Caz Quotes

I don't want children anyway,' Caz says. 'So I'm getting nothing out of this whatsoever. I want my entire reproductive system taken out, and replaced with spare lungs, for when I start smoking. I want that option. This is pointless.

E atat de dificil sa fii si sensibila, si mandra. Ca sa nu suferi trebuie sa fii sau una, sau alta. Nu, in orice caz, si una, si alta.

This Strategic, Mutually Beneficial and Romantically Oriented Alliance to Help Further Our Respective Careers—” “S.M.B.R.O.A.H.F.O.R.C. for short,” I offer. “Yeah, uh, I don’t think that’s shorter,” Caz tells me.

Caz? Are you ever lonely?" "How can I be? I have books.

În orice caz, numai dragostea și creația fac viața vrednică de a fi trăită și, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămână generațiilor viitoare, dar am avut dragostea...

Caz doesn’t like ‘nearness’. It makes her extremely irascible. In a three-bedroom council house with seven people in it, she is almost perpetually furious.

În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-admite ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergînd pînă acolo încît s-o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.

I want to tell Caz – also a redhead – that I have finally found her another role model, aside from Woody Woodpecker, and Annie in Annie.

Problem is, while the lie may be sweet as it falls from your lips, the feeling in your gut is always putridly sour. And almost always bang-on.

Mi se pare că marile prietenii de felul acesta perfecționează, valorifică și purifică. Așa ceva nu se întâlnește de prea multe ori în viață, în orice caz, nu la orice fel de oameni.

- Molly e asa de rea cu toata lumea, sau sunt eu un caz special? Pentru o clipa, Penn paru ca avea sa-i dea un alt raspuns, dar o batu pe spate. - Este felul ei fermecator de a fi, draga mea.

Because even though I’ve found Caz Song attractive on a physical level for a while now, my biggest turn-on has always been competence. And as it appears, Caz is unbelievably competent at his job.

I don’t want children anyway,’ Caz says. ‘So I am getting nothing out of this whatsoever. I want my entire reproductive system taken out, and replaced with spare lungs, for when I start smoking. I want that option. This is pointless.

E atât de dificil să fii și sensibilă, și mândră. Ca să nu suferi trebuie să fii sau una sau alta. Nu, în orice caz, și una, și alta.

You can count the number of cricket chirps per second to calculate the outside temperature.” “Unless the outside is on fire,” Caz said. “How fast do they chirp if it’s all on fire?

I hope you know what you're doing" Caz said as he returned. "I absolutely do not know what I'm doing. I thought that was clear?

Cu ce drept trag concluzii pentru viitor când eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? În orice caz, voi fi atât de curios să mă văd cum sunt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial...

Royse Bergon: "I've seen your integrity in action. It...widened my world. I'd been raised by my father, who is a prudent, cautious man, always looking for men's hidden, selfish motivations. No one can cheat him. But I've seen him cheat himself. If you understand what I mean." Caz: "Yes." R.B.: "It was very foolish of you to attack that vile Roknari galley-man." Caz: "Yes." R.B.: "And yet, I think, given the same circumstances you would do it again." Caz: "Knowing what I know now...it would be harder. But I would hope... I would pray, Royse, that the gods would still lend me such foolishness in my need." R.B: "What is this astonishing foolishness, that shines brighter than all my father's gold? Can you teach me to be such a fool, too, Caz?" Caz: "Oh," "I'm sure of it.

N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naştere cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului... În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea...

N-nothing. Just …” I panic and blurt out the first thing that comes to mind. “Just—global warming.” I’m met with a series of blank stares. Great, I think with rising despair as the silence stretches on. This is exactly why you don’t hang out with Caz’s friends. Now they’re going to wonder why he’s dating someone with the social skills of a potted plant or a potential kink for a severe climate crisis— Then Daiki nods solemnly. “It’s a pressing issue, for sure.

Se uita in cartile lui, apropiindu-se de dansul si intreband: - Pierzi sau castigi? - In orice caz, te pierd pe dumneata - raspunse Alistar foarte incet. Liana nu gasi promt replica pe care ar fi dorit-o. Recurse la trucul instinctiv al femeii in orice incurcatura fata de un barbat; ridica ochii lenes spre el si surazand enigmatic murmura: - Da?

Nu că aş fi devenit sentimental, Doamne fereşte, dar cavaler am fost întotdeauna. Şi-apoi, la drept vorbind, fetiţa asta începea să-mi placă. Nu, nu ca fetiţă! Avea ceva în cap. Un caz rar. Se zice că ideile şi părerile unei femei reprezintă întotdeauna pe cineva.

Sînt niște... compozițiuni de fetișcană care e cam tristă în fond, cam nebună și care vrea să filosofeze avînd certitudinea că e genială și că poate ajunge cu mîinile ei încă neformate, încă în creștere, stelele de pe cer.

... poate asta e cea mai mare calitate a femeilor că ne fac pe noi, bărbații, să ne copilărim, să ne jucăm, ne fac să fim copii. Și ne mai fac uneori și... copii!

Frumusețea nu e definită de un chip anumit fel, nici de un corp armonios și niciun caz de machiaj, de haine sau de bijuterii frumoase.

... viteza pe secunda a limbii trebuie sa fie intotdeauna ceva mai mica decat viteza pe secunda a gandirii, in nici un caz invers.

Sleep on the boat?” Caz sounded appalled. “With fish under us?” “You really have a thing about fish,” she said. “I had no idea.” “You hear stories,” he said darkly.

Cand nu mai crezi in iubire, poti inca sa iubesti, dupa cum poti lupta fara convingeri.Totusi, si intr-un caz si in altul,ceva s-a frant.Un edificiu caruia fisura ii tine loc de stil.

Someone’s even made a video analyzing the situation, which I click on. It’s followed by another video, titled “All of Caz Song’s Interviews Pt. 1” … I don’t notice how deep I’ve wandered down this particular rabbit hole until I find myself watching a twenty-minute, fan-edited video compilation of Caz Song drinking water.

„Noaptea aceasta era specială, era ca ultima femeie, care-și lăsa urma de parfum acolo unde începuse amorul – în gând. Scurtă, fugară și, ca orice iubită de împrumut, era carnală. Nu-mi cerea să-i ofer iubire, jurăminte și cuvinte dulci. Știa de ce fel de resurse dispunea, știa ce trebuia să facă și știa în cât timp să dispară până-n zori. Noaptea aceasta purta ceas la mână. Nu voia nimic de la mine și îmi era atât de dragă, pentru că, astfel, îmi aparțineam mie însumi mai mult. Delicat, îmi atinse pielea rece și își lipi buzele fierbinți de vis, cu patosul unei nebunii trecătoare. Mă sărută-n gând, furându-mi respirația și m-am trezit rostind două cuvinte de somnambul, nu „te iubesc!”, ci... „noapte bună!“ Știam amândoi că se va sfârși. Ea nu era fidelă, în caz contrar nu și-ar împărți trupul între duminică și luni. O îmbrăţişam cu drag, căci nu o voi revedea nicicând. I-am păstrat, în gând, urma de ruj și parfumul.

I decide that I hate him. I will not talk to him, or question him again, or reach out to him. I couldn’t care less if he lives or dies. Seriously. I mean it. The moment I get home from school, I text Caz: hey are u feeling slightly better?

You’re Caz’s girlfriend?' The question sounds almost like a threat. 'Um . . .' I lick my dry lips. 'I—' 'Yeah, she is,' Caz answers for me, and—to everyone’s shock—slides a casual hand around my waist. Distantly, through the sensation of his skin against my dress, I remember the slide from my PowerPoint: No physical contact beyond casual shoulder-bumping and occasional hugging. 'We’re actually on a date right now.

Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce… Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.

În orice caz, da, frica a fost pur și simplu problema mare a perioadei mele de școlaritate: zăvorul ei. De aceea, urgența mea, când am devenit profesor, a fost să îngrijesc frica celor mai slabi dintre elevii mei pentru a ace zăvorul să se deschidă, pentru ca informația să aibă șansa să circule

Caz responds by leaning in, and for one wild, beautiful, terrifying second, I think he's going to press his lips to mine, and I can't help it -- I lean in too. But instead he merely smiles, as if he's just proven something to both of us, and lowers his curved mouth to my ear. 'Liar,' he whispers.

It’s not funny,' I say, even though I’m laughing a little too, my cheeks damp and my nose running, the sound rattling in my throat. I’m basically the definition of an emotional mess right now. 'Of course it isn’t,' Caz agrees. He wipes my cheeks again, then brings his other hand gently to the back of my head, consoling me as if I’m still just a kid.

There’s a rising worry in his eyes. ‘No.

Sînt imorală, grozavă, brutală și mă mănâncă pielea, cu ce te pot servi?

The most devastating punishments aren’t always the legal ones.

Caz, Brecker, with us!

În orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar ştiam precis ceea ce nu mă interesează.

Să minți cu originalitate este chiar mai bine decât adevărul unui străin; în primul caz ești om, dar în al doilea ești numai o pasăre !

It feels like I've died," he said to Caz when he'd finished. "Well, you didn't." "And I should be grateful, right?" "Right." "Well, I'm not.

This is fun, Caz! Miris said. I've never had anyone try to steal me before.

Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?

Caz cups my face with one steady, slender hand and traces a gentle line down my cheek, and my mind—my mind teeters toward oblivion. My breathing betrays me. His ink-black eyes lock on mine, and I am staring up at him, half in shock and maybe awe. He’s unreasonably beautiful and he’s so close it makes me ache and I want him closer still. I want him even though I shouldn’t. I want him to want me too.

Poate că așa ne simțim când murim și devenim o parte dintr-un întreg, fie el soarele și aerul sau bunătatea și cunoașterea. În orice caz, aceasta este fericirea - să te dizolvi în ceva măreț și complet.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.  Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

I expect Caz to move away, but instead he slides his long fingers around my wrist. Runs a thumb over the frayed string bracelet there. 'You always wear this,' he says. I nod. Swallow. 'Yeah. I know.' He waits for me to say more, but I’m too busy trying to act normal, like I’m not hyperaware of how close we are, how his hand is still moving slowly over my skin, his touch warmer and lighter than the summer air.

In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.

Yet as if he’s heard my thoughts, Caz turns around, and his eyes are darker, his mouth softer at the corners, almost gentle. 'I’m kidding, by the way,' he says evenly. 'You’re still way hotter than my manager.

I should want to spit at him. Bounce his head off the wall. Tear at his face. But I don't feel angry, I feel nothing. Hollow and weightless. I dig my nails into the palms of my hands just to feel the sensation.

You must return to the fairy cave while children sleep. Fairies only exist if children believe in Fairyland. If you return after they wake from their dreams, you could remain frozen between two worlds for all eternity.

There is no such thing as a weed, that's a cruel term made up by people who label some plants as 'unwanted' and some as 'valuable', as if the worth of a living thing is measured by how useful it is to another living thing. -Caz

Terlu flipped to the end to find a brief note about the authors: Kiela and Caz were the co-owners of a jam shop on the island of Caltrey. Kiela was formerly a librarian at the Great Library of Alyssium, where Caz, a sentient talking spider plant, had been her librarian assistant. She thanked her husband, Larran, as well as a list of friends. Caz thanked his partner, Meep. Yarrow wrapped his arm around her shoulders. She realized she was crying. "He's okay," Terlu said. "I did the right thing.

And then, since I’ve crossed the forbidden line already, I reach over impulsively and stroke his hair gently, with one hand. It’s soft. Even softer than I expected. Caz’s eyes fall closed again, but not in a tired way; on the contrary, all the muscles in his body seem suddenly tensed. He only seems to relax when I scoot forward, bring my hand lower down to his arm, and tell him what I’ve wanted someone to say to me for as long as I can remember. What I’m still waiting for someone to say. “I’m not going anywhere. I promise.

Ferice de limba noastră căci e lipsită de supleţe - ceş puternic o supune, cel slab e supus de ea - în primul caz manifestarea forţei e mai vădită, mai frumoasă; în al doilea, neputunţa mai izbitoare - şi astfel tărâmul frumuseţii rămâne mai pur, mai nobil, mai neamestecat.

Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nicio reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nicio grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci.

Mai fiecare dintre noi – cei din generatia mea în orice caz – am avut în familie exponenti ai "speciei" Coposu : nu vorbesc neaparat de anvergura, ci de croiala : oameni directi, adica drepti si simpli, oameni care nu stiau sa surîda ironic cînd auzeau de principii si care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei optiuni. In genere au murit prin închisori sau au revenit între ai lor surpati trupeste si sufleteste de experiente inomabile. Disparitia lui Corneliu Coposu aduce între noi si lumea acestor înaintasi o distanta în plus, un spor de abstractiune. In el se sting unchii si bunicii nostri, amintirile "din alte timpuri", figurile "obsedantului deceniu", farmecul imprecis al povestilor de familie despre Maniu si Bratieni, despre tînarul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei si despre promenadele de la Sosea.

„Fii foarte atentă! E cel mai mare ticălos de la noi. Ca toţi bărbaţii!" Nu mă înşelasem. Simţii lucrul acesta din tremurul mânuţei mici şi umede de emoţie, din privirea un pic obraznică, în orice caz superioară: „Crezi că nu te ştiu?" şi din vibraţia aproape imperceptibilă a glasului, când se făcură prezentările..

AȘADAR, TREBUIE SĂ-I PERMITEM TOTUL? În nici un caz: am transforma un sclav care se plictisește într-un tiran plictisit. Interzicând, oricum călim voința măcar în direcția autocontrolului și renunțării, îi dezvoltăm creativitatea în activități pe un teren îngust, îndemânarea de a se sustrage controlului , îi construim simțul critic.

Caz’s smile widens until his dimples are visible, and Emily positively melts. Which, under ordinary circumstances, should be a good thing; everyone wants their family to like their boyfriend. But all I feel is a faint pang of unease. The more attached Emily gets to Caz, the more it’ll hurt when our six-month relationship reaches its end.

Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jur, nu se poate să nu îţi acorzi o şansă, mai ales că nimic în viaţă nu se desfăşoară după o logică riguroasă. În definitiv, câţi dintre cei convinşi de absurditatea existenţei s-au sinucis? Luciditatea, perfectă, sau cea care ne este dată nouă, te obligă să trăieşti oricum, din umor, să vezi pur şi simplu ce se mai întâmplă, nu de alta, dar, raportată la durata materiei, existenţa ta este practic egală cu zero, nici nu trăieşti în realitate. Când eşti născut cu sentimentul timpului, când acesta te tiranizează, îţi dai seama că, de fapt, judecânt la rece, nu cunoşti viaţa şi nici n-ai timp, or, în acest caz, cum să curmi ceea ce nu cunoşti?

Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, în-cât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz’’. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presen-timente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum ni-meni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Exis-tenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri" calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz" este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie,un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întreba-re: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.

I was eight years old, podgy, with a head full of greasy curls and a mouth full of wobbly teeth, and I was almost certainly wearing my Pokémon T-shirt.

How about you tell me which plants are which, and we'll... organize them. So that they all have the chance to thrive. We can designate areas for different kinds of plants and transplant the rest outside the fence. Like at the library." She walked toward the east side of the garden. "Here's the Nonfiction section. Vegetables only here." "New Studies and Treaties," Caz said, designating an area at the front of the Nonfiction section. "Your seeds can go here. And in the back, Histories--- that's the old growth." "In the front of the cottage, Fiction. That'll be all the flowers." "What about the berries?" "Journals of Scientific Papers," she decided, because of the way the brambles both supported and strangled one another. "Along the far fence.

În general, oamenii nu știu să trăiască, nu se pun de acord cu viața, nu se simt bine cu adevărat în această viață, așa încât ticluiesc diferite proiecte, mai mult sau mai puțin ambițioase, mai mult sau mai puțin mărețe, după caz, și, de obicei, dau greș, ajungând la concluzia că ar fi fost mai bine, pur și simplu, să trăiască, dar, tot de obicei, e prea târziu pentru așa ceva.

Fiecare se plânge celorlalți cât de rău le merge.Ce-ar fi să inversăm o dată situația?Ce-ar fi să scoatem în evidență ceea ce este bun?Cel ce nu vorbește despre neșansele sale ajunge să creadă cu adevărat în ele.Ce sens are ca omul să-și amărască mereu viața când, de fapt aceasta este frumoasă!Să nu fim meschini...să fim generoși.Căci în acest caz viața,și viața va fi generoasă!

Capriciu În fiecare seară strâng de prin vecini toate scaunele disponibile şi le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive la poezie, dacă ştii cum să le aşezi. De aceea eu mă emoţionez, şi timp de câteva ore le povestesc ce frumos a murit sufletul meu peste zi. Întâlnirile noastre sunt de obicei sobre, fără entuziasme de prisos. În orice caz, înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria, şi putem merge mai departe.

Țăranii, în orice caz cei cu oarecare stare, nu aveau niciun motiv să se lase atrași de ideologia comunistă: doreau să-și rotunjească proprietățile, nicidecum să le piardă; țăranii săraci, pe de altă parte, erau și teribil de incluți, mulți dintre ei analfabeți, așa încât prea puțini aveau tentații ideologice, comuniste sau de orice altă natură. [...] Nici n-aveau un nivel intelectual de natură să contracareze impactul ideologic al comunismului; „învățătura” comunistă s-a așezat la ei pe un teren virgin. Au fost ușor captați de comunism. Li s-a oferit o promovare socială aproape instantanee la care nici n-ar fi visat. Au avut și satisfacția de a vedea cum în timp ce ei urcă, alții, care față de ei fuseseră până atunci atât de sus, coboară sau se prăbușesc (e și asta o delectare care ține de latura mai puțin lăudabilă a psihologiei umane). S-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior.

Singurătatea nu e o boală, precum nici însoțirea fără socoteală nu e o izbăvire. Așa cum o floare vie se deosebește de o floare ruptă, tot așa o femeie singură va părea mai frumoasă decât o femeie însoțită prost. Nu face caz din însoțirile pripite și nu povesti soțului legiuit despre ce a fost odată, nici de bine, nici de rău. De vei povesti de bine, ai putea trezi gelozia lui, iar de vei povesti de rău, te vei defăima și pe tine, și pe el, făcându-l părtaș la lucrurile nedemne din viața ta.

Bu sebeple bugünün şirketleri bir “orkestra şefinin” eline aldığı batonla yönettiği senfoni orkestrası gibi yerler olmaktan uzaklaşıyor. Yenilikçiliğin, yaratıcılığın gerekli olduğu bütün ortamlar gibi şirketler de, herkesin “kendi borusunu öttürmek istediği”, çok sesli ve çok renkli caz orkestraları gibi yerlere dönüşüyor. Bugünün liderlerinden beklenen bir senfoni orkestrası şefi gibi değil, caz orkestrası üyesi gibi davranmalarıdır; çünkü iş birliği ve aidiyet ruhunu yaratmak ancak böyle bir anlayışla mümkündür.

He has the skin color of rich brown caramel, and I would do anything to lick the piece of skin just below his throat to see if it tastes the same. Hell, I might need to lick lower than that to ensure the taste is truly heavenly. For research purposes, of course.

Un veac de siguratate, Gabriel Garcia Marquez "O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie." "Nu intelegea de ce i-au trebuit atatea cuvinte pentru a-i explica ce simti in razboi, cand un singur cuvant putea sa fie de ajuns: frica. " "Timpul nu trece ci se invarteste in loc." "Lumea, zise el atunci, lumea se va intoarce cu dosu-n sus in ziua cand oamenii vor calatori in clasa intai iar literatura in furgonul cu bagaje." " [...] Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti,asa cum pe vremuri citea viitorul." "Tiganul venise in sat,hotarat sa ramana aici. Se dusese in lumea mortilor, intr-adevar, dar se intorsese deoarece nu putuse indura singuratatea." "Cat ma priveste pe mine, abia acum imi dau seama ca lupt din orgoliu. Insa, in orice caz, e mai bine decat sa nu stii pentru ce lupti." "Colonelul Aurelio Budenia abia daca intelese ca secretul unei imbatraniri frumoase nu este altceva decat incheierea unui pact onorabil cu singuratatea." "Apoi ceru Ursulei o oglinda si pentru prima oara dupa patruzeci de ani isi vazu chipul ravasit de varsta si de martiriul pe care-l indurase, si ramasese surprinsa constatand cat de mult semana cu imaginea mentala care si-o facuse despre sine." "Regretau toti acei ani pe care-i irosira pana sa descopere paradisul singuratatii impartasite." "Timpul putea si si el victima ciocnirilor si a accidentelor si ca deci putea sa se sparga, lasand intr-o odaie una din fractiunile sale eternizate." "Ea recunoscu de indata lacrimile cele mai vechi din istoria omenirii." "Caci un secol de carti si de experienta o invatase ca istoria familiei nu era decat un angrenaj de repetitii inevitabile, o roata turnanta care ar fi continuat sa se invarteasca in veci, daca n-ar fi fost uzura progresiva si iremediabila a osiei ei." "Primul din spita este legat de un copac si furnicile incep sa se infrupte din ultimul." "Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Eu mai curând răsfoiesc decât citesc, să știți, și-mi place răsfoitul la fel de mult ca și cititul, în viața mea am răsfoit de un milion de ori mai mult decât am citit, dar cu răsfoitul am trăit mereu cel puțin la fel de multă bucurie și plăcere intelectuală veritabilă ca și cu cititul. E totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, cel care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic, spunea el. E mai bine să citim douăsprezece rânduri dintr-o carte cu maximă intensitate și să pătrundem către totalitate, cum s-ar zice, decât să citim toată cartea ca cititorul obișnuit, care la sfârșit știe la fel de puțin despre cartea citită ca și pasagerul din avion despre peisajul deasupra căruia zboară. El nu-i percepe nici măcar contururile. Așa citesc astăzi oamenii totul, în fugă, citesc tot și nu pricep nimic. Eu pășesc într-o carte și mă cufund cu totul în ea, gândiți-vă la o pagină sau două dintr-o lucrare filosofică, de parcă aș păși într-un peisaj, în natură, într-o formațiune statală, pe vreun colț al planetei, dacă vreți, cu totul și cu totul și nu doar cu jumătate din puteri și cu jumătate de inimă, pătrund în acest colț al pământului ca să-l cercetez și apoi, după ce l-am cercetat cu toată temeinicia de care sunt în stare, să conchid asupra întregului. Cine citește totul, n-a priceput nimic, spunea el. Nu-i nevoie să-l citești pe Goethe în întregime, nici pe Kant în întregime, și nici pe Schopenhauer nu-i nevoie să-l citești în întregime, câteva pagini din Werther, câteva pagini din Afinități elective, iar la sfârșit știm mai mult despre ambele cărți decât dacă le-am fi citit de la început până la sfârșit, ceea ce ne-ar priva în orice caz de plăcerea cea mai pură. Dar pentru această autolimitare drastică e nevoie de atâta curaj și de atâta forță spirituală, încât doar rareori le găsești, iar noi înșine le găsim rareori; omul care citește este lacom în modul cel mai dezgustător, și precum acel ce devorează carnea, își strică stomacul și sănătatea și capul și toată existența spirituală.

Pe peretele opus se află o oglindă; ea nu se sinchiseşte de această oglindă, în schimb oglinda se sinchiseşte de ea. Cu câtă fidelitate îi redă imaginea! E ca un sclav umil care-şi dovedeşte ataşamentul prin fidelitate, un sclav pentru care ea prezintă cea mai mare importanţă, dar care n-are pentru ea nici o importanţă, un sclav care îndrăzneşte să-i înţeleagă dorinţele, dar nu şi curajul de a face dragoste cu ea. Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei, dar n-o are şi pe ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate astea, nu sunt oare destui bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor? Care pierd totul în momentul în care ceea ce posedă are dorinţa de a se arăta, exact ca această oglindă care i-ar pierde imaginea îndată ce ea ar dori să-i deschidă inima? Dacă un bărbat nu e capabil să păstreze în memorie imaginea frumuseţii nici măcar în clipa prezenţei acesteia, el ar trebui, în acest caz, să dorească să fie totdeauna departe de ea, niciodată prea aproape; de aproape, el nu vede ce strânge în braţe, îndepărtându-se, vede din nou... Dar în momentul în care el nu poate vedea obiectul pentru că e aproape de el, în momentul în care buzele lor se unesc într-un sărut, ceea ce strânge în braţe ar putea fi totuşi vizibil pentru ochii sufletului său...

Oh, you mean fairy gossip, Eric,” she giggled. “I get the picture,” she said fluttering her lacy wings. “Don’t look so sad, Eric. There isn’t a day that passes when your nosy beak doesn’t find its way into someone’s business. I’m sure you’ll find the best-ever story before

În adevăr, moartea noastră este mai mult treaba celor care supraviețuiesc decât a noastră înșine; și indiferent dacă ne amintim sau nu, pentru moment, această vorbă a unui înțelept ironic, ea rămâne valabilă în orice caz pentru suflet: atât timp cât suntem noi, nu este moartea, iar când este moartea, nu mai suntem noi; prin urmare, între moarte și noi nu dăinuiește nici un raport real, ea este un lucru care nu ne privește deloc pe noi, ci cel mult lumea și natura - și din cauza aceasta toate făpturile o privesc cu o mare liniște, cu indiferență, lipsă de răspundere și nevinovăție egoistă.

Aş vrea să-i cunosc adevăratele sentimente.Cred că n-a fost niciodată îndrăgostită,prea pare cu capu-n lună;în orice caz nu face parte din categoria demoazelelor,teoretic pline de experienţă,pentru care e atât de uşor să se imagineze,mult înante de vremea cuvenită,în braţele unui soţ iubit.Personajele din viaţa reală cu care ea a avut de-a face n-au reuşit să-i tulbure modul de a concepe visul şi realitatea.Inima ei e hrănită şi acum cu ambrozia divină a iealurilor.Numai că idealul ei nu e nici o veselă păstoriţă,nici o eroină de roman,nici o îndrăgostită,ci o Jeanne d'arc sau cam aşa ceva.

Aceasta este adesea soarta și cruda transformare a caracterului și persoanei unei femei când trece printr-o încercare deosebit de grea. Dacă e toată numai tandrețe, va fi sortită morții. Dacă supraviețuiește, va fi nimicită toată duioșia din ea, fie - și în acest caz, aspectul îi va rămâne neschimbat - va fi înăbușită atât de adânc în inimă, că nu se va mai manifesta niciodată. Această ultimă situație este probabil cel mai des întâlnită. Aceea care a fost odată femeie și a încetat să mai fie poate redeveni oricând la fel, doar dacă este atinsă de o baghetă magică și se produce din nou metamorfoza.

Ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem acum, mi-am spus, ar fi să ne angajăm într-o serie de explicații și ascultări pline de răbdare. Se făcea prea mult caz de psihologia pop și se așteptau prea multe de la mărturisirea fățișă a problemelor. Conflictele, ca și organismele vii, au o durată de viață proprie. Era important să știi când să le lași să moară. Folosite într-un moment nepotrivit, cuvintele puteau acționa ca tot atâtea șocuri electrice. Creatura putea reveni la viață într-o formă patogenă, regenerată febril de o formulare nouă și interesantă sau de cine știe ce ‘perspectivă proaspătă’ – și mai morbidă – asupra lucrurilor.

Năzuinţa omului spre „liberul arbitru“, în înţelesul superlativ şi metafizic care din păcate mai domneşte încă în creierele semidocte, vrerea de a purta întreaga şi ultima responsabilitate pentru actele sale, descărcând-o din spinarea lui Dumnezeu, a lumii, a eredităţii, a întâmplării, a societăţii, este nici mai mult, nici mai puţin decât dorinţa de a fi însăşi causa sui. Cu o cutezanţă mai mare decât aceea a baronului de Munchhausen, omul încearcă, trăgându-se de păr, să se smulgă din mlaştina neantului, pentru a se înălţa în existentă. Iar de s-ar hotărî vreunul să-i facă vânt neroziei rustice a acestei noţiuni faimoase a „liberului arbitru“ şi să şi-o scoată din cap l-aş ruga să mai facă un pas pe calea „iluminării“ sale şi să procedeze aşijderea şi în privinţa contrariului acestei pseudonoţiuni a „liberului arbitru“: mă refer la „vrerea încătuşată“ care conduce la un abuz al noţiunilor de cauză şi efect. „Cauza“ şi „efectul“ nu trebuie concretizate, precum o fac în mod greşit naturaliştii (şi toţi cei care naturalizează azi în gândire, asemenea lor), care se conformează neroziei mecaniciste dominante ce îşi imaginează cauza drept ceva care trage şi împinge până în momentul în care este obţinut efectul: trebuie să ne folosim de „cauză“ şi de „efect" doar ca de nişte noţiuni pure, adică în chip de ficţiuni convenţionale în scopul desemnării, al comunicării, şi nu pentru cel al explicaţiei. Noţiunea de „în sine“ nu conţine nici un dram de „legătură cauzală“, de „necesitate“, de „determinism psihologic“, în cazul ei efectul nu este urmarea cauzei, în cadrul ei nu domneşte nici o „lege“. Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ţinta; iar când introducem şi amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înşine, în chip de lucruri „în sine“, procedăm iarăşi precum am făcut întotdeauna, şi anume mitologic. „Voinţa încătuşată“ este un mit: în realitate, se poate vorbi doar despre voinţe puternice şi slabe. - Când un gânditor simte că a descoperit deodată în întreaga „înlănţuire cauzală" şi în întreaga „necesitate psihologică“ ceva ce seamănă a constrângere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a încătuşare - aceasta este mai întotdeauna semnul că în cazul lui ceva nu este în regulă: a simţi astfel e un simptom revelator, - respectivul se demască pe sine; şi, în general, în caz că observaţiile mele sunt exacte, problema determinismului este cercetată sub două aspecte diametral opuse, însă întotdeauna într-un mod profund personal: unii nu vor să cedeze cu niciun preţ din „responsabilitatea“ lor, din credinţa în sine, din dreptul personal asupra meritelor tor (acesta e cazul raselor vanitoase), ceilalţi, dimpotrivă, nu vor să-si asume responsabilitatea şi vinovăţia pentru nimic, dorind, dintr-un tăinuit dispreţ de sine, să poată da bir cu fugiţii, indiferent în ce direcţie, din faţa eului lor. Când scriu cărţi, aceştia din urmă obişnuiesc să ia apărarea în zilele noastre răufăcătorilor; deghizarea lor preferată este un fel de compătimire socialistă. Si, într-adevăr, fatalismul celor cu voinţa slabă se înfrumuseţează uimitor din momentul în care reuşeşte să se dea drept la religion de la souffrance humaine: este felul său de a-si demonstra „bunul gust“.

- Draga mea, te iubesc - Și pe mine?!? * - Draga mea, te iubesc - Și tu?! * - Draga mea, te iubesc - Excelent, se poartă! * - Draga mea, te iubesc - Mă zăpăcești. * - Draga mea, te iubesc - Vai, ce drăguț. * - Draga mea, te iubesc - Sper că nu am nici-o vină. * - Draga mea, te iubesc - Ei, toate ca toate, dar înțelege că azi e duminică.

Astfel, cea mai mare responsabilitate a îngrijitorului nu este aceea de a-i garanta copilului reușita și succesul în viață, forțându-l să pășească pe exact același drum ca el. Ci de a-l asigura că, indiferent de situație, părintele biologic sau spiritual va fi disponibil pentru a-l susține în rezolvarea dificultăților și provocărilor, oricât ar dura. Această atitudine facilitează cultivarea sentimentului de siguranță relațională și îndepărtează fricile de abandon sau respingere în caz de nevoie și urgențe emoționale. Însă pentru a oferi o astfel de susținere parentală, părintele are de trecut printr-un serios travaliu psihologic, de asumare a poveștii lui de viață și de integrare a luminilor și umbrelor personale.

Nu citesc ziare,nu ascult şi nici nu mă uit la pogramele de ştiri.Încet şi pe neobservate dispare cel mai credincios tovarăş din viaţa mea:anxietatea,moştenită atât de la mama cât şi de la tata,aşezată chiar în centrul identităţii mele,demonul şi în aceelaşi timp prietenul şi stimulatorul meu.Mi se antenuează nu numai suferinţa,angoasa şi sentimentul de umilire ireparabilă,dar mi se eclipsează şi estompează şi forţa propulsivă a creativităţii. Aş fi putut rămâne un caz medical pentru tot restul vieţii mele.Existenţa îmi era aşa de plăcută în aceea stare de melancolie.Ea era ocrotită cu atâta delicateţe.Nimic nu mai este real,nimic nu mai are vreo importanţă,nimic nu mai este neliniştitor sau chinuitor.Mă mişc cu precauţie,reacţiile îmi sunt întârziate sau inexistente,sexualitatea încetează,viaţa este o elegie,un madrigal cântat de un cor,undeva departe,sub o boltă cu ecou,în timp ce ferestrele rotunde cu vitralii strălucesc şi spun poveşti care nu mă mai intereseză.

Fara indoiala, Vlad Dracul va fi purtat mereu in jurul gatului colanul de aur al ordinului cruciat de care facea parte. Dragonul de pe pieptul lui a impresionat negresit imaginatia contemporanilor, care i-au faurit supranumele ,,Draculea", intalnit intaia oara in corespondenta dusmanului sau, marele boier Albul. In orice caz, la origine, dragonului voievodului Vlad, tatal lui Tepes, nu a fost <>, cum s-a afirmat recent. Cuvantul slav ,,draku" se traduce de fapt prin : sarpe, balaur, zmeu, iar cel latin ,,draco" tot prin balaur. Era tocmai intruchiparea plastica de pe blazonul Ordinului Dragonului, asa cum o vedeau romanii. Forma romaneasca ,,Draculea" este echivalenta numai si numai in acest sens. [...] Numele ,,Dracula'' constituie aproape SINGURUL ELEMENT COMUN legendei din a doua jumatate a secolului XV si celei nascute la sfarsitul secolulu XIX, de sub pana scriitorului irlandez Bram Stoker. Acesta insa, cum se va vedea, a preferat sa-i accentueze valentele simbolice ale raului.

Ben de olmak istemiştim. Hatta bundan başka bir şey istemedim. İşte hayatımın gizli temeli: Aralarında ilişki yok gibi görülen bütün çabalarımın altında aynı isteği buluyorum:varoluşu içimden atmak,anları yağlarından sıyırmak,bükmek, kurutmak, kendimi temizlemek, katılaştırmak, sonunda bir saksafon notasının kesin ve belirli sesini verebilmek. Bu bir kıssa konusu bile olabilir. Şöyle anlatabiliriz: Yanlış dünyaya gelmiş bir zavallı vardı. Öteki insanlar gibi, parkların, kahvelerin, ticaret kentlerinin dünyasında var olup gidiyor ve tabloların ardından Tintoretto'nun devlet adamları, Gozzoli'nin cesur Floransalarıyla; kitap sayfalarının ardında Fabrice del Dongo ve Julien Sorel ile gramofon plaklarının ardında kupkuru, uzun caz yakarışlarıyla birlikte, bambaşka dünyalarda yaşadığına kendini inandırmak istiyordu. İyice sersemlik ettikten sonra durumu kavradı; artık gözleri açılmıştı, bunda bir yanlışlık olduğunu anladı; aslında bir kahvede, bir bardak ılık biranın karşısındaydı. Oturduğu yerde ne yapacağını bilmeden kaldı; 'Ben bir budalayım,' diye düşündü. Tam bu sırada, varoluşun öbür yakasında, ancak uzaktan görülebilen ve yaklaşılamayan öteki dünyada, ufak bir melodi dans etmeye, şarkı söylemeye başladı. 'Benim gibi olmak, ölçüyle acı çekmek gerek.' Ses söylüyor: Some of these days You'll miss me honey Plağın burası çizilmiş olmalı, cızırdayıp duruyor. Ama insanın içini daraltan bir şey var. O da şu: İğnenin plak üzerinde öyle kısaca öksürmesi, melodiye hiç dokunmuyor. Melodi öyle uzakta ki! Bunu da anlıyorum, plak çizik olup eskiyebilir, şarkıcı kadın belki de ölmüştür, ben birazdan buradan ayrılıp trenime bineceğim. Ama bir şimdi'den öteki şimdi'ye düşen geçmişsiz ve geleceksiz varoluş ardında, her gün biraz daha ayrışan, pul pul dökülen ve ölüme doğru kayan şu seslerin ardında melodi, hiç değişmeden, sımsıkı ve genç bir halde acımasız bir tanık gibi duruyor. (...) Zenci kadın söylüyor. İnsan varoluşunu haklı çıkarabilir mi yani? Azıcık haklı çıkarabilir mi?

She picked a raspberry, stared at it a moment, and then popped it into her mouth. For an instant, it felt smooth and tasteless, and then she squashed it. Sharp sweetness exploded gloriously over her tongue. It was so overwhelmingly raspberry that it felt as if it invaded her skull and displaced every thought--- there was only flavor. Powerful, intoxicating flavor. She'd forgotten what a freshly picked berry tasted like. On Alyssium, the fruit was imported. There wasn't space on the city island for gardens or orchards or berry patches. The emperor had had his greenhouses, filled with delicacies, but a librarian... She hadn't tasted a just-ripened raspberry since her childhood. It tasted like a bite of sunshine. Caz poked her ankle. "Are you poisoned?" "I'm in ecstasy," she corrected. "Huh," Caz said. "You really think this will work?" Kiela opened her eyes and again surveyed the wealth of berries before her, a glorious chaos of ruby-red riches, enough to create many jars of jam. "I think it's perfect.

Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai faacă şi mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru, nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. (...) Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te "filtrezi" de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor.

(...) singurul fel pios de-a contempla moartea în chip esențial și fără înflorituri constă în a o înțelege, a o percepe ca pe o parte, ca pe o împlinire și ca pe o condiție sacră a vieții, și în nici un caz - căci aceasta ar fi contrariul sănătății, nobleței, rațiunii și fidelității - nu trebuie s-o separi de viață, să i-o opui sau chiar s-o transformi într-un argument împotriva ei. Cei vechi își împodobeau sarcofagele cu simboluri ale vieții și ale fecundității, și chiar cu simboluri obscene - sacrul confundându-se adesea cu obscenul în religiozitatea antică. Acești domni știau să cinstească moartea. Căci moartea este demnă să fie respectată ca și leagănul vieții, ca și sânul matern al reînnoirii. Dar opusă vieții și separată de ea, devine un spectru, o hidoșenie - și chiar mai rău. Deoarece moartea ca act spiritual de sine stătător este o formă foarte imorală, a cărei putere de atracție este extrem de puternică și fără îndoială că pentru spiritul uman ar fi cea mai groaznică rătăcire dacă ar încerca să simpatizeze cu ea.

Soarta omului nu e altceva decât propria lui personalitate și ea se arată din leagăn. În zadar se spune că mediul social înrâurește și cioplește ființa omenească, el nu schimbă nimic. Acela care este sortit să conducă o băcănie va rămâne cu suflet și cu pricepere de băcan, chiar dacă se va fi născut în purpură și va fi avut dascăl pe vreun Fenelon, și chiar dacă mediul social îl împinge la cârma unui regat. Dimpotrivă, un altul care a venit pe lume pe un morman de gunoi și care a trăit numai printre haimanale poate să rămână neștiutor de carte toată viața, va fi totdeauna un gânditor și un focar de lumină, dacă tainicele cuptoare ale concepțiunii l-au făurit cu comori de gândire și cu simțăminte înalte. Dintr-un geniu bun, mediul social nu va face niciodată un geniu rău și nici o lichea. Din omul-păpușă va putea face, după voie: un negustor de vin sau un searbăd avocat. Asupra acestei păpuși, mediul social își va putea exercita toate influențele. Față de celălalt însă, va fi neputincios. Și, astfel, nimic nu va fi schimbat, nici într-un caz, nici în altul.

De la doisprezece ani, cred că de când mi s-a trezit conştiinţa de sine, am început să nu-i mai iubesc pe oameni. De fapt, nu să nu-i iubesc, ci să simt că mi-e greu cu ei. În clipele de tristeţe, mi-a fost mie însumi foarte greu că nu puteam să spun totul nici măcar celor apropiaţi ; adică puteam, dar nu voiam, era ceva care mă reţinea : sunt suspicios, posac şi necomunicativ. În plus, chiar din copilărie am observat faptul că învinuiesc prea adesea sau sunt înclinat să-i acuz pe alţii ; însă, deşi aveam această înclinaţie, foarte adesea eram prins de un alt gând, mult prea grav pentru mine : "Oare nu eu sunt adevăratul vinovat şi nu ei?". Şi cât de adesea mă învinuiam pe mine pe degeaba! Ca să nu caut răspuns la asemenea întrebari, preferam singurătatea. La drept vorbind, nici n-am aflat ceva demn de interes în societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi m-am straduit ; în orice caz, cei de o vârstă cu mine, toţi colegii mei, toţi pâna la unul, erau mai prejos în ce priveşte gândirea - nu-mi vine în minte nici o excepţie. Dar sunt morocanos, mă ascund mereu. Foarte des vreau să parasesc societatea. Aş putea face un bine oamenilor, dar nu văd nici un motiv ca să le fac acest bine. Şi oamenii ce nu sunt deloc atat de minunati, încât să ai grija lor. De ce nu se poartă ei direct şi sincer şi de ce, neapărat, eu trebuie să fiu primul care să-i abordez?

Oamenii au tendința de-a devaloriza imaginația care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor lucrurilor. Și o clădire apare mai întâi în imaginația constructorului, apoi pe hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depășit o stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îți povestesc situații, îți reproduc conversații petrecute între patru ochi, îți citează nume cu nepăsare, cu mult mai multă nepăsare și lipsă de pudoare decât dacă ți-ar povesti un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ți-ar povesti o carte, o piesă, un film. Mi se pare, mie mi se pare, ciudată și inexplicabilă tendința majorității de a-și devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el - în cel mai fericit caz, cu ironie - ca și când o fază depășită n-ar mai face parte din viața lor, din viață-n general, ca și când ar fi o piesă detașabilă pe care-o azvârli, și gata. Și mai este ceva tot atât de ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură ar fi ea. Cât de puțin se cunosc oamenii! Își disprețuiesc, își minimalizează trecutul, se leapădă fără nici o jenă - față de ei înșiși, în primul rând - de bucăți din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul și sufletul lor la un moment dat, și-n schimb le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbați, neschimbători ca un mit. Câtă superficialitate e-n om!

Diagnozele clinice sunt importante, întrucât oferă o oarecare orientare, dar ele nu-l ajută cu nimic pe pacient. Punctul decisiv este problema “poveștii” pacientului; căci ea dezvăluie fundalul uman și suferința umană și numai atunci poate începe terapia medicului. Am văzut asta clar și într-un alt caz. Era vorba despre o pacientă bătrână de la secția de femei, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Venise la spital cu aproape cincizeci de ani în urmă, dar nimeni nu-și mai amintea de momentul internării ei; toți muriseră între timp. Doar o soră-șefă, care lucra în această instituție de treizeci și cinci de ani, mai știa câte ceva din povestea ei. Bătrâna nu mai putea vorbi și nu putea consuma decât hrană lichidă sau semilichidă. Își ducea hrana la gură numai cu ajutorul degetelor. Uneori îi lua aproape două ore pentru o cană de lapte. Dacă nu era ocupată cu mâncarea, făcea niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și brațele, cărora nu le înțelegeam natura și sensul. Eram profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, dar nu găseam nici o explicație. În conferințele clinice era prezentată ca o formă catatonică de demență precoce, ceea ce nu-mi spunea nimic, căci nu mă lămurea absolut deloc în legătură cu semnificația și originea mișcărilor ei ciudate. Impresia lăsată de acest caz asupra mea caracterizează reacția mea la psihiatria de atunci. Când am ajuns medic, am avut senzația că nu pricepeam nimic din ceea ce pretindea psihiatria că este. Mă simțeam extrem de jenat față de șeful meu și de colegii care afișau atâta siguranță, în timp ce eu orbecăiam nedumerit prin întuneric. Consideram că misiunea principală a psihiatriei este cunoașterea lucrurilor care se petrec în interiorul spiritului bolnav, iar despre aceasta nu știam încă nimic. Eram antrenat deci într-o meserie în care nu mă orientam deloc! Într-o seară, târziu, m-am dus prin secție, am văzut-o pe bătrâna cu mișcările ei enigmatice și m-am întrebat din nou: de ce o fi așa? Care o fi explicația? M-am dus la bătrâna noastră soră-șefă și m-am interesat dacă pacienta fusese dintotdeauna astfel. – Da, mi-a răspuns, dar sora dinaintea mea îmi povestea că pe vremuri bolnava confecționa pantofi. Apoi i-am studiat încă o dată vechea poveste; scria despre ea că ar fi avut niște gesturi de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu niște mișcări foarte asemănătoare. (La cizmarii de la sate se mai poate vedea și astăzi.) Pacienta a murit curând și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. – De ce s-a îmbolnăvit sora dumneavoastră? l-am întrebat. Mi-a povestit că sora lui iubise un cizmar, care însă nu voise să se însoare cu ea dintr-un oarecare motiv și atunci ea “o luase razna”. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte.

LA VACHE ENRAGÉE DE GEORGE ORWELL La începutul anului 1935, editura Gallimard își propune să prezinte cititorilor francezi pe scriitorul George Orwell, cu ocazia traducerii primei sale cărți La Vache enragée. Lui Panait Istrati i se trimite textul romanului, cules și pus în pagină la tipografie. El nu cunoștea opera lui Orwell și prefața pe care o scrie este numai pe baza lecturii acestei cărți. De aceea și aprecierile se referă la „lumea lui Orwell” în comparație cu vagabonzii întâlniți de Istrati în drumurile sale. Prefața a plăcut la Gallimard și însoțește debutul lui Orwell în fața cititorului francez. Ea a fost păstrată în toate reeditările acestei cărți, de atunci încoace. La noi, această prefață a rămas necunoscută până acum trei ani, când a fost tradusă și publicată de harnicul istoric literar Marin Bucur, însoțită și de o prezentare foarte competentă și densă, din care ne permitem să reproducem: „Apărută în 1935, în traducere franceză la editura Gallimard, La vache enragée era nu numai primul roman al lui Orwell, dar și primul tradus într-o limbă străină. Prezentarea scriitorului englez, un necunoscut atunci în Anglia, o face Panait Istrati. Am putea spune că Panait Istrati îl descoperă Europei pe Orwell, așa cum la rândul său fusese descoperit de Romain Rolland. La vache enragée corespunde în substanță și stil cu însăși literatura lui Panait Istrati. Era o carte-reportaj autobiografic prin «azilurile» de noapte și de zi ale Parisului și ale Londrei, în cea mai curată descendență și moștenire gorkiană. (…) Romanul lui Orwell era pentru Istrati «o operă rarisimă în vemea noastră», în primul rând prin «absența totală a frazeologiei literare». Scriitorul român îl descoperea cu adevărat pe Orwell, și în același timp își făcea propriul testament literar. Prefața la romanul La vache enragée (datată «București, martie 1935», deci cu o lună înainte de a muri) este și ultima sa credință literară. Destinul, măcar acum generos, a făcut ca scrierea de adio a lui Istrati să fie în același timp și actul de recunoaștere a unuia dintre scriitorii cardinali ai conștiinței umane contemporane. Prefața lui Istrati la cartea lui Orwell este, simbolic, un testament literar, ea fiind în același timp și postfața la propria sa operă (…). Probabil că însuși Orwell va fi apreciat că cel care putea să înțeleagă și să facă pe alții să-l înțeleagă era atunci în Europa Panait Istrati. În orice caz, Prefața lui Istrati prefigurează o continuitate în afirmarea puterii adevărului literaturii în vremurile moderne. Cum romanul lui Orwell va apare la Paris, după moartea lui Panait Istrati, noul botez literar era și un act de proprie resurecție, arătând oamenilor nu rănile primite de la ei, ci dragostea care continua să le-o poarte, căci condiția literaturii depindea vital de condiția umană.

Când cineva își mărginește la atâta apărarea, și când are de-a face cu oameni care nu se dau îndărăt de la nimic în atacul lor, care calcă în picioare și ce-i drept, și ce nu e, care recunosc și neagă cu aceeași neobrăzare și nu roșesc nici de mustrări, nici de bănuieli, nici de clevetiri, nici de bârfeli, e greu să biruie, mai ales la tribunale, unde obișnuința și plictiseala împiedică să fie cercetate ca lumea cazurile mai însemnate, și unde un protest ca al meu e întotdeauna privit cu ochi răi de politicianul care se teme că izbânda unei călugărițe care își cere dezlegarea legământului ar atrage nenumărate altele pe aceeași cale; el simte, în taină, că de s-ar îndura să doboare, măcar pentru o singură nenorocită, porțile acestor temnițe, mulțimea s-ar repezi să le dărâme. De asta tribunalul are grijă să ne descurajeze, să ne împace pe toate cu soarta, nimicindu-ne nădejdea că am putea-o schimba. Mi se pare, totuși, că într-un stat condus ca lumea ar trebui să fie tocmai dimpotrivă: să intri greu în mânăstire și să poți să ieși ușor. Și de ce nu s-ar adăuga și un astfel de caz la atâtea altele, în care lipsa unei formalități neînsemnate nimicește procedura, chiar când altminteri e justă? Mânăstirile sunt ele oare atât de trebuincioase pentru treburile unui stat? A făcut Isus Cristos călugări și călugărițe? Biserica nu se poate cu niciun chip lipsi de ei? Ce nevoie are mirele sfânt de atâtea fecioare nebune? Și ce nevoie are neamul omenesc de atâtea victime? Oare nu se va simți niciodată trebuința de a strâmta gura acestor prăpăstii, în care neamurile viitoare se vor pierde? Toate rugăciunile făcute din obișnuință acolo prețuiesc oare cât gologanul dat din milostenie unui sărac? Și e oare voia lui Dumnezeu să vadă trăind în sihăstrie omul pe care l-a menit să trăiască laolaltă cu semenii săi? (...) Și toate slujbele acestea lugubre care se țin la luarea vălului sau la mărturie, când un bărbat sau o femeie sunt dăruiți vieții monahale și nenorocii, curmă oare funcțiunile animalice ale omului? Nu se trezesc ele, dimpotrivă, în silnicie și trândăvie, cu o putere necunoscută celor ce trăiesc în afara mânăstirilor și care își găsesc sumedenie de distracții? Unde oare, în afară de mânăstiri, poți vedea vedea plictiseala adâncă, paliditatea, slăbiciunea, toate semnele astea ale naturii care tânjește și piere? (...) Unde, în afară de mânăstiri, se mai întâmplă ca natura, răzvrătindu-se împotriva unei cazne pentru care nu e făcută, să cadă pradă furiilor și să ducă animalul din om la o tulburare fără leac? În care colț al lumii mâhnirea și supărarea au nimicit toate calitățile sociale? (...) Și unde oare e lăcașul urii, al scârbei și al smintelii? Unde e locul slugărniciei și al despotismului? Unde nu se sting niciodată dușmăniile? Unde clocesc clocesc, în tăcere, patimile?

Există lucruri şi mai strâns legate de noi şi nu le observăm: moartea. Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nici o reflecție, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. (Bineînţeles, sunt unii care observă toate apusurile şi alţii care freamătă la fiecare mort, iar amintirea lor continuă apoi să-i tulbure.) Facem doar o socoteală de tarabă: „s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi". Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nici o grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci. Mă gândeam odată că ar fi interesant de studiat un om mediocru fiind obligat să facă un gest mare. De pildă, un general prost, trebuind să ia o hotărâre mare într-o luptă, cu riscul că de va greşi sau de se va sustrage va fi împuşcat. Ar fi interesant de văzut storcându-şi creierul şi mişcându-şi fruntea cum nu mai obișnuise să facă, încruntându-şi trăsăturile, de obicei moi şi leneşe. La fel şi un om care este silit să moară şi nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulile militare, şi care nu mă preocup decât de cadavre, mi se pare fără rost această admiraţie. E tot aşa de enervant ca şi pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morţii o observaţie gramaticală (în isonul lui Felix d'Arvers), un funcţionar îşi va clasa actele, un avar îşi va aranja banii, unul care a avut impresia că a fost un tată exemplar va da poveţe. Nu vor savura clipă cu clipă toată amplitudinea morţii decât acei care au trăit tot timpul cu sufletul şi toate gândurile în preajma ei şi au pus-o în toată meseria lor zilnică, la care, deşi nepricepuţi, trebuiau să ia parte. Cel ales va fi agasat de vecinii care îl tulbură, de doctorul care-l pipăie, de rudele care ţipă după el. Are o unică ocazie să simtă în toată plenitudinea un vis pe care l-a urmărit atâta vreme şi acela îi este ratat din neghiobia celorlalţi. Căci ceilalţi nu-i pot pricepe gustul, talentul morţii fiind rar de tot. Fără rost a fost, de pildă, moartea lui Bonbonel. Subţirel, în haina perfectă periată, cu pantaloni pe dungă. De vreo 24 ani. Avea trăsăturile fine, complet bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprâncenele abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna „interesante", şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vârf. Vocea îi era subţirică, discretă, dând impresia că face reflexcții subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel.

Paradigma forței bărbătești a acționat în două sensuri, ambele negative pentru bărbat. Pe de o parte, i-a blocat cu neîndurare slăbiciunea înnăscută, de la natură, iar, pe de altă parte, a promovat și intensificat o serie de obiceiuri vădit exhibiționiste în folosul așa-zisei forțe. Atât în primul caz (reprimarea emoțiilor elementare), cât și în cel de-al doilea (dependența de aprobarea socială) consecințele sunt catastrofale. Dreptul la slăbiciune înseamnă capacitatea de a accepta, fără urmă de remușcare, orice manifestare a blândeței, desigur, nu a aceleia de ordin patologic. Dreptul de a simți teamă, de a eșua, de a greși, de a nu ști cum să reacționezi, de a profita de desfătătorul timp liber nu ne îndepărtează de virilitate, ci mai curând ne apropie de dimensiunea umană a acesteia. În această latură atât de specială se odihnește androginul din fiecare dintre noi, care a fost înlăturat cu cruzime de tiparul bărbatului robust și grosolan. Noul bărbat nu disprețuiește curajul: îl asumă, dar nu devine obsedat de acesta. Exercitarea dreptului la slăbiciune nu implică abordarea inversă, adică proclamarea slăbiciunii ca virtute recomandabilă. Redobândirea delicateței nu presupune „travestirea” bărbăției ori preamărirea bărbatului molâu, nesigur și pasiv, rușinat de propriul sex și denaturat, imitator al valorilor feminine. Siguranța de sine, capacitatea de a împiedica exploatarea personală, temeinicia în atingerea scopurilor și spiritul combativ sunt valori râvnite de orice persoană, fie ea bărbat ori femeie. Ceea ce trebuie blamat este frica irațională de slăbiciune și stupidul obicei de a etala puterea cât este ziua de lungă numai pentru a „câștiga puncte” și a fi iubit. Bărbatul este înzestrat cu o forță particulară, specifică genului său, de care nu poate și nici nu trebuie să se lipsească. Însă deține și o slăbiciune seducătoare și tandră, care nu este nici rahitism, nici infirmitate, ci manifestarea acelui dram de feminitate care sălășluiește în constituția fiecăruia dintre noi.

Dolores, not Dr Allen. Visions of them dissecting me over a nice bottle of Merlot does them both a disservice, but I have a tendency to catastrophise when I’m cornered. Another counsellor told me that.

admired