Cu Quotes

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens.

Oricum - era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă decât paradisul cu una proastă.

In definitiv, cu cat vei ridica un zid mai inalt in jurul tau cu atat va fi mai bun cel care-l va sari.

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.

Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează.

Pînă la ea, femeia fusese pentru mine o pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei.

Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.

Când nu ştii ce simţi, când nu ştii de ce eşti agitat, nervos, cu capu-n nori şi cu gândurile vraişte, nu da vina pe tine - recunoaşte că ţi-e dor şi uită-te spre fiinţa care te-a răvăşit. Du-te până la ea şi vei da.. de tine, întreg.

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.

Uneori, citind romane cu iubiri mari, totale, zambesc sceptic pe sub mustata, neconvins. Unde or fi vazut autorii astia asemenea iubiri?

Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.

Singura clipă care contează cu adevărat este ultima. Atunci când trebuie să răsufli ușurat și să nu-ți pară rău după nimic.

De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?

Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.

Leop­ards break in­to the tem­ple and drink all the sac­ri­fi­cial ves­sels dry; it keeps hap­pen­ing; in the end, it can be cal­cu­lat­ed in ad­vance and is in­cor­po­rat­ed in­to the rit­ual.

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

Cred că cea mai mare invenţie a omenirii nu a fost roata,ci tocul. Ceea ce s-a întâmplat cu primul bărbat care a văzut gamba acelei femei tensionată în pantoful cu toc trebuie să fie echivalat cu primul pas pe Lună. Pentru mine,tocul si tot ce vine odată cu el reprezintă esenţa feminităţii. Odată cu ridicarea pe tocuri,femeia proiectează în ochii noştri superioritatea rasei sale. Bărbaţii n-au beneficiat nicicând de o asemenea invenţie,fie că vorbim de pumnal,sabie,ceas,smoching sau joben.

Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.

Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.

...şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul.

Dacă omul va uita cu desăvârşire că există moarte, că există un sfârşit, riscăm să ne întoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie asta incontinuu este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte.

Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.

Ştim că unu plus unu fac doi, dar eu şi cu tine, nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiți! Dormiți, fraților, că somnul n-a făcut rău nimănui! Ești trist? Culcă-te! Ești nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc și mori în somn!

Atunci am înțeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci și sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alții, că, în sfârșit, totul se uită sau se poate uita.

Tot ce nu înţelegeţi voi e rudă cu mine...

Oprește, Doamne, trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire - și totuși, Te rog; oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.

Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie...

Svakome cu priznati pravo da me prevari, osim prijatelju

Cu ce rămîn dacă alung amintirile? Nu rămîn cu nimic.

Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie şi ţi-ai văzut ochii obosiţi în oglindă, alţi ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Şi eşti împăcat cu asta şi nu mai tânjeşti după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ţi mai eşti ţie în oglindă.

You….” just you, always you. My russian Cu**, my enemy, my comrade, my prisoner, my gaoler and my life. Words unthinking. “Love……you.

Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.

Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui...

- Dar ești atât de schimbată, că parcă mă tem... Mă tem să nu te înșel pe tine cu tine.

Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripi crescute înlăuntru, care bat plutind, planând, într-un aer mai curat - care e gândul!

Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei şi am rămas cu mâna-ntinsă, ca a regelui Lear.

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice.

O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte.

Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri.

Trebuie sa-i sperii din cand in cand pe oameni ca sa-si pretuiasca viata. Ea nu s-a speriat. Si voia monede de durere. Stia despre ele. Stia sa geama cand cadeau stele. Poate ar fi trebuit s-o opresc... Eh, n-are cum sa ajunga departe cu monedele alea.

E cu neputinţă să întâlneşti un om de la care să nu înveţi ceva.

Iubirea e o ceapă cu multe foi. Trebuie să plângi ca să ajungi la miezul ei.

Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.

Cat de simplu ne stergem la cur cu ceilalti

Îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă.

Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el... Doar mărăcini...

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. De-abia atunci i se lămurește că el constituie o lume separată, complicată, fără legături cu ceilalți oameni și restul lumii, decât doar materiale.

Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveţi ceva. Învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.

Cerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aici, întunecat şi orb.

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

- Nu se poate să nu te mai văd, Diana. - De ce? am întrebat, curioasă și ironică. - Nu știu... ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc... nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete... Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță... și copil...

Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.

Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat putin cate putin...Vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine.

Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.

Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.

Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Şi le-am spus să mă găsească. Şi copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Şi le-am spus să mă găsească. Şi păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristeţea la ochi Cu un zâmbet, Şi tristeţea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopţile mele Şi i-am spus să mă găsească. Eşti acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Şi toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi.

Ştiu că mărturisirile prea sincere par scandaloase. Mulţi s-au învăţat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar când le spui prea direct ce ai de spus. Nu le convine. Preferă să audă totul ca prin vată. Atunci rămân liberi să reacţioneze cum vor, inclusiv să se comporte ca şi când n-ar fi auzit...

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos... Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.

...cineva care știe a iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricât de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai neînțeleasă și mai complicată decât se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeți sau să-l cucerești. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.

Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde...

Ce-nseamnă să ai o femeie? Căci ai avut cu adevărat zeci de femei cu care ai făcut dragoste, şi-n schimb simţi că niciodată n-ai posedat mai deplin, mai extatic pe cineva decât pe puştoaica ce ţi-a aruncat o privire într-un troleibuz aglomerat, şi pe care n-ai mai văzut-o de-atunci niciodată.

Nu gasesti umilitor ca ai fi putut fi cu desavarsire altul daca te-ai fi nascut la New York in loc de a te naste la Bucuresti? Noi toti suntem din intamplare asa cum suntem. Am fi putut citi alte carti in liceu, am fi putut cunoaste alti oameni, am fi putut calatori in alte tari, am fi putut iubi alte femei...

- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?... - Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viața noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi... Îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decât ceea ce pare... Nu întind mâna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.

Oamenii sunt de două feluri, unii sunt asemeni unor oglinzi, dacă îţi reflecţi iubirea în ei, o vei primi înapoi. Exact cum faci tu când te priveşti în oglindă, îi oferi o imagine şi ea te răsplăteşte cu alta la fel. Sunt însă şi oameni care nu pot oglindi, e ca şi cum ai încerca să-ţi priveşti chipul în perete. Poţi sta acolo mult şi bine, nu-ţi va oferi nimic. Doar dacă vor dori, se vor putea transforma în oglinzi.

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu.

Credeai că eşti stăpânul lumii, ţinând globul în palmă, cu muşchii abia tresărind? Te-ai înşelat şi te-ai năruit în ţărână cu toată voinicia ta. Şi uite, lumea merge mai departe fără tine, aşa cum va merge întotdeauna, fără a se sinchisi de nimeni şi de nimic, soarele răsare la fel cum face de milioane de ani şi milioane de ani, şi toată această mecanică se repetă regulat şi tăcut, până în vecii vecilor.

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Cula su naelektrisala vrhove prstiju kojim sam joj doticao kozu i pratio besprekornu liniju glatkih ramena, tragajuci uzalud za malom, najmanjom greskom. Mirisala je na Indiju, na breskvu, na izvor, biseri su virili iz tek odskrinute skoljke njenih usana, osetio sam u bradi laki drhtaj, jeku jedne davne groznice za koju sam mislio da umire kad te obuzme i da se vise ne moze vratiti ako je jednom prebolis. Da, zeleo sam je, jako sam je zeleo... Dodirnuo sam joj mali prst na nozi, bezuspesno pokusao da nadlanicom uklonim beleg iz detinjstva sa njenog levog kolena, udubio se u cudni raspored sicusnih mladeza na tilu vitkih ledja...I trgao se.Uplasen...Koliko to na njoj ima tajnih mesta koja bih zeleo da poljubim? Ali ne sad. Jednom. Mozda... Ja sam momak staromodan. Prevazidjen. Po mojoj religiji, moja zelja je samo pola zelje... Lepo sanjaj, mali misu nabareni. Ko zna da li ces mi ikad vise biti tako blizu? Mozda cu se kajati, mozda cu morati da se napijem svaki put kad se setim ove noci...Neka... Ako ikad budemo spavali zajedno, to ce biti onako kako sam zamislio. I kako Bog zapoveda. I niko nece spavati za vreme tog spavanja... Laku noc, njene pospane oci...

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură - însângerată şi nesăţioasă - gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă - voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viaţa şi lumea sunt pline de taine grele. Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!...

Am citit undeva, excelenţă, zise Apostol cu glasul de adineauri, că inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!

Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut:ataci. Râzi,îți ascuți dinții și cuțitul,întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu,fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus,dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.

PESMA ZA NAS DVOJE Znam, mora biti da je tako: nikad se nismo sreli nas dvoje, mada se trazimo podjednako zbog srece njene i srece moje. Pijana kisa siba i mlati, vrbama vetar cupa kosu. Kuda cu? U koji grad da svratim? Dan je niz mutna polja prosut. Vucaram svetom dva prazna oka zurim u lica prolaznika. Koga da pitam,gladan i mokar, zasto se nismo sreli nikad? Il je vec bilo? Trebao korak? Mozda je sasvim do mene dosla. Al' ja, u krcmu svratio gorak, a ona ne znajuci-prosla. Ne znam. Ceo svet smo obisli u zudnji ludoj podjednakoj, a za korak se mimoisli. Da,mora da je tako.

Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Mă jucam cu palmile în zulufii tăi. Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă. Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

Nu toti barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc - dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeilor lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par...pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade rock...pentru pielea si aroma lor...sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu...pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie...sau pentru glezna impecabila..pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare...pentru linistea din glas...sau pentru tinuta lor cand merg pe strada...pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor...pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi...pentru cat de fragile sunt cand plang...pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei...

Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: "Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi - lumina lor mă doare". Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete - lacrimile.

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.

Singurătatea absolută? O concep cîteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stînd pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtînd după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. îmi plac curbele căilor ferate. Sînt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar şi îndeajuns de puţin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistenţa contrariilor.

Iubește! Să iubești mereu câte ceva, o dimineaţă, cana de cafea, floarea din fereastră, drumul spre şcoală, iubeşte oamenii, iubeşte tot. Mărunt sau imens, colorat sau şters, oricum ar fi. Nu ştii de unde se întoarce iubirea. Dacă stai cu ea în braţe şi cauți pe cineva să o dăruieşti, nu vei fi niciodată fericit pentru că îţi va fi greu să găseşti pe cineva care să merite cu adevărat. Iar în timp, vei deveni şi mai pretenţios. Vei muri singur cu un munte de iubire lângă tine. Împrăşti-o în jurul tău. Vei fi fericit în fiecare zi pentru că vei putea spune "Azi iubesc!

Am învăţat că în viaţă poţi avea un singur inel, dar scump. Că un parfum poate înlocui orice rochie. Că poţi renunţa la mâncare, nu şi la un ruj. Că unghiile s-au născut colorate. Iar pielea curată. Că în casă poţi avea o floare, dar vie. Că poți mânca doar o pâine, dar proaspătă. Că vinul trăieşte în pahare, nu în sticle. Că o cafea te poate ţine trează până în dimineaţa unei noi vieţi. Că o plimbare cu bicicleta te descoperă mai mult decât una cu o maşină de lux. Că o ciocolată trebuie să fie mai scumpă decât tot prânzul. Sau să îl înlocuiască. Că vacanţele sunt escapade, nu foi turistice. Că poţi avea doar o noapte de dragoste, dar la limita nebuniei.

„Mă gândesc că există, la periferia lumii, oameni umili, care n-au avut șansa să găsească vreun leac, să cerceteze bacili și gene la microscop, care n-au militat pentru pace în Agora veche și n-au participat niciodată la Marele Marș (pomenit de Milan Kundera într-un roman cunoscut) și nu pot să nu mă întreb: oare acești smeriți nu au dreptul la sens? Sensul e pentru toți sau pentru nimeni. Iată, am un prieten tânăr, a făcut un cancer, vorbește de sfârșit cu o seninătate care mă uluiește, scrie poezii emoționante, ia moartea în râs, ceea ce eu nu pot să fac. Unde e sensul și binele în viața lui? Să nu-mi răspundeți că o Instanță obscură îl pune la încercare, că suferința lui concretă de zi cu zi are sens, că e o ipostază a lui Iov. Iov nu trebuie clonat”.

Liniste Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr înca-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin sa-şi trăiasca mai departe în noi viaţa netrăita. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie? (1919)

Sigur, intuiţia morţii proprii (care este un fapt tîrziu, o descoperire uimită, cum de nu mi‑am dat seama ?) produce în minţile noastre măcar o tresărire : „Aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau peste o secundă, sau chiar acum, nu voi mai fi, iar acest univers indiferent, care n‑a constatat niciodată prezenţa mea în cuprinsul lui, nu‑mi va constata nici absenţa. Asta este !”. Dar, de obicei, intuiţia cu pricina nu devine o obsesie, nu cădem în nevroza aşteptării, dimpotrivă, trăim ca şi cum nu vom muri niciodată şi nu ne gîndim clipă de clipă la sfîrşit, cum cerea stăruitor acelaşi Lucius Annaeus Seneca, într‑un „exerciţiu spiritual”.

Îmi plac oamenii intenși, complicați, săriți de pe fix, teribiliști, îndrăzneți, narcisiști, oamenii care simt nevoia să creeze, oamenii care urăsc să copieze, să se lase conduși, oamenii care nu au nevoie să se ascundă după diferite măști, cei care sunt disperați să înțeleagă, să știe, să se cunoască, să găsească răspunsuri. Oamenii care iubesc tot ce văd, oamenii bipolari, oamenii care atunci când suferă vor să anihileze lumea, oamenii care visează, care vor să schimbe tot ce e greșit, oamenii inocenți, naivi, oamenii cinici, oamenii care știu să râdă, cei care iubesc originalul, ceea ce iese din tipare. Oamenii care nu cred în moralitate, în cătușe metaforice, în castrarea personalității. Oamenii care se exprimă, oamenii care au personalitate, oamenii pentru care te trezești dimineața și te bucuri să știi că există pe aceeași planetă cu tine și poți să-i scoți la o bere. Îi iubesc pe cei care te fac să crezi din nou în ideea de om, deși tu ești un mizantrop extrem.

Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată,supraocupată,din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevărat contează". Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de ne­fericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, de­presia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, în­drăgostirea — toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale" îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satis­facţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi stră­lucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se con­sumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâ­ne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus.

Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constaîind o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămîi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, avînd surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, pînă cînd într-o zi simți că mai presus de aprecierea ta femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adînc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decît cele aduse de sevele pămîntului. Întinzi brațele spre primavara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întîlnit-o. Te miri că n-ai vazut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidentă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricît ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.

Good, glad you agree,” Wrath muttered as he cued George. The dog signaled that they’d come up to a barrier by halting, and Wrath reached out, his palm finding a sheet that was stiff and thick. Dropping his hold on the halter, he used two hands to pull it aside so he didn’t tear it from its tethers above. The voices stopped immediately. Except for one that breathed, “Holy . . . shit.” All at once there was a clattering, as if tools were being dropped to the floor—and then a rustling. Like seven males of some size had just gone down on their knees. For a moment, Wrath’s eyes teared up behind his wraparounds. “Evening,” he said, trying to be all casual. “How’s the work going?” No answer. And he could smell the stunned disbelief—it was like sautéed onions, not entirely unpleasant. “My lord,” came a low greeting. “It is a great honor to be in your presence.” He opened his mouth to blow that off . . . except as he inhaled, he realized that was the truth. For each and every one of them. They were honestly in awe and overcome. In a hoarse voice, he said, “Welcome to my home.

Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?