place să fim asfixiate, vrem atenţie. Dacă avem totul, precis găsim noi ceva.

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai şi tragedia ca o condiţie firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n-a fugit de chin, dar i-a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferinţei. Şi dac-a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut-o pentru fantasticul lui, pentru garanţia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios...

Trup ostenit, picioarele - o rană, Drumul e lung, munții pierduți în fum; Amurgul cu posomorâtă geană Orfanului sărman îi cade-n drum. De ce mă sfâșie surghiun și plângeri, Tot printre stânci, prin mlaștina ursuză? Au inimi aspre oamenii; voi, îngeri Orfanului îi sunteți călăuză. Dar vântul serii liniștit adie, Senin e cerul, stelele-s ivite; În mila lui doar Dumnezeu mă știe, Căci el e al orfanului părinte. Chiar dac-ar fi și-n mlaștini aș rămâne, Eu împăcat îmi voi primi destinul. Tatăl din cer va fi mereu cu mine, El îi va da orfanului alinul, Acesta-i gândul ce mă-mbărbătează, Deși părinții mei sunt azi morminte. Cămin mi-e cerul, el îmi stă de pază, Căci Domnul e-al orfanului părinte.

În boxa acuzaţilor se vor afla două categorii de ţapi ispăşitori : vinovaţii- integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Ţurcanu. să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi (Popa Ţanu, Livinski etc), şi vinovaţii-nevinovaţi, călăii-victime, schingiuiţii-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori. O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci când scria, după procesul Mindszenty, în „La Face de méduse du com- munisme” : „În faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarece Antigona însăşi, dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fără îndoială: - Eram plătită”. Cine ar fi putut cu adevărat prevedea că va fi parcursă o nouă etapă a degradării acuzatului şi că, o dată cu „fenomenul Piteşti”, Antigona nu numai că nu- şi va putea proclama inocenţa, nu numai că va fi dezonorată, dar, din victimă, va fi transformată, la rândul ei, în călău? În faţa unui Mindszenty, acoperindu-se singur de infamie, acelaşi Thierry Maulnier exclama : „Să ne reculegem în faţa acestui cadavru, cadavrul conştiinţei zdrobite !” Dar în distrugerea omului s-a mers şi mai departe : victimei nu numai că i se refuză martiriul, ea poate fi silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci, într-o asemenea extremitate şi cum ? Tribunalul militar din procesul Piteşti nu şi-a pus astfel de întrebări. De altminteri, nu pentru a-şi pune vreo întrebare era reunit, ci pentru a condamna pe cei desemnaţi de partid. Şi i-a condamnat. La moarte.

The first cut at the problem—the simplest but still eye-opening—is to ask how much income would have to be transferred from rich countries to poor countries to lift all of the world’s extreme poor to an income level sufficient to meet basic needs. Martin Ravallion and his colleagues on the World Bank’s poverty team have gathered data to address this question, at least approximately. The World Bank estimates that meeting basic needs requires $1.08 per day per person, measured in 1993 purchasing-power adjusted prices. Using household surveys, the Ravallion team has calculated the numbers of poor people around the world who live below that threshold, and the average incomes of those poor. According to the Bank’s estimates, 1.1 billion people lived below the $1.08 level as of 2001, with an average income of $0.77 per day, or $281 per year. More important, the poor had a shortfall relative to basic needs of $0.31 per day ($1.08 minus $0.77), or $113 per year. Worldwide, the total income shortfall of the poor in 2001 was therefore $113 per year per person multiplied by 1.1 billion people, or $124 billion. Using the same accounting units (1993 purchasing power adjusted U.S. dollars), the income of the twenty-two donor countries of the Development Assistance Committee (DAC) in 2001 was $20.2 trillion. Thus a transfer of 0.6 percent of donor income, amounting to $124 billion, would in theory raise all 1.1 billion of the world’s extreme poor to the basic-needs level. Notably, this transfer could be accomplished within the 0.7 percent of the GNP target of the donor countries. That transfer would not have been possible in 1980, when the numbers of the extreme poor were larger (1.5 billion) and the incomes of the rich countries considerably smaller. Back in 1981, the total income gap was around $208 billion (again, measured in 1993 purchasing power prices) and the combined donor country GNP was $13.2 trillion. Then it would have required 1.6 percent of donor income in transfers to raise the extreme poor to the basic-needs level.

Pe de altă parte, cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce nu suntem, adică să nu fim făţarnici sau duplicitari, unul în taină şi altul făţiş, unul acasă şi altul în public, unul faţă de cei puternici şi altul faţă de cei slabi, deci să nu înfăţişăm despre noi o imagine falsă. E drept că lucrul acesta cere multă cunoaştere de sine, iar lumea e plină de impostori inconştienţi de impostura lor, pradă unei convenabile ignoranţe de sine, oameni care, fără să-şi dea seama, duc o existenţă imaginară, pentru că, tot inconştient, le este mai bine aşa. Iar dacă le spui adevărul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Îşi ţine întotdeauna cuvântul. Dar mulţi, Doamne, cât de mulţi, nu şi-l ţin, şi nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din uşurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori şi generoşi. Ca să uite apoi. O specie gravă a nerespectării cuvântului dat este trădarea, care tot necinste este, pentru că afirmă solemn o fidelitate care, după aceea, în funcţie de vreun folos mai mare, este brutal dezminţită. Omul cinstit nu înşală pe nimeni, nu umblă cu tertipuri şi cu vicleşuguri, nu măsluieşte şi nu răstălmăceşte. Şi nici nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se fură în lume, de la cântar până la codru. El nu vrea să aibă decât ce este al lui şi a dobândit pe drept. Şi de aceea nu încalcă drepturile nimănui, dă fiecăruia ce este al său, îşi onorează până şi duşmanii pentru ce este de onorat la ei. Şi, cum fiecare are dreptul la o zonă inviolabilă, omul cinstit nu citeşte scrisorile care nu-i sunt adresate, nu ascultă pe la uşi şi nu iscodeşte. În sfârşit, el îşi face întotdeauna datoria, cu grijă şi până la capăt. Şi şi-o face nu numai pentru a nu înşela, respectându-şi o obligaţie şi o făgăduinţă, o face cu dăruire şi cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este întotdeauna un meşteşugar cinstit, de la dulgher până la cercetătorul adevărului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei: multe pierzi datorită ei şi destul de puţine câştigi. De aici, nobleţea ei esenţială, în care intră, ca hotărâtor, meritul de a nu-ţi face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu pumnii în piept, de a nu căuta cinstire pentru că eşti cinstit şi nici vreo altă răsplată decât împăcarea cu tine însuţi şi pilda cea bună. Plicticos ca o predică, nu? În schimb, iată, dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului şi al vânzătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte.

Sînziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârșea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, își vedea etalată toată viața. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simțea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine și curățenie în sinea ei. Nu-și jura nimic, nu lua nicio hotărâre, nu se-nverșuna-mpotriva nimănui și-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele și obositoare.

GGMM A1 Portable Headphone Amplifier, HiFi Digital Stereo Audio Amp for Android Devices, Ultra Light Weight Aluminum Housing W/ Built-in DAC, 3 Button In-Line Remote for Music Play/Pause (Gold)

- Ti voglio sempre così. Non voglio dover mai andire via. Da te. Da NOI. Ti voglio baciare, adorare. E tutto il resto. Sorridendo. Voglio stringerti quando siamo felici, quando siamo sfaticati. Tristi. Quando sei cocciuta. Quando sei coraggiosa. O quando sei arrabbiata. Quando ti metti in ridicolo. Ma sempre accanto a me, ai miei malumori. - Troppo facile. - Allora sii difficile. - Voglio lasciarti andire. TradisciCI. DacCI il Tormento. Morti e Futuri diversi. Poi voglio accoccolarmi con te nelle Riconciliazioni. Abusi e Divergenze. Anche quando arrivi. Quando ti senti sola. Quando me ne vado io. E mi sento solo. Ma sempre accanto a te, ovunque vogliamo.

Dacă o furculiță cvadridimensională ne-ar străbate membrana, am vedea apărând din senin patru sfere- proiecția în trei dimensiuni a dinților furculiței- contopite curând într-o elipsă tridimensională turtită, ce s-ar termina brusc, dispărând, în punctual final. Tot astfel, locuitorii unei lumi cu patru dimensiuni și-ar putea trimite oricând proiecțiile tridimensionale-ntre noi. Ne-ar apărea ca ființe umane obișnuite și nu le-am putea bănui niciodată trupurile și mințile fantastice, puterile uimitoare. Dar ele-ar putea face miracole, ar putea vindeca bolnavii- căci au acces direct la fiecare organ fără nevoia de-a deschide trupurile-, ar putea învia morții, ar putea apărea și dispărea brusc dintre noi. Ființa lor, ața cum apare-ntre noi, ar fi doar umbra pe-un ecran a adevăratei lor ființe. Pentru ei n-ar exista, în lumea noastră, ziduri și lanțuri. Dac-am intui dimnesiunea în plus, dacă ne-am putea imagna alte direcții decât dreapta-stânga, înainte-napoi și sus-jos, ne-am da seama că nimeni nu ne poate ține-n închisoarea lumii noastre, că un uriaș perete al ei este liber, nezidit, temnicerii mizând pe orbirea noastră la direcția în care se află poarta deschisă.

Comitato di aiuto allo sviluppo (Development assistance committee, DAC),

si ce daca daca iti plac ultimele filme ale lui sergiu nicolaescu? daca incepi si tu sa ma compari cu minulescu? daca porti unghii false si lungi sau te imbraci excesiv in haine cu dungi? daca nu treci strada decat pe verde? daca ma iubesti ca n-ai ce pierde? daca iti cumperi haine de unde iti iei si mancare? dac-o sa ma rogi etern sa te ajut la parcare? daca stii sa scuipi mai bine decat mine? daca ai rau de serpentine? daca ai ochii mai frumosi decat buzele? si daca-mi faci geloase muzele? nu e nicio problema, iubito, si eu gresesc dar apari odata, te rog, ca imbatranesc

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, V-aş îneca dacă-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormântu-adânc Dac-aş fi sapă. Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura, Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş fi glonţ, Şi v-aş ajunge. Dar eu, deşi rămân ce sunt, O voce-adâncă îmi murmură Că sunt mai mult decât orice, Căci eu, sunt ură.

Te-ai intrebat vreodata , monstrii dac razboi sau razboiul ii face pe monstri?

De nada vale pensar, é preciso refletir primeiro.

Jace smiled. “De ce crezi c v ascultam conversatia?” Sebastian met his glance with a look of pleasant interest. “M-ai urmrit de când ai ajuns aici,” he replied. “Nu-mi dau seama dac nu m placi ori dac eti atât de bnuitor cu toat lumea.

Dac-ar fi întrebat-o cineva de ce, n-ar fi știut să spună. Așa se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu știa să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru ceva anume. Trecuse peste multe motive, peste multe și grele, și nu-i picase o lacrimă. Și, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de se sfârșea lumea. Plânsul ei era, de fapt, ca pentru mulți alții, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate.

Dac-aș fi soția primei mele iubiri... Străzile Mahmutpașa, Tahtakale, Mercan, Beyazit, Sultanhamam, ar fi locurile care s-ar transforma în Armagedon în ajunul bairamului... Aceste străzi în care sunt adunate toate stările și timpurile țării, calde ca sânul mamei, liniștite, pline de încredere, așteaptă doar să le dăm ocol.

Noroc cu Valentine's Day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam. De nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la Institutul de Folclor. Probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenţei creierului la personalităţi importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalităţi neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil că sigur, zic, mai ştiau de ea şi iniţiaţii în kestii dacice de la Federaţia Română de Oină. Dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramăsii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic? Ce, mă, noi nu avem designeri talentaţi, care să ştie să copieze ia românească exact aşa ca şi cum ar fi făcut-o ei?! "Hai siktir", cum le spuneau vechii daci romanilor. Doar fashionistele ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi din negarea rădăcinilor şi tradiţiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană. În locul designerilor români care nu ţi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament şic pentru naţionala de oină; sunt puţini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream. Sper să nu irosim şi această şansă. Oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, în afară de faptul că primăvara vine inevitabil, iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea. Partea frumoasă a vieţii e că printre cascade de inimioare, luminiţe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenţi în metrou. Ea era cam pitică şi acneică, el, slăbănog, înăltuţ şi puţin timorat de entuziasmul ei. Părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru. Ea îl ţinea strâns cu braţul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleumarin. Devenise atentă la această mişcare şi se vedea că asculta ceva peste tâtâm-tâtâmul roţilor de tren. Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventată de Henri Coandă, pe care se deplasează metroul românesc. Şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la faţă: "Ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau când îl deschizi?" I-a arătat de câteva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. El îşi aplecase urechea stângă şi asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se închideau şi se deschideau într-un balans perfect, şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.

World's Smallest Headphone Amplifier，High Quality Decoder Supports - 192KHz/24bit Headphone Amplifier- with the built-in high quality DAC(digital to analog converter)and HI-Fi sound performance, gives you more than CD quality

It wasn’t until I was actually in the F DAC-FEN aisle, holding our dog-eared copy of The Count of Monte Cristo in my hand, that I realized Edmund Dantès was absolutely, one-hundred-percent full of shit. If Edmund had taken his own advice, he would’ve sat in his jail cell waiting and hoping for forty years while the Count de Morcerf and Villefort and the rest of them stayed rich and happy. The real moral of The Count of Monte Cristo was surely something more like: If you screw someone over, be prepared for a vengeful mastermind to fuck up your life twenty years later. Or maybe it was: If you want justice and goodness to prevail in this world, you have to fight for it tooth and nail. And it will be hard, and costly, and probably illegal. You will have to break the rules.

The principle advantage of capabilities is that it is easy to review all accesses that are authorized for a given subject. On the other hand, it is difficult to review the subjects that can access a particular object. To do so would entail an examination of each and every capability list. It is also difficult to revoke access to an object given the need for a similar examination. For this reason, capability lists have been criticized by some in their support of DAC policies and are therefore not commercially popular.

- Ah, dulce Kimya, a răspuns Shams cu glas scăzut, de parcă s-ar fi simțit dintr-odată obosit. Îți plac deosebirile pentru că îți închipui că fac viața mai ușoară. Dar dac lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi?

Without hesitation and with his eyes fixed onto me, and with chains locking both wrists together, he struggles to grasp the vial and bring it up to his lips without spilling a drop...then he drinks it. Why Dac, Why? I sob.

Ți-am spus că nici dacă ai pisică nu-i ușor. Țesătura de relații în care ești angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate și cel, la fel de incomod, al culpei. În această țesătură complicată, nu poți pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de oamenii care, odată cu vârsta, se-nalță pe culmea unei înțelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuș povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungând să se simtă ușori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe Coana-mare și pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nțelepciune. Suflet ușor - asta e-nțelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e și plin de mușchi și de buruieni ce s-au încâlcit peste el și-l țin lipit de pământ. Dac-aș putea, aș lua sufletul ăsta și l-aș arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puțin a mai rămas, trece. Îți urez ca la vârsta mea să-și simți sufletul fulg.

Nu mă pot lăuda c-am avut vreodată un echilibru de beton, dar în ultimul timp nu-mi mai aflu locul. Dac-ai avut vreodată insomnii, știi că oricum te-ai așeza în pat n-adormi. Așa mi-e mie sufletul acum. Oricum l-aș așeza nu-și află nici liniște, nici echilibru.

Predictions are difficult to make, particularly when they concern the future.” —Pierre Dac

Dac-ați ști ce vă așteaptă la capătul visurilor… n-ați mai renunța niciodată…

How much would it cost to just suck the carbon out of the atmosphere directly?” That idea has a name; it’s called direct air capture. (In short, with DAC you blow air over a device that absorbs carbon dioxide, and then you store the gas for safekeeping.) DAC is an expensive and largely unproven technology, but if it can work at a large scale, it would allow us to capture carbon dioxide no matter when or where it was produced. The one DAC facility now in operation, which is based in Switzerland, is absorbing gas that might have been spewed out by a coal-fired plant in Texas 10 years ago.

Datoria să ți-o plătești la timp, căci are și ea rostul ei și nu stă, dac-o lași nebăgată în seamă, în amorțire, ci mișcă și crește de n-o mai poți stăpîni în cele din urmă.

Au train où vont les choses, les choses où vont les trains cesseront bientôt d'être des gares

Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată

Apoi, dă, cucoană, dac-așa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem?

M-am intrebat de multe ori ce este credința fără îndoială, cea care mută munții din loc, cea care știe și poate totul. Cum se poate ca, atunci când te rogi pentru un lucru, să ai siguranta deplină că l-ai și primit. De fapt, rugăciunea și certitudinea sunt același lucru, și-nseamnă puterea de-a privi cu adevărat în viitor, în cel adevărat, și nu în cel doar bănuit pe baza eternei reîntoarceri a trecutului: nimeni nu se roagă ca soarele să răsară și mâine. Prin credință vedem viitorul și deja-l locuim. Și avem puterea credinței pentru că suntem din viitor, în așa fel încât nu putem fi salvați decât dac-am fost deja salvați, dacă deja locuim pe pământul cel nou de sub un cer nou. Vedem paradisul doar dacă suntem deja locuitorii lui, altfel nu ni s-ar da puterea de a-l vedea, care e credința fără îndoială. Nimeni nu va fi mântuit dacă deja nu e mântuit de la începutul timpurilor, nu în efemera noastră prezență în această lume, ci-n adevărata noastră ființă desfășurată în a patra dimensiune.

What are you complaining about? If they don’t want you over here, why don’t you go over on Hastings Street and get yourself something?” This led to the following exchange: DAC members: We don’t want to eat on Hastings. We want to eat here. Police officer: Well, the man said he don’t want to serve you. DAC members: Yes, but the law says he has to serve us. This could lead to “an argument with the police officer, but he eventually would write up the case.” After securing an agreement from the restaurant that it would now welcome black patrons, and then sending a DAC team to ensure that African Americans did indeed receive service, Jimmy and his fellow activists still might face resistance and hostility. “We’d have lots of people that didn’t want us in there,” he recalled. “Even the customers in there would say, ‘we’re going home, get our guns, and run these niggers out of here.’ ” Indeed, Jimmy recalled confronting hostile responses at various locations and in multiple forms. At the Hotel Detroiter, for example, the DAC team received service, but the food “was full of salt,” while other establishments would “deliberately break the glasses up in front of us to let us know they wasn’t going to eat out of something some nigger ate out of.” 94

Descrisesem sufletele așa cum mi le imaginam eu, ușoare ca fulgii și invizibile, plutind în sus printr-un strat de nori care arăta ca unul de bumbac, dar era răcoros, cețos și foarte ud. Până ce sufletele străbăteau plafonul noros, veșmintele lor lumești aveau să fie îmbibate de umezeală. Apoi aveau să treacă printr o zonă însorită și caldă, care mirosea a pâine prăjită, apoi printr un nou strat rece și umed. Cald, rece, cald, rece, până ce aerul se subția și cerul se întuneca, devenind din albastru deschis bleumarin. Descrisesem apoi spațiul extraterestru. Stele pretutindeni, ca niște gămălii de diamant. Comete cu cozi sfârâind de foc incandescent. Ploi de meteoriți roșii, portocalii și albaștri. Planete colorate învârtindu-se în jurul unor sori fierbinți. Sufletele aveau să-și continue mult timp ascensiunea prin acest spațiu vast și scânteietor, până ce aveau să ajungă într-un întuneric profund, unde capetele lor aveau să atingă ceva care părea un plafon, dar era o membrană delicată străbătută de vinișoare subțiri, gata să se sfâșie dac-o împungeai cu degetul. Dincolo de această membrană se aflau raiul sau iadul, în funcție de felul în care se comportaseră sufletele pe pământ.