Cioran On The Heights Of Despair Quotes

Tears do not burn except in solitude.

I don’t understand why we must do things in this world, why we must have friends and aspirations, hopes and dreams. Wouldn’t it be better to retreat to a faraway corner of the world, where all its noise and complications would be heard no more? Then we could renounce culture and ambitions; we would lose everything and gain nothing; for what is there to be gained from this world?

We are so lonely in life that we must ask ourselves if the loneliness of dying is not a symbol of our human existence.

If I were to be totally sincere, I would say that I do not know why I live and why I do not stop living. The answer probably lies in the irrational character of life which maintains itself without reason.

True confessions are written with tears only. But my tears would drown the world, as my inner fire would reduce it to ashes.

As far as I am concerned, I resign from humanity. I no longer want to be, nor can still be, a man. What should I do? Work for a social and political system, make a girl miserable? Hunt for weaknesses in philosophical systems, fight for moral and esthetic ideals? It’s all too little. I renounce my humanity even though I may find myself alone. But am I not already alone in this world from which I no longer expect anything?

No matter which way we go, it is no better than any other. It is all the same whether you achieve something or not, have faith or not, just as it is all the same whether you cry or remain silent.

I cannot contribute anything to this world because I only have one method: agony.

I would like to be free, totaly free... free like an aborted child.

How important can it be that I suffer and think? My presence in this world will disturb a few tranquil lives and will unsettle the unconscious and pleasant naiveté of others. Although I feel that my tragedy is the greatest in history—greater than the fall of empires—I am nevertheless aware of my total insignificance. I am absolutely persuaded that I am nothing in this universe; yet I feel that mine is the only real existence.

How I wish I didn't know anything about myself and this world!

Only those are happy who never think or, rather, who only think about life's bare necessities, and to think about such things means not to think at all. True thinking resembles a demon who muddies the spring of life or a sickness which corrupts its roots. To think all the time, to raise questions, to doubt your own destiny, to feel the weariness of living, to be worn out to the point of exhaustion by thoughts and life, to leave behind you, as symbols of your life's drama, a trail of smoke and blood - all this means you are so unhappy that reflection and thinking appear as a curse causing a violent revulsion in you.

Memories vanish when we want to remember, but fix themselves permanently in the mind when we want to forget.

Eu nu am idei ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor.

For animals, life is all there is; for man, life is a question mark. An irreversible question mark, for man has never found, nor will ever find, any answers. Life not only has no meaning; it can never have one.

How good would it be if one could die by throwing oneself into an infinite void.

the deepest subjective experiences are also the most universal, because through them one reaches the universal source of life.

The deepest and most organic death is death in solitude, when even light becomes a principle of death. In such moments you will be severed from life, from love, smiles, friends and even from death. And you will ask yourself if there is anything besides the nothingness of the world and your own nothingness.

Personal imi dau demisia din omenire.

I hate wise men because they are lazy, cowardly, and prudent. To the philosophers' equanimity, which makes them indifferent to both pleasure and pain, I prefer devouring passions. The sage knows neither the tragedy of passion, nor the fear of death, nor risk and enthusiasm, nor barbaric, grotesque, or sublime heroism. He talks in proverbs and gives advice. He does not live, feel, desire, wait for anything. He levels down all the incongruities of life and then suffers the consequences. So much more complex is the man who suffers from limitless anxiety. The wise man's life is empty and sterile, for it is free from contradiction and despair. An existence full of irreconcilable contradictions is so much richer and creative. The wise man's resignation springs from inner void, not inner fire. I would rather die of fire than of void.

I like thought which preserves a whiff of flesh and blood, and I prefer a thousand times an idea rising from sexual tension or nervous depression to empty abstraction.

O existenta care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare.

În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile așa încât fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări a unei renașteri permanente.

There are no arguments. Can anyone who has reached the limit bother with arguments, causes, effects, moral considerations, and so forth? Of course not. For such a person there are only unmotivated motives for living. On the heights of despair, the passion for the absurd is the only thing that can still throw a demonic light on chaos. When all the current reasons—moral, esthetic, religious, social, and so on—no longer guide one's life, how can one sustain life without succumbing to nothingness? Only by a connection with the absurd, by love of absolute uselessness, loving something which does not have substance but which simulates an illusion of life. I live because the mountains do not laugh and the worms do not sing.

After having struggled madly to solve all problems, after having suffered on the heights of despair, in the supreme hour of revelation, you will find that the only answer, the only reality, is silence.

من هرگز نگریسته‌ام، چرا که اشک‌هایم همواره به اندیشه تبدیل شده‌اند و از این رو اندیشه‌هایم به تلخی اشک‌هایم است.

Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea.

وجودی که جنونی عظیم را در خود پنهان نداشته باشد بی‌ارزش است

To tell the truth, I couldn't care less about the relativity of knowledge, simply because the world does not deserve to be known.

Although I feel that my tragedy is the greatest in history—greater than the fall of empires—I am nevertheless aware of my total insignificance. I am absolutely persuaded that I am nothing in this universe; yet I feel that mine is the only real existence.

My soul is chaos, how can it be at all? There is everything in me: search and you will find out. I am a fossil dating from the beginning of the world: not all of its elements have completely crystallized, and initial chaos still shows through. I am absolute contradiction, climax of antinomies, the last limit of tension; in me anything is possible, for I am he who at the supreme moment, in front of absolute nothingness, will laugh.

Animal banished from life, man's condition is tragic, for he no longer finds fulfillment in life's simple values. For animals, life is all there is; for man, life is a question mark. An irreversible question mark, for man has never found, nor will ever find, any answers. Life not only has no meaning; it can never have one.

There are people to whom gain is unimportant, who are hopelessly unhappy and lonely.

I have no ideas, only obsessions. Anybody can have ideas. Ideas have never caused anybody's downfall.

There are people who are destined to taste only the poison in things, for whom any surprise is a painful surprise and any experience a new occasion for torture. if someone were to say to me that such suffering has subjective reasons, related to the individual's particular makeup, i would then ask; is there an objective criterion for evaluating suffering? who can say with precision that my neighbor suffers more than i do or that jesus suffered more than all of us? there is no objective standard because suffering cannot be measured according to the external stimulation or local irritation of the organism, but only as it is felt and reflected in consciousness. alas, from this point of view, any hierarchy is out of the question. each person remains with his own suffering, which he believes absolute and unlimited. how much would we diminish our own personal suffering if we were to compare it to all the world's sufferings until now, to the most horrifying agonies and the most complicated tortures, the mostcruel deaths and the most painful betrayals, all the lepers, all those burned alive or starved to death? nobody is comforted in his sufferings by the thought that we are all mortals, nor does anybody who suffers really find comfort in the past or present suffering of others. because in this organically insufficient and fragmentary world, the individual is set to live fully, wishing to make of his own existence an absolute.

Nobody would dare look at himself in the mirror, because a grotesque, tragic image would mix in the contours of his face with stains and traces of blood, wounds which cannot be healed, and unstoppable streams of tears. I would experience a kind of voluptuous awe if I could see a volcano of blood, eruptions as red as fire and as burning as despair, burst into the midst of the comfortable and superficial harmony of everyday life, or if I could see all our hidden wounds open, making of us a bloody eruption forever. Only then would we truly understand and appreciate the advantage of loneliness, which silences our suffering and makes it inaccessible. The venom drawn out from suffering would be enough to poison the whole world in a bloody eruption, bursting out of the volcano of our being. There is so much venom, so much poison, in suffering!

We are fulfilled only when we aspire to nothing, when we are impregnated by that nothing to the point of intoxication.

Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia daca tu insuti n-ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atat de nefericit incat sa pricepi fericirea si atat de rafinat incat sa poti deveni oricand barbar ... Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare momentu si care in celelalte vieti vede numai oglinzi.

Everything is possible, and yet nothing is. All is permitted, and yet again, nothing. No matter which way we go, it is no better than any other. It is all the same whether you achieve something or not, have faith or not, just as it is all the same whether you cry or remain silent. There is an explanation for everything, and yet there is none. Everything is both real and unreal, normal and absurd, splendid and insipid. There is nothing worth more than anything else, nor any idea better than any other. Why grow sad from one’s sadness and delight in one’s joy? What does it matter whether our tears come from pleasure or pain? Love your unhappiness and hate your happiness, mix everything up, scramble it all! Be a snowflake dancing in the air, a flower floating downstream! Have courage when you don’t need to, and be a coward when you must be brave! Who knows? You may still be a winner! And if you lose, does it really matter? Is there anything to win in this world? All gain is a loss, and all loss is a gain. Why always expect a definite stance, clear ideas, meaningful words? I feel as if I should spout fire in response to all the questions which were ever put, or not put, to me.

What would happen if a man's face could adequately express his suffering, if his entire inner agony would be objectified in his facial expression? Could we still communicate? Wouldn't we then cover our faces with our hands while talking? Life would really be impossible if the infinitude of feelings we harbor within ourselves would be fully expressed in the lines of our face. Nobody would dare look at himself in the mirror, because a grotesque, tragic image would mix in the contours of his face with stains and traces of blood, wounds which cannot be healed, and unstoppable streams of tears. I would experience a kind of voluptuous awe if I could see a volcano of blood, eruptions as red as fire and as burning as despair, burst into the comfortable and superficial harmony of everyday life, or if I could see all our hidden wounds open, making of us a bloody eruption forever. Only then would be truly understand and appreciate the advantages of loneliness, which silences our suffering and makes it inaccessible. The venom drawn out from suffering would be enough to poison the whole world in a bloody eruption, bursting out of the volcano of our being. There is so much venom, so much poison, in suffering!

Great joys,why do they bring us sadness? Because there remains from these excesses only a feeling of irrevocable loss and desertion which reaches a high degree of negative intensity. At such moments, instead of a gain, one keenly feels loss. sadness accompanies all those events in which life expends itself. its intensity is equal to its loss. Thus death causes the greatest sadness.

Iti trebuie o pasiune mare pana la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie.

My soul is chaos, how can it be at all? There is everything in me: search and you will find out ... in me anything is possible, for I am he who at the supreme moment, in front of absolute nothingness, will laugh.

A fi plin de tine insuti nu in sens de orgoliu ci de bogatie a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema inseamna a trai cu atata intensitate incat simti cum mori din cauza vietii.

I would like to forget everything, to forget myself and to forget the world.

... numai in indoiala sunt profetii si fanaticii cu adevarat umani.

Si trebuie sa spun ca negativitatea mortii imi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira fara sa-l iubesc.

Existenta spiritului este o anomalie in viata.

Toate starile extreme sunt derivate ale vietii prin care ea se apara de ea insasi.

Marii singuratici nu s-au retras niciodată spre a se pregăti pentru viaţă, ci pentru a suporta interiorizaţi şi resemnaţi lichidarea vieţii din ei.

There are experiences which one cannot survive, after which one feels that there is no meaning left in anything. Once you have reached the limits of life, having lived to extremity all that is offered at those dangerous borders, the everyday gesture and the usual aspiration lose their seductive charm. If you go on living, you do so only through your capacity for objectification, your ability to free yourself, in writing, from the infinite strain. Creativity is a temporary salvation from the claws of death

I don't need any support, encouragement, or consolation because, although I am the lowest of men, I feel nonetheless so strong, so hard, so savage! For I am the only man who lives with- out hope, the apex of heroism and paradox.

Entuziasmul depaseste acest principiu realizand viata fara dramatism exprimand un elan fara tragism si iubind fara sexualitate.

Tristetea nu are niciun caracter estetic caracter ce nu lipseste decat uneori melancoliei.

Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care sunt dincolo de normal, viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?

naivete is the only road to salvation. But for those who feel and conceive life as a long agony, the question of salvation is a simple one. There is no salvation on their road.

But how can those who violently experience hatred, despair, chaos, nothingness, or love, who burn with each passion and gradually die with each and in each, those who can only breathe on heights, who are always alone, especially when they are with others - how can they grow in linear fashion and crystallize into a system?

Despair is the state in which anxiety and restlessness are immanent to existence. Nobody in despair suffers from “problems”, but from his own inner torment and fire. It’s a pity that nothing can be solved in this world. Yet there never was and there never will be anyone who would commit suicide for this reason. So much for the power that intellectual anxiety has over the total anxiety of our being! That is why I prefer the dramatic life, consumed by inner fires and tortured by destiny, to the intellectual, caught up in abstractions which do not engage the essence of our subjectivity. I despise the absence of risks, madness and passion in abstract thinking. How fertile live, passionate thinking is! Lyricism feeds it like blood pumped into the heart!

I would like to go mad on one condition, namely, that I would become a happy madman, lively and always in a good mood, without any troubles and obsessions, laughing senselessly from morning to night. Although I long for luminous ecstasies, I wouldn't ask for any, because I know they are followed by great depressions. I would like instead a shower of warm light to fall from me, transfiguring the entire world, a nunecstatic burst of light preserving the calm of luminous eternity. Far from the concentrations of ecstasy, it would be all graceful lightness and smiling warmth. The entire world should float in this dream of light, in this transparent and unreal state of delight. Obstacles and matter, form and limits would cease to exist. Then let me die of light in such a landscape.

Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

How easy it is to recommend joy to those who cannot be joyful! How can one haunted by madness be joyful? Do all those who are so eager to promote joy realize what it means to feel and fear madness closing in, to live all your life with the tormenting presentiment of madness, to which is added the even more persistent and certain consciousness of death? Joy may very well be a state of bliss, but it can only be reached naturally. […] Since we cannot be joyful, there only remains the road of agony, of mad exaltation. Let us live the agony fully; let us live our inner tragedy absolutely and frenetically to the very end! All we have left is paroxysm, and when it subsides, there will be just one wisp of smoke…our inner fire will ravish all.

Haven't people learnned yet that the time of superficial intellectual games is over, that agony is infinitely more important than syllogism, that a cry of despair is more revealing than the most subtle thought, and that tears always have deeper roots than smiles?

If I could, I would choose every day another form, plant or animal, I would be all the flowers one by one: weed, thistle or rose; a tropical tree with a tangle of branches, seaweed cast by the shore, or mountain whipped by winds; bird of prey, a croaking bird, or a bird with a melodious song; beast of the forest or tame animal. Let me live the life of every species , wildly and un-self-consciously, let me try out the entire spectrum of nature, let me change gracefully, discreetly, as if it were the most natural procedure.

Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce imbata fiinta cu arome de eternitate.

The terrifying experience and obsession of death, when preserved in consciousness, becomes ruinous. If you talk about death, you save part of yourself. But at the same time, something of your real self dies, because objectified meanings lose the actuality they have in consciousness.

One can experience loneliness in two ways: by feeling lonely in the world or by feeling the loneliness of the world. Individual loneliness is a personal drama; one can feel lonely even in the midst of great natural beauty. An outcast in the world, indifferent to its being dazzling or dismal, self-consumed with triumphs and failures, engrossed in inner drama—such is the fate of the solitary. The feeling of cosmic loneliness, on the other hand, stems not so much from man's subjective agony as from an awareness of the world's isolation, of objective nothingness. It is as if all the splendors of this world were to vanish at once, leaving behind the dull monotony of a cemetery. Many are haunted by the vision of an abandoned world encased in glacial solitude, untouched by even the pale reflections of a crepuscular light. Who is more unhappy? He who feels his own loneliness or he who feels the loneliness of the world? Impossible to tell, and besides, why should I bother with a classification of loneliness? Is it not enough that one is alone?

Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii

I feel I must burst because of all that life offers me and because of the prospect of death. I feel that I am dying of solitude, of love, of despair, of hatred, of all that this world offers me. With every experience I expand like a balloon blown up beyond its capacity. The most terrifying intensification bursts into nothingness. You grow inside, you dilate madly until there are no boundaries left, you reach the edge of light, where light is stolen by night, and from that plenitude as in a savage whirlwind you are thrown straight into nothingness. Life breeds both plenitude and void, exuberance and depression. What are we when confronted with the interior vortex which swallows us into absurdity? I feel my life cracking within me from too much intensity, too much disequilibrium. It is like an explosion which cannot be contained, which throws you up in the air along with everything else

Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.

Căci dacă diferența dintre om și animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decât animal, pe când omul poate fi neom, adică altceva decât el însuși - atunci eu sunt un neom.

O fato de que o mundo tenha permitido a existência de um humano tal como eu mostra que as manchas sobre o sol da vida são tão vastas que elas acabarão por esconder a luz.

Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă.

[P]hilosophy is the art of masking inner torments.

Nobody is comforted in his sufferings by the thought we are all mortals, nor does anybody who suffers really find comfort in the past or present suffering of others.

Nu există argumente pentru a trăi. Aceluia care a ajuns la limită nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente, moral, estetic,religios, social, nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate menţine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar care, prin ficţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă

Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de luciditățile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el.

Život nije otporan na veliku temperaturu. Zbog toga sam došao do zaključka da najuznemireniji ljudi, sa unutrašnjim dinamizmom dovedeni do paroksizma, koji ne mogu prihvatiti uobičajenu temperaturu, moraju propasti. To je aspekt životnog demonizma, ali i aspekt njegovog nedostatka; on objašnjava zašto je život privilegija mediokriteta. Samo mediokriteti žive na normalnoj temperaturi života; ostali se troše na temperaturama koje život ne podnosi, gde ne mogu da dišu, osim ako se nalaze jednom nogom s one strane života. Ne mogu doneti ništa na ovaj svijet, jer imam samo jedan metod: metod agonije...

Sînt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Dacă se va spune că această suferință își are motive subiective, ținînd de o constituție particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinței? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Isus a suferit mai mult decît toți? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitația exterioară sau indispoziția locală a organismului, ci după modul în care suferința este simțită și reflectată în conștiință.

Cei care cu adevarat il simt aceia sau il tolereaza cu orgoliu sau il prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este insa incantat in fondul fiintei lui de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul.

Pentru om, viața nu e un absolut. De aceea, niciun om, întrucât nu e numai animal, nu găsește o mulțumire în faptul însuși al vieții, în faptul de a trăi. Pentru animal, viața e totul; pentru om, ea este un semn de întrebare.

Life is the privilege of mediocre people. Only mediocrities live at life's normal temperature; the others are consumed at temperatures at which life cannot endure, at which they can barely breathe, already one foot beyond life.

Encontramos, na angústia dos que habitam regiões insólitas, o aspecto demoníaco da vida, mas também sua insignificância, o que explica que ela seja privilégio dos medíocres. Somente estes últimos vivem a uma temperatura normal; os outros, um fogo devorante os consome.

Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi cînd te gîndeşti că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!

Universal meaninglessness gives way to ecstatic inebriation, an orgy of irrationality. Since the world has no meaning, let us live! Without definite aims or accessible ideals, let us throw ourselves into the roaring whirlwind of infinity, follow its tortuous path in space, burn in its flames, love its cosmic madness and total anarchy! To live infinity, as well as to meditate a long time upon it, is the most terrifying lesson in anarchy and revolt one can ever learn. Infinity shakes you to the roots of your being, disorganizes you, but it also makes you forget the petty, the contingent, and the insignificant.

Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.

Naprzeciwko człowieka abstrakcyjnego, który myśli dla przyjemności myślenia, staje człowiek organiczny, myślący pod naciskiem życiowej nierównowagi, znajdujący się poza dziedzinami nauki i sztuki. Podoba mi się myślenie zachowujące jeszcze woń krwi i ciała; od pustej abstrakcji tysiąc razy wolę refleksję wybłyskującą z płciowego roznamiętnienia lub z nerwowej depresji.

Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.

Temu, kto utracił wszystko, pozostaje w życiu tylko pasja absurdu . Cóż bowiem ze sfery istnienia może jeszcze na nim wywrzeć wrażenie? Cóż może go pociągnąć? Niektórzy powiadają: poświęcenie się dla ludzkości, dla publicznego dobra, kult piękna itd. Podobają mi się tylko ludzie, którzy - na krótki bodaj czas - dali sobie spokój z tym wszystkim. Tylko ci żyli w sposób absolutny. I tylko oni mają prawo wypowiadać się o życiu.

Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există şi suferinţe mai groaznice, că poţi să mori căzând bucăţi de carne din tine, fărâmiţându-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştiinţă.

Orice compătimire este un semn de superficialitate. Căci ori plesneşti în faţa nenorocirilor iremediabile, în faţa destinelor frînte, ori amuţeşti pentru totdeauna. Mila şi consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt şi insulte. Şi apoi, cum să compătimeşti pe altul cînd tu însuţi suferi infinit? Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atîţia! În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.

Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace, şi să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atîţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s ar măsura după suferinţă, cîţi n ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S ar putea ca nu toţi fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într o moarte geometrică şi verticală!

Somente tem valor aquilo que surge da inspiração, do fundo irracional de nosso ser, aquilo que brota do ponto central da nossa subjetividade. Todo produto exclusivo do esforço e do trabalho é desprovido de valor, assim como todo produto exclusivo da inteligência é estéril e desinteressante. Em contraste, enfeitiça-me o espetáculo da projeção bárbara e espontânea da inspiração, a efervescência dos estados de alma, do lirismo essencial e de tudo aquilo que é tensão interior - todas as coisas que fazem da inspiração a única realidade viva na ordem da criação.

Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă. O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă? Ce seducţii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au vieţuit în mod absolut. Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă. Poţi reveni la iubire sau la seninătate. Dar revii prin eroism, nu prin inconştienţă. O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?

Nothing is worse than vice which is learned, aped, or borrowed; thus a rational extenuation of vice is unjustified: at best, one must single out its fecundity for those who know how to transfigure it, who can deviate its deviation. To practice it in criminal and vulgar ways is to exploit its scandalous materiality and ignore the immaterial frisson which constitutes its excellence. To attain certain heights, intimacy cannot dispense with the anxieties of vice. No man of vice can be condemned unless he ceases to look upon vice as a pretext and turns it into a goal.

I feel I must burst because of all that life offers me and because of the prospect of death. I feel that I am dying of solitude, of love, of despair, of hatred, of all that this world offers me. With every experience I expand like a balloon blown up beyond its capacity. The most terrifying intensification bursts into nothingness. You grow inside, you dilate madly until there are no boundaries left, you reach the edge of light, where light is stolen by night, and from that plenitude as in a savage whirlwind you are thrown straight into nothingness. Life breeds both plenitude and void, exuberance and depression. What are we when confronted with the interior vortex which swallows us into absurdity? I feel my life cracking within me from too much intensity, too much disequilibrium. It is like an explosion which cannot be contained, which throws you up in the air along with everything else

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii. În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor. Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşi pentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi mai puţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şi definitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate de orice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încît nu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl pot avea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătate iremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiecta sănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că ele reprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşa măsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntem sensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşit legea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.

Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume.

Profundamente, cada passo na vida é um passo na morte e a lembrança disto, um chamado do Nada. Despido do sentido metafísico, o homem ordinário não tem consciência de uma entrada progressiva na morte, ainda que ele não escape mais do que os outros a este destino inexorável.

Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă.