“
Până când într-o seară - în Piaţa Republicii, îmi amintesc, ploua - mi se agăţă de braţ şi cu o voce ciudată la el, speriată, ca de copil, spuse:
— Mi s-a întâmplat o nenorocire.
Oh, înţelesesem eu, dar mă prefăcui că nu bănuiam nimic.
— Ce este?
El mă privi rugător, aşteptând parcă o iertare preventivă.
— O femeie, bâlbâi.
— Ştiam.
Omul în floarea vârstei, sigur pe sine, plin de energie şi idei, măreţ prin impetuozitatea şi hotărârea faţă de obstacolele care-i ieşeau în cale şi față de pericole, era un biet vierme care tremura.
— Şi te iubeşte?
— Nu.
— Atunci?
— Tocmai de-asta.
Îmi povesti, cu o sumedenie de amănunte inutile şi plicticoase, cine era, cum îl chinuia şi cum el nu mai putea să trăiască fără ea; una din multele poveşti triste de pe lumea aceasta imperfectă, asemănătoare cu atâtea altele. Numai că Umberto pricepea absurdul situaţiei: el îndrăgostit şi ea nepăsătoare. Şi spunea că era frumoasă, fireşte, dar nu încerca, cum fac bărbaţii în asemenea ocazii, s-o transforme într-o zeiţă. Ba o descria chiar cu cruzime calculată: vicleană, avidă de bani, o inimă de ciment nesimţitor. Dar el nu putea renunţa. II întrebai:
— Şi chiar crezi că n-ai putea-o lăsa?
— Acum nu.
— Dar pricepi bine, că o femeie ca asta te...
— Mă duce de râpă, vrei să zici? Sigur că pricep. Totuşi...
După două zile am cunoscut-o şi eu. Era la el în birou, aşezată pe divan. Foarte tânără, o faţă isteaţă de fetiţă, cu pielea întinsă de inexprimabila frăgezime a vârstei, cu părul negru şi lung, prins într-o ciudată pieptănătură ottocentescă, cu trupul încă adolescentin. Frumoasă? Nu ştiu. Desigur un tip neobişnuit, popular şi totodată chic. Dar era, între aspectul ei şi lucrurile pe care mi le povestise Umberto, o contradicţie de netrecut. Totul în ea era voioşie, lipsă de griji, bucurie de viaţă, ingenuă abandonare la solicitările vieţii ; sau aşa părea cel puţin. Se purtă foarte drăguţ cu mine. Ciripea, privindu-mă, şi buzele ei se deschideau în zâmbete maliţioase. Ba chiar exagera, în acest sens, ca pentru o declarată intenţie de cucerire. Şi pe Umberto nici nu-l băga în seamă, ca şi când n-ar fi existat. Umberto, în picioare, cu un zâmbet forţat pe buze, o contempla, stupid. Cu un gest de minunată neruşinare, Lunella îşi potrivi fusta lăsând să se zărească mai mult decât se cuvenea. Apoi lăsa capul în jos, provocatoare, ca o şcolăriţă impertinentă:
— Ştiţi cine sunt? Eu sunt ciclonul, îmi spuse, eu sunt tromba marină, eu sunt curcubeul. Eu sunt... eu sunt o fetiţă delicioasă.
Şi râdea de-a dreptul fericită. Chiar în clipa aceea descoperii, în spatele pălăvrăgelilor copilăreşti, o neţărmurită şi foarte controlată capacitate de a minţi. N-aş putea spune de ce. Ca o senzaţie fizică. Dar ea, în cele din urmă, se întoarse spre Umberto.
— Mocci, îi ceru ea cu cel mai viclean dintre surâsuri, hai spune-mi: veveriţica mea!
Umberto scutură din cap, între satisfacţie şi nehotărâre.
— Hai, Mocci, spune-mi: veveriţica mea!
Îl privi. Cu o expresie idioată murmură:
— Veveriţica...
— Mea! îl incită ea.
— Mea, confirmă bărbatul, învins. Şi atunci Lunella, încreţindu-şi graţioasele buze, mimetizându-se poate în vreun erou necuvântător de-al lui Walt Disney:
— Chiţ! chiţ! făcu ea copilăreşte.
Era atâta ironie în privirile sale, era o atât de rece satisfacţie a posesiunii, că-mi trecu un fior pe şira spinării.
”
”